Entrails Ripped From A Virgin's Cunt/ 'Sodomize the carcass, chew the anal rot'/ 'Raped before and after death, stripped, naked, tortured'

Sade era un emancipat de sc. XVIII—anticlerical, libertin, ateu/ satanist, caustic, lipsit de inimã (--ne amintim remarca lui Cingria despre surrealismul rãutãţii, neingenuu, la antipodul aceluia asiatic--); era îngrijit ca ţinutã, dezmãţat ca nãravuri, smintit, apucat, iar faptele lui sunt îndeajuns de terifiante şi fãrã a mai fi exagerate, ‘realitatea’ lor nu—l exonereazã cu niciun chip, Sade rãmâne un monstru dezgustãtor, nu e nevoie sã fii Robespierre pentru a crede asta. Mã scârbeşte eroizarea, ca autor şi ca om, a psihopatului Sade (Bataille, Klossowski, Blanchot, Barthes, Foucault), eroizare, ca profet al vremurilor noi, în care eu vãd nu profunzime, ci iresponsabilitate şi frivolitate intelectualã, dacã nu înclinaţia cãtre mocirla cea mai anostã; şi nu înţeleg interesul fanteziilor unui dement (cãruia, însã, pânã şi Gracq îi gãsea merite literare); din câte înţeleg, în Franţa a fost mereu la modã, în vremea lui Sainte—Beuve nu mai puţin decât în aceea a lui Barthes—ceea ce e destul de îngrijorãtor, şi e limpede cã genealogia care vine de la Barbey la M. Caragiale are o legãturã cu acest grafoman sordid. Probabil cã nu numai Flaubert şi surrealiştii, ci şi filonaziştii francezi îl apreciau (Blanchot e un exemplu, însã eu mã gândeam la scriitori ca Brasillach şi Drieu). ‘Revolta’ lui, de emancipat al sc. XVIII, a fost consideratã ca una simbolicã şi reprezentativã, de o amploare netãgãduit metafizicã; însã eu cred cã nu—s decât rãtãcirile unui detracat. Sade nu era un revoltat, o figurã prometeicã, ci un pericol social. Subversivitatea lui ţine de psihopatologie. Satanismul lui Huysmans nu e decât transpunerea în existenţa, presupus paşnicã, domoalã, a unui burghez, funcţionar la Poliţie, a normelor lui Sade. E tot ştafeta lui Sade; urma se gãseşte şi la Barbey şi Villiers, e decelabilã şi la ei. Decadentismul francez, satanist şi pervers, îi e tributar (şi, câteodatã, în mod explicit, chiar programatic) aceluiaşi Sade—Barbey, Villiers, Baudelaire, Huysmans—nu numai ‘principalul’ Flaubert; modernitatea literarã francezã e aceea sadianã, mai mult chiar decât le—ar conveni unora din exponenţii ei s—o şi admitã. Nu neapãrat ceea ce e mai bun, însã ceea ce e mai provocator în literatura francezã postrevoluţionarã—inclusiv pornirea blasfemiei—vine de la Sade—de la strãbunul, unchiaşul Sade; o întreagã genealogie e degenerãrii, detracãrii şi a originalitãţii perverse—adesea, mai interesante decât a înaintaşului (ceea ce nici nu e greu).