sâmbătă, 30 iunie 2012

Originea acriviei marxiste

Originea acriviei marxiste




Apucãturile polemice şi deprinderile gazetãreşti ale lui Marx au dat materialismului dialectic ulterior tonul brutal, contondent, neîngãduitor, arţãgos, şicanator, pricinaş, partinic, insultãtor, colţuros, neconcesiv, ostil, tranşant—echivalentul acriviei, acrivia marxistã. Caracteristicile literare—şi psihologice—ale ziaristicii lui Marx, conflictualitatea, etc., au trecut ca atare în literatura de inspiraţie marxistã—tonul ultragiat, de violenţã îndreptãţitã. Ceva asemãnãtor, însã nu întrutotul, existã la Schopenhauer, Nietzsche şi unii nietzscheeni (de ex., Klages); nu trebuie uitat nici pamfletul antiteozofic al lui Kant. Oricum, polemismul nu e o raritate în istoria filozofiei—nici reaua credinţã patentã. Însã brutalitatea cam cazonã a polemicii marxiste e altceva. Iar literaţii se întâmplã sã guste astfel de lucruri, ca pe o afirmare de temperament.

Revenind la Marx, tonul acesta cusurgiu, deliberat insultãtor, ‘antiecumenic’, lezant, aminteşte de fanatismul religios—prin îngustimea voitã şi şicanarea jubilatorie.
Noica şi Gracq erau prea hegelieni, ca sã nu le placã literatura lui Marx; cu toate cã fiecare dintre ei admira lucruri foarte diferite.
Cred cã Pruss formuleazã stângaci problemele de esteticã, la un nivel de generalitate la care ele devin nerezolvabile, şi postulând o funcţionare idealã a subiectului. Se recurge, în conversaţie, la astfel de generalizãri improprii, însã numai ca abrevieri, şi în vederea a altceva; pe când Pruss le ipostaziazã, le reificã, face din ele noţiuni estetice, termeni ai unei teorii—ceea ce nu pot sã fie.
De ex., în eseul ‘Artã, mâncare şi bãuturã’, filozoful de la Baylor comparã plãcerea datã de nişte autori şi filme, de parcã plãcerea ar fi ceva simplu, definibil în abstract, subiectul estetic ar fi unul ideal, iar funcţionarea lui, una deasemeni idealã; aşadar, discuţia lui Pruss e foarte îndepãrtatã de relaţie. Ce, de la autorii menţionaţi?—în ce fel?—când?
Pe de altã parte, de ce ar fi de la sine înţeles cã vinul îi e superior ceaiului, şi friptura, Big Mac—ului? Dacã nu sunt savurate mai mult, se poate ca friptura şi vinul sã fie echivalentul academismului, al pedanţilor. Mai departe—care ceai? Care vin? Când? Şi, mai ales, în ce fel? Fiindcã plãcerea nu e ceva simplu, ci o paletã, o diversitate. Deasemeni, nici autorii, regizorii, ceaiul şi vinul nu sunt entitãţi simple, esenţe. Cuvintele reunesc o diversitate de aspecte, momente, etc.. La nivelul de generalitate propus de Pruss, chestiunile acestea sunt indecidabile. Îşi pierd sensul. Cuvintele, valabile la nivel de experienţã, înceteazã de a mai fi astfel, la nivel de teorie, derapeazã.
Cred cã discuţia lui Pruss e foarte neglijentã, şi nu rezistã deloc la o analizã a termenilor.
Reluând, mai nou, citirea lui Grost, am gãsit lucruri mulţumitoare şi stimulante (analiza scrierilor lui Asimov, pagina despre policierurile pentru copii, analiza unei culegeri din ’29 a Dnei. Christie, cu adnotãri despre Freeman şi despre lecturile Dnei. Christie, Chesterton, Van Dine, Dickens şi intenţia ecranizãrii, scrisorile romancierei—ideea fiind cã nu prea ştim ce policieruri citise autoarea, şi ce admira) şi altele nemulţumitoare (remarci despre C. Smith, Ballard, Simak), moralismul omniprezent, neglijenţe (sumarul promite mai mult decât oferã paginile). Lui Grost îi place—poate mai mult decât lui Horguelin şi dublinezului—sã citeze şi analizeze prozã scurtã.
Scopul cititului e bucuria—iar bucuriile sunt personale, inefabile, nu coincid.
Un fel de studiu fenomenologic, al lui Davies, despre singurãtate, îmi semnaleazã cã ceea ce eu aş numi psihologie, un altul numeşte fenomenologie; într—adevãr, nu vãd prin ce e distinct de psihologie, ca interpretare obiectivã a faptelor.
Thrillerul înseamnã fie roman de suspans, fie roman cu o acţiune însufleţitã; e romanul de acţiune generic. Taxonomia genurilor nu corespunde unor esenţe imuabile—ci, cel mult, unor reţete.
Poate sã existe suspans, suspans pur, fãrã prea multã acţiune? Aşa ceva oferã thrillerurile psihologice; şi nu e întâmplãtor cã Fraser, care subliniazã natura fizicã a lumii evocate de thrilleruri, refuzã sã încadreze ‘Jane Eyre’ ca thriller—pe când Chesterton nu ezitã (v. istoria lui a literaturii victoriene). Aşadar, romanul de suspans fãrã dinamism fizic se numeşte thriller psihologic. Iar suspansul acesta e corelat cu misterul, atmosfera, emoţiile. E o alternativã la thrillerul fizic.
Oricum ar fi, taxonomia genurilor nu trebuie înţeleasã, gânditã ca realizarea în timp a unor forme imuabile, preexistente. Puritatea unei realizãri se referã la aşteptãrile cititorului—ceea ce e remarcat ca fiind o izbândã purã corespunde optim aşteptãrilor cititorului. De unde, disensiunile şi divergenţele cunoscãtorilor—Fraser le citeazã pe acelea referitoare la romanele cu Helm; însã ceva similar existã şi în legãturã cu ale lui Greene—iar întâmplarea face ca gustul meu, pentru romanele lui Greene de dupã anii ’40, sã coincidã cu al lui Fraser.
Invenţia, creativitatea nu ţin de genuri—cel mult, de reţete—ci de scrieri.

Realismul taxonomic supãrãtor începe acolo unde e uitatã funcţia general—orientativã a taxonomiei, şi se face din ea o pseudoştiinţã.
Existã o pedanterie, o aferare care blocheazã şi crispeazã, e neinofensivã, stricã, şi existã o simplitate care banalizeazã, lipseşte de interes, imbecilizeazã,

Practica pastişei în literatura de gen—Asimov& Freeman—pastişele lui Lupoff—evreul argentinian şi Chesterton (‘al—Bokhari’).
Grost face o exegezã surprinzãtor de variatã şi de detaliatã a literaturii lui Asimov—adnoteazã policierurile povestire cu povestire.
Câteva remarci despre autorii de anticipaţie mi—au displãcut, reamintindu—mi de ce evit, ocolesc ‘literatura mestecatã’, gata mestecatã.

Antologii. Nuvele. Chestionarul. Cafeaua. Muzica& carnetul—paşii. A lista. Vremea. La 7 s.& la 9 s.. Ed.. Plicul. Nerepetarea& echilibru. Vraful. Police. Delãsarea. Blonda …--la 7 s.. Plicul. Ziarele. Dietã. Chixul. Deteriorãri. Dietã.

‘Avatarul’ e un subiect ca pentru Horguelin.

Dispersarea; realizarea limpezimii minţii.

Vin. seara, fumat pânã dupã 9 ½ seara.

Viaţa mea, ca ‘loc al mizeriei’, ca ‘loc al suferinţei’, ca loc al lovirii.

Fiul schizofren (ieri)& graviditatea& anomalia ştiutã (‘îndrãgostit de una …’)& fenotipul psihoticei& 50/ 70, nuanţele vieţii& refuzul medicaţiei (colegul soţului). Patru cazuri—fiul, fenotipul şi graviditatea, 50/ 70, colegul recalcitrant.
Suicidul scriitorului.
Pacientul medic şi ‘fetiţa’.
Convingerea.
Privirea asprã.
Anomalia ştiutã.

Cititul face viaţa interesantã.

