duminică, 30 decembrie 2012

Însemnare despre credinţã, metodişti, Newman şi Bouyer




Prudentul Bouyer,

ale cãrui pagini despre Newman le citesc, şi gãsesc lucrurile acestea foarte morbide, respingãtoare, sepulcrale, instigãri la credulitate şi superstiţie, aratã cã metodiştii denumesc credinţã convingerea, certitudinea de a fi fost rãscumpãrat, certitudinea afectivã. Din studiul despre N. aflu cã metodiştii s—au despãrţit de Bis. anglicanã, sunt o sectã.
Eu am început prin a—l plãcea pe Newman chiar înainte de a—l fi citit—fiindcã îl recomandau Ratzinger şi, mai ales, benedictinul Jaki. Dar când am regãsit, la principalul modernist englez, ceea ce citisem, acum vreo şapte ani, la un oratorian, despre reticenţa inspiratã de Newman ca om, am realizat în ce mãsurã asta concorda cu propria mea trãire—şi li se potriveşte, poate în mãsuri diferite, tuturor autorilor interbelici, ca Guardini şi Adam, aşa de prizaţi de conservatori …. Existã şi o pietate preoţeascã cãlâie, etc.. Pe scurt, existã dintre cei care cred cã omul Newman e interesant şi suscitã analiza, şi alţii care—l gãsesc mohorât, fundamental lipsit de interes, şi chiar neplãcut (paradoxul sfântului posomorât, clericul necanonizabil); dincolo de idei, discuţia despre Newman va fi întotdeauna, probabil, despre om. Caracterul de morbiditate al atmosferei newmaniene e dat şi de deplorarea trecerii la adolescenţã, sexualizarea e perceputã, trãitã ca pãtarea, ca destrãmarea, dezintegrarea, zdrumicarea. Altfel, studiul e scris cu netãgãduibilã fineţe şi pãtrundere.
Bouyer e, probabil, unul dintre aceia interesanţi şi respectabili ca autori—cine vrea sã afle mai multe despre Lovejoy sau Şklovski? Existã destui care justificã şi suscitã interesul numai ca autori, numai pentru ceea ce au scris, nu ca figuri, etc.. Sunt autori de scrieri utile.

[Fizionomia lui Bouyer, chip de cutrã, în concordanţã cu limbajul onctuos, îmi inspirã neîncredere; are aerul acela monden şi alunecos—parşiv al preoţilor carierişti şi orgolioşi.]





A fost un an caracterizat, probabil, de torpoare—ca atâţia alţii …. Abisul intenţiilor s—a adâncit. Anul acesta am citit douãsprezece cãrţi [1] şi o plachetã (de psihologie), şi am citit mult din alte patru cãrţi (o lucrare de psihanalizã, policierul scandinav, ‘Avatarul’, un vol. al ‘Halimalei’).
Când întâlnim cititori nemulţumiţi de ceea ce scriu Nabokov, Roth (americanul), Bellow, e bine sã ne amintim cã existã, vai, şi din cei care citesc cu nesaţ ceea ce publicã C. K. Kelly Martin, McCafferty, Zhang (ca sã citez lecturile Lenorei Appelhans—distopii [2], thrilleruri).


NOTE:

[1] Policierul scandinav, KI, romanul SF, cehul, mexicanii, Robbe—Grillet, RK, danezul, spaniolul, australianul, VN—aşadar, zece romane citite (şi mult din altele douã), o dramã, un vol. de memorialisticã, o culegere de basme.
[2] Lenore Appelhans numeşte ‘ucronia’, ‘trecut distopic’.




Verne al lui Tournier e deasemeni o fantasmã, ingenios plãsmuitã, o reverie literarã, ceva fantasmatic. Investirea e una strict fantasmaticã.
Şi nu puţini sunt cei care ar schimba o remarcã imparţialã, pe o butadã scânteietoare! Inclusiv criticii preferã, adesea cel puţin, sã epateze—chiar sã şocheze—decât sã convingã raţional; iar Tournier nu e omul care sã—şi refuze vreo generalizare, vreo apreciere sumarã! Dacã poate sã bagatelizeze, o va şi face, negreşit. Nu va rata ocazia. (Dar nu e cazul în privinţa lui Verne—pe care—l gustã mult.)




Mişcarea nu exclude legitãţile, tiparele dinamice; mişcarea nu înseamnã nici libertate absolutã, necondiţionatã, dacã o afirmãm despre entitatea psihicã, nici aleatoriul, dacã o afirmãm despre entitatea fizicã. Dinamica nu contravine legitãţii. Perisabilã şi desuetã e, în noţiunea clasicã a substanţei, imobilitatea, înţeleasã ca atribut al identitãţii. Dar înţeleasã ca identitate, substanţa dinamicã îşi pãstreazã actualitatea certã, şi nu se dizolvã, nu se pulverizeazã într—o multitudine de relaţii—nu se disperseazã, rãmâne temeiul identitãţii. Numai cã aceastã identitate, aşa cum au ajuns s—o înţeleagã modernii, înseamnã legitãţi, tipare dinamice, relaţionarea nedizolvând identitatea, ci fiind formã a acestei identitãţi. Trebuie spus cã, aici, fizica, noua fizicã, a ajutat mai mult decât teologia, a croit un drum. Primatul, taxat drept nefast de cãtre unii, al substanţei, ţine nu de ontologie sau de fizicã, ci de logicã, e de naturã logicã; se poate argumenta cã substanţa e o înţelegere incompletã a existenţei, dar nu cã e una greşitã. Cel mult, trunchiatã. Nimic nu subzistã fãrã a fi în relaţie—nu existã substanţã fãrã relaţie—dar asta nu demonstreazã cã relaţia ar fi ‘mai adevãratã’, ar ţine de un strat mai adânc al realitãţii. Relaţie şi substanţã se presupun mutual. Chiar în logica, operaţia, mişcarea, relaţia, e mereu relaţie între ceva şi ceva, între entitãţi prezumate.
La nivelul substanţei psihice, existã nemijlocit—incomunicabilul, chiar existenţa psihicã e neepuizatã de relaţie, de categoria relaţiei. Bachelard are dreptate, în sensul cã lucrul nu e ‘mai real’ decât mişcarea; substanţa, înţeleasã ca entitate imobilã, e o ficţiune. Substanţa înţeleasã de moderni fiind una mobilã, dinamicã; dar intuiţia unui substrat al transformãrilor e necesarã; existã, într—o entitate, ceva distinct de transformãrile ei, un principiu de identitate. Cum poate fi gânditã identitatea în termenii transformãrii? Bachelard vorbea despre ontologia relaţiilor.
Dincolo de inconvenientele, echivocul şi arbitrarul oricãrei terminologii, de limitãrile şi polisemia ei, sintaxa ontologiei trebuia sã reformuleze substanţa, renunţând la noţiunea de imobilitate, de imuabilitate fixã, şi gândind—o în termenii transformãrii—dar tot ca legitate, nu ca ceva nedeterminat. Relaţiile urmeazã tipare, cunosc legitãţi, au limitãri, nefiind creativitatea purã, libertatea infinitã din visele unor personalişti. Relaţia trebuie înţeleasã în termenii legitãţii, care o precede şi o predeterminã strict, şi nu prin ceaţa sentimentalitãţii. Relaţia urmeazã norme precizabile, determinabile.
Dinamicul, transformarea, mişcarea sunt categorii ale existenţei create, ale existenţei lumeşti; atribuirea lor, în ipoteza teistã, substanţei dumnezeieşti, e mai degrabã ilogicã. Chiar caracterizând fiinţa creatã şi finitã, nu se vede de ce ar trebui sã o caracterizeze şi pe Aceea veşnicã. Umanul, a înţeles teologia, e o societate; asta nu înseamnã cã şi divinul e una.
În ordinea creatã, dinamicul poate sã însemne la fel de bine şi legitate, nu numai libertate; legitatea e şi ea dinamicã, în sensul cã descrie o mişcare, caracterizeazã o secvenţã de schimbãri.



Nu numai esteticul, ci chiar estetica, disciplinã ca atare, e tematizatã de Caillois.

Îmi place puţinul de Dargis citit.

Într—un interviu din ’83, şi interesant, al lui Tournier, gãsesc o referinţã pozitivã la cartea lui repudiatã, de care avea sã se dezicã—‘Zborul …’.
E cu adevãrat aceasta o reluare conştientã a romantismului, o reasumare a artei romantice, ca la Brion şi, poate, chiar Gracq?

Din când în când, ca azi (vin.), pescuiesc interviuri ale celor mai interesanţi scriitori francezi contemporani—liga Tournier—Fernandez—Pividal, etc.. Stilul, claviatura, ‘obiectul verbal’—nu şi afectarea.

Romane, metabolismul minţii, baptistul, nevoia, evreul interb., aferarea.

Tournier despre Verne, London, Gide, Valéry, Hugo, Zola, Balzac. Calofilia, cizelarea, latura artizanalã& extrovertirea.

Domolirea, atenuarea—la 4 z. (luni)—la 8 z. (vin.)—la 15 z.—la 16 z. (sb.). La 22 z..

Vlaga& gestul& originalitatea nedezminţitã& concizia. Rabatul.

H. numeşte perifrasticul, sinuozitate.

Concizia& imparţialitatea. Eseiştii autohtonii& MT. Impersonalitatea.

Concizia& impersonalitatea. Eseiştii autohtoni& MT. gestul lovinescian. CDC. Jurnale. Tonul. Eseuri.

Din joia fustei—salata, vremea—15 nov..

Romanciera. Concizia& pag.. Victorianul. Stângistul francez. GF, ed.. Nuvele, H.. Recititul ….

Sb., de la 10 ¾ seara—al doilea rând de cappuccino.

Gândire organicã vs. falsa, nesincera neutralitate a inhibãrii, pretinsa neutralitate a crispãrii.

Hornby. ‘Lujin’.

Existã legitãţi, legitãţi decelabile, care nu sunt abstracţii. Existã tipare de funcţionare, legitãţi.

Oamenii înşişi sunt organisme, nu psihisme, nu suflete întrupate, descinse.

Franceza ştiutã, eroarea flagrantã, manualul, ‘Oblomov’, a doua cinã de mi., delãsarea, apatia.

Hornby.

Azi, ‘Nescafé Mochaccino’; ieri, ‘Cappuccino creamy La Festa’.



Supãrarea, etc., ţin de biologic, nu de moral, în sensul cã rãmân legitime, fireşti, chiar când ceea ce le declanşeazã nu e redevabil moralei; comportamentul bolnavului, al debilului, supãrã, înfurie, exaspereazã, chiar când nu e vorba despre responsabilitate. Psihoticul nu poartã rãspunderea, e degrevat—dar purtãrile lui supãrã în mod legitim—fiindcã referinţa realã a acestei interacţii e alta decât aceea eticã, a rãspunderii, culpei, etc.—e biologicã, iar respingerea deranjantului ia o astfel de formã afectivã, de reprobare, cu toate cã rezultatul n—ar putea fi acela vrut. Supãrarea n—are cum îl îndrepta pe psihotic—dar rãmâne o reacţie legitimã.
Supãrarea e reacţia unui organism, nu a unui psihism întrupat, a unui suflet pogorât, etc.. Morala religioasã e morala iluziilor.



