Teologia nu înseamnã prelungirea oracularã a Revelaţiei (paradigmã care lucreazã cu o noţiune foarte nedesluşitã a înţelegerii, şi în cadrul cãreia, ca sã nu fie ‘imputatã exterior’ credinţa, e postulat un fel de panteism, justificat filozofic prin procesul de teozã, ca transformare a facultãţilor umane, însã de fapt chestiunea subiectului cunoscãtor creat e eludatã), ci interpretarea raţionalã a Revelaţiei, a tezaurului credinţei.
Dar poate teologia sã pretindã acelaşi statut cognitiv ca şi Revelaţia? Ea e într—adevãr de aceeaşi naturã cu Revelaţia, în sensul cã ambele sunt raţionale—nu în acela cã ambele sunt oraculare.
Aşa, facem un pas mai departe, ca sã spunem cã Revelaţia însãşi nu e un oracol, sau o însumare de oracole; iar dacã teologia, ca şi orice activitate corectã a fiinţei umane, e sinergicã, nici Revelaţia nu e altfel.
Nici Revelaţia nu coboarã împreunã cu teologia în relativul istoriei ideilor şi în fluctuaţiile istorie religiilor—nici teologia nu urcã împreunã cu Revelaţia în monolitismul unui monofizitism biblic incoerent, în care Revelaţia nu ajunge sã mai atingã niciodatã subiectul creat.
‘Credinţa’ nu e o facultate, primitã magic, conferitã magic; teologia nu e raţiune în slujba credinţei în accepţia unei facultãţi în serviciul altei facultãţi. Credinţa e un rezultat al cunoaşterii; facultatea prin care se ajunge la acest rezultat e raţiunea. Demersul acesteia poate sã fie mai mult sau mai puţin nelãmurit, incomplet, sau intuitiv.
Revelaţia e o întâie teologie, pe care interpretarea primitã în Bisericã o continuã firesc, fãrã fracturã.
Sfinţirea pune mintea într—o condiţie specialã, înãlţatã, potenţatã, aceea de a face, în sinergie, teologie; însã nici inevitabil, mecanic, nici cu excluderea particularitãţii umane, a coeficientului uman—fie cã e vorba direct de Revelaţie, fie de interpretarea acesteia în Bisericã (teologia). Cuvântul dumnezeiesc e mereu cuvânt divino—uman. Dumnezeu nu vorbeşte dintr—o fereastrã ontologicã, nu se adreseazã omului dintr—o soluţie de continuitate, dintr—o ‘întrerupere ontologicã’; cuvântul scriptural al Lui Dumnezeu e, într—un sens, nu mai puţin întrupat, decât Logosul nãscut la Betleem.