Haosul şi întâmplarea sunt explicaţii mai cuprinzãtoare decât ordinea şi armonia prestabilitã. Ordinea parcelarã existã, însã e numai accidentul haosului.

Cred cã legitãţile la care poate ajunge o esteticã raţionalã—nedogmaticã, nenaivã—se referã numai la subiect şi la funcţionarea sa, la ‘psihologia artei’, ca şi certitudini raţionale—nu la verdicte despre frumuseţea naturii, cum gãsim la Pruss; estetica se referã la subiect, nu la operele de artã sau la frumuseţe. Pruss face o esteticã despre care se poate spune cã e nu numai abstractã—inconcludentã din cauza generalitãţii, a vacuitãţii semantice—însã şi dogmaticã, ritoasã. Estetica nu poate sã decidã despre frumuseţea obiectelor, noţiunea însãşi a unei astfel de concluzii e fãrã sens. Nu aceasta e prerogativa esteticii. Ea poate examina natura subiectului estetic, funcţionarea lui, etc.. Însã nu poate parveni la concluzii despre frumuseţea lumii naturale. Şi a fost paradoxul lui Lovinescu de a vrea sã facã o criticã simultan relativistã, blazatã, şi judecãtoreascã, maorescianã, transferând disensiunile la graniţa dintre epoci, atribuindu—le unor diferenţe istorice—aşa încât relativismul sãu estetic e unul greşit, socio—istoric. El crede cã nu indivizii, ci epocile nu sunt de acord. Ceea ce e o inadvertenţã, din partea traducãtorului anticilor. Existã la Lovinescu un istoricism, sublinierea factorului istoric ca determinant. Arta nu poate face obiectul cunoaşterii şi consensului ştiinţifice. Experienţa ţine de unicitatea persoanei.
Existã un simţ intelectual, înnãscut şi/ sau educat, pentru sesizarea armoniei, a superioritãţii tehnice, a diferenţei, a ierarhiei mãiestriilor—la fel cum e posibilã şi o cunoaştere propriu—zis ştiinţificã a aspectelor literare. Însã chiar caracterul necesar al lucrurilor stabilite astfel denotã irelevanţa lor pentru trãire. Mintea sesizeazã armonii, diferenţe, modele, etc., sesizeazã diferenţa de abilitate, de virtuozitate, superioritatea execuţiei. Aşa e; însã acestea sunt lucruri care nu se impun estetic. Cu alte cuvinte, trãirea artei nu e necesarã, nu are caracter necesar. Tot ceea ce, în artã, sau din artã, e discutabil ştiinţific, e determinabil ştiinţific, se situeazã înafara esteticului; şi nu e aşa de mult de când se discuta despre inferioritatea stilului lui Proust şi Tolstoi—ba chiar al lui Beyle—iar despre greşelile lui Shakespeare, insolenţa a adus vorba mereu.
Unii chiar cred cã imparţialitatea aceasta e definitorie pentru criticã. Însã dacã o discuţie imparţialã e posibilã, ea nu e şi necesarã cuiva—nici utilã. Operele pot fi discutate ca motoarele—la ce bun?
Recomandarea e altceva decât exegeza. Critica e interesantã nu prin oficiile de îndrumare preliminarã, ci prin adâncimea explicãrii de care e capabilã.

Eu înţeleg psihologia nu ca distinctã de filozofie, ci ca pe o disciplinã a acesteia.

Analiza trebuie sã evoce senzaţii literare, simţiri—e ceea ce tipologiile nu fac; critica place fiindcã vorbeşte despre unicitatea unei opere. Miza tipologiilor e sã nu vorbeascã despre nicio operã anume, sã restrângã şi sã subordoneze individualul.

Ideea unor romane, ideea existenţei unor romane îmbietoare, acaparante, intens sapide.
(Pentru Grost, ele sunt mai ales prisos neglijabil.)

Un roman e o lume în care sã trãieşti o vreme. Proza scurtã nu are, nu vrea o lume—ci o idee, o poantã, o remarcã.

Vezi ceea ce vrei, şi eşti pregãtit sã vezi.

Prin bolşevism, subînţeleg întregul comunism est—european postbelic, de inspiraţie bolşevicã—‘blocul estic’, sub tutela Kremlinului.
(Corelativ, nu aş denumi bolşevisme comunismele asiatice, pe acela iugoslav, poate nici pe acela cubanez.)

Sb., fumat, pânã cãtre 6 seara.

marți, 26 iunie 2012

Nevroticul, psihoticul sunt incapabili de altruism, incapabili sã se intereseze cu adevãrat, şi în profunzime, şi cu pãtrundere, de altul; sunt egocentrici, sunt prea acaparaţi de ‘ale lor’, de trecutul mort, de letargia egocentricã. De aceea, Biserica recomandã altruismul voluntar, impus, neşovãielnic, necondus de impulsuri—ca terapie. Caritatea nu e o toanã, nu depinde de simţire; Iisus, vorbind ca medic, nu recomandã emoţii, trãiri spontane—adicã, nu le dã pe acestea ca normã, ci norma e lucrarea, acţiunea voitã—nu emoţiile, care pot, sau nu, sã survinã, vindecã, ci numai lucrarea—terapia e una de acţiuni sanogene, nu de trãiri. Altruismul voit poate sã fie terapeutic. (Însã dacã, uneori, solicitarea dezmorţeşte, învioreazã, alteori copleşeşte, împovãreazã, altereazã, agraveazã.)
Suntem conştienţi de existenţa psihicului atunci când—şi fiindcã—doare; egocentrismul psihicului suferind e un simptom, indicã o disfuncţie realã. Însã e un rãspuns orb, inadecvat, şi care tinde numai sã agraveze boala. Suferindul are dreptate sã se preocupe de eul sãu zdrelit, lacerat; însã nu ştie cum sã o facã. Toate bolile minţii sunt boli de sistem.

Delãsarea e o cedare semiconştientã, echivocã, nelãmuritã, o rea—credinţã neconştientizatã. Delãsarea nu odihneşte, ci deprimã mintea, o sleieşte.

Atipia provine dintr—o limitare organicã, ceva abrupt, de la care e bine dacã suntem, pur şi simplu, exceptaţi; nu e o virtute, sau rezultatul acesteia—ci pleavã.

Nevrotica se aflã mereu pe scenã, adresând priviri complice unui public imaginar.

Psihicul e un dinamism fãrã ţel.
Ca om, Marx a fãcut obiectul unui interes hagiografic timpuriu (v. Vorländer, citat de Goldmann)—altul decât acela tradus în biografiile romanţate sovietice, Simmel îi cita vorbele de duh ca pe ale lui Luther, iar Tresmontant îi admira caracterul, abnegaţia, capacitatea de a se dedica unei cauze; suscita interes ca om.
Ce îi împerecheazã pe oameni? De ce ar prefera solitudinii, mizeriile şi vremelniciile cuplului? Care e natura exactã a nevoii de interacţie sexualã cotidianã, odatã tinereţea trecutã? La vârsta mea, oamenii vor sã fie într—un cuplu pentru companie, sex, mâncare gãtitã, pereche la petreceri, prestigiu, achiziţii în comun, ca şi ca sã dea curs unor deprinderi şi obişnuinţe—e ceva cu care s—au obişnuit, aşadar îi simt nevoia. Dincolo de interesul sexual de moment, existã deprinderile, obişnuinţele.

Poetica thrillerurilor

Poetica thrillerurilor







Thrillerurile sunt naraţiuni de acţiune/ aventurã şi suspans; în sens restrâns, e vorba despre un gen—în sens larg, despre o însuşire a povestirii, care face dintr—o naraţiune, un thriller. Fraser spune acelaşi lucru—thrillerul nu e definit de cãtre subiect, nu subiectul face thrillerul—ci însuşirea naraţiunii, arta povestirii. Sigur, însã, cã şi un subiect cotidian poate fi povestit cu egalã însufleţire; aşadar, o anumitã caracteristicã a subiectului trebuie sã existe, care sã—l deosebeascã de un tratat de chimie bine scris. Arta povestirii poate sã fie şi în slujba realismului principal, asumat. Existã atâta literaturã bine povestitã.
Pe scurt, la Fraser, thrillerul denumeşte literatura de acţiune genericã, romanul de acţiune generic. O povestire de acţiune, bine executatã—suspansul fiind elementul principal. Pe de altã parte, are dreptate sã critice condescendenţa academicã, rãstãlmãcirea academicã—ifosele tipologice, etc..
Întregind, putem spune cã thrillerul e nararea, bine condusã, iscusit realizatã, a unei aventuri, a unei povestiri de acţiune—aşadar, acţiunea, dinamica e un element la fel de important, ireductibil la însuşirile narative. O întâmplare bine povestitã în registrul realist nu e un thriller.
Grost remarcã arta povestirii la S. P. Cohen, M. Collins (’68), Randisi, şi mai ales Grisham—şi stilul lui Chastain, Rozan, deasemeni surrealismul lui Kaminsky; Grost, Horguelin, Fraser, afganul, dau o idee despre cum pot arãta nişte eseuri despre literatura popularã—‘pag.’ lui Ralea.
Birzer îl citeşte pe Clancy (trei romane, toate noi, într—un an).