Multiplul, crede teologia creştinã contemporanã redescoperind politeismul, îi e superior Unului; aceastã axiomã fundamenteazã revendicarea triteistã a teologiei zilelor noastre, cu atipica ei triadologie ‘socialã’, ipoteza cã divinul e tot o societate, ca şi umanul. Însã gândul originar e cã Multiplul îi e superior Unului, cã desãvârşirii dumnezeieşti îi corespunde multiplul. Adesea, sorgintea mãrturisitã a acestei revendicãri, şi a retoricii aferente, e sentimentalã. Expresia corespondentã e psihologizarea analogicã a Lui Dumnezeu, atribuirea necriticã de trãiri, afecte, etc., ca şi cum acestea ar conveni la fel de bine necreatului, ca şi creaturalului. Unii teologi abjurã monoteismul biblic cu totul. Triteismul e o preferinţã a acestei gândiri derizorii—fondul e politeismul, revendicarea politeistã, convingerea cã Multiplul îi e superior Unului, cã e mai multã desãvârşire şi deplinãtate în Multiplu. Acum vedem de ce politeismul nu le pãrea absurd majoritãţii pãgânilor—deşi le pãrea absurd câtorva filozofi, care cãutau principiul.

vineri, 28 decembrie 2012




Lista Marthei Wells

e foarte ilustrativã pentru interesele literare ale scriitoarei—din nouã romane, trei sunt policieruri retro/ pastişe, una e un policier fantastic, douã sunt cãrţi de aventuri (Ch. Saunders, K. Elliott), altele trei aparţin fantasticului, însã Martha vorbeşte despre enigmã în cazul fiecãreia dintre ele, elementul misterului e prezent şi în ele (Shinn, Jemisin, H. A. Jones).




Dna. Wells precizeazã care sunt seriile pe care le recomandã în ansamblu—‘Wilde’ de Brandreth, K. Elliott, ‘Irene Adler’, Aaronovitch, naraţiunile lui Saunders. Aceştia sunt foiletoniştii zilei, legatarii lui Dickens, etc., ai povestitorilor populari de odinioarã. Seriile acestea au preluat locul foiletoanelor de pe vremuri, într—un timp de deflaţie marcatã a pieţei revistelor—foiletoanele nu se mai publicã în reviste, ca pe vremuri, ci direct ca vols.—e Sue, Féval, Dumas—vechii foiletonişti; chiar şi atunci, cele mai bune foiletoane promovau la culegerea în vol.. Nu rãmâneau în rev.—deşi aşa fuseserã citite (v. şi ceea ce îşi amintea Sadoul despre vechiul SF al americanilor). Azi, se publicã direct în vols. —dar sunt foiletoanele, ceea ce scriau Sue şi Dickens …. Bineînţeles, nici înainte nu trecea toatã literatura prin proba foiletonului. Vechile foiletoane erau un debuşeu. Unii n—au publicat aşa—mai ales, artizanii, sau calofilii. Unii, câţiva, publicau direct ca v.. Artificialitatea impusã, dar şi virtuozitatea cerutã de folietoane erau altele. E o întrebare cât din literatura aceasta a seriilor ar rezista ca foileton—suspansul, etc.. Probabil iscusinţa necesitatã de foiletoane s—a pierdut.




Izvoarele intelectuale ale lui Caillois, pentru raţionalism, lirism, social, sunt Bachelard, Mauss, avangardiştii, lirismul calofil şi înrudit al lui Perse—o nouã preţiozitate francezã ultrarafinatã, etericã; autor precoce—era în mãsurã, la 22 de ani, sã iniţieze o schismã surrealistã, o reformã, primele lui studii de mitografie sunt publicate la 25 şi 26 de ani, începuse în forţã, avea fizionomia maliţioasã, pedantã şi ironicã a anglicanului Eliot. Enciclopedismul sãu e mai degrabã acela, hieratic şi stilizat, al evreului argentinian, decât acela, erudit, al lui Dumézil.
Figurã literarã foarte originalã, foarte diversã, mai înruditã cu grupurile de intelectuali de la Colegiul de sociologie şi de la rev. surrealiste, decât cu savanţii vremii, Caillois a contribuit la voga europeanã a lui Paz, Neruda, Asturias, şi e remarcabil cã îi gireazã pe aceşti scriitori vitregiţi ulterior de schimbarea cursului politico—ideologic apusean.
În privinţa literaturii discutate, subiectele lui au fost romanul, poezia, fantasticul, imaginarul şi înfãţişãrile acestuia (’70, ’73, ‘78), tensiunea dintre raţionalitate şi imaginar. Temele sunt Babel, estetica, revin referinţele mitologice—Sisif, Babel, Meduza, Bellona, Alfeu.

Sãrãcia articolului enciclopediei electronice franceze e simptomaticã.




Trãsãturile net maniacale ale lui Nabokov—le putem numi, eufemistic, puerile—entomologia, şi chiar şahul, în context. Omul însuşi avea ceva decadent, neplãcut. Vreau sã spun cã omul îmi inspirã neîncredere. Disting o aurã de maladivitate, ceva straniu, care inspirã neîncredere. Virtuţile lui de entomolog erau defecte umane, cãci le regãsim şi în alte registre. Calambururile şi anagramele lui au ceva maliţios, la fel ca elitismul sãu ostentativ. Nabokov avea ceva tenebros, iar ca autor e mai înrudit cu Sade, decât cu romancierii reputaţi ai vremii lui. Era un decadent, de—abia deghizat.
Evenimentele ‘Lolitei’ nu conteazã ca naraţiune impasibilã flaubertianã—ci ca povestite, vãzute, trãite, simţite, rememorate de narator. Omul e, mi se pare, detestabil—aşa spune şi prefaţa romanului —însã autorul e remarcabil. Ipocrizia omului nu îi e imputabilã romancierului, a cãrui sinceritate e şocantã.
Prefaţatorul fictiv al ‘Lolitei’ ne asigurã cã naraţiunea e altfel decât naratorul, nu are tarele acestuia. Însã ‘Lolita’ e, în sens petrescian, un roman al conştiinţei, interesantã pentru etalarea, mai mult decât explicarea acesteia; sau, etalarea înseamnã explicare.
Inclusiv cazul fãcut de Nabokov de salubritatea bucuriilor—studiul savant, igiena, sportul, etc.—pledeazã pentru acelaşi gust decadent, e încântarea minţii corupte, a sufletului corupt, înaintea a ceea ce e nepãtat, etc.. Naratorul ‘Lolitei’ are preferinţa lui Nabokov pentru ceea ce e salubru—studiul, etc..




Pânã şi schopenhauerienii mãnâncã de Crãciun. În Ajun am mâncat patru rulouri cu mere, douãsprezece sarmale, nişte mazãre, am ascultat disco—ul lui Yazoo; Heart e ideea de rock romanţios a camionagiilor. Mâncarea din Ajun înseamnã patru bonuri (rulourile, sarmalele, mazãrea, cola)—altele douã pentru ulei şi pâine, ketchup şi supã. De Crãciun am mâncat muşchi ţigãnesc, mi.—salam de varã, joi—musaca, budincã, pilaf, icetea, portocale. Vin.—ambele cappuccino Jacobs, portocale, mãsline.
De Crãciun, de la 4 ½ seara, New O., începând chiar cu colindul disco. Cântecele au între 3 ½--8 ¾’. Învãluit de ‘Blue Monday’. Am trecut, în gazetãrie, la discutarea de cântece. Din când în când, scurtul medalion Lodge—cele cinci seturi recomandate.
Ceea ce îmi şubrezeşte—sau contribuie la a—mi şubrezi—înţelegerea, concluziile.
Seara, D. C. f. Cutie.
A nu trãi—decizia de a nu trãi—surogatul.

Scâlcierea minţii muzicale. Am început cu D. C. f. Cutie—patru cântece. Care au, azi, o rezonanţã afectivã deosebitã. La amiazã, V. Halen, Funeral, Helloween, de la 4 ¾ seara: cafele& ‘Orgasmatron’—diagrama.
‘Day of the Lords’ aminteşte de Cave, de refrenul unui cântec de iubire—despre îngãduirea iubirii.
Am gândit Crãciunul acesta în termeni de rezultate, ceea ce a fost cam deprimant, cam descurajant.
Un remix cam rãguşit al lui ‘She’s Lost …’.

Joi, de la 12—Joy D., cinci cântece, şi cafea. Plus, de câteva ori, hitul lui Fancy.
Abia treptat, muzica lui Joy D. devine tot mai îmbietoare—de la ‘The Eternal’ (al treilea cântec) şi ‘Decades’, secvenţa de peste 25 de min. de bucurie muzicalã foarte purã—e ‘fenomenul Ministry’, mi s—a mai întâmplat aşa.

Dupã o întrerupere de peste 3 l., am reînceput, în preajma Crãciunului, sã beau cafea—dar nu mi—a mai plãcut—e şi altã cafea decât aceea din care eram obişnuit sã beau. Aceasta îmi dã o senzaţie neplãcutã.

Joi, vreme, ‘Hitiţii’ lui Riemschneider, bizantinologii, hispanicul\ ed.. Hispanicul, azi. Coapsele adultei.

Imnografia tradiţionalã rock. Metalul tradiţional, mai ales power, care se autocelebreazã





Imnografia tradiţionalã rock. Metalul tradiţional, mai ales power, care se autocelebreazã



1—Helloween—‘Heavy Metal is the Law’;
2—Hammerfall—‘Hearts on Fire’;
3—Manowar—‘Die for Metal’;
4—Saxon—‘Rock the Nations’, ‘Heavy Metal Thunder’;
5—Accept—
6—Ultima Thule—‘Proud and Strong’;
7—Wizard—‘Heavy Metal will Never Die’;
8—Gamma Ray—‘Heavy Metal Universe’;
9—Eluveitie—‘Uis Elveti’;
10—Moonsorrow—‘Pakanajuhla’;
11—Turisas—‘As Torches Rise’;
12—Ensiferum—‘Warrior’s Quest’.


E rock—ul care are ca subiect chiar experienţa rock. La o primã întâlnire, imnul Wizard mi—a fãcut o impresie foarte bunã. Rock despre ceea ce înseamnã sã participi la rock. Helloween şi Hammerfall provin din power—ul fantasy al lui Manowar. Dragoni, Gorgar, etc.; în adolescenţã aveam mult gust pentru aşa ceva. La 17 ani l—am abjurat, m—am dezis, şi regret.
Rock—ul despre rock—rock—ul reflexiv.





Meritul lui Chartier nu e de a—l fi citat pe Comte, Proudhon, Aristotel—ci de a îi fi citat împreunã, de a îi fi adus laolaltã, de a le fi reunit ideile—despre limbaj, funcţia noeticã, raţionalã, a limbajului. De a fi subliniat o laturã comunã a celor trei filozofi. Nu cã Chartier a ştiut ce sã citeze din fiecare—ci cã a ştiut ce sã citeze, astfel încât sã îi alinieze, sã îi aducã laolaltã, sã gãseascã raportul.

Dupã criteriul lui P., Comte trebuie sã fi fost, pentru Ch., un scriitor bun—dealtfel, şi afirmã cã acesta ‘a scris magistral despre limbaj’; P. vorbeşte despre ‘semn (suficient)’, nu despre ‘cuvânt’.




