Punk—ul înseamnã rock (aşa cum hardcore—ul înseamnã punk). Punk—ul e o formã a rock—ului, nu antipodul sãu. Însã existã, în aceastã privinţã, o reprezentare popularã greşitã. Cel puţin în principiu, meritã corectatã. Punk—ul nu e distinct de rock. Nu e altceva decât rock—ul. Unii rockeri cântã punk. Citesc şi pe siteul de criticã muzicalã al zurbagiului Prindle (‘PRR’) protestul cuiva cã ‘BOY’, debutul din ‘80 al lui U2 [1], e ‘un album punk, şi nu un album rock’ (‘tempo ridicat, ghitarã zgomotoasã’, defineşte punkerul); e o greşealã curentã, însã dihotomia aceasta e inexistentã, şi scornitã de imbecili, şi nimic n—o motiveazã, punk—ul e distinct numai de hard& heavy, însã a contribuit la generarea death—ului, şi chiar a thrash—ului, şi punk—ul grunge a învãţat, se zice, câte ceva, chiar de la rockerii heavy. Punk—ul e muzicã rock. Punk—ul e rock. Rock—ul include punk—ul.

E bine cã piesele death, black, etc., sunt scurte—nu fiindcã ar urma, în acest fel, tiparul punk—ului (grindcore—ul, ca rezultat al punk—ului hardcore), ci fiindcã, altfel, ar putea fi supãrãtoare—şi monotone; dealtfel, e vorba mai mult de o trãire, de un paroxism, nu de o melodie.

În cu totul altã ordine de idei, ceea ce frapeazã e monotonia boscorodelilor lui Prindle, ca şi relevanţa lor; nu afli, de la el, nimic despre muzica pe care pretinde cã o discutã. Stilul e mohorât şi cenuşiu. Însãilãrile lui s—ar vrea pamflete, nu—s decât cârpãceala unui cârcotaş de duzinã; secretul e cã Prindle n—are nimic de spus despre muzica pe care o toacã.


NOTE:

[1] Principiul 4 x … e valabil şi în muzicã—chiar Gracq îl menţiona pe Wagner împreunã cu Balzac. Un înveterat al muzicii U2 scrie cã preferã ‘Joshua …’, ‘Achtung …’, ‘War’ şi ‘Boy’ (‘J. Tree is excellent, as is Achtung Baby, and there are prolonged moments of greatness on almost all of the remaining discs, especially Boy, however, never again would they produce such a brilliant string of pertinent, passionate, heartfelt, well-written SONGS, yes real songs that are catchy and they make you think …’); pretenţiozitatea şi devierea au survenit cu ‘Fire …’. Prindle crede cã transformarea s—a produs abia dupã ‘Rattle …’. Însã aprecierile lui muzicale sunt complet arbitrare şi irelevante, scrise într—un stil cleios şi imbecil; din punctul meu de vedere, absolut inutilizabile chiar numai ca recomandãri—n—ai dupã ce sã te ieri, sunt peroraţiile şi rãtãcirile unui cretin, nu ştii care din muzica discutatã/ vânturatã ar merita, sunt numai gesticulaţiile haotice ale unei puşlamale, totul e o lãbãrţare dizgraţioasã. Un cârpaci obtuz, posac şi neconvingãtor, de la care nu afli nimic despre muzica discutatã.
Prindle scrie cã a fost convins de ‘Joshua …’.