sâmbătă, 24 noiembrie 2012





Fãcusem o listã cu 30 de cãrţi de citit în cele 5 s. care urmeazã (mai erau 7 s. la momentul respectiv, apoi 6 s. …)—cãrora li s—au mai adãugat, ieri, încã 5 cãrţi; dar citesc, deocamdatã, altele. Era vorba atât despre o secvenţã raţionalã a cititului, cât şi despre stimulul existentului. Din lista aceea, am citit un roman, şi jumãtatea unui vol. al ‘Halimalei’.

Sb., am pregãtit salata propusã de E.—o salatã, trei gogoşari, cam 1 ¾ cutii de ton cu sos picant, nici ¼ din caşcaval, ulei—fãrã salatã Rucola. Seara am mâncat douã felii de caşcaval; la prânz, douã porţii de pizza. Seara, dupã 7 ¼, la cafea, The Smiths—care chiar îmi plac foarte mult.
The Pastels cântã o muzicã cumva înruditã, cu o tendinţã mai rock, indie ….

Oleg Tabakov









Ura e o deprindere, şi anume, o deprindere de a fi înrobit, subjugat. Ea mobilizeazã, însã secãtuind—mutileazã, învioreazã o funcţie, cu preţul înãbuşirii întregului. Natura de patimã a urii, firea ei înrobitoare, împovãrãtoare, extenuantã; ura e o patimã, adicã subjugã, înrobeşte, împovãreazã, iar ceea ce proscrie Iisus e trãirea aceasta agonicã, întãrâtarea. Când se vorbeşte, în ‘Evanghelii’, despre urã, iertare, cordialitate, trebuie înţeles cui Se adresa Iisus—ce accepţie puteau avea cuvintele Lui—învãţãturi practice, nu îndemnuri la autoscopia cea mai subtilã—Iisus le vorbea poporenilor, şi nu avea în vedere semnificaţii abstruse, nici infinitezimalul psihologiei manualelor de spovadã, cu perfecţionismul lor iluzoriu, verbal şi extenuant. Subtilitatea superfluã a vechilor manuale de spovadã nu spune nimic despre funcţia cuvintelor Lui Iisus, adresate unor oameni practici, activi, nedeprinşi cu autoanaliza; Iisus nu Se adresa unor personaje proustiene—sau raciniene, personajele evanghelice nu sunt fãpturi proustiene, înclinate spre scrutarea lãuntrului—ci truditori, oameni activi, pentru care ‘a ierta’ însemna a nu trãi ura, a nu se lãsa devorat de zãdãrnicia urii, de micimea şi stereotipia urii—nu a alterna înverşunarea şi întãrâtarea, cu credulitatea şi imprudenţa.
Credulitatea e o formã de orbire, întocmai ca ura—de aceea, nu e remediul.





Luni—nouãsprezece cântece: nouã King Crimson, un Soundgarden, şase Radiohead, douã Beck, şi ‘Starship …’ de Yes (s—ar putea sã fie album, are peste ¾ orã).
Cântecele Radiohead sunt despre case de sticlã, copaci de plastic, androizi, extratereştri nostalgici ….



Marţi seara, dupã 10, pânã la 11 ¼, am ascultat punk, bând cafea—apoi am redactat prezentarea despre fibromul condromixoid, folosind sinteza—şi iconografia—lui Stacy; mai devreme mã gândisem sã scriu o pag. despre aceastã imagisticã, dar n—a mai fost când. Am completat, din ceea ce selectasem pentru citit, si cu articolul lui van Heerden.



Strung Out e rock—ul pe care—l cântã şi L. Park, e rock pasteurizat, de supermarket, emasculat ca artã—chiar dacã nu ca tonalitate a vocilor; dar, ca sã nu fiu cu totul nedrept, au şi accente autentice—‘Lucifermotorcade’ e un cântec bun, punk—ul celor ca ei are precursori, ei vin din nevinovãţia lui Social Distortion, dar fãrã mai nimic din ceea ce era mãiestrie la aceia, şi nici umorul, nici trãsãtura simpaticã—‘Story of my Life’, trasã în ţiplã—partea bunã e cã nu pot supãra sau înfuria, şi nici plictisi, cu alte cuvinte apreciez divertismentul, drãmuit, pe care îl livreazã—nu ştiu cum se face cã Jovi, Europe pãreau mai subersivi şi mai originali, ca sintaxã, decât punkiştii aceştia, care, teoretic, ilustreazã avangarda rock—ului.
Scriind despre muzicã, mã gândesc la gazetãria muzicalã a lui Holban şi Vian.