O religiozitate vagã, neprecizabilã, difuzã, e inferioarã unei religii dogmatice, cu noţiuni limpezi, desluşite, pozitive; vreau sã spun cã religiozitatea vagã, ca rudimentarã, îmi e mai odioasã decât credinţa dogmaticã, şi mai falsã. Tentat, şi chiar parţial convins, am fost numai de religiile dogmatice, cu predanie desluşitã, nu de acelea nebuloase, informe. Detest nebulosul în religie, informul. În religie, precizia e altceva decât excesul preciziei, simularea preciziei, precizia contrafãcutã a fanaticilor şi a maniacilor. Când recomand precizia în religie, contraindic excesul preciziei, aferarea, simularea preciziei.
Pe scurt, şi în religie e mai bine sã ştii ce sã crezi. Precizia e preferabilã nebulosului.




Tema pedofiliei figureazã în nu mai puţin de trei naraţiuni nabokoviene din anii ’30 (’32, ’35, ’39), plus o povestire din ’26 şi o schiţã de roman—sunt alte cinci scrieri nabokoviene ‘efebofile’—arãt asta, pentru a sublinia ipocrizia aiurelilor din interviul TV din ’62 (‘tema aşa de îndepãrtatã’, etc.)—când omul a scris atâta aproape numai despre asta. De vreme ce Eco îl parodia aşa de timpuriu, înseamnã cã voga a survenit rapid, a fost aproape imediatã—în termenii duratelor reale ale istoriei literare.
Puţini ajung sã îşi formuleze literar conştiinţa, fãrã a pãşi imediat, fãrã preget, în convenţional şi în banalitatea de—a gata. Faptul cã naratorul pedofil nu are schematismul deprimant al pornografilor de duzinã nu înseamnã cã romanul nu e erotic—înseamnã, numai, cã nu e un roman erotic de duzinã, ca atâtea altele. Dilema e falsã. Adicã, se porneşte de la o accepţie peiorativã a erotismului literar, de la o premisã falsã—despre ceea ce poate sã fie erotismul literar—mult mai mult decât ar sugera—o maculatura.
Naratorul acesta e preocupat de mai mult decât indiscreţia imediatã.



Propunerile pentru formularea sinodalã a întâietãţii tomismului, la Vaticanul II, au fost criticate de Frings, Döpfner, generalul franciscanilor, Bea, Saigh. Informaţiile sunt dintr—un articol al lui Komonchak, recomandat de catolicul Watson. Interesante sunt anecdotele despre atmosfera anilor ’50, altercaţiile verbale de la congrese.
Ceea ce scrie Congar, în ’67 (‘Teologia la Sinod’), despre Sf. Toma ca exponent al dialogului e, pânã la urmã, echivoc—Sf. Toma nu dialoga, ci polemiza cu moderaţie, critica neconcesiv, pe un ton moderat, cu largheţe umanã, nu cu relativism, cãci nu le concedea nimic celorlalţi. Sf. Toma nu dialoga, ci polemiza. Congar ilustreazã dibãcia eufemismului post—conciliar, a termenului cu dublu înţeles—aşa cã Sf. Toma devine un maestru al dialogului, ca monahii creştini care practicau asceza indianã; la Sf. Toma, dialogul înseamnã urbanitate, e şi un dat temperamental, nu o disponibilitate de a—şi revizui ideile în funcţie de mersul dialogului. Moderaţia Sf. Toma era numai în ton, la nivel literar, verbal, nu al principiului polemicii; nu avea polemica vehementã, colericã, a rãsãritenilor, asta nu face din el un ‘om al dialogului’ în înţeles modern, rãmâne convins de dreptatea proprie integralã, şi de eroarea deasemeni integralã a celor cu care dialogheazã, nu e deschis revizuirii propriei înţelegeri.




Al treilea playlist din decembrie are treizeci şi şase de cântece—şaisprezece Revolting Cocks, cincisprezece Foo Fighters, trei The Youngbloods, şi câte un Grotus, Screaming Trees.



Scriu adesea despre tipãrituri în general, rareori despre exemplare—totuşi, acestea sunt mãcar la fel de importante—cutare exemplar, etc.. Nu e un obiect substituibil, înlocuibil, nici marcat numai prin degradare, jeg, deteriorare, etc.. Regimul exemplarului nu e acela al obiectului casabil, uzat şi înlocuit. Şi nu citim o carte, cum vrea intelectualul auster, ci un exemplar. E ceva menţionabil mai degrabã în eseuri, decât în pagini ştiinţifice. Eu mã gândesc la funinginea de pe ibric, de acum 3 ½ l..
Se întâmplã sã te gândeşti la câte un exemplar—aşa cum cineva amintea vol., folosit de A., al cutãrui neokantian francez, iar dublinezul vorbea despre ‘Etica …’.
Dispreţuirea exemplarului e o formã de a se detesta. Exemplarul nu e momentul, ci latura. Îmi plac tipãriturile, ca prezenţã şi stimul.
Relaţia cititorului cu exemplarul nu e o formã de deteriorare, de uzare. Adicã, nu e necesar, nu trebuie trãitã, sau perceputã, astfel. Reflecţia despre exemplare revine, însã, scurtelor rãgazuri—subiect, cum am mai spus, al eseisticii, al ocazionalului, nu al ştiinţei propriu—zise. Bucuriile bibliofiliei aşa cum o înţeleg eu sunt distincte, dar inseparabile de ale cititului—sunt tot literare prin natura lor.



În ton cu lucrurile pe care ne place sã le citim la aceastã vreme, lista Marthei Wells are mai ales romane din serii, de autori de care eu nu ştiu nimic—Shinn, Aaronovitch, Jemisin, McPherson, C. N. Douglas, K. Elliott, Ch. Saunders, H. A. Jones, Brandreth—din unsprezece cãrţi—şase citite, cinci vrute—lucruri înrudite cu ceea ce scrie chiar ea—unele or fi şi de complezenţã, ca pentru colegi—altfel, lecturile ei par orientate de interes profesional, pentru cunoaşterea pieţei.
Dinafara seriilor e numai v. de istorie hollywoodianã şi romanul desenat. Şapte din unsprezece titluri sunt de autoare.
Avea, la un moment dat, cuvinte frumoase despre ‘Firefly’, ‘Farscape’.

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Aluviunile romantismului. Morris West, ‘A doua victorie’





Aluviunile romantismului. Morris West, ‘A doua victorie’





‘O staţiune decãzutã, locuitã de oameni de la munte, de bolnavi şi o colonie micã de militari, cu hoteluri pustii şi mãrfuri pe cartelã …’. Un grup de oameni înfruntã ravagiile produse de rãzboi, în aceastã melodramã cosmopolitã, care reuneşte englezi, americani şi localnici austrieci. Romanul lui Morris West începe în vecinãtatea Bad Quellenberg—ului, drept care autorul rezumã legenda Sf. Iulian, sihastrul (‘Sf. Francesco gotic’, care protesta, prin viaţa lui, împotriva violenţei timpului sãu) şi face istoricul regiunii; peisajul e foarte bine descris. Tonul naraţiunii e vioi, echilibrat şi simpatic; nu ştiu ce religie avea romancierul [1], dar cartea pare un roman catolic popular, de nivelul naratorilor interbelici ca Maugham, Bromfield, etc.—sau, mai probabil, nici atât. Tonul e în întregime fals, sentenţios, marcat de veleitãţi religioase, fals pânã şi în jovialitatea libidinoasã a picanteriilor. În registru involuntar parodic, ‘A doua victorie’ e urmaşa literaturii sapienţiale, e o naraţiune sapienţialã, scrisã ca sã instruiascã—o parodie involuntarã a cãrţilor de înţelepciune biblice.
Dupã ’89, cititorii români s—au reîntâlnit cu literatura australianului la traducerea ‘Salamandrei’, a cãrui ecranizare le era dinainte cunoscutã.
‘A doua victorie’ e analizabil în trei seturi de termeni—ca literaturã a romantismului popular, în termenii surogatului popular al vremii—în termenii personajelor şi ai ‘problematicii’ etice, de nivelul melodramei anoste—şi în termenii acţiunii, ai subiectului, ai povestirii. Recuzita romanticã ponositã şi marionetele nu conving.
Roman al naratorului omniscient, de facturã convenţionalã, scris ca pentru a fi ecranizat, deliberat ecranizabil, ‘A doua victorie’ cunoaşte un aflux constant de personaje noi, de toatã mâna—militari, funcţionari, medici, fete, etc.—de curiozitate, în scenã intrã militarii englezi (Hanlon şi Johnson), preotul, primarul şi familia lui (Holzingerii), poliţistul staţiunii şi nepotul lui fugar (Wikivill), chirurgul psihopat, avocatul ranchiunos şi nepoata lui (serafica Anna Kunzli), medicul sfãtos devenit consilier al ofiţerului englez, medicul american fumãtor de pipã, plus personajul colectiv al strãmutaţilor, dintre care unii îl vor linşa pe torţionarul recunoscut de ei—mai toate, fiinţe de celuloid, personaje de facturã cinematograficã, şi care n—au ţesuturi, ci numai celuloid. Mai e ceva—gãsesc convenţionalitatea lui West, convenitul sãu, lipsit de farmec. Convenţionalul nu înseamnã aprioric anost —dar la nedibacele West poate însemna revoltãtor—ca în scena idilei dintre colonelul englez şi fiica primarului.
Genealogia, conştientizatã sau nu de scriitor, e aceea romanticã—poate mai puţin romantismul principal, cât romantismul generic, difuz şi funcţional al literaturii populare, melodramaticã şi intrinsec romanţioasã—pesonaje idealiste, integre (Hanlon—al cãrui cinism e numai reversul iluziilor seminaristului, Albertus)—sau mãcar net oneste (medicii—americanul, Huber)—fecioare (Anna Kunzli, nepoata avocatului demonic; sora fugarului)—rãtãciţi, înşelaţi, mefistofelici, sociopaţi (ca avocatul Kunzli) şi psihopaţi (chirurgul Winkler, fugarul Wikivill)—taraţi—recuzitã romanţioasã întrebuinţatã cu lipsã relativã de dibãcie.
Vârstnicul paróh, icoanã a virtuţii, e un preot ideal, şi un mãrturisitor—frapant prin forţa convingerilor şi raţionalitatea virtuţii, a lucrãrii. Huber e filozoful laic al romanului.
Romantismul principal a fost acela care a preluat ceea ce ne—am deprins sã numim romanţiozitatea literaturii populare—care i—a preexistat—iar o vreme, au evoluat în paralel. Ceva din romanţiozitatea literaturii populare convenea dispoziţiei romantice, şi o servea. Romantismul principal nu a inventat romanţiozitatea—nici melodramaticul, nici afectarea—ci le—a gãsit, şi, unde a fost cazul, le—a accentuat—şi le—a galvanizat. Romanţioşi erau majoritatea autorilor populari şi înaintea fenomenului istoric—literar, şi general—cultural—romantic. Romanţiozitatea nu e aportul, sau invenţia, romanticilor, le—a preexistat.
Naraţiunea romanticã s—a strãduit sã facã dreptate acestor resurse ale romanţiozitãţii preexistente—şi sã le preia, sã le înnobileze—senzaţionalul, etc.; nu sunt lucruri care sã fi început cu romanticii, cu romantismul principal. În mod esenţial, în acest registru, modernismul îi e mai opus romantismului principal, decât îi putuse fi acesta, clasicismului. Romantismul a încercat sã legitimeze literar, estetic, romanţiozitatea preexistentã, senzaţionalul, şabloanele. Au preluat o recuzitã—accentuând, subliniind, galvanizând.

