Thrash

Thrash





Câteva impresii de muzicã; dum. seara am ascultat şase trupe de thrash (Slayer, Anthrax, Sodom, Exodus, Testament, Megadeth), plus alte cinci cântece. Thrashul îmi plãcea mult la 15—16 ani (deşi nu cunoşteam mai mult decât Metallica, Kreator, câte un album Slayer, Megadeth, Testament, şi un cover Sodom; ceea ce ştiam din Sepultura era deja death)—teoretic, era genul meu predilect; acum, când sunt mai ales un ascultãtor de punk, grunge, indie, alternativ, post—punk, îl gãsesc un pic astringent. Dum., de la 7 ½, am ascultat thrash, prefaţând cu Enochian Crescent, viforul black. Am continuat cu Slayer (treisprezece titluri), la care frapeazã precizia violenţei, şi care sunt etalonul, pentru unii, al thrash—ului, cu toatã relativa lipsã de inventivitate—dacã îţi place oricare dintre cântecele lor, gãseşti ca el câte vrei—toate celelalte sunt cam la fel; însã oferã surprize, ‘Cult’ începe ca o piesã Metallica, melodie, apoi rapiditate şi furie (‘religia e urã, fricã, rãzboi’)—ocazia lui Araya de a predica iubirea, seninãtatea şi pacifismul. Tobele lor îmi plac foarte mult, ca şi mânia convingãtoare a lui Araya. ‘Hate Worldwide’ e o altã piesã interesantã. Cam astringenţi, pentru gustul meu.
Dupã Slayer, a urmat Anthrax (cu şase piese), timpuriu discreditaţi, pentru mine, de hibridarea cu rapul. O asemenea hibridare toceşte şi compromite tocmai esenţa thrash—ului. Însã fac impresie bunã, ‘Among The Living’ începe în forţã; unele piese sunt pur şi simplu heavy, metal principal. Vocalistul nu e cine ştie ce, nici mãcar cât Mustaine. Pentru mine, cred cã Anthrax sunt mai pasionanţi decât Slayer; nici nu ştiu dacã sunt chiar o trupã de thrash, probabil cã nu, dacã facem din Slayer, Kreator, Sodom, şi Metallica şi Sepultura timpurii, etaloanele genului acestuia.
‘Metal Thrashing Mad’ e ceva ce ar fi cântat J. Priest; probabil cã I. Maiden sunt mai duri. Anthrax au şi piese de rock generic, cum ar fi coverul pentru ‘Next To You’—Iris fãrã Minculescu (dacã aşa îl cheamã).
În general, Anthrax e un heavy rapid, fãrã idei muzicale. Sunt ştirbi.
Cu Exodus (şase piese, ca şi Anthrax), care aduc thrash—ul la cuvenita agresivitate furibundã, neconcesivã, rãspicatã, trecem la ceva pe deplin identificabil drept thrash; ei seamãnã cel mai mult cu ceea ce fusese Metallica timpurie—fãrã sã îi fie epigoni. Poate nu foarte inspiraţi, dar destul de iscusiţi. Dacã Anthrax sunt marii supraestimaţi, Exodus sunt marii subestimaţi, nedreptãţiţi. Ei sunt cei care meritau mai multã faimã. Oferã ceea ce s—ar cuveni sã aştepte un ascultãtor de thrash.
Sodom sunt, de 17 ani, thrasherii mei preferaţi; supremaţia lor e nedisputatã.
Testament (şapte piese) sunt, dacã pot spune aşa, lipsiţi de sobrietatea thrash—ului, şi de o banalitate indiscutabilã, neinteresanţi pur şi simplu, thrasheri de care nu poţi sã te interesezi; muzica lor pare, n—aş putea spune din ce cauzã, banalã, agresivitate ternã, fãrã scop, anostã din capul locului, thrash anost.

La 17—18 ani am şters multe casete (Testament, Overkill, Faith No More, etc.—ceea ce ajunsesem, pe atunci, sã dispreţuiesc); la 19 ani, am dãruit multe casete.