O postare interesantã despre Schleiermacher.


Ascult ce punk mai aveam—Black Flag, Dead Kennedys, The Cro—Mags, Anti—Flag, The Ramones—începusem sã caut şi sã ascult punk în urmã cu nouã l.—Black Flag sunt, uneori, inimaginabil de buni, iar alteori, banali şi neinspiraţi—tot ceea ce poate pãrea bun în metalul extrem existã deja în punk—ul hardcore (speed—ul vine din heavy, însã ceea ce se cântã dincolo de speed, ca agresivitate plus rapiditate, e un avatar al punk—ului)—death—ul e un fel de punk bont, cu balast—dar proto—death—ul nu e decât punk. Primul album Metallica vine în întregime din atmosfera aceasta punk.
Punk—ul câtorva cântece—nu toate—ale lui Black Flag e jumãtate din ideea mea de rock— ½ din ceea ce gãsesc bun în rock, o vijelie de exasperare dinamicã, la fel ca şi la The Cro—Mags—dar apreciez şi latura vindicativã, à la Bloy, prisosul de interpelãri şi animozitate, nu atât contondenţã, cât stropşire şi oţãrâre, adicã faţa certãreaţã a militantismului, calitatea uşor ridicolã a invectivelor, exagerarea comicã, probozirile involuntar amuzante—iar alteori, aceiaşi maeştri au surprinzãtoare tonalitãţi heavy—‘Nothing Left Inside’ e foarte bun, cântecul B. Sabbath pe care au ajuns sã—l scrie ei ….
Pe Black Flag i—am întâlnit etichetaţi ca noise—însã noise—ul provine din punk, şi e o formã a punk—ului.
Punk—ul politic al lui Anti—Flag are destule accente pop. Anti—Flag se revendicã (la fel ca Nirvana) (şi) de la The Pixies. Calitatea imnicã existã şi la The Ramones, şi la The Sex Pistols, şi la Anti—Flag, şi la Black Flag …--‘Blitzkrieg Bop’, ‘Seventeen’, ‘Free Nation’, ‘Slip It In’, ‘Rise Above’, ‘Black Coffee’ ….
Dead K. au nota lor umoristicã, inefabilul punk—ului buf—foarte originali, punk de divertisment, nu atât virtuozitate, cât gestionarea optimã a iscusinţei existente, punk gândit ca pop—ul, divertismente amintind şi de … Queen, refrene ale acompaniatorilor vocali—dar artisticitatea aceasta ludicã nu trebuie sã înşele: Dead K. sunt foarte pricepuţi.

luni, 19 noiembrie 2012




Alice …--numai patru albume, dintre care trei în anii ’90—Soundgarden, 6 albume (douã în anii ’80, trei în anii ’90, hiat de 16 ani)—Sisters …, trei albume—Tool, patru albume—Jane’s …, patru albume.
De la Swans
, ‘Coward’ seamãnã cu ‘Blind Love’, ‘Like A Drug’, ‘Child’, ‘Children …’, angoasate serenade în uzinã, în preajma furnalului, sunt lucruri foarte puternice, o imnografie nocturnã, aceasta e muzica lor care mi—a plãcut mai întâi, un clocot nocturn, cântece de o truculenţã care spulberã orice—pe când ‘Miracle …’ e ca ‘No Cure …’—mai existã şi cabaretul metafizic al lui ‘Blackmail’, suntem în teritoriul lui Cocteau T., etc.—şi ‘balade’ ca ‘God Damn …’.