Revenind acum la romanul lui West, defectul sãu capital nu e acela de a fi literaturã popularã—ci de a fi literaturã proastã, de duzinã, chiar pentru cineva cu gustul literaturii populare.
Prezentarea muntenilor germani şi austrieci e defavorabilã—pãgâni, ‘posaci şi suspicioşi’—sentenţiozitatea stupidã, afectatã şi pedantã, marcat didacticã, a personajelor fiind, din pãcate, aceea a autorului, didacticismul fiind una din tarele literaturii populare.

Protagonistul vindecat de sechelele unei traume de cãtre o femeie mult mai tânãrã, însã nedescumpãnitã, e un loc comun al literaturii romantice—începând, poate, cu surorile Brontë.
Cortegiul victimelor din lagãre trebuie sã îi fi pãrut lui West de un efect dramatic suprem; mai degrabã linşarea torţionarului schiţeazã aşa ceva. Dar australianul are şi pagini tolstoiene despre reînfiriparea economiei locale. Anecdotele sunt interesante—ca disperarea în care se scufundã Kunzli, în urma scurtei idile eşuate.
Pentru libertinaj, romancierul are o dezaprobare ironicã dar invidioasã.
Oarecare hedonism alimentar, îmbucurãtor, e sugerat de cina îmbelşugatã a paróhului, oferitã musafirului sãu—Rindsuppe, pãstrãv proaspãt umplut cu ciuperci, frigãruie de pui, Apfelstrudel, frişcã proaspãtã, vin Nussberger, la desert Muscatel, cafea şi havane olandeze; nu rezultã cã asceticul Albertus n—ar fi mâncat cot la cot cu psihopatul, într—o scenã al cãrei hedonism îl surclaseazã pe acela al plajei chirurgului incognito. Am transcris meniul, fiindcã poate servi ca idee unei cine reale [2].


NOTE:

[1] Numai cã, zilele acestea, am aflat, citind douã articole biografice şi un interviu, cã australianul era catolic—unul progresist, recãsãtorit, etc..
Rãmâne, ca o curiozitate, cã, mai degrabã decât cele câteva romane de Greene, Mauriac, Green, traduse, ‘A doua victorie’ e una din scrierile explicit catolice traduse, la noi, în timpul ceauşismului.
[2] Aparent, zãdãrnicia efortului de a analiza ‘A doua victorie’ e de naturã sã descurajeze, întrucât nu contez ca vreun cetitor sã mã şi urmeze în aceste hãţişuri—necum sã vrea o criticã defavorabilã, un articol necruţãtor despre vechiul roman al lui Morris West, australianul—şi nu o însãilare frugalã; dar analiza e un exerciţiu bun.
Şi mã mai gândesc cã nu toţi procedeazã ca afganul (care consumã, de—abia menţionând); existã critici care recenzeazã literaturã de gen—şi nu numai SF—ul, bastard al literaturii principale—sau, mãcar, hibrid—ci chiar thrilleruri, policieruri, etc.—mã gândesc la Boucher, la H.—autori în mãsurã sã mã inspire.







Ceea ce vrusesem sã spun, de fapt, cu teoria mea a echilibrului nevrotic, e cã nevroticul nici nu vrea/ poate mai mult, mimeazã strãdania, falsificã efortul—e tendenţios, trişeazã, face jocul eşecului —strãdania lui e nesincerã, prefãcutã. Nevroticul nu îşi e transparent sieşi. În secret, a şi comutat pe eşec—decizia de a eşua, pândirea semnelor eşecului. Sigur cã acest ‘echilibru’ e chinuitor, dar e scopul subconştient al minţii nevrotice. E, în sine, un fals echilibru, care produce suferinţã, dar exprimã vrerea subconştientã, decizia de a eşua. Exprimã tendinţa realã a minţii suferinde. Nu trebuie crezut cã nevroticul vrea cu adevãrat sã schimbe ceva.
‘Echilibrul’ acesta nevrotic e un blocaj, un dezechilibru. Echilibrul acesta chinuitor, lezant, impropriu, aspiraţia mutã a nevroticului, crisparea lui, nu e sanogen, ci patogen; strãdania nevroticã e nesincerã, încercarea de corectare e nesincerã. Nevroticul nu vrea cu adevãrat vindecarea—trişeazã, e duplicitar—chiar faţã de sine însuşi. E, de fapt, teoria dezechilibrului nevrotic perpetuat, evitarea strãdaniei sanogene.




O idee falsã despre întrebuinţarea limbajului.

Realitatea descurajantã, epuizantã, a urâtului vieţii, a accediei şi plictisului, a letargiei. Era era accedia întrupatã, apatia ipostaziatã, lipsa vieţii. Secãtura simboliza pentru mine urâtul vieţii, zãdãrnicia. Icoana urâtului, a apatiei, a accediei şi delãsãrii, prezenţa simbolicã şi descurajantã a urâtului, a accediei copleşitoare, secãturã secretând urâtul, plictisul, apatia, amorţeala. Un fenomen biologic, nu spiritual. Tarele familiale. Pluralitatea de posibilitãţi, paleta.
Flamura accediei împovãrãtoare—devenitã sensibilã încã la 29 de ani—iar efectivã, la 16 ani—capitularea.

Numai laturi ale bolii—nepriceperea limbajului, etc..

Succesorii.

Sacul& inserarea& ed., pilonul& evantaiul, spontan.

Legitãţi.

Adevãrul nearbitrar, chiar dacã ideal, imaginea raţionalã, neabstractã.

Întãrâtãri infraadolescentine, roata rãului.

Empiricul, finitul, sensul, vlaga de joi. Ed.. Ritm.

Naufragiu. Epavã.

Legitãţi. Mintea. Gândirea. Ca LW. Ca ‘Etica …’. Beck, sb.. Fantasme. Abstractul. Legitãţi.

Voinţa înseamnã înclinaţie, mişcare fireascã, sau eroism, decizie împotriva înclinaţiei?

Transcendentul e simbolicul. Reala punere în cauzã a sinelui—oare …? Interogaţia.




Sb. seara—Belle& Sebastian (cinci cântece), Zappa (trei cântece—originalitate dezamãgitoare, reputaţie nemeritatã), Men Without Hats, Hüsker … (punk gutural, rãstit, rapid, dur, alte piese sunt de rock obişnuit—11+ 5 cântece, câteva sunt înregistrãri din concert—ca Metallica timpurie, dar fãrã precizie).
Impresia lãsatã de Hüsker … e, cel puţin deocamdatã, aceea de mediocritate ternã. Muzica lor nu—mi spune nimic (orice criticã a esteticului e fãcutã în termenii afectivitãţii, ai sapiditãţii afective). Revenind—punk lipsit de interes, neinteresant, nesubtil. Muzicã indiferentã, mai puţin cel care s—a nimerit sã fie ultimul cântec—‘She Floated …’, refren simpatic, cu care ei nu prea au ce sã facã.

Dumézil al muzicii. Douã vols.& scrisorile, mailul& chixul, dugheana.

Dum. seara, cãtre 5 ½ seara—U2. Mai întâi, cele cinci mostre, pentru ciulire. Îi ascult cu sentimentul deplinãtãţii muzicale, al realizãrii. Fac deja parte—de trei decenii—din viaţa afectivã a atâtor oameni.

Luni, de la 12 ½--cafele ()& muzicã—U2—cinci cântece, de la ‘Bullet …’. ‘Crazy’ e într—un savuros mix de discotecã. Röyksopp& Breakbot—nume reamintit, dupã aproape douã ore …--la o l. dupã ….
Chiulul …--vin. (ziare; ajun—pastile, povara urii)—joi—marţi (africanii, dosul tinerei blonde, pantã, tel.), vin. (dosul copilei)—vin. (empiric, biletul …, munte …). Cartea de vin.. Scrisul.
Yo …& New …& Ratatat& disco& industrial. Celãlalt punk.
Luni—Yo La Tengo, muzicã deocamdatã destul de indiferentã; eclectici ca stil. La nevoie, seamãnã şi cu Britpop—ul; sã—l numim pop alternativ, relativ banal.



În oameni, simţul dreptãţii nu presupune numaidecât eroismul.

Cineva poate fi naiv în privinţa înţelegerii, sau a acţiunii, sau a ambelor.



Între scapigliati, decadentul Boito, despre care am citit ceva, era cu aproape douã decenii mai tânãr decât Rovani


, care era beţiv. Boito i—a supravieţuit patru decenii—trãind 76 de ani. Tonul acela imparţial, obiectiv, al istoricului italian.
Cizelarea& Montesquieu. Idealul, adulte, vreme. Frigul. Declinul. Mizeria.




Gãsesc, la un preţios francez, cu stilul simultan îngãlat şi ridicol, cleios şi inept, recomandatã ‘Patagonia’ lui Caillos, alãturi de ‘Moartea lui Vergiliu’ (Broch), apocrife creştine şi Perse.




Vin., cãtre 8 ¾--al treilea rând de cafele al zilei.

Enorma trufie a ratatului, drapatã în ipocrizia posomorârii, orgoliul monstrous, obtuzitatea moralã, dizempatia.

Sb., dupã 5 seara—cafele& muzicã.

Experimentalismul blazat şi placid al anilor ’70—rock—ul experimental, dezabuzarea ironicã a încercãrilor. Nesatisfãcãtor afectiv, frivol şi amuzant, rococo lipsit nu de suflet—ci de suflu, de vlagã. Artizanat neglijent, relaxat.

Efortul nu trebuie sã fie nici difuz, nici crispat. Efortul difuz e în bunã mãsurã irosit.

Marina …& Lizard. Jones.

Trecerea în pl. II.

Sb., de la 7 seara—al doilea rând de cafele al zilei& muzicã.

Nici acum, nici la 34 de ani (≠--munte, douã congrese, franceza, manualul). ‘Am vãzut cã m—ai sunat’&

Muzicalitatea. Disonanţe. Docilitatea şi credulitatea.

O plãcere foarte purã a rock—ului mi—au dat—o ….

A rezuma, pe scurt, lapidar, o nuvelã. Cum am ajuns sã gãsesc referinţa, la dublinez.

Ca şi puritate a simţirii, trãirii, concizie şi limpezime a expresiei. Gândul cã ‘Morgan’ inspirã mai degrabã postãrile scurte—întocmai ca jurnalele—diacronicul—nu formatul. Eseurile lapidare. Alineate. Gr.& friesianul. Patrologul. Racursiul. Catolicul BW. Toana. Înregistrarea unei trãiri. Tempo& eseuri.
Cehul. Scânteierea formei. Prezentul. Presupunerea falsã. Eseuri scurte. Alineate. Gr.& cehul.

