Despre natura secretã a eseisticii lui Montaigne

Despre natura secretã a eseisticii lui Montaigne





Eseurile lui Montaigne rãmân o operã secretã şi, ca intenţie, echivocã; gãsesc la Jolley pãrerea cã eseistica lui Montaigne ar fi ca un jurnal, transcrierea unor toane, a unor dispoziţii, o formã de veleitarism. Or, nu cred cã esenţa literarã şi filozoficã a eseurilor lui Montaigne e de a fi fost scrise dintr—o rãsuflare, mai mult sau mai puţin la repezealã; nu existã la autor intenţia de a—şi înregistra toanele, de a scrie ‘ceea ce se întâmplã sã îi treacã prin cap’, procedeu propriu jurnalului, corespondenţei, gazetãriei. Geneza scrierii aratã contrariul, o redactare îngrijitã, şi multã conştiinţã literarã; de aceea, francezul nu e patronul jurnalelor—electronice, sau de alt fel. Ceea ce înfãţişeazã Montaigne sunt nişte rezultate filozofice. Jolley e tendenţios; Montaigne îşi gândea cercetãrile ca pe o filozofie criticã, deschisã, de a cãrei noutate era conştient. Ca atare, el e citit ca un dascãl de înţelepciune, nu ca redactorul unor momente pasagere şi al unor toane de interes trecãtor; atitudinea lui nu e fãrã rezultate filozofice, iar ‘Eseurile’ tocmai asta sunt—rezultatele la care ajunge aceastã filozofie criticã. Fiindcã anumite remarci ale lui Montaigne se referã la dispoziţii şi metehne ale omului, nu la caracteristici ale ‘Eseurilor’ înfãţişate; omul are toane, însã eseurile analizeazã aceastã laturã a lui, nu sunt ele însele înregistrarea acelor toane—ci reprezintã emanciparea, prin analizã, de ceea ce e fluctuant şi vremelnic. Montaigne se înfãţişeazã ca un înţelept—nici ca un veleitar lipsit de ambiţii, nici ca un narcisist care îşi transcrie toanele şi capriciile; aşa se face cã eseurile lui nu—s improvizaţii, toane, încercãri în sensul veleitarismului şi al dezlânãrii, al neasumãrii, ci analize duse pânã la capãt, completate, gândire coerentã care se regãseşte mereu, fãrã a pierde şirul, aceasta e semnificaţia filozoficã a eseisticii montaigneene şi, probabil, ceea ce o face cititã.
Existã, în om, ceea ce e tranzitor, toane, dispoziţii; funcţia gândirii, rolul filozofiei, al înţelepciunii, e de a—l emancipa de prizonieratul şi îngustimea acestora şi de a—l ajuta sã ajungã, pe cât se poate, la nişte rezultate, la o cunoaştere, atâta câtã e posibilã; scepticismul lui Montaigne e foarte rafinat, şi nu e absolut. Eseurile lui Montaigne nu sunt un jurnal filozofic, nici transcrierea unor cimilituri filozofice, aşa cum e cazul cu carnetele filozofice (Simmel, Valéry, Weininger, Camus). Montaigne îşi publica eseurile cu intenţia comunicãrii unor rezultate filozofice.
Eseurile lui Montaigne se înrudesc cu eseurile lui Simmel, Valéry şi Camus, nu cu carnetele acestora; se înrudesc, e adevãrat, şi cu ‘aforismele principale’, ale moraliştilor francezi (din sc. XVII pânã la Montherlant), nemţi (Schopenhauer, Nietzsche).
Eseistica a apãrut ca ziaristicã literarã abia la englezii din sc. XVIII.
A existat o eseisticã de felul aceleia a lui Montaigne, scrisã ca gazetãrie, în formatul ziaristicii—aceea a lui Chartier (iar Eliade îi remarca altitudinea, însemnãtatea, rangul).
Care e noutatea filozoficã şi literarã a lui Montaigne? Inaugureazã un temperament filozofic, şi o metodã distinctã; nu avem motive sã credem cã îşi reprezenta scrierile proprii ca pe nişte schiţe, transcrierea unor momente trecãtoare, a unor gânduri vremelnice, a unor toane, sau a unor inspiraţii cam fãrã suflu, Montaigne nu patroneazã lipsa de ambiţie în filozofie, sau ambiţia restrânsã, şovãielnicã, aşa încât eseurile lui nu pot fi asimilate transcrierii unor gânduri pasagere şi a unor toane, cum le numeşte Jolley, a unor dispoziţii vremelnice.
Eseurile lui Montaigne nu transcriu momente trecãtoare, dispoziţii, ‘pierdute în timp, ca lacrimile în ploaie’. Montaigne nu are curiozitatea notãrii unor astfel de lucruri.

[Altfel, trebuie spus cã împricinatul Jolley citeşte lucruri serioase—Bouwsma, Bollnow. Cititul e bucãtãria minţii; Jolley e un cititor al lui Wittgenstein, Montaigne, Merleau—Ponty, Kierkegaard, Emerson, W. Temple şi, ca şi Schudt şi Ep. Sigrist, al lui Marcel.]