sâmbătă, 17 noiembrie 2012

Apreciind dupã ceea ce spune Ryan (‘Dacã nu ar fi existat pãcat, fiinţele umane …’), şi Sf. Toma credea cã, dupã Creaţie, era necesarã o pefectare—chiar dacã nu prin Întrupare, ci, în cuvintele lui Ryan, oamenii ‘nu ar fi murit, ci ar fi fost transferaţi în condiţia de fericire—vederea esenţei Lui Dumnezeu’—rezultând clar cã Sf. Toma vedea în mântuire altceva decât restaurarea condiţiei adamice, care avea nevoie de desãvârşire. Numai cã Sf. Toma presupunea cã resortul acestei perfectãri necesare ar fi fost, în absenţa Cãderii, ‘mutarea în fericire’, nu Întruparea. Vreau sã subliniez cã evolutivã, transformistã, e şi teoria tomistã, starea adamicã fiind mai puţin decât teoza. Şi în perspectivã tomistã, condiţia Protopãrinţilor trebuia depãşitã, era insuficientã.
Cei care încearcã sã argumenteze—cel mai adesea, în necunoştinţã de cauzã—cã Sf. Toma şi Sf. Grigore Palama spun, de fapt, acelaşi lucru—sau cam acelaşi lucru—se situeazã la un nivel de generalitate la care pierd filigranul discuţiei—ceea ce e cu adevãrat de interes. Existã aici şi complezenţã ecumenicã, dar şi o eroare de apreciere a nivelului. În acest mod, ei ajung sã aminteascã de cineva care descoperea cã Romanides şi Bloom au multe în comun—fireşte, sunt amândoi creştini. Vreau sã spun cã, uneori, numitorul comun e indiferent, cãci se situeazã înafara interesului real al discuţiei—se pierde filigranul. Cu alte cuvinte, ceea ce au în comun doi oameni poate sã fie prea puţin, irelevant. Şi discuţiile teologice prezintã interes tocmai fiindcã se situeazã la un anumit nivel de precizie—reduse la câteva generalitãţi mai mult sau mai puţin vagi, devin indiferente. Doi gânditori pot fi apropiaţi—sau opuşi—cu preţul filigranului.