Despre unele aprecieri ale lui Fraser e valabil ceea ce spune el despre o axiomã a lui Larkin—e prea drastic, prea apodictic. Cu alte cuvinte, preferã butada, obiectivitãţii. Ca atare, unele evaluãri sunt grãbite—şi prea sumare. Antidotul la Fraser e Kurp, care se declarã atras de ceea ce pe Fraser îl plictiseşte.
Fraser înţelege thrillerurile ca romane de acţiune, suspans, aventurã—şi îmi aminteşte de Stevenson; însã pare unul din cei care iubesc unele lucruri împotriva altora, gândeşte în dihotomii, are o reprezentare polarã. Eu caut sã—mi reprezint realitatea ca gradãri, ca trepte—iar în cazul lucrurilor desconsiderate de Fraser, nu cred cã ele pot fi aşa de lipsite de interes, aşa de ratate; însã existã, la unii, severitãţi, din acestea, nejustificate—şi, câteodatã, suceli. Unii iau vehemenţa drept o virtute; eu cred cã realitatea aratã altfel, şi e accesibilã mai degrabã bonomiei inteligente. Cu alte cuvinte, nu cred cã dispreţul e perspicace. Largheţea e mai raţionalã. Iar dreptatea e o virtute.
Stevenson tindea, cred, sã judece la fel ca Fraser—prea drastic, prea simplist. E şi o chestiune de temperament. Nu—mi plac cei care dispreţuiesc bucuriile altora. Nerãbdãrii acesteia caustice îi lipseşte generozitatea—şi chiar o înţelegere mai adâncã.
Însã Stevenson, Wilde, Chesterton, Lang, Orwell, Chartier, Fraser, etc., accentueazã acest principiu al discutãrii culturii populare—e vorba în primul rând despre a te bucura de ea, pedanteria, tipologia, etc., sunt neavenite.

Fraser vrea ceea ce încântã mintea, o desfatã, şi o face sã respire; principiul e foarte bun, e valabil. Altfel, justeţea unei estimãri nu e datã de vehemenţa tonului.
Gilbert a postat, mai nou, câteva lucruri care ţin de eseul şi microeseul scânteietoare—acelea despre Sf. Grigore Dialogul, despre genealogie şi unchiul diplomat.

Joi a fost ziua întãrâtãrii agresivitãţii jivinelor. Vremea aceasta întãrâtã jivinele.

O relaţie în esenţã animalicã, zoologicã.

‘Indiile negre’& psihologie pedagogicã& Winkelmann& ecologistul& Naisbitt.

Hardy& Zola& Mérimée& Villiers& Stifter& Vigny.

8+ 6 (azi& ieri)+ 5 cãrţi.

Ieri şi azi (vin.), am fost, din nou, în pericol de a mã îneca.

Lipsa de viitor& tiparul.

Creştinismul trebuie sã fie o înţelepciune, nu o mitologie, nici o explicaţie magicã a lumii. Creştinismul se discrediteazã prin fantasmagorii şi maximalisme neavenite, imperative deplasate, sucite.
Credincioşii NT erau cei care înţeleseserã esenţa realului.

Pentru marxişti, materialismul e o interpretare hegelianã, folosesc o grilã hegelianã, un principiu hegelian, calitativ, de explicare şi de interpretare.

Artificialitatea şi inutilitatea formelor evlaviei tradiţionale, balastul pedanteriei, surplusul.

Ca Horguelin—despre autorii, nuvelele, povestirile analizate de Grost.

Timpul fumatului.

Eu am, pentru teoriile materialiste, interesul filozofic pe care evreul argentinian îl avea pentru acelea idealiste.

Un tânãr cepeleag mi s—ar pãrea mult mai interesant decât unul cu dicţie de bariton.

Eu sunt, temperamental, un anti—Aldous.

Intenţia de a—l citi pe Newton.

Sb./ dum.—fumat, pânã la 3 ¾ dim..
Dinţii, urmarea; nepãsarea.

Cred cã materialismul e interpretarea mai cuprinzãtoare, şi care ţine seama de mai multe elemente.

‘La 5 cãrţi’.

Cele opt ore de citit ale lui Lewis (în ‘Alegoria …’).

A nu lua drept putere, sau originalitate, ceea ce nu e decât o limitã, sau limitare, o carenţã. E ceva abrupt şi visceral.

Umorul scurtcircuiteazã posomorârea; e o pârghie.

Înţelegerea reprezentãrii simbolice, lapidare, cere experienţã—adicã, trebuie sã fi cunoscut tot ceea ce nu e spus, subînţelesul.

De cãldurã, se prãbuşesc, prin casã, vrafurile ceva mai înalte de cãrţi; desicarea bruscã le modificã tectonica.

Existã dureri consimţite; nu mai e timp nici sã visez, nici sã regret.

Cititul învioreazã mintea, şi înseamnã existenţã, nou, experienţã.

Împrãştierea minţii. Dispersarea. Constrângerile realului.

Gândirea e numai licãrul acela de limpezime.

Viaţa e alcãtuitã din compromisuri despre care se tace; cu vremea, omul se animalizeazã, îşi perfecţioneazã animalitatea. E acest Iad tãcut, secret, ţinut sub tãcere.

Dum.—fumat, pânã la 5.

Ideea cu privire la Horguelin nu mai e exact aceeaşi—fiindcã atunci avusesem în minte postarea despre romanul lui Perec—iar de la recitirea lui Fraser încoace, mã gândeam la alte postãri, mai scurte, despre alţi autori.

‘Strãdanii, sau osteneli din iubire’—pastişe.

Trollope, Dra. B., Dna. T.—americanii.

Critica literarã e explicarea simţirii, spunea Gracq. Pe de altã parte, pentru el, aceastã simţire e una identificabilã. E identicã, obiectiv identicã, adicã reiterabilã.

Autotr.& descifrarea. Sem. IX—anomalii& sem. X—tracasãri. Autotr.. Dum.—fumat: 9 seara—2 ¼ dim..
Spasmul literar—constrângeri. Tracasãri. Obrocul. Descoperiri. Rãdãcina& autotr..

Luni, pornind de la monumentul izraelit, despre Marele Rãzboi …, filme sovietice de rãzboi, gruzini, ‘Berlin’, Ciuhrai, AT& NM, ecranizãri, evreu, satira socialã.

Luni seara citesc, cu programul ‘Talk It!’, ‘Introducerea în fenomenologie’—despre reducţia ontologicã; jucat ‘Purble Place’, ‘Shanghai Solitaire’, etc..

Vertijul dat de falsitate.