Lucrurile acestea se întâmplau când aveam 32, 33, 34 de ani; nu înţeleg aferarea tinereascã, vioiciunea, etc..
Scopul cuiva n—ar trebui sã fie acela de a fi înţeles, sau aprobat, sau încuviinţat de cineva—ci sã trãiascã, sã cunoascã bucurii—asta e mai important, e mai binele existenţei.

Gradarea e în rezultate, nu în acţiuni.

Dum., cãtre 5 ½ seara—o cafea (Jacobs, beige)—şi muzicã.

Stilul, Cehov—griul, cenuşiul—fãcut sã sune ca un defect, ca o carenţã—meritul, poate însemna relaxare—superstiţia

Dum., de la 9 seara, citit. Chinezul laureat& hexametrii. La 3 s.. Substratul.. scrisul—la 2 s.. Dosul copilei. Pe fazã. Semitonul. Vreme. Ritm. Risipã. La 12 z.. Ed.. Motivele …. Conferinţã. Pantã. Dosul blondei. La 9 z.. 5 z. (vin.―›mi.). 4 z.. (vin.―›marţi, copila, privirea, rulouri …―›ieri). frigul. La 9 z.. La 12 z.. Desuetudinea. Licãrul, rana, urmã, ipoteza cã …. Ridicolul. Partea de adevãr. Ruşinea. A înţelege. Maşina. Destãinuirea. Formatul. Formã. Ruşii—Go., Ro., Pl.. Biografii. Muzicã. Tomism. Articole de muzicã.

Posesia fantomaticã, vagã.
Coaforul& culoarea. Masajul. Gazelã.

Nãlucirile izolãrii& fantasmele fricii& interiorizarea. Rãdãcina.

Precizia. Afganul. Ştiinţe.

Genealogia.

De disperare m—a salvat, azi (luni), imaginea a douã femei—adulta blondã din lunea ult. a lui sept. (24 sept., cred), cea cu fiicele, din care una vioaie—şi R.. False dileme, generate de apatie—fantasme ale apatiei.

Sunt un ascultãtor avid de mixuri pentru dans, mixuri pentru discotecã.

Stârpitura sinistrã. Pregãtitã sã—l întâmpine pe Mântuitorul. Atunci când la uşã va ciocãni Însuşi Mântuitorul, sã nu ţâţãi agasatã, fiindcã e mitocãneşte.

Marţi—trei rânduri de cafele.

Prãdat de douã l..

Intonaţia de nebun certãreţ. Ura, ranchiuna sunt însãşi neputinţa, vidul.

Mi. seara, pui şi pilaf; azi, melci cu caşcaval, douã rulouri cu mere, etc..

Ostilitatea, nepãsarea strivitoare, apelul, etc.. Biletul cerut.

Critica literarã nu e un act unitar, nici un singur gest; poate fi exegezã, sau aprecierea obiectivã a unor însuşiri literare, etc.. Puţini ştiu sã nu transforme conştientizarea disparitãţii, în rechizitoriu. Sã nu formuleze indiferenţa ca pe defectul scrierii care nu le e adresatã.

Sunt conştient, cel puţin în teorie, de limitãrile experienţei estetice, de accidentalul ei, de rolul dispoziţiei, de dispoziţia vremelnicã.

Treptele criticii—de la caracterizarea imparţialã, evaluarea neutrã, când nu existã însufleţirea aparte, pânã la exegeza provenitã din acordul multiplu cu o operã.

4 l. de muzicã, din nov.. Paletã& crisparea—de la caracterizarea afectivã, la …. Nefanatizat.

Cf. ieri—9 x 2 mil..

Mi., dupã 9 ½ seara—al treilea rând de cafele al zilei. Amorţit. Mâinile îngheţate.

luni, 17 decembrie 2012

Saptamana a inceput cu doua evenimente insolite--seara a explodat priza calculatorului, de a detunat lustra din sufragerie (explicatia e condensul; ieri seara sfaraia priza radiatorului din holul alaturat ...)--si am trimis un mesaj inainte de activarea extraoptiunilor unei cartele Vodafone de 250 de mii--pierzandu--le pe toate.

vineri, 14 decembrie 2012




Green are o postare în care reia o marotã a lui—insuficienţa traducerilor—nefãcând decât sã amalgameze, stângaci, câteva truisme—originalele sunt preferabile traducerilor—existã traduceri bune, şi traduceri proaste; unele traduceri sunt reuşite, pe când altele, nu—şi, mai ales, existã autori mai dificil de tradus decât alţii. Lucrurile existã şi la Manolescu, şi la alţii. Pe de altã parte, bineînţeles cã traducerea nu e un act impersonal, virtuozitatea ei nu înseamnã capriciu, însã nici neimplicare.
Subiectul e de interes.
Green citeazã o afirmaţie a lui Brodsky, prea generalã şi prea exageratã, ca sã poatã fi adevãratã, sau plauzibilã—fapt e cã Brodsky spune un lucru pe care nu l—am mai auzit de la nimeni, şi lasã impresia unui esopic, a unui isteţ—cu ceva care sunã mai mult a butadã—însãşi gramatica limbii ruse e cea care te aduce într—o fundãturã logicã—Brodsky foloseşte un verb ca termen de jargon al hermeneuticii, pentru ‘a înţelege’, altceva decât a pricepe—reluarea propoziţiei, de la fundãtura logicã. Nu cred cã aceasta e şi experienţa altor scriitori; iar traducerile româneşti redau bine aerul enigmatic al stilului scriitorului rus discutat—e ceva care îi e caracteristic, nu vreo trãsãturã a stilului ruşilor. Dar pornisem de la faptul cã axioma lui Brodsky e în mod evident o exagerare, ceva retoric—o afirmaţie exageratã, pompoasã chiar—iar omul lasã impresia unui isteţ, a cuiva care cautã sã epateze cu isteţimea lui, şi nu trebuie crezut chiar pe cuvânt. Da, scriitorul rus la care se referã are un stil enigmatic, prezent şi în traduceri—caracterul acesta enigmatic transpare şi în româneşte; altfel, nu vãd de când e Brodsky o autoritate pentru gramatica rusã.
Green pare sã vrea sã înfãţişeze epigrama lui Brodsky drept ceva indiscutabil—fiindcã—l avantajeazã.
Revenind, nu toţi autorii pot fi traduşi la fel de uşor—nu sunt la fel de traductibili, în condiţii reale. Iar unii traducãtori lucreazã mai bine decât alţii, nu întotdeauna. Restul e amalgamarea unor locuri comune.






Despre moş Barnes, la H., la dublinez, şi în vademecum.



Din cele o sutã de scrieri (unele însemnând toatã dramaturgia sau poezia unui autor, sau ‘Comedia …’, sau ‘Halimaua’) din lista lui RQ, am citit douãsprezece (Rousseau, ‘Parma’, ‘Quijote’, ‘Karamazov’, ‘Gulliver’, ‘Crusoe’, ‘Etica’, ‘Alice …’, jurnalul lui Renard, jurnalul lui Gide, ‘Muschetarii’, ‘Jurnalul …’), şi ceva din alte opt (Shakespeare, Biblia, ‘În cãutarea …’, Montaigne, Rabelais, ‘Comedia …’, scrisorile lui Voltaire, ‘Halimaua’); nu am menţionat cãrţile din care am citit câteva pag.—sau zeci de pag. (de ex., ‘Roşu …’, Villon, ‘Bovary’, ‘Posedaţii’, ‘Zaratustra’)—conteazã numai ca lecturi începute—şi abandonate.
Recomandãri mai insolite sunt Heraclit, Corbière; absenţe evidente sunt ‘Karenina’, Dna. Eliot, James, Twain, Dickens, etc.—existând, însã, … ‘Crusoe’!







Mi. seara, fac cunoştinţã cu muzica lui Sonic Youth, care par nişte muzicieni mai degrabã respectaţi, decât iubiţi. În privinţa muzicii, o primã impresie înşealã adesea. Ceea ce ascult eu nu mi se pare aşa de disonant; începând de ieri, urmez cãlãuza gustului, a curiozitãţii—F. Ferdinand, Bad R., Lemmonheads. E a patra abordare a muzicii—paleta, listele evreului …, ideea de dum. seara. Însã ideea de a scrie un articol despre muzica Sonic Y. ca postarea canadezei despre romanul lui Helprin nu se potriveşte unei prime audiţii, nici atitudinii legitimate, pentru mine, de Bachelard ….
Pe Sonic Y. eu îi grupez cu Valentine, cu Dolls şi cu Velvet … (într—o dimineaţã, urcând cãtre Clinica de urologie, gãsisem, îmi venise în minte o traducere bunã)—douã sunt în lista evreului …--dar sunt aşa de tehui, cã m—a surprins sã gãsesc acolo şi vocalistul, frontman—ul trupei pentru care cãutasem lista …. Existã şi punk—ul, în ansamblu.
Imaginea haosului lãuntric.

Sonic Youth cântã rock de avangardã, auster dar nu posomorât. Austeritatea e cuvântul lor de ordine. Înseamnã rock—ul în bunã mãsurã deromanţat.
Dublã indiferenţã—nici articole—nici în mai—iun..

Cântecul, ca poem. De ex., ‘Titanium …’—sentimentul a ceva sferic—o epigramã latinã, etc.. E mai mult decât melodia. Tot rock—ul acesta alternativ—indie, noise, etc.—provenit din punk, e în mãsurã sã dea o idee atât despre subtilitate, cât şi despre artisticitate.
Am douã ore de muzicã Sonic Y.—ascultatã, mi., de la 5 ¼ la 7 ¼ seara.




Sârguinţa, într—adevãr vrednicã de o cauzã mai bunã, cu care afganul citeşte naraţiunile Marthei Wells, şi ale lui Taylor Anderson, Bujold, N. Long—fãrã nicio exigenţã de calitate literarã—patru astfel de lucruri citite în nov.—din şase cãrţi (însã a şi recitit altele trei, tot din categoria întâielor).



Bonomia inteligentã, care nu înseamnã nici eclectism, nici placiditate, nici concesivitate, ci o dispoziţie fireascã, şi educatã, ţine şi de temperament, de înclinaţie, şi de convingeri—am gãsit—o la Bachelard, la Ep. Sigrist, ‘largheţea rãsãriteanã’—bonomia aceasta le e fireascã enciclopediştilor—nu aşilor documentãrii—deosebirea faţã de cusurgii şi înveninaţi e sesizabilã—dispoziţia seninã, inteligentã, binevoitoare, de largheţe—generozitatea realã, afectivitatea salubrã—existã oameni, temperamente intelectuale mai înclinate sã încuviinţeze, sã aprecieze, sã guste—e şi o înclinaţie cãtre gratitudine—

Ieri (marţi) am reflectat la postãrile canadezei atât pentru ceea ce e aspectul lor de jurnal, gestionarea, etc., latura neimpersonalã—cât şi referitor la postarea ei despre romanul lui Helprin—în relaţie cu ceea ce posteazã evreul canadez şi Lotar.

Marea de diamant





Sexualitatea insaţiabilã a piticilor—în sexualitatea insaţiabilã, tiranicã, debordantã a piticului portretizat de Tournier trebuie vãzut un omagiu pentru romanul lui Grass. E ceva reprezentativ pentru fascinaţia monstruosului, a diformului şi patologicului, regãsibilã la amândoi—francezul o derivã din romantismul nocturn, cred. Sexualitatea agresivã a piticilor se regãseşte în ambele opere, e preocuparea ambilor. A lui Grass, nu mai puţin decât a francezului.