duminică, 11 noiembrie 2012

Fiinţa creatã e, în primul rând, o fiinţã finitã. Finitudinea e atributul creaturalului, şi cu ea se coreleazã pasibilitatea, etc.. În acest mod, creatul e intrinsec inferior necreatului, cauzei sale; e ceea ce nu poate eluda ipoteza perihorezei, care, în numele sentimentalitãţii, riscã sã confunde naturile. Am scris, pentru blogul lui Jeter, ceva despre declamaţiile gãunoase ale cuiva care reitereazã teze monofizite, redescoperind patripasianismul, şi fãrã a realiza, ca teologii moderni, incompatibilitatea acestuia cu cadrul tomist (cel puţin, Moltmann, un autor mereu interesant, şi precursorii revendicaţi de el, repudiau în ansamblu sinteza scolasticã şi înţelegerea premodernã a dumnezeirii). Patripasianismul porneşte de la sentimentalitatea gnosticã, şi se slujeşte de o retoricã zornãitoare—la fel ca şi triteismul modern, al creştinismului cu mai mulţi dumnezei înrudiţi, scorniţi tot din sentimentalitate. E nevoie de o binevenitã austeritate teologicã. Perihoreza e calul troian al multor rãtãciri, inclusiv teopaschismul, iar prevalarea de perihorezã e un indiciu defavorabil referitor la un teolog; în fapt, perihoreza e scurtãtura teologicã a multor moderni—asul din mânecã, subterfugiul cel mai la îndemânã, recursul cel mai facil—lenea minţii, şi capitularea raţiunii.
Stone Temple Pilots amintesc, în momente foarte bune, de Nirvana—i—aş recomanda cuiva care—ar vrea sã gãseascã mai multã Nirvana decât existã—cântece ca ‘Half …’, ‘Between …’—poezia asprã şi autenticã a acestor muzicieni originali—deloc epigoni …. Muzica lor învioreazã mintea, o dezmorţeşte—o desedeazã. Am avut revelaţia muzicii acesteia într—o searã de sb.. În general, o muzicã a malezei, a malezei grunge, dar nedeprimantã; o accepţie foarte purã a rock—ului, şi inteligentã, aşa cum ar trebui sã fie rock—ul—şi prea rar e.
Listei fiilor ostracizaţi—Jung, Eminem, stripologul ‘Morgan’—trebuie, se pare, sã li—l adaug pe Piaget, care remarca implicaţiile de carierã ale privãrii acesteia.
Nevroticul tinde sã reitereze tiparul unui eşec iniţial, fundamental, marcant, la care a rãmas—spasmul psihic primar. El rãmâne, volitiv şi afectiv, tributar evenimentului traumatic principal, povara sa. Cu aceasta se coreleazã fastidioasa, epuizanta înscenare nevroticã—regizarea, minuţioasã cu toate cã subconştientã, a nenumãrate alte eşecuri similare primului.
Gãsesc în bibliografiile Dr. Duhamel câteva titluri care probabil m—ar interesa—ca eseul despre roman, acela despre renaşterea dramaticã, scrierile despre Erasm şi Cervantes, Rimbaud (întâiul Salavin …, e o ipotezã), ‘Refugiile lecturii’, dar sentimentul e cã nu tot ceea ce a publicat/ scris era chiar necesar—cã a scris/ publicat prea mult, excesiv—excedentul literar, prisosul, inutilul, diluarea, redundanţa, împovãrarea bibliografiei cu neînsemnate scrieri ocazionale, probabil broşuri.
Dinaintea unei tarabe cu cãrţi, joi, am fost incapabil sã—mi amintesc numele lui Voronca; abia rãsfoind ‘Istoria …’ lui Cãlinescu—la care Voronca nu are un subcap.—i—am gãsit numele, asociat unei rev. (--şi chiar atunci, parcã nu eram sigur cã la el mã gândesc, cu toate cã—mi adusesem aminte de Lovinescu--). Altfel, nu reuşeam sã—mi amintesc numele celui mai mare suprarealist român—al suprarealistului român major—atenţionare a Muzei.
Dum., ascult, nu fãrã oarecare interes, The New Pornographers—vreo cinci cântece—nu mai ştiu cine îi recomanda, J. sau L. (unul din cei doi bloggeri ortodocşi). (Dat fiind cã am şi Breakbot în acelaşi playlist, ar putea fi L.; oricum, existã numai trei bloggeri ale cãror recomandãri muzicale le urmez—toţi trei sunt ortodocşi—L., J. şi patrologul—e interesant cã şi catolicul Watson recomandã, adesea, muzicã—dar nu m—a tentat. Dar într—o vreme gustam şi muzica recomandatã de baptistul scoţian.) Dupã aceea—Visage, Spectrum, Brokencyde, Life’s Decay.
Revin la gândul antropologic al Panihidei, care nu echivaleazã fiinţa cu sufletul—‘din firea cea nevãzutã şi din cea vãzutã’ (Glasul al şaselea)—omul e o ‘legãturã negrãitã’.
Tonul obiectiv în critica literarã—în aprecieri, în general—e întâlnit mai rar decât s—ar crede. Pe de altã parte, la un acelaşi critic, e întâlnit (numai) uneori, deşi existã oameni cu instinctul şi educaţia obiectivitãţii, mai puţin tentaţi de teribilism şi histrionism; e o chestiune mai mult de temperament—de ex., catolicul Watson pare neirascibil, moderat. Adesea, critica devine o estradã a histrionismului. Aşa sunt criticii temuţi—asta e impresia pe care mi—a fãcut—o Wilson, pe care—ncepusem sã—l citesc datoritã lui Teachout.
Ideea e cã cine judecã aspru, judecã prost. Alţii s—au confruntat, înaintea mea, cu antinomiile evanghelice, au fost deconcertaţi de severitatea imaginilor Judecãţii, şi au remarcat existenţa unui set alternativ—pãstorul, gospodina, tatãl, etc.. Asprimea nu e unicul cuvânt al soteriologiei Evangheliilor; existã şi imaginile îndurãrii, etc.—‘voitor de milã şi adâncul îndurãrii’—‘mila Ta cea nemãsuratã’. Dar s—a pornit de la ceva deconcertant, şi existã, lãmurit, o antinomie.
E de înţeles cã lui Shaw îi displãcea Shakespeare, lui Claudel îi plãcea Shakespeare—iar lui Borges îi plãcea Shaw şi îi displãceau Shakespeare (într—o mãsurã) şi Claudel. E vorba despre temperamente. De—a lungul veacurilor, de la Johnson la Coleridge, la Camil P. şi la Borges, admiraţia faţã de Shakespeare a avut tendinţa de a fi drãmuitã, şi chiar reticentã; însã, ca sã fim drepţi, nici Homer, clasicii francezi, Goethe n—au fost exceptaţi—iar un Zarifopol îi lichida global, şi cam sumar, nu existã prestigiu cultural inatacabil. Oricum, în criticã, în estimãri, fiecare are dreptul la vocea lui.
Existã la Noica un fel de impresionism filozofic—şi nu în sens peiorativ, ci ca modalitate pozitivã de a aprecia capitalul filozofiei—şi o progresivã neglijenţã faţã de calitatea argumentãrii, o atitudine tot mai literarã—de la o vreme, chiar în propria filozofie, în ceea ce scria, Noica nu mai argumenta, ci edicta—Noica, deşi logician, nu se mai preocupa sã argumenteze, nu mai admitea, implicit, evaluarea pur raţionalã. Raţiunea şi raţionalismul lui Noica sunt acelea, foarte discutabile, ale lui Hegel —adicã, au o accepţie foarte particularã, nu sunt ceea ce se înţelege îndeobşte, consensual, prin termenii respectivi, ci au o investire originalã. În ultimã instanţã, Noica era un hegelian—în sensul cã şi Kant, Heidegger, chiar Aristotel, etc., sunt înţeleşi prin Hegel, Noica le face o hermeneuticã hegelianã, spiritul sãu era unul hegelian, cu nişte restricţii suplimentare—adicã spolierea filozofiei de nişte ştiinţe—ca filozofia istoriei, a artei, a religiei, etc.; şi abia anul acesta mi—a dat prin minte cã din ‘Enciclopedia …’ lipseşte o eticã—deşi absenţa s—ar putea argumenta cu brio, nu prin amoralismul tardiv profesat de Noica. S—ar putea spune cã ontologia hegelianã e etica—aşa ca la Spinoza.