Tribunul, costumul, linii, chipul.

joi, 21 iunie 2012

Wilson are câteva titluri foarte frumoase: ‘Darwinia’, ‘Mysterium’, ‘Perseidele’, ‘Teatrul cartezian’, ‘Bios’, etc..
Din punctul de vedere al marxismului, materialismul ‘noilor atei’ de azi e unul vulgar, cras, reducţionist, descendentul aceluia nemţesc din sc. XIX (faimoasa triadã germanã a materialiştilor vulgari); materialismul dialectic are ideea de imponderabile, de aspecte calitative, ‘dialectica naturii’ fiind panteismul hegelian dat ca explicaţie ştiinţificã. În abordarea naturii, a Cosmosului, marxiştii rãmân la ştiinţa calitativã a lui Hegel, sunt reacţionari. Pentru materialiştii bolşevici pe care i—am citit, mã refer la aceia postbelici, informaţia e ireductibilã la materie; gând care ar fi de neînţeles pentru ‘noii atei’ apuseni.
Materialismul reducţionist al ‘noilor atei’ occidentali e inacceptabil pentru marxişti, care se prevaleazã de explicaţia naturalã calitativã, hegelianã—imanentã, însã calitativã, panteistã. Ei explicã nu prin cuantificabil, ci prin calitativ—şi s—au confruntat, deja, cu ceva asemãnãtor ‘noului ateism’ de azi—materialismul vulgar al sc. XIX, al cãrui succedaneu e ‘noul ateism’. Marxiştii au rãmas prea hegelieni pentru a accepta aşa ceva. Ei obişnuiau sã sublinieze ireductibilul informaţiei, faptul cã informaţia e o realitate obiectivã ireductibilã la materie (şi energie)—un ‘al treilea dat’, informaţia fiind echivalentul ‘dialecticii’, al desfãşurãrii dialectice, dupã o logicã naturalã, imanentã.
Epopeile homerice traduse de Murnu le am în oricâte ed. (CLU veche şi nouã, ed. de sine stãtãtoare, BPT nouã), întâietate pe care ele o împart numai cu Gaidar, Nosov, Austen, ‘Decameronul’—cãrţile pentru care cumpãr oricâte ed., la fel cum existã şi ed. pentru care cumpãr oricâte ex..
Thrillerul înseamnã suspans şi acţiune, cu preponderenţa unuia sau a alteia—însã suspansul e elementul sine qua non, ritmul însufleţit, vioiciunea, agerimea artei povestirii, iar motoarele suspansului sunt atâtea—aventura, acţiunea, etc.; dincolo de Chesterton şi Stevenson, existã un thriller vernian, dickensian etc.. Pe scurt, thrillerul înseamnã romanescul—‘Odiseea’, ‘Halimaua’, romanele cavalereşti, picarescul, Scott, Dumas, Féval, englezii interregnului Scott—Stevenson, etc.—sursele de însufleţire romanescã.
Luni, de la 9 ¾ seara, fumat. Fumat, pânã la 3 ¼ dim.. De când am pretins cã am încetat sã fumez, am fumat 1 (dum.) + 4 (vin.—dum.)+ 4+ 1 pachete.
Luni—rufe (tricouri& l.): 5—10 ¾; spãlare abreviatã (numai douã ape, şi clãtire). Trei erori—delãsarea (a doua apã n—am încãlzit—o de la 7 …)—cazanul—detergentul nepus la timp la a doua apã. Întâia apã: 5—6.
Neruşinarea cotidianã a vârstnicilor, a pensionarilor noştri; o durere de dinţi mã fãcuse ca, nesocotind restriştea financiarã, sã merg dupã pastile. Încercasem nişte Algozone Forte, expirat, pe a cãrui cutie scria cã e paracetamol (cu cafeinã şi codeinã), şi mai vroiam; farmacista mi—a spus cã e algocalmin, nu paracetamol [1], eliberabil numai cu prescripţie, aşa cã am plecat descurajat, am revenit aproape imediat, între timp mai intrase şi o pensionarã, foarte caracteristicã prin aerul de mahalagioaicã.
Pensionara a spus ce medicamente vroia; apoi, farmacista mi s—a adresat, iar pensionara, aflând cã farmacista îmi va elibera algocalminul vrut, fãrã reţetã, a adãugat imediat, cu un surâs serafic, cã vrea şi douã folii de algocalmin—nu una, câte primeam eu, ci douã!—bineînţeles, fãrã reţetã, şi fãrã sã îi fi trebuit. ‘Bãtrânii noştri’ îmi cam fac scârbã.
Ce sã te scandalizeze mai mult? Promptitudinea, dibãcia de a specula instantaneu o situaţie, de a trage un profit? Dublarea neruşinatã, plusarea sfruntatã, nesimţirea de a plusa? Totul s—a întâmplat fulgerãtor. Pensionarii sunt maşini de supravieţuire.

Viziunea picarescã, cinicã, asupra societãţii, viziunea unor filme italiene (‘Fãpturã dumnezeiascã’, ‘Inocentul’, Fellini—cu ‘Escrocheria’ şi ‘Viaţa …’), de un cinism amar implacabil, e, probabil, cea mai aproape de adevãr; cu atât mai mult mã nedumereşte idilismul tradiţionaliştilor, al creştinilor, care vãd mai pretutindeni numai oameni cumsecade, cuviincioşi, etc..


NOTE:

[1] Înregistrez anomalia farmacopeicã—Algozone Forte e, spune cutia, paracetamol, cafeinã şi codeinã, iar Algozone e algocalmin.

Romane fascinante. Avangardismul literar francez

Romane fascinante. Avangardismul literar francez





Horguelin introduce o categorie afectivã aparte, şi importantã, empiricã, aceea a romanelor fascinante. Un roman poate sã fie impozant, fãrã a fi şi fascinant. Gândul cã un roman poate inspira fascinaţie—alãturi de bucurie, de plãcerea datã—mi se pare remarcabil. Iar a descoperi fascinaţia unui roman, elementele prin care un roman poate sã fascineze, e ceva vrednic de funcţia criticului.
Nu ştiu care alte cãrţi—Horguelin nu spune ‘romane’—îl mai fascineazã, înafarã de ‘Locus Solus’. Important e cã, pentru scriitorul francez, aceastã carte rezistã, din moment ce o înregistreazã în liga aceasta, comparaţiei cu Joyce, Musil, Gombrowicz, Updike, etc..
Dealtfel, Horguelin scria adesea despre romane.

Horguelin scria, în comboxul unei postãri despre Beyle, cã ‘Locus Solus’ e ‘una din cãrţile cele mai fascinante pe care le cunoaşte …’—‘un des livres les plus fascinants que je connaisse …’—ceea ce, chiar dincolo de justeţea remarcii, mi—a amintit cât de scânteietoare a fost MEREU avangarda literarã francezã—nu numai aceea antebelicã (Jarry, Roussel, Proust, etc.)—şi interbelicã (suprarealismul, etc.)—ci şi aceea postbelicã—patafizicienii, Queneau, Vian, Perec, Pinget, Blanchot, Simon, rousselianul Butor. E adevãrat, însã, cã, din anii ’70 încoace, impresia e aceea de reflux—de provincializare crescândã, sau de capitulare.
Cei mai tineri dintre avangardiştii francezi de azi au debutat în anii ’60. Fapt e cã Franţa a încetat, de ceva decenii, sã mai dea tonul avangardei.

Propun ipoteza cã romanul lui Roussel ar putea fi ca şi ‘Fundaţia’—rezumatul e mai interesant decât cartea.
Altfel, ‘Locus Solus’ e important nu numai pentru Horguelin şi rousselianul Butor, însã şi pentru câţiva avangardişti americani—Ashbery, Mathews.
Rugãciunea trebuie sã cearã virtuţi, nu întâmplãri, evenimente, nu ceva care sã fenteze cursul evenimentelor. ‘Puterea’ pe care o cer creştinii nu e resemnarea, ci virtutea; creştinii ar trebui sã se roage nu pentru evenimente, ci pentru virtuţi. Iar o virtute nu e o stihie, nici, în principal, o trãire, ci un set de înţelegeri şi acţiuni. A fi resemnat nu înseamnã a fi puternic; de unde, aversiunea faţã de virtutea mohorâtã a creştinilor, restrictivã şi obtuzã. Rãspunsul, generic, nediferenţiat, al Lui Dumnezeu, sunt virtuţile, nu evenimentele. E puterea de a înţelege şi de a face. Dumnezeu nu mãsluieşte cãrţile, nu schimbã regulile în timpul meciului.
Metafizicul e cotidianul, mundanul.
Jaspers, Heisenberg, Marcuse, Weinberg, Goldmann, McLuhan, Fromm, Lukács, de Broglie, Althusser, Piaget& Chomsky, Toynbee, Dufrenne, Lévi—Strauss, Lupaşcu, doi medici, Habermas, logicianul polonez.

Autorii ‘lui’ CT.
Exdecanul—la 4 ani.

Ceea ce e în puterea mea, vs. defetismul. Strãdania activã, inteligentã, vie, nemecanicã. Experienţa atingerii rezultatului face parte din rezultat.

