Cu vremea, am decis cã e mai practic, şi mai în interesul meu, sã mizez pe Montaigne şi cei ca el, deasemeni pe minţi critice ca v. Hügel, Troeltsch, Eucken, ca simbolizând deopotrivã nişte valori şi nişte rezultate, decât pe Rozanov, Bloy, Weininger, Nietzsche, şi am decis cã e mai bine sã fii un epicureu, decât un decadent, iar convingerile raţionale şi climatul uman al raţionãrii, bonomia, sunt preferabile toanelor, extravaganţei şi superstiţiilor. Îi apreciez pe prietenii lui Montaigne, ai lui Horaţiu, pe umaniştii în acest înţeles, şi sesizez înţelesul duşmãniei lui Huysmans faţã de Horaţiu şi ceilalţi clasici latini.
Voioşia pe care o caut e bonomã, nu aceea, întotdeauna un pic sinistrã, a furibunzilor; şi nimeni, cred, nu l—a luat vreodatã pe Nietzsche drept Montaigne.

Creştinismul poate fi înfãţişat, propus, şi ca înţelepciune—nu numai în felul unei înţelepciuni, ci chiar ca fiind una; aceastã lecturã sapienţialã şi criticã a creştinismului îşi are, deja, proponenţii ei—creştinismul ca rãspuns oferit aspiraţiei cãtre echilibru şi înţelepciune, iar elementul intelectual şi sapienţial al creştinismului poate sã fie foarte îmbietor şi pasionant, creştinismul are ce oferi ca element intelectual şi sapienţial. Unui ascet, îi prefer un înţelept. Nici nu pot înţelege creştinismul ca pe o vocaţie a dezechilibrului, în felul apologiilor iresponsabile şi, de fapt, veleitare, ignorante şi nepricepute, ale dezechilibrului şi dezaxãrii; Iisus nu a îndemnat la comportamente patologice, ci la depãşirea rezonabilului în direcţia caritãţii, demascând, totodatã, egoismul glacial deghizat ca înţelepciune. Însã adevãrata faţã a înţelepciunii nu e egoismul, care înseamnã mãrginire şi meschinãrie, crispare şi deasemeni dezechilibru. Ceea ce indiscutabil spun primii creştini e cã, pentru caritate, e recomandat sã treacã dincolo de rezonabil, caritatea are un cuvânt de spus, raţiunea nu trebuie sã fie un pretext pentru egoism; însã altruismul, caritatea nu contravin în niciun chip raţiunii. Primii creştini îndeamnã cãtre o raţiune cuprinzãtoare, care sã ţinã seama de caritate şi de ingerinţele acesteia. Caritatea exersatã intuieşte posibilitãţi necunoscute raţiunii abstracte; e vorba despre umanul gândirii. Creştinii îi îndemnau pe oameni sã fie buni—acesta e scandalul, poticnirea, neprevãzutul. E vorba despre o depãşire a rezonabilului, în direcţia caritãţii, simpatiei şi deschiderii cordiale. Creştinismul nici nu e atât despre viaţa lãuntricã, pe cât e despre caritate şi altruism.
În predicarea exceselor, creştinii nu sunt numai romanţioşi, ci şi nesinceri; iar cel puţin pentru unii, limbajul raţiunii, cumpãtarea, pot fi mai convingãtoare decât imaginile violente şi sloganurile fanatismului.

Înţelepciunea e accedere la libertate; la asta se ajunge prin conştientizarea propriei condiţii şi aprecierea unor mijloace adecvate. Morala nu are drept scop real echilibrul social—nu suntem insecte sociale—ci pe acela personal. Înţelepciunea are drept scop dobândirea echilibrului, limpezimii şi bucuriei. Creştinismul afirmã cã asta denotã acţiunea în acord cu substratul metafizic al celor existente, şi al existenţei însãşi.