Evreul canadez are în minte fie o accepţie abstractã a hardcore—ului, reprezentarea unui set de trãsãturi, etc.—fie anumiţi reprezentanţi, ceva anume—oricum, diatribele lui succinte admit excepţii—şi pentru death, însã şi pentru hardcore—sunt generalizãri, nu ceva a priori. Important e cã evreul nu e fanatizat, primeazã empiricul, admite excepţii, sunt numai generalizãri. Ceea ce refuzã el e fie semnificaţia abstractã—‘hardcore—ul în principiu, teoretic, ideal’, modelul abstract, setul abstract, ideal—fie nişte trupe, nişte exponenţi.

Nevroza mimeazã fatalismul.

Fatalismul lui Conta înseamnã inevitabilul, inconturnabilul materialismului, înlãnţuirea fatalã, determinismul; e o teorie a determinismului, a inevitabilului determinist.

Marţi dim., cafele preparate în baie, pe radiatorul folosit ca reşou.

Câtã vreme am punk—mai ales, neascultat încã—cafele şi de citit ….

Nu numai deatherii brazilieni şi americani, dar şi aceia englezi, suedezi, şi blacker—ii. Climat, ambient muzical care evreului canadez îi e strãin.

A scrie ca H.—despre lecturile evreului şi ale afganului.

Marţi—de la 7 ¼ seara, cafele& muzicã.

H. despre ancheta lui RQ& Bachelard şi RQ& H. despre completism, regizorul completist& RQ şi recititul.

Marţi, dupã 8 ½ seara—al doilea rând de cafele al zilei.

Mi., dupã 3 ¼--cafele& muzicã (dupã un Bad R.—o colindã—şi un Cut C., Lemonheads). Aceştia din urmã fac un fel de country—‘The Outdoor Type’; şi e una din muzicile cele mai potrivite temperamentului meu, ceva îmbietor.
Evreul canadez& duritatea muzicii, cr., balamaua. E vorba despre duritate—punk—ul, death—ul ….

În cazul meu, alternativa—intelectualã, şi de orice fel—la ateism nu e credinţa, ci superstiţia. Am de ales între a fi ateu, şi a fi superstiţios.

Prezentarea pentru rezidenţi de azi—osteologie: osteosarcoame, mielom, osteocondrom—mi—a redat încrederea în mintea mea.

A existat o proporţionalitate a eforturilor şi a delãsãrii, a înnoirii şi a letargiei, reacţia nevroticã fiind pe mãsura încercãrii de ajustare.

Paleta muzicalã fusese gânditã nu ca îngrãdire, ci ca nearb..

Mi., de la 5 ¼ seara—al doilea rând de cafele al zilei, şi muzicã.

Avusesem tendinţa, timpurie, de a contraveni—grunge—ul pe cont propriu, Smashing P., P. Jam, etc.—plus intelectualii ….

Brusc—discutarea unei scene dintr—un roman, ca ‘Lotar’ despre Wallace.

RQ& afganul& PF, cf. ieri& ed., ca PF.

Ideea de gazetãrie filozoficã—la care am ajuns amintindu—mi de artisticitatea lui Dostoievski, şi utilizarea, întrebuinţarea nefilozofardã, literarã, general—umanã, pe care i—o dã A..

Hernia& angiomul& casete. Inspirul.

Franceza. Manualul. Congresul. Munte. Defetismul. ’90. Fustã& vrutã. Privirea, ieri. Pontajul.

Joi seara, de la 9 ½--al doilea rând de cafele al zilei.

‘Halimaua’ o începusem, sau vrusesem sã o—ncep, la vreo zece z. dupã thriller—într—o luni, cred, întâia de dupã leafã.

Medievalii şi accidentalul; cunoaşterea esenţialã, doar prin idei generale, nu pãrea o limitare. Cunoaşterea individualului ar fi participat, cumva, la vicisitudinile şi condiţia acestuia, la nedesãvârşirea lui. De unde şi înţelegerea metafizicii ca ştiinţã a esenţelor.

La 4 s.—Marina …. La 4—6 s.—vademecumul, tomismul, laturi.

Paradoxul care face ca romanticii sã fi preferat clasicismul mundan şi prozaic al lui Molière, acelora, intrinsec romantice, ale lui Racine şi Corneille; ceea ce e valabil şi pentru Cervantes, literatura spaniolã, etc.. Din clasicismul autohton, romanticii francezi nu au ales ceea ce fusese mai romantic—ci dimpotrivã—e foarte paradoxal. Exigenţa lor era, adesea, una realistã—sau în direcţia realismului. Pretindeau un plus de realism. Cred, însã, cã cearta lor a fost mai mult cu profesorii de literaturã ai vremii, cu canoanele lor, cu înţelegerea şcolãreascã; lupta lor a fost una pentru stil.

Vin., de la 12 ¾--cafele şi muzicã; abia la 3 s. am descoperit cã am mult mai mult punk decât crezusem. La 4 s.—grunge& experienţe. La 3 s.—P., restul punk—ului. La 2 s.—paletã, industrial—ul. La 5 s.—biscuiţi, grunge ….
La 2 s.—Iggy ….

Credulitatea şi simplismul. Forma luatã de credulitate e simplismul. Ca reprezentãri simpliste—şi idei netranşante.

Vin., cãtre 1 ¾--al doilea rând de cafele.

‘Oblomov’ e o satirã chiar mai puţin decât ‘Quijote’, provine dintr—o conştiinţã literarã mai limpede, din mai multã precizie, şi e mai puţin satiric decât romanul spaniol—se poate spune asta, fãrã a forţa interpretarea, rusul nu şi—a propus în primul rând ‘sã satirizeze moravurile nobilimii provinciale’—altfel, romanul vorbeşte pentru el însuşi; implauzibilitatea strepezirii, a blazãrii—referitor la romane—disonanţa.

RQ& afganul& BW—Asimov, FH, ‘Narnia’, Tolkien—Simmons& 3 x SF (Card, Banks). Deprinderea de a citi secvenţe de romane—de a citi romanele ca secvenţe, efectul. Queneau& afganul& catolicul Watson. Universuri. Lumi. Patru autori de SF.

Existã organisme care rateazã. Înţelegerea psihismelor în termeni biologici mi se pare mai convingãtoare.

‘Parma’—deprinderea celor câteva pag.—câteva zeci de pag.—Loara—scoţianul şi Dumas—‘epiderma’—‘Fracasse’—a afla—a testa. Victorienii. Calitatea literarã, a stilului, nu e secundarã—şi nu e totul.

Caricatura vieţii religioase—superstiţia—pretextul—marea—necrolatria—când cineva e în halul acesta …--nesaţul mistic—substituirea—anomalia. Ipocrizia—nelucrarea poruncilor. Ipoteza falsã. Credulitatea.
Partea de adevãr.

luni, 10 decembrie 2012










Al doilea playlist din decembrie—şaptesprezece cântece—zece Weezer, şapte Blue Öyster Cult.
Sexualitatea debordanat si agresiva a piticilor--ma intreb daca sexualitatea insatiabila a piticului lui Tournier nu e un omagiu pentru romanul lui Grass--gestul, etc..

duminică, 9 decembrie 2012





Probabil cã cel mai bun repertoriu Ministry e acela mai puţin ştiut—‘Paint It Black’, ‘Deity’, neapãrat ‘Lava’, chiar ‘Worthless’, întrucât hit—urile lor (vorbesc ca despre o trupã, nu ca despre un compozitor) sunt mai vulgare, chiar uşor dezamãgitoare—şi boante, dar probabil e şi o muzicã pentru care trebuie deprindere—adicã, treptat au ajuns sã—mi placã tot mai mult, aşa cum nu—mi prea plãcuserã la început; cu vremea, am ajuns sã nu mai am încredere în—şi sã nu mai caut decât—muzica pentru care e cerutã deprindere—adicã, muzicã diferitã de la un ascultãtor la altul, nu e cazul sã ne exprimãm impersonal, de parcã ar fi aceeaşi muzicã pentru care sã fie necesarã deprinderea oricui—muzica pe care—o descoperi treptat, ţi se dezvãluie gradual. Prima experienţã de acest fel am avut—o în toamna lui ’93, cu o culegere de muzicã grunge—am avut nevoie de câteva audiţii, pentru a o—nţelege.
Vin. seara, am reluat cântecele Fear F.—cele şaisprezece, plus douã clipuri. Câteva cântece au, într—adevãr, o tentã industrial, sau vag experimentalã—dar nu e ceea ce mã aşteptasem eu—cel mai adesea, e death din cel mai abraziv, ca atare: tern şi inexpresiv—natura abstractã a acestei nãscociri anoste, psihotice, lipsite de inventivitate—nu—mi spune mai nimic—‘Frequency’, de ex., schiţeazã întrucâtva ceea ce ar putea sã fie death—ul industrial—‘I. Wounds’ aminteşte de L. Park—e disco death, death pentru discotecã. ‘Acres …’ seamãnã un pic cu ‘Wounds’, iar ‘Empty …’ îmi place foarte mult, mai presus de alte cântece ale lor, şi ‘Millenium’ are semitonuri Metallica nete, ca regulã empiricã sunt mai bune cântecele de peste 3 min.; mixurile—semnate de Urban Assault, Falling Deeper (care mixeazã tocmai cântecul despre coborâre!)—sunt, desigur, altceva, şi mult mai savuroase. ‘Transgenic’ se calificã, bineînţeles, ca industrial.
Death—ul ca atare are atributele mintale ale senilitãţii, e reproducerea mimeticã, naturalist—abstractã, la fel ca atâta din arta modernã, naturalismul iniţial trecând în abstracţionism. Dar monotonia şi sãrãcia lãuntrice, descurajante, demoralizante ….

Însã Fear F. mi—au aminitit de Pantera—moment pentru a recapitula cele opt cântece ale lor—am început sã îi ascult, acum 14 l., fiindcã mi—au fost recomandaţi, şi eram curios, şi fiindcã erau la modã în adolescenţa mea, ca şi Type …, etc..








AFECTAREA LUI ARGHEZI.—Existã o indiscutabilã afectare a lui Arghezi, cu numeroasele arte poetice, cu insistenta tematizare a ludicului verbal, a artisticitãţii literare, etc., cu enunţarea plãcerii jocului verbal, etc.. Arghezi şi—a tematizat insistent propriul scris, e ceva necaracteristic marilor autori, ca Bloy sau Joyce. La Arghezi existã ceva afectat, şi un nivel prea elementar, ca sã nu—l numim rudimentar, al înţelegerii plãcerii stilului. Conştiinţa lui artisticã nu e atât exclusiv verbalã, cât pare supradimensionatã faţã de realizãri. Cred cã defectul major al lui Arghezi e afectarea aceasta. Plãcerea verbalã se trãieşte, nu se analizeazã. Ideile nu—l serveau pe Arghezi pentru a avea şi ceva interesant de destãinuit despre arta scrisului.
Arghezi lasã impresia cã îi plãcea sã pozeze ca artizan, existã la el o vanitate mundanã, nejustificatã, şi ceva pozeur, aceastã carenţã impietând asupra versurilor lui, al cãror bronz devine tinichea la turnarea în formele artei poetice, etc.. Pentru cã reflecţia lui asupra limbajului e incompetentã şi lipsitã de profunzime—Barbu având, în linii mari, dreptate, împotriva lui Ş. Cioculescu şi a acelora care subliniazã pretinsul intelectualism arghezian, fundamental înşelãtor—şi anost. Cauza aparentului intelectualism arghezian poate fi numai pledatã.