Jacob, Eco, Riga.

Piaget, Iorga, Rousseau, Dewey, Freud, Pestalozzi.

E întristãtor faptul cã, probabil din cauza vârstei, W. a ratat, dupã ’89, ocazia de a scrie o evaluare echilibratã, raţionalã, a marxismului—concluziile unui filozof marxist vârstnic, o dare de seamã despre meritele, defectele şi lipsurile materialismului bolşevic. Lucrarea ar fi trebuit scrisã, eu zic cã merita. Aşa, n—am rãmas cu astfel de carte de la singurul nostru filozof marxist.

’70, întâlniri. Contrastul; bolşevicul—cultivat, da, însã inautentic, mãrginit, anost. Limbajul de lemn. GL. ’96, bibl.. Anul precedent—TV. Mastodonţii bolşevismului. Liderul clicii.
Unii erau vechi marxişti cu convingeri, convinşi—înveteraţi, adicã. Nu reciclaţi.

Raţionalism, materialism, empirism—asta înseamnã şi Hobbes, şi Piaget.

Unii se gândiserã la electricitate, ca la factorul decisiv.

Tandemul—şi etimologia numelui, originea numelui—unealtã.

Factori materiali în sensul direct.

O sumã de traume şi prejudecãţi, plus factorul obstructiv.

Sexualitatea, spune Rozanov, e curãţia, nu necurãţia firii; pentru Bataille, sexualitatea e necuratul, macularea. Pentru Rozanov, sexualitatea face parte mai degrabã din ceea ce e curat în om. Participã la dumnezeire—avanseazã el. Revine dumnezeiescului din om. E parte dumnezeiascã—unitivã mistic.

Omul e un animal dezechilibrat ecologic.

Pentru mine, romanul desãvârşit e un thriller.

Trepte.

Oamenii au apucãturi de profanatori, de violatori—îşi doresc curãţia, pentru a o murdãri—mãscãrile demonizaţilor.
Ce anume îmi amorţise şi împãienjenise aşa mintea—rãdãcina rãului. Tentaţia monismului, a simplismului—adicã atribuirea ‘derivei şlepului’, unui singur factor.

Experienţã, interpretare, şi formulare; ca şi Scriptura, experienţa, inputul informaţional, nu se autointerpreteazã, iar semnificaţia lui nu e nemijlocit evidentã.

Sb. seara, îl citesc pe afganul Shalizi.
Pentru Kolakowski, filozofia lui Avenarius e un capitol de istorie, are numai importanţã istoricã, semnificaţie istoricã—eventual genealogicã; adicã e, în sine, desuetã.

Douã lucruri am învãţat de la GS—şi anume, cã atât psihologia, cât şi sociologia sunt discipline filozofice—care pot folosi metode cantitative, etc.—ca şi—n muzicã sau în cinema.

Psihologii& semnificaţia (la 15 z.)& marxişti& credinţa în literaturã—cf. ieri (vin.): ziarele—paletã, etc..

Shalizi, bunul simţ, anticii—a testa& dublinezul, arheologul stângist, structuralistul citit în tinereţe. Tendinţe. A prefera originalitatea mai subtilã, şi mai puţin stridentã, mai autenticã, mai raţionalã—ceea ce stimuleazã mintea, odihnind—o, despovãrând—o, înviorând—o, netracasând—o—cum remarcase Arhim. Pãrãian despre nişte scrieri filocalice—originalitatea domoalã, neagresivã.

Invertirea. Visul; tatãl şi fraţii prozatoarei, rudele ei.

Filozofia istoriei, filozofia culturii (disciplinã neokantianã), sociologie, teorie şi analizã economicã, filozofie politicã şi analizã aferentã, ‘teoria civilizaţiei’, ‘explicarea civilizaţiei’, şi filozofia dreptului, teoria juridicã—‘explicarea societãţii omeneşti’. ‘Explicarea socialului’—şi a psihicului uman.

Ceva abia schiţat—neconsumat, preliminar.

Shalizi—ca anti—Schall.

‘Ideile generale’, CT şi benedictinul—ratarea filigranului. Estomparea filigranului.

Lunar—din iul.—neostentativ—cf. carnetului.

Fiindcã mie mi—a fost vândutã o folie de Algocalmin, o babã s—a ales cu douã.

Dansul social înseamnã o trãire mai completã a muzicii.

Generaţia ’27 s—a înţeles ca pe o reacţie socialã de apãrare împotriva democraţiei—de unde, antidemocratismul încrâncenat, crispat; când erau, de fapt, rezultatul unei lumi democratice, redresate. Nãscuţi şi educaţi în vremuri democratice. Au crezut cã ei sunt reacţia de apãrare împotriva a ceea ce îi fãcuse posibili; sub totalitarismele împovãrãtoare, nu s—au mai ivit oameni ca ei. Teoria lor despre propria sorginte a fost greşitã—nu erau anticorpul, rãspunsul de apãrare al naţiunii.

Tonul acela oţãrât, tãios, arţãgos, contondent, vindicativ, intransigent, al stângiştilor—totodatã, moralizator, de reproş. De asumare a unei superioritãţi morale, a unei îndreptãţiri evidente.

Autocelebrarea sexualitãţii umane în cultul zeitãţilor iubirii, femininului, etc., e inadecvatã, fiindcã instaureazã constrângerea, regimul alienãrii, disjunge, dezuneşte, alieneazã. Religia e alienantã. Pe de altã parte, pasiunea pentru mâncãruri, de ex., nu justificã adorarea lor, cultul lor. Ele pot fi apreciate drepte ceea ce sunt—nu pentru o dumnezeire iluzorie, pe care n—o au, temeiul lor fiind tot biologicul uman.

‘l’admiration de Perec pour Verne, Kafka, Roussel, Flaubert, Leiris, Melville, Lowry, Mann, Joyce, Borges …’.

‘un des livres les plus fascinants que je connaisse …’.

A treia cale—nici realismul tern, nici imaginaţia prost servitã, când anticipaţia e mai puţin interesantã ca literatura principalã. Existã altceva, dincolo de aceastã dihotomie falsã.

Psihologii. Artã. A lista. Shalizi. Credinţa în literaturã—cf. vin.—ziarele.
Ziarele. Romane—cf. azi. Liga. Ziarele—noul (cf. azi)—alocarea—paleta—înviorarea, cf. vin.—scuarul (joi)—paletã—carnetul 2, altitudinea, no.. Romane—cf. luni, mintea, sãmãnãtoriştii, afganul, orã. Romane—cf. azi, francezul, diapazonul. [Vârsta—ieri. Tel.—vin.; orã, 4 ½, postarea, interacţii, înviorarea, farmacista. Scrisoarea—joi. Vecinul—joi. Omagiat& o vecinã—vin.. Mâncarea—ieri. O copilã suplã—ieri, chipul aparte. Foamea de vin..]
Simpatia. Adulta de marţi. Cf. vin.—exagerarea, cazul; interacţii, e firesc sã …. Poticniri. Cf. azi—nivelul, M., estimarea, realismul, capitalul vârstei.

Balastul. Lestul—la 2 s.. Pe fazã.
10 z.—Dana, femeile de vin.& şatena nurlie, sb.& blonda de luni& femeile de marţi—adulta, a doua blondã, …& mi.—dosul blondei, a doua blondã& joi—pontul, adulta aparte& vin.—omagiat, tel., vremea, interacţii, firescul& ieri—tânãra înaltã, fusta copilei supple, bluiza verde, femeile nurlii, scuarul. 10 z..
Cf. vin.—interacţii, postarea, 4 ½, tel., vremea, omagiat. Cf. azi—aprecierea, realismul, M..
Ziarele. Romane. Ligã. No.. Paletã. Vin.—înviorarea, şi literarã, şi umanã.
Neobrãzarea de mi..

Creştinii nu mizeazã pe dresurã mai puţin decât apusenii, cu etica lor; creştinii apeleazã la fel de mult la dresurã, la strunire, la pârghiile neurologice.

Cred cã literatura secundarã marxistã, ca şi aceea neomarxistã, materialistã, de inspiraţie marxistã, nu e mai dezamãgitoare decât aceea hegelianã—cu toate cã a dispus de un aparat cultural—politic, ceea ce trebuia s—o fi servit, promovat. Însã nu s—a scris mai bine despre Hegel—sau, în linia lui Hegel—decât despre Marx; şi abia ceva mai interesant, despre Kant.
România şi—a avut şi ea marxistul ei interesant, filozoful ei marxist interesant.