miercuri, 7 noiembrie 2012

Pe urmele unui rãspuns redactat de Moseley, într—o revistã europeanã de neuroradiologie de acum 12 ani, la studiul unor turci (despre angiografia cu gadoliniu), am gãsit, în monografia lui Grancea şi Percek, din ’90, despre substanţele organo—iodate, aceeaşi tezã, cã accidentele, unele soldate cu deces, nu sunt de naturã alergicã—ci toxicã, explicaţie absurdã, nefiind vorba nici de mecanismul, nici de simptomele toxicitãţii …; ca şi Moseley în 2000, Grancea şi Percek îl citau pe Sandstrom, dar cu un studiu din ’68 (Moseley cita articolul din ’55). Altfel, cartea lui Grancea şi Percek, prefaţatã de chirurgul Popa, e prost scrisã, sentenţioasã, monotonã, cu întorsãturi stupide şi diluare retoricã, fãrã o bunã cuprindere a datelor—plus împãnarea cu citate. Un labirint perifrastic, într—un idiom gazetãresc, de o fadoare insuportabilã, şi cu o permanentã înceţoşare a expresiei, o frazã boantã şi rãtãcitã în vag; înţelesul e mereu diluat, scâlciat. Mi s—a pãrut cã recunosc pana, de o vulgaritate insuportabilã, a lui Percek, reprezentativ pentru aferarea culturalã medicalã şi nãzãririle literare ale unor semi—agramaţi.
Limpezirea minţii cu muzicã. Mi., ascult Swans (trei cântece), The Pastels, Tinariwen, Jane’s …, Mukesh, Jethro …, Therion (imnurile pãgâne), T. Army, R. Music.
Meritã subliniat umanismul kantian al lui Simmel, în accepţia de simpatie pentru omenire, de atitudine pozitivã faţã de specia umanã—iar Simmel a cunoscut douã umanisme scânteietoare—al lui Kant, şi al lui Goethe. Existã un sens în care Hegel nu era cu adevãrat un umanist—şi nici nu a inspirat atitudini umaniste convingãtoare; existã o fineţe armonioasã a umanismului kantian, o inflexiune consmopolitã, un accent universal şi de largheţe, de cordialitate, care lui Hegel îi lipseau—dar se regãsesc, de ex., la Schiller şi la alţi umanişti romantici. Existã la Simmel o simpatie discretã, însã realã, pentru omenire, pentru specia umanã.
Nu ştiam cã Dr. Duhamel i—a fost preferat, la Academie, lui Diehl; avea 51 de ani când l—au ales, şi se crede cã era nu un Du Gard de mâna a doua—ci un existenţialist avant la lettre, ipotezã pe cât de improbabilã, pe atât de interesantã, eu mã gândesc cã le era inferior lui Zola, Vallès, Rolland, Du Gard, Romains—aceste comparaţii nu—l avantajeazã …. Literar, şi—a supravieţuit; de fapt, nu ştiu dacã a cunoscut vreodatã o vogã literarã, sau a fost pe val; citesc cã a condus Mercure … (e drept, în vremea când simbolismul apusese demult …), nu doar era publicat acolo.
Adevãrul e cã Mauriac a gãsit nişte imagini foarte urâte, dezagreabile şi neinspirate pentru pasiunea muzicalã a Dr. Duhamel—dacã nu ştiam contextul, aş fi zis cã sensul lor e reprobator, o mustrare. Nu ştiu de ce e citat medalionul acela aşa de urât, care nu îi face cinste lui Mauriac. Ced cã pentru pasiunea muzicalã a cuiva se pot gãsi imagini, explicaţii şi comparaţii mai frumoase decât ale pedestrului articol din ’35.

sâmbătă, 3 noiembrie 2012

Am scris ceva despre Blondel, pentru blogul lui Jeter , dar fãrã a mã simţi cu adevãrat inspirat —sau chiar foarte interesat de subiect—sunt prea kantian pentru aşa ceva, şi, momentan, oarecum puţin dispus sã pãtrund în subtilitãţile gândirii maestrului francez, sau sã mã familiarizez cu o altã perspectivã filozoficã—oricum, iniţiativa lui Jeter e importantã, v—o semnalez aici. Atitudinea lui Blondel e şi o chestiune de temperament—atât uman, cât şi intelectual; m—am gândit la Noica. Dupã cum am spus, neokantianul care sunt are mai puţinã disponibilitate decât mi—aş dori pentru fiziologia gândirii lui Blondel—dar prudenţa lui practicã, în acele vremuri de restrişte bisericeascã, nu mi se pare blamabilã, dat fiind şi omul, cu firea sa; într—un sens, polemica nu era pentru metafizicianul neconcesiv —neconcesivitatea lui fiind de altã naturã ca a polemiştilor sau reformatorilor, nu puţini în acele timpuri. Blondel a lucrat bine, în accepţia parabolei talanţilor încredinţaţi.
The Chameleons UK seamãnã un pic cu Bowie—am descoperit—o întâmplându—se sã ascult ‘Tears’ dupã ‘Oddity’—aceeaşi pasionalitate glacialã, trãsãtura stilisticã a glacialitãţii pasionale, asprimea timbrului viril.

joi, 1 noiembrie 2012

Luni, alte cincisprezece cântece—‘Ne me quitte pas’ în zece versiuni (Brel, Simone, Piaf, Arantes, Carlisle, Torrini, Jacks, Streisand, Benton, McKuen)—douã Almond—câte un Macias, Marina& The Diamonds, Metallica. (Cãntecul Marinei era o recomandare a patrologului.)
Catolicul Watson are, mai nou, un format care comportã câte douã postãri despre o carte—adicã introducerea, şi enunţarea rezultatelor lecturii (remarcabile fiind cele despre Flaubert, Coward, MacDonald, Wyss, Ferber, Cooper, Dodson, Lewis—plus acelea despre Cohen), ceea ce revine, de fapt, la patru postãri lunar, de o dicţie criticã armonioasã, raţionalã şi îmbietoare, şi care reprezintã critica literarã pe care o citesc cu interesul cel mai viu. În rest, cãrţile mai interesante oferã şi ocazia de a spune lucruri mai interesante—fac critica mai interesantã. Subiectul nu e indiferent.
Biografismul de dupã Freud e un metabiografism, dar aspiraţia principalã e fundamental aceeaşi—mã gândesc la unii Noi Critici ca Poulet, Richard, Bachelard, Béguin, etc.—devalorizarea subliniatã a istoriei aduce primatul metapsihologiei, în defavoarea, mai ales, a esteticului—e vorba tot despre preocuparea pentru personalitate, cu toate cã istoriei, curiozitãţii istorice, îi ia locul aceea metapsihologicã, analiza metapsihologicã, e tot o criticã interesatã mai mult de autor, decât de operã (ba chiar, la Noii Critici, aceastã impresie, de primat al autorului, e încã mai accentuatã, dispãrând cu totul analiza esteticã obiectivã—existentã la Sainte—Beuve, Taine, etc.)—abdicarea de la esteticã. Thibaudet, deşi repudiat de cãtre cel puţin unii dintre Noii Critici, nu e, în studiile lui despre autori, aşa de îndepãrtat de ambiţiile acestora—dimpotrivã. Eu vãd în Thibaudet cel puţin un precursor al Noii Critici.
Trecerea meteoricã a lui Snow o aminteşte pe aceea a lui V. Ice
—fãrã sã fi reprodus, desigur, succesul de anvergurã net superioarã al acestuia; dar ambii au fãcut ceva impresie, fãrã sã fi marcat nimic în lumea rap—ului, iar precaritatea talentului sublinia psitacismul şi epigonismul inferior (--existã un epigonism superior?—s—ar putea argumenta cã da, e cazul pastişelor, al romanelor dickensiene—Gissing, Verne, A. Daudet—, balzaciene, dumasiene la Weyman, etc.—pastişa nu descalificã, dacã e reuşitã, oricât de netã ar fi asumarea dependenţei--).