Ascetica are dreptate: existã o prezentare iniţialã a dispoziţiei, care poate fi acceptatã—sau nu. Înfãţişarea iniţialã e numai începutul pantei, propunerea, ispita. Dar nu face încã parte din trupul minţii, din întregul mintal. De ex., dispoziţia cãtre descurajare, defetismul. Existã tipare de descurajare, care se propun ca interpretare activã a unei situaţii—adicã, drept rãspuns.




Adevãrul e cã pãsãrile şi crinii din versetele faimoase nu au existenţe chiar de invidiat, cum ar vrea unii sã ne determine sã credem, Evanghelia idilizeazã; adevãrul e cã multe pãsãri mor de foame sau frig, şi mulţi crini se vestejesc, sau sunt striviţi, etc., şi suferã de secetã; natura nu e paradisul confortabil, descris de versetele evanghelice aşa de citate, loc al huzurului edenic—înţelese literal, sunt de o falsitate patentã, imediat dezminţite de realitatea naturii.
Dacã se referã la existenţa biologicã realã, cuvintele Lui Iisus sunt false; crinii se vestejesc, pier de secetã, etc., iar pãsãrile mor de frig, de foame, etc.. Nu existã nicio girare transcendentã a supravieţuirii lor—necum a nonşalanţei edenice la care Se referã Iisus. Iar dacã e o metaforã—care e cheia sa? La ce foloseşte? Ce sugereazã, cum întrebau manualele şcolare?
Iisus evocã o naturã idilicã, idealizatã, fãrã foame sau intemperii, fãrã ‘grija zilei de mâine’; totuşi, se poate presupune cã ştia cã lucrurile nu stau deloc aşa—cã, în natura vie neumanã, se moare de foame, frig, secetã, etc.. Iisus pare sã descrie existenţa paradisiacã, nu pe aceea mundanã. Credea El cu adevãrat cã pãsãrile şi crinii sunt la adãpost de foame sau secetã sau ger, cã existenţa le e garantatã? Dacã nu credea, de ce vorbeşte aşa? Sã pornim de la falsitatea patentã, în termeni naturali, a cuvintelor despre crinii câmpului şi pãsãrile vãzduhului. Ce se vrea, ce se încearcã prin aceastã imagine idilicã?
De ce foloseşte Iisus aceastã imagine, patent falsã dacã e interpretatã în termeni empirici, mundani? În ce termeni, în ce accepţie mai e valabilã ecologia misticã enunţatã de Iisus, falsã ca ecologie mundanã?
De ex., în cazul mitului Cãderii, nu putem pretinde, arbitrar, cã o parte (mãrul, veşmintele, etc.) sunt metafore, imagini, tropi, exprimãri figurate—iar o altã parte, realitãţi istorice. Cine decide pe unde trece graniţa dintre cele douã?





În convorbirea cu Adorno din ’62, presupusul, ipoteticul, prezumtivul anti—freudian Canetti specificã ce gândea despre psihanalist—încuviinţa curajul acestuia, chiar dacã îi contrazicea unele rezultate şi teorii—distingea între cele douã aspecte.
Adorno, sociolog erudit, îl cita cu respect pe Caillois (drept autor de antropologie culturalã, aşa numeşte marxistul disciplina ilustratã de Caillois).



Evreica are, risipite în comboxuri, nişte remarci despre diversitatea deschisã a simţirilor estetice—legitimitatea empiricã a diversitãţii (de aceea, divergenţele de evaluare nu trebuie nici sã descumpãneascã, nici sã nedumereascã pe cineva), şi posibilitãţile lui McEwan, ca şi despre testul amintirii (referitor la K. Oatley).




Opt cântece—cinci Alexi Murdoch, şi câte un Francis Cabrel, Rajaton, The Smiths—primii trei, recomandaţi de catolicul Watson—peste ½ de orã. La primul am ajuns, cãutând postãri despre romanciera Murdoch.



În naturã existã probabil mai mult decât poate aleatoriul sã explice, dar mai puţin decât îi e necesar teleologiei—sau superstiţiei providenţialiste. Existã mai mult decât e necesar pentru a explica prin stocastic—dar mai puţin decât e necesar pentru a obiectiva intervenţia Providenţei—de fapt, lucrarea ei continuã.
Existã mai mult decât poate explica aleatoriul—dar mai puţin decât îi trebuie teleologiei. Organismele, de ex., au o alcãtuire logicã, da—însã nu una infailibilã, ci de o logicã imperfectã, uneori şovãitoare.
Sau—natura excede explicarea prin aleator, şi nu ajunge pentru a fi explicatã teleologic. Dar esenţial, din punctul de vedere al evaluãrii explicaţiei teleologice, nu e cã în realitate—naturã, destine—existã ceva ordine, un rudiment de ordine, aşadar, o aparenţã de ordine, o sugestie oarecare—ci cã aceastã schiţã de ordine e insuficientã pentru trebuinţele teleologiei, e prea puţin. Numele teleologic al dezordinii, haosului şi al stocasticului e rãul, iar teodiceea e capitolul teleologiei care, postulând intenţia, recurge la petiţia de principiu necesarã întreţinerii unei aparenţe, vagi, de ordine şi de intenţie (vorbind despre teleologie în ştiinţele naturii, teoretizând—o, Kant se referea la ştiinţele naturii ale vremii lui, aşa cum existau acestea în vremea lui, şi cum le ştia el; în altã ordine de idei, bagatelizând competenţa ştiinţificã a lui Kant, Jaki uitã—sau desconsiderã—aportul acestuia, ipoteza faimoasã).
Existã mai mult decât ne trebuie pentru a explica mersul lucrurilor prin hazard—dar prea puţin pentru a îl explica altfel, prin teleologie—şi abia aceasta e decisiv. Pornind de la o aparenţã de intenţie, teleologiile postuleazã ordinea cosmicã—apoi recurg la o petiţie de principiu ca sã muşamalizeze eşecul ipotezei, sã—l facã sã parã o izbândã. Teleologia a fost o ipotezã (cosmologicã)—infirmatã, invalidatã. Datele empirice nu concordã cu gândul acesta al alcãtuirii raţionale a toate.



Citind rândurile catolicului Watson despre ‘Învierea’, par sã—mi amintesc, foarte vag, alte disonanţe, alte erori de gust flagrante, cu alte cuvinte, alte aprecieri diametral opuse alor mele—alte cazuri asemãnãtoare, alte exemple de divergenţe estetice flagrante, ceea ce e o pârghie, îmi aminteşte egalii, faptul cã nu e decât un seamãn, are ingenuitatea prejudecãţilor şi a mãrginirii şi e înclinat cãtre ranchiune vindicative, ‘achitã poliţe’, pedepseşte, etc.. Existã ceva pueril în vindicativitatea lui.

Vin.—cinci covridogi—banane, lapte bãtut, cola, cafele—125 de mii, şi douã bonuri. Piept de porc& mazãre. Pilaf. Pui. Salate de pui.

Vin., ascult de câteva ori ‘Breathe’, hit—ul (potenţial, mãcar) recomandat de catolicul Watson. Toana.

Nesinceritatea trãirii—a plãcerii, bucuriei, etc..

Vin. seara, de la 6 ¼--cafele& muzicã.
De la 8 ¼ seara, al doilea rând de cafele al zilei—şi muzicã, industrialul de sb..

Tel.. Examene. Manuale. Casã. Falusul. PF. La 11 z..
Gazetãria. Genuri—ca la H.. Subiecte …. Subiectul …. Dieta. Genuri& poezia& piese (şi reprezentaţii)& muzicã& subiectul …& gândirea. Ca LW. Gr.. Romane. Bloguri …--azi, LNT, H., albume ….

H. ca triplã inspiraţie—îmi inspirã scrisul despre literatura de gen (de consum, popularã, de plajã, de aeroport, etc.; v. şi Gr.)—despre muzicã, albume—şi despre cinema.
Multe din postãrile lui despre muzicã sunt cronici de muzicã, el le numeşte ‘recenzii’ (v. Measha, Morton), cãrora le—a modificat întrucâtva formatul (--adicã, discul nu mai e enunţat ca pentru cãrţi, ci de la început, din capul locului--).

Sentimentul, sau trãirea, unor lecturi filozofice—nu atât H.—cât tânãrul Eliade, despre IK sau Aristotel, în jurnalul indian—sau chiar Ep..
Ep.—şi despre genuri—omis. Lapsusul.
Gr..

Pagina rezumativã, schiţarea unor trãiri—ca la Renard, Bloy, Rainer—chiar Radu P., despre Croce—Ep.—trãirea. Nu impresii, ci sentimentul dat, dinamica trãirii.

Tonul ranchiunos, dezagreabil, ostil, apãsãtor, pornit, înverşunat, cu care unii înţeleg sã critice o carte—întãrâtarea, aţâţarea rea, etc..

Experienţa preliminarã, şi aceea concludentã.

Nastiness. Nasty. Confundasem nasty cu naughty.

Stupiditatea isteaţã, prostia deghizatã ca isteţime—isteţimea obtuzã.

Pierderea simţului diferenţei dintre surogat şi autentic.

Imbecilul B. Johnson confundã, scriind despre ‘Orbirea’, fabula, cu parabola—şi crede cã ‘Orbirea’ poate sã fie o … fabulã, credinţã bizarã.

Porfir a fost un Kant—sau Frege—al vremii sale; credea în învierea fizicã—credeau şi arienii, adopţioniştii, etc.. Nu era un test al dumnezeirii cuiva.

Sb. seara, dupã 5 ½--cafele& muzicã—întâi Coltrane.
3 x H.& genuri& dieta& rezumate& H. despre muzicã& albume& paletã muzicalã& asortarea& evreul canadez. Schiţa paletei. La 11 z., cred. Rezumate.

Armeanul interb.& KH. Petiţia de principiu.

Încercarea de a da o interpretare strict imanentistã, mundanã, afirmaţiilor religiei, ca Hegel, Noica sau Chartier, Hegel ilustrând un imanentism intuitiv, oracular, nu raţionalist, e numai parţial izbutitã, ceva îi scapã; dar e şi drumul meu în filozofie. E vorba de rãstãlmãciri, de neasumare.

Sb., de la 7 ½ seara—al doilea rând de cafele al zilei.

Pãsãrile vãzduhului şi crinii câmpului nu au soarta privilegiatã pe care le—o atribuie Iisus.

Sb., reluând listele evreului canadez.

3 x mi. seara—scuarul, mailul, tel., orã—plusarea—copile—tel. de mi.. III, cf. joi. Biletele …. Orgoliu …& tel., azi& copile& ‘90& ’91, ‘92& blonda aparte& ruşinea, maşina, rastelul& copile& blondele.

SF—ul vehiculat de evreul canadez—L. Brett, Anderson (nu remarcasem!), R. M. Williams, Ph. Gotlieb, C. J. Dorsey—şi H. Harrison.

Albume—foc şi rock—titluri ca motto—uri—coperţi de albume—nume de trupe—etc..

Sb.—Coltrane, Califone.
Dum.—Califone, Unwound, Mekons, Morrissey, The Smiths, The Stranglers.
De atâtea ori, prima impresie e şi cea mai înşelãtoare; tind sã nu am încredere în prima impresie, corectitudinea ei fiind o funcţie a experienţei, a deprinderii—aşa cã prima impresie funcţioneazã când existã experienţã. Mintea opereazã cu limbaje, care trebuie învãţate mai întâi.

joi, 6 decembrie 2012




Joi dim., la spital, citit o pag. a radiologului suedez Aspelin, despre MBD şi radiologia diagnosticã, comparând şi cu articolul despre MBD al lui Ives, o statisticianã, din C²I² (IV.2); suedezul propune o înţelegere a eficienţei diagnostice în termeni de probabilitate a bolii, ca rezultat al eficienţei metodei, care e pusã în relaţie cu prevalenţa.
Aspelin discutã termenii statistici fundamentali, şi subliniazã utilizarea diferenţiatã a metodelor, dupã cum se urmãreşte decelarea sau excluderea unei afecţiuni, exemplul cu radiografiile dentare, prevalenţa cariei, etc., e ilustrativ; pagina lui e din ’07. Articolul lui Ives e din ’06.




Citit, în 9 z. (9/12, dum.—joi), ‘Insula lui Circe’. Poanta finalã e cã monologurile surrealiste despre munţii Anaga fuseserã ale lui Castro.





Ieri searã, Jesus Jones—cinci cântece, adicã peste 20’.




Cronin, ecranizarea ‘Arcului de Triumf’—protagoniştii unora dintre ficţiunile mele predilecte, în copilãrie, erau, într—adevãr, medici—acest fel de medici—uşor blazaţi, sceptici, pasionali …. Ceea ce am numi, în jargonul TV, figuri de medici carismatici—cu aceştia mã identificam eu, medicii puţin accedici ….

Mi., patru bonuri—plãcinte& cafele—piept de porc, mazãre—plãcinte, batoane, cafea.

De fiecare datã când repet o greşealã—neglijenţã, stângãcie, grabã, etc.—îmi spun cã a fost ocazia de a o depãşi, de a n—o mai repeta—lichidarea, lepãdarea.

Joi dim., de la 9 la 12, la spital.

miercuri, 5 decembrie 2012







Cred cã Iisus nu i—a iubit niciodatã pe duşmani aşa cum îi iubea pe Ev. Ioan şi pe Lazãr, şi cã avea alte sentimente pentru Nicodim şi Iosif din Arimatea, decât pentru Caiafa şi vulpea Antipa. Cred cã cele douã registre, acela afectiv şi cel moral, nu trebuie confundate; Evanghelia nu porunceşte sentimente, nici sã ne nãscocim emoţii, trãiri imaginare.
Inima cuiva nu e un loc public—nici mãcar un for.
Iisus ştia, cred, ce înseamnã sã iubeşti, şi cã nu se poate porunci aşa ceva—cum o spune şi înţelepciunea popularã, paremiologia curentã.

Iisus nu recomanda sentimentalitatea; în altã ordine de idei, existã, printre limitãrile Lui, moralismul, atitudinea moralistã a asceţilor, mentalitatea asceticã apãrutã, probabil, odatã cu proorocii primului mileniu î. d. Hr..
Nu e întâmplãtor cã epoca noastrã, de o sentimentalitate cultivatã, trãind din afectivitatea modernã, subliniazã cuvinte ca acelea ale Sf. Isaac, pasibile de o interpretare afectivã, emoţionalã, ‘lãuntricã’. Se referã mai degrabã la simţire, decât la caritate—la profunzimea difuzã şi la intensitatea simţirii, decât la aţintirea şi precizia caritãţii.
E neîndoielnic cã cel puţin unii dintre Pãrinţi dãdeau o accepţie foarte practicã, extrovertitã, desentimentalizatã, prozaicã dacã vreţi, neliricã—sau numai indirect liricã, virtuţii caritãţii. Ea denumea altruismul, receptivitatea, promptitudinea, etc., nu modularea emoţionalã, preferatã de moderni, oameni ai unei culturi a afectivitãţii, şi a simţirii mundane. Ca atare, modernilor li se pare cã se recunosc mai ales în acele expresii creştine susceptibile de o înţelegere pronunţat emoţionalã.




Playlistul din decembrie are 43 de cântece—şase Godflesh, optsprezece Fear Factory, unsprezece Ministry, un KMFDM, şase The Melvins, şi ‘Ice Cube Fight’ (Tin Lounge).





‘Oblomov’ meritã o interpretare pe mãsura nobleţii şi a superioritãţii simţirii autorului sãu, care e individualizat astfel, prin afectivitatea de care se arãtase capabil, între clasicii ruşi—nobleţea lui lãuntricã, deopotrivã a minţii şi a simţirii.
Nu era nimic plebeu în acest scriitor, nimic ignar.
Dacã ‘Oblomov’ nu e o satirã—ci o elegie, de o fineţe inanalizabilã?

Goncearov nu e un Filimon al ruşilor. Interpretarea stângistã e reducţionistã, şi exasperantã prin simplismul ei didactic, şcolãresc. Şcedrin a dat şi el astfel de interpretãri politizante, în termenii ideilor politice curente. Korolenko, dimpotrivã, a gãsit, se pare, resursele generozitãţii necesare—ale distanţãrii obiective.
Roman unic—adicã, unul din cele câteva asemenea romane neasemuite, unice. Artisticitatea lui neobişnuitã a fost remarcatã chiar din capul locului.
Din altã generaţie decât clasicii mai faimoşi ai Rusiei, Goncearov se ocupa cu cititul—şi, la 19 ani, a tradus ceva din Sue. A început cu microromane—la 26—27 de ani.
Figura lui placidã, distantã, e ştiutã din câteva portrete.
Era fiu de negustor, şi celibatar.







Nişte cititoare ale blogului Gabriellei Alù îşi povestesc idila cu ‘Arcul de triumf’ (a cãrui ecranizare mai nouã, vãzutã la ruşi, era filmul meu predilect, în copilãrie)—aşa, una mãrturiseşte cã a adorat romanul—altcineva destãinuie cã reciteşte într—una ‘Arcul de triumf’—o altã cititoare spune cã a recitit romanul de mãcar zece ori, în trei decenii—altcineva, care deţine douã exemplare ale cãrţii, dezvãluie şi cã o reciteşte mãcar o datã pe an …. Nu m—aş fi gândit cã Remarque mai galvanizeazã asemenea energii de lecturã—dar asta mã intereseazã mai mult decât o estimare blazatã, sastisitã, ironicã şi negativã ….
E sugestiv şi pentru tempo—ul recitirii—într—una (ca Gracq; fie şi numai o vreme, ca A.)—anual—la trei ani ….

Undeva, Gabriella Alù analizeazã laitmotivele ungurului Márai, referindu—se la un microroman al acestuia—‘puţin mai mult de o sutã de pagini’. Alù spune cã a recitit ‘de mai multe ori’ ‘douã vols. autobiografice’ ale ungurului.

Din rock—ul de divertisment ascultat dum. (hibridul de punk şi country parodic—R. H. Heat, Nekromantix, care îmi plac, The Mae Shi, Batmobile—plus hitul Gloriei Gaynor …), Misfits se disting imediat; The Cramps nu—mi plac la fel de mult—pierd prin comparaţie cu precedenţii. Dar ‘I Walked …’ e o piesã încântãtoare.
The Meteors sunt foarte bine ritmaţi. Dar sunt, uneori, şi cei mai country—sau rockabilly—din aceastã asortare; însã ilustreazã şi glam—ul sardonic, prin cântecul Scufiţei Roşii, languroasã fantezie pedofilã.
Am ajuns la genul acesta de muzicã prin
R. H. Heat cântã o muzicã fundamental privatã de inefabil. Probabil cei mai anoşti, cei care—mi plac cel mai puţin, din tot psychobilly—ul pe care—l cunosc—nu mai mult de opt trupe, cred ….



Pentru valoarea literarã a lui Dostoievski, existã mãrturiile lui Proust, Claudel, Gide, Nietzsche, Taine (şi Zola!), Faulkner, Rozanov, Breban, Paleologu [1], Chartier, Gracq (care îi imputa precedentului cã nu admira îndeajuns)—atâţia prieteni ai artei reacţionarului rus, încât dispreţul calofililor ruşi nu ar trebui sã descumpãneascã. Eu nu ştiu cât, şi dacã, ar trebui sã ne preocupe grimasele calofililor. Pe vremea lui Nietzsche, aşadar a primei tinereţi a celor din generaţia lui Claudel şi Chartier, Dostoievski era ultramodernul. Era avangarda autenticã, originalã. Era noutatea netãgãduibilã. Şi vorbesc despre Dostoievski ca artã, nu ca pretext de discuţii teologice.
La francezi, dupã admiratorii timpurii, ca Taine, generaţia lui Proust, Claudel, Chartier, Gide, a fost aceea a cvasiunanimitãţii. La noi, lui Gherea îi urmeazã o îndelungã ignorare, pânã la unii tineri interbelici, ca Gib M.—şi, oricum, mai degrabã scriitorii.

La noi, poate cã şi aiurea, Dostoievski a fost un autor mai degrabã popular, un autor gustat de public, vrut, citit, care spunea ceva …—ca Sue—decât pentru elite; caz nu lipsit de asemãnãri cu al lui Cervantes, şi el dispreţuit de calofilii Spaniei—şi, pe de altã parte, înscris de marele romanist neamţ drept unul dintre cei mai mari cinci nuvelişti—alãturi de un neamţ, doi francezi şi un rus.


NOTE:

[1] Dacã ne—am sincronizat, cu Gherea, admiraţiei timpurii pentru F. M., acestuia i—au urmat anti—dostoievskienii, ca Ibrãileanu, Ralea, Cãlinescu, probabil şi Lovinescu, caracterizaţi de o ignorare ostentativã şi indiferenţã subliniatã faţã de literatura rusului.








TEHNICI ALE PERSONAJULUI ÎN ‘INSULA LUI CIRCE’. Personajele ‘Insulei lui Circe’, experimentul modernist al lui Luis Alemany, sunt inşi fãrã chip, siluete cinestezice, cunoscute prin gesturile, mişcãrile şi percepţiile lor, adesea enumerate minuţios de romancier. Numele lor nu se leagã de nicio faţã, şi chiar caracterele sunt estompate, vag desluşite, irizate; nişte siluete înregistrate satiric, cea ce e deajuns pentru peste 350 de pag. de roman. Pictorul abulic şi existenţialist, defetist—mai bine spus, trecut de la existenţialism la capitulare—e singura siluetã schiţatã.
E o carte satiricã, şi de aceea tonul e foarte distanţat, cu toate cã nu e lipsit de dramul de simpatie.
Personajele sunt calcinate de blazare, accedie, zãdãrnicie şi provincialism. Ele sunt individualizate numai foarte vag.