Acum aproape un deceniu—inspirat de gãsirea ‘Sociologiei’ la sala bibl..

Estimarea, evaluarea, precizia.

Materialismul era o alternativã la pesimismul italianului.

Paralela cu creştinii& blogul …& impersonalitatea& starleta, calamburul& afganul. Afganul—obiecţia.

Cauzalitatea—ce sã scriu despre subiecte pe care nu le studiez, despre care nu citesc.

Teoria structurii sociale şi a evoluţiei culturale.

Thompson ca eseist.

Întâietatea lor simbolicã—flamurã, drapel al interpretãrii materialiste a istoriei, stindard al înţelegerii materialiste a istoriei; deasemeni, inspiraţia socialismelor europene din ultimul veac şi jumãtate—putând fi creditaţi pentru reuşitele, izbânzile, succesele guvernelor şi mãsurilor socialiste, ale politicilor socialiste occidentale—postbelice, şi nu numai.
La fel, falanga sociologilor clasici germani, întemeietorii sociologiei clasice germane. Unii neokantieni. Filozofia culturii.
Nu trebuie uitat reziduul hegelian al materialismului lor—fantoşa unei ştiinţe calitative, sugestia ştiinţei calitative; prin aceasta, rãmân, vai, hegelieni—mersul dialectic al naturii, etc., sunt materialişti care se pronunţã pentru abordarea calitativã în ştiinţe.

GS, CN, JG—aspectul literar. Sem. III—a evalua, a estima; precizia.
Arhitectul. Vina. Pedofilia. Ipocrizia—’97, rev.. Klimt, cred.

7 x ’97 (apartenenţa mea literarã—2 x Queneau, Vian, Simon, i., vremea, bruneta vrutã, 2 x Butor—rev. bãnãţeanã veche). Confuzia despre al cui ginere …. Antologia—fadoarea. Atingerea unei copile; impresie, orã, vremea. ’97—copila şi vraful. Jocul sânilor, fuga, panta. Atingerea unei copile. Coapse rãcoroase—la 8 ani. Aprecieri banale, irelevante, boante, derizorii.
WF. Chomsky. Atingerea unei copile. Vremea. Jocul sânilor. Adulta.

Pragul, limita competenţei biologilor e molecula organicã, ei nu descind la nivel atomic—sau subatomic. Şi nu existã atomi organici. Nu existã vreo caracteristicã organicã la nivelul atomilor. De aceea, remarcile biologilor par, prin comparaţie în orice caz, boante şi nespecifice, generice. Sunt, mai degrabã, principii practice privind lucrul în laborator.

Din lipsa unei explicaţii materialiste privind originea viului, s—a recurs la ipoteze privind provenienţa lui extraterestrã, etc..

Küng relua, cita principiul lui Monod, tandemul lui Monod, sintagma lui; dupã Küng, creştinilor trebuie sã le fie suficientã explicaţia materialistã a originii vieţii. Originea viului e integral explicabilã în termeni materiali, imanenţi, fãrã apel la principii extrinseci materiei.

sâmbătă, 16 iunie 2012





Goldmann, evreu din România, se revendica de la marxismul lui Lukács; trecuse prin psihologie, însã natura lui era aceea de filozof, iar sociologia şi studiul literaturii le—a abordat ca filozof marxist. Cu toate cã a contestat marxismul structuralist, propria lui criticã literarã e înruditã cu structuralismul.
Filozofia marxistã, psihologia, sociologia, critica literarã au, ca principiu comun, marxismul, pentru care Goldmann a însemnat ceea ce un alt filozof evreu, Simmel, a însemnat pentru kantism; Foucault, interesat de Althusser şi neinteresat de Lukács, l—a trecut cu vederea pe evreul din România, intelectele de cea mai bunã calitate (psihologul, semioticianul, romanciera, filozoful) l—au aclamat aşa cum se cuvenea, iar genealogia simmelianã e revendicatã—prin filozoful ungur.
A fi marxist înseamnã a fi filozof.
Dacã Marx, Freud, Nietzsche au revoluţionat gândirea, au avut dreptate, au descoperit ceva, dacã progresul adus astfel e unul obiectiv, atunci talmudismul aplicat scrierilor lor ar fi la fel de neavenit, de deplasat, ca în cazul lui Darwin sau Newton, şi ar însemna ignorarea modului cum funcţioneazã gândirea, descoperirile.
Marxismul talmudist, exegetic, e o eroare, ca şi freudismul de acelaşi fel; se poate chiar schiţa o comparaţie cu teologia, unde abia tomiştii zişi trascendentali, şi ‘Noii teologi’, au ţinut seama de exigenţele obiective ale cunoaşterii, şi nu s—au baricadat în pledoarie. Momentul istoric al progresului nu trebuie sã devinã o povarã pentru posteritate, prin tratarea scrierilor maestrului ca oracole. Momentul iniţial al revoluţiilor gândirii e o propunere, nu un oracol.
Al treilea playlist din iunie are 22 de cântece (--adicã, peste o orã de muzicã--)—patrusprezece Oscar Peterson (însã mãcar patru sunt numai eşantioane), cinci Benny Goodman, douã Dave Brubek, şi ‘Dov’è l’amore’.
În ziua decisã pentru fumarea ultimului pachet de ţigãri, sistarea devenind necesarã, chiar imperativã, din cauze financiare, de gestionare a zilei, de sãnãtate dentarã, etc., s—a întâmplat sã dibuiesc mãrturia unui cititor al lui Horguelin, care povestea cum un film cu Delon, ‘Samuraiul’, l—a inspirat sã reia fumatul, pentru poezia actului; am fumat 25 de l..
Azi, vin., m—am gândit la comoditate şi defetism; comoditatea şi defetismul macinã mintea.
Dupã 10 ½ seara, şaorma de la cinã fiind insuficientã, m—a încercat ispita de a mai fuma.
Mã gândesc cã şi profeţia nu e decât tot psihoistorie, cursul cel mai plauzibil al evenimentelor, fãgaşul predictibil. Numai aşa, dacã ne reprezentãm profeţia ca pe psihoistorie, pot fi menţinute şi adevãrul profeţiei, şi libertatea, noutatea, libertatea ca noutate imprevizibilã. Mersul societãţilor, însã, se pare cã nu mai poate fi frânat. (Un teolog francez credea şi în ‘viitorul deschis’, neştiut, şi în valabilitatea profeţiilor.)
Profeţiile sunt valabile nu ca decizii, ca edicte, ca prestabilire—ca suveranitate a Lui Dumnezeu în ponosita istorie umanã—ci ca psihoistorie, ca intuire a direcţiei generale. (Aşa cã Asimov nu fãcea decât sã fie biblic—relua, reitera ideea biblicã a profeţiei.)
Nu e vorba deloc despre nihilism fatalist. Ideea psihoistoriei nu implicã nihilismul fatalist mai mult decât ideea profeţiei veterotestamentare—prezicerea mersului Imperiilor, etc.. E acelaşi lucru. Pe creştini, asta îi poate pune pe gânduri!

Slinul remarcat. Slinul, elveţianul cãlãtor& rebusistul. Nici nu pãrea de crezut cã întrebuinţarea e strict româneascã, şi întâmplãtoare.

Ca adnotãrile lui Gib la scrieri erotice.

Literaturã. Romane. Dietã. Subiectul. Gib.

Coperta lui ‘Mitty’.

Ceea ce percepe sufletul curãţit, pe cale de a se îndumnezei, e propria sa bunã funcţionare, aceasta e trãirea lui delicioasã şi limpede. El îşi trãieşte propriile calitãţi, nu pe ale harului necreat. Îşi simte funcţionarea armonioasã. Îşi ghiceşte adecvarea, situarea propice, urmarea normei. E despovãrarea de rãtãcire, lepãdarea identitãţii strãine.

Horguelin şi cetitorii sãi—cinemaul despre sãrãcie, strâmtorare.

Mondenii nu sunt mai falşi, mai artificiali, mai neaveniţi, decât evlavioşii.

Existã, câteodatã, un ton deprimat al Lui Iisus (lipsa cãpãtâiului, întristarea, neliniştea). Gândul cã era, uneori, un om deprimat, cunoştea depresia. În orice caz, nu era un om de o seninãtate impasibilã, placidã, neclintitã—ci, uneori, neliniştit, agitat, dezamãgit, etc.. Existã şi Iisus al trãirilor distimice. Cunoştea distimia. Idealul creştin de impasibilitate Îi era strãin. Nu era impasibil. Iisus nu trebuie dezumanizat; atâtea din cuvintele Lui, sau despre El, trebuie înţelese mai întâi în cheie umanã, mundanã.

Prefer sã discut subiecte literare, de artã, psihologie, istorie, în locul acelora ostentativ supranaturale.

Ideea suprarealismului e cã tocmai certitudinea face posibilã bufoneria; certitudinea subiacentã îngãduie jocul, poza, etc.. Într—un fel, tocmai fiindcã se simt oameni care n—au nevoie sã demonmstreze nimic, sã sublinieze nimic ….

Despre peisaje, naturã, îngrãdire, scrieri erotice.

Capitalul existenţei şi al gândirii.

Canadeza—şase cãrţi (Cole, Pinkwater, Wood, De La Pava, Haas, Pynchon).

Prezenţa harului e o semnificaţie, nu e resimţitã în vreun fel, nu e o suplimentare sensibilã, ceva dat ca trãire.

Horguelin—erotism, umor, anticipaţie, policieruri.

Vin.—fumat: 2—10 seara.

Subversivitatea bonomiei.

Polii—Gide. Gide şi atleţii literari. Chiar GC. PV.

joi, 14 iunie 2012

Al doilea playlist din iunie are 101 cântece (--adicã, 6 ¾ ore de muzicã--)—cincisprezece 16 Horsepower, treisprezece Neutral Milk Hotel, şapte John Coltrane, douã Chenard, douãzeci şi douã Califone, nouã Unwound, şase Pretty Lights, şase The Human League, douã Beck, trei Eels, trei Bregovic, şi câte un Modest Mouse, Ellington, Brubeck, Vera Hall, Julien Lourau, Drone Forest, Lemon Pipers, Small Faces, Orbison, The Human Beinz, The 5th Dimension, Witch, Young Galaxy.
Acolo unde chiar existã, şi nu e demagogie, pasiunea pentru dreptate e ceva foarte mistic, cred, foarte evanghelic, foarte biblic. Socialul, dreptatea nu mi se par deloc înafara Evangheliei, a biblicului.
Rãspunsul la nedreptate nu e un sistem politic, iar cãutãtorul dreptãţii nu e un ideolog; ideologia e o formã greşitã de luptã, o alegere inadecvatã a mijloacelor.
Socialul e în centrul Evangheliei. Redus la transpunerea în termenii analizei lãuntrice, mesajul evanghelic e estropiat, emasculat. Lupta împotriva nedreptãţii e o alegere şi o lucrare individualã. Nu se rãspunde la nedreptate prin politicã, prin partizanat, nici prin iluzia comunitãţii securizate, sau perfectibile însã principial ‘alese’.
Dreptatea reprezintã o exigenţã a caritãţii şi a credinţei, adicã a încredinţãrii raţionale de cele nevãzute, insensibile. Harul nu e o lucrare creatã, aşadar nu e ‘ceva juxtapus’, ‘ceva adãugat’, o prezenţã simţitã, o suplimentare perceputã, resimţitã. Omul nu poate simţi decât ceea ce e creat, existenţele create; harul poate fi comunicat, însã nu poate fi simţit, drept ‘ceva în rând cu altceva’, în registrul existenţelor. E supraexistent; harul transcende existentul—însã în sensul în care nu existã decât imanentul, ‘fiinţa lumii’. Supranaturalul nu e în rând cu existentul şi, de aceea, nu poate fi aproximat prin simţire.
Fanatismul e o formã de nedreptate.

Dacã farizeismul e reversul iubirii de adevãr, atunci şi ecumenismul e reversul iubirii de caritate. Dacã primul exprimã ura faţã de neadevãr, al doilea exprimã neîncrederea în urã.
Dacã îţi poţi urâ adversarul, încãlcând caritatea, atunci poţi şi sã îţi iubeşti aproapele, nesocotind adevãrul, nu e ceva mai scandalos; însã tradiţionaliştii schiţeazã o Evanghelie a fanatismului şi a brutalitãţii. Ei cautã trecutul securizat, comunitatea securizatã, paveze iluzorii împotriva rãului care e insidios. Ei cred cã adevãrul e un partid, şi, ca enunţ, monopolizabil. Întocmai farizeilor, le sunt proprii vorbele mari.
E bizar cã, în mediile tradiţionaliste, excesele urii sunt mai scuzabile, mai legitime decât excesele caritãţii; iar brutalitatea e luatã drept mãsura convingerii. Farizeismul e crezut mai scuzabil decât ecumenismul, şi mai justificat. Prisosul urii li se pare mai de înţeles decât al caritãţii. Se preferâ pãcãtuirea prin urã, decât prin caritate; instigarea la urã.

Fanatismul pentru Lege se numeşte farizeism, nu zelotism. Echivalenţii zeloţilor sunt cetnicii şi ustaşii, Gãrzile Albe, facţiunile politice afiliate religios, sau care se revendicã de la un crez religios. Însã fanatismul religios nu e zelotism, ci farizeism. Farizeii erau fanaticii Legii, ai prescripţiilor acesteia, etc..





Iisus nu face minuni ca Dumnezeu, ci ca vindecãtor, ca taumaturg, ca agent natural, uman, şi acceptã cã semnele sunt ambivalente, iar semnificaţia lor vine din aceea cã sunt în slujba predicãrii Împãrãţiei, cã servesc vestirea Împãrãţiei; altfel, adversarii Lui Iisus erau metafizicieni mai buni decât Tresmontant, ştiau cã semnele sunt pasibile de interpretãri divergente. Minunile nu gireazã dumnezeirea; ele pot fi mesianice, însã şi demonice. Semnificaţia lor provine numai din scopul pe care—l îndeplinesc. Ele sunt numai pragul vestirii. Servesc predicãrii Împãrãţiei; altfel, ar putea sã fie şi de la diavol, nu sunt univoce. E ceva ce Tresmontant n—a vãzut. El credea cã minunile sunt univoce, şi dumnezeieşti; însã ele sunt echivoce, şi umane.
Iisus Însuşi declarã cã face minunile nu ca Dumnezeu, ci ca servitor al Lui Dumnezeu, ca profet. Minunile sunt de la Dumnezeu, prin context—fiindcã servesc proclamarea, slujesc vestirea. Semnificaţia teologicã a minunilor provine din funcţia lor. Taumaturgia e echivocã, acceptã Iisus; de aceea, cere sã se priveascã mai departe decât semnele. Iisus explicã semiotica vindecãrilor.

Marotele tradiţionalismului

Marotele tradiţionalismului





Pentru tradiţionalişti, critica amorsatã de progresişti e nelealã, perdantã, lucrarea unor rataţi, masochişti, înşelaţi sau subversivi. E o fisiune autodistructivã, autodizolvantã. În realitate, e urmarea necesarã a unei muşamalizãri îndelungate, o ranã necesarã. Reacţionarii spun cã autocritica nu trebuie sã treacã în predanie. Însã trecutul de muşamalizãri o impune. Dacã autocritica li se pare prea tare, prea subliniatã, la fel trebuise sã li se parã şi triumfalismul aiuritor. Triumfalismul sfruntat scandalizeazã mai mult decât autocritica, şi e mai nociv. Au fost veacuri de triumfalism înverşunat, întãrâtat.
Escamotarea nu seveşte; purificarea cere o recunoaştere explicitã.

Tradiţionalismul, religia sentenţioşilor, trãieşte din specularea josnicã a nevoii de ceea ce Pannenberg numea ‘asigurãri stabilite’.
Paradoxul face ca tradiţionalismul sã ajungã echivalent cu religiozitatea. Stricteţea prejudecãţilor ţine loc de onoare.

Tradiţionalismul actual e, în genere, unul sãmãnãtorist, idilic, optimist cu privire la natura umanã, à la Gârleanu, populist—oamenii sunt, în esenţã şi în genere, cumsecade, raţionali, etc.. De aceea cred cã tradiţionalismul populist meritã un şut în dosul lui de primadonã desuetã. Tradiţionalismul religios lucreazã cu un model optimist al umanului—nu mai sunt ‘altarul şi tronul’, ci târgul cu inşi cumsecade, etc.. Tradiţionalism de opincari, infraideologici. Modelelor psiho—sociale pesimiste ale psihanalizei, materialismului dialectic, etc., conservatorismul a gãsit cu cale sã le rãspundã recurgând la o reprezentare populistã, idilicã, flatantã pentru orgoliul încoţopenit al ‘oamenilor de rând’. Asta e valabil în general pentru cei cu ‘sensibilitate religioasã’ (v. ‘Lotar’, Ep. Sigrist, chiar patrologul Gilbert). E o reprezentare liniştitoare şi reconfortantã a umanului, uşor sau accentuat idilicã.
La americani, e simpatia deplasatã pentru poezia târgurilor de provincie, ‘America provincialã’, tacticoasã şi bonomã. E ceva la antipodul reprezentãrii zise ‘gotice’ a sudiştilor. E flatarea agrarianã a banalitãţii provinciale. Sunt cei care preferã sã nu fi existat Loos.
Noi, românii anglofili, ne—am înşelat referitor la literatura americanã. Cam tot ceea ce a avut succes la noi, în traducere, e nul. Am aflat, din blogosfera anglofonã, cã mai toţi scriitorii americani pe care noi, românii, obişnuiam sã îi credem reprezentativi: Hemingway, Faulkner, Salinger, Updike, ca sã nu mai vorbim de Mailer, H. Miller, Capote, Kerouac, Vonnegut, Hammett, sunt, de fapt, de duzinã—practic, cam toate celebritãţile literaturii americane interbelice şi postbelice, moderniste şi postmoderne, singurele excepţii fiind Bellow, Chandler, şi, poate, Wilder; Steinbeck, Lewis, Dreiser nici nu meritã menţionaţi. Chiar dacã Faulkner, ca şi Dna. Woolf, chiar Hemingway, vor fi însemnat, cel puţin la un moment dat, ceva pentru Borges, ei nu conteazã pentru arbitrii americani. Adevãrata literaturã americanã e cu totul alta, iar Salinger şi Updike au fost petrecuţi cu huiduielile cuvenite. Existenţialiştii europeni—Camus, Malraux, Sartre—se interesau de nişte nulitãţi jalnice; ba le mai şi invidiau. Iar Pavese bãtea, şi el, câmpii.
Erotismul lui Updike e ridicol, neavenit, derizoriu, ratat.

Americanul Lovecraft şi englezul Tolkien îi plãceau lui Gracq, însã sunt infraliterari, inexistenţi pentru arbitrii literari. Tot ceea ce admiraserã europenii din literatura americanã—începând chiar cu Poe—e infraliterar.
Rãtãcitã în necrolatria ei posomorâtã.

‘Poate câteva rânduri suprarealiste de la …’.

Surrealismul pe de o parte, şi unii muzicieni avangardişti—etosul grunge—originalitatea, pe de alta, şi decadenţii, anarhiştii.

Moby, Prodigy, Petty, Waitts.

Ei nu sunt compozitori de melodii, ci de muzicã—un întreg compact, a cãrui orchestraţie e esenţialã—taraful.

Verdictul e abstractul; discuţia, remarcile, sunt substanţa.

De azi—5, nu 4, de basculat.

Vioiciunea înseamnã o calitate spiritualã, o treaptã duhovniceascã, nu neastâmpãr—accedie.

Lucruri extraordinare—etosul indie—şi juvenil.

Legitimarea, girarea muzicii postbelice—a ‘muzicii uşoare’, viabile, semnificative, noul semnificativ, altceva decât ştiau expiraţii.

Muzica pe care evreul canadez n—a semnalat—o, sau despre care nici n—a scris niciodatã. Muzica pe care n—a menţionat—o, şi despre care nu s—a pronunţat în vreun fel.

Datoritã lui M. Cavalera, sunt, retrospectiv, mândru cã am fost un fan Sepultura atât de avid.
Racine şi Corneille. E necesar ca, alãturi de Racine, Molière şi La Fontaine, sã existe şi Corneille—adicã, sã fie gustat. Asta înseamnã sã nu fii fanatizat—sã fii nefanatizat.

Ca fiinţã sexualã—dupã 22 de ani.

Spiritualitate fãrã creştinism (povara de filistinism, ipocrizie)—de la profetul Rozanov, la M. Cavalera—nepocãiţii, şi prometeicii. Cu alte cuvinte, o spiritualitate necreştinã, sau transcreştinã, postcreştinã, emancipatã.

E o inpiraţie foarte strict gestionatã.

Cãrţile muzicologilor autohtoni.

Împreunarea nerefuzabilã. Adicã—împreunarea e, în acest context sexual, mereu oportunã.

E un limbaj biologic de învãţat—nu o barierã de nedepãşit.

Uitãtura aceea de maimuţoi nemilos—dinafara lui agapé; uitãtura dezicerii, a lepãdãrii.

Creştinismului nu trebuie sã îi iert nimic—aşa cum nici materialismului dialectic; creştinilor—prea multe, aşa cum şi bolşevicilor—în cazul meu, ceauşiştilor. Eu am trãit numai sub ceauşismul metastazat, terminal, decrepit. Ceauşiştilor, bolşevicilor în general, le port ranchiunã—nu şi marxiştilor—şi îl simpatizasem pânã şi pe Mohora, pe candidatul Mohora. Ceauşismul agravat; însã alternativa au fost lichelele securiste!

Site caracteristic prin aceea cã e încâlcit, labirintic; deasemeni, neilustrat, minimalist—şi pur literar. Însã formatul ar putea sã înşele—la mine, ar fi altceva, formatul rezultant.

Sb./ dum.—fumat: 11 ¼ seara—4 ¼ dim..

Animal, jivinã, târãturã, otreapã infraumanã care meritã tratat ca un animal—şi, tocmai de aceea, poate fi tratat ca un animal—asta e ceea ce face posibilã tratarea ca un animal.

Anii ’90, Depp; la 24 de ani.

Simbolicul cititului—afirmarea vieţii adevãrate, a gândirii.

Creştinismul avertizeazã sã nu luãm drept mãsurã a omului justeţea în aprecierea drepturilor sale, justeţea cu care—şi apreciazã drepturile—asta înşealã, adicã, nu e reprezentativ. Justeţea în altruism, justeţea cu care omul apreciazã drepturile celuilalt, empatia.

Estetica graficii de carte.

Orice om e convingãtor când îşi dã sieşi dreptate.

Ca Dna. Gornick despre comuniştii americani—mintea criticã, neaservitã, neconcesivã, inteligenţa vie.

Simbolicul cititului, al unei bibl. vaste—imensitatea, etc..

Cu gândirea din ‘Teologia şi Împãrãţia …’, Pannenberg se situeazã tot în orizontul determinismului, atunci când spune cã prezentul e determinat nu de trecut, ci de viitor—aşadar, tot aservit, neliber. Acest determinism inversat, eshatologic, ‘rãsturnat’, e la fel de inflexibil, de neînduplecat. Important e cã Pannenberg citeşte prezentul tot în termenii determinismului; dealtfel, prezentul ca atare e eludat, autorul vorbeşte numai despre trecut şi viitor, despre raportul determinist dintre viitor şi trecut. Aşadar, gândirea aceasta nu e ceva de naturã sã—mi placã, sau sã mã îmbie.

Vremea când casetele mai rentau—acum un deceniu; 2 ½ ani.

Creştinii îşi regãsesc francheţea, vioiciunea, bunul simţ, numai polemizând; şi s—au învãţat sã îi cearã lumii mult mai mult decât Bisericii.

Cosma Rohilla Shalizi.

Am aşteptat vreme de 22 de ani ‘sã întâlnesc pe cineva’, ‘sã cunosc pe cineva’; am aşteptat degeaba.

Trebuie distins între psihologie, şi filozofia care foloseşte datele psihologiei, filozofia interesatã de psihologie; deasemeni, nu existã numai psihologia ştiinţificã (Piaget, psihologia de laborator, psihopedagogia), şi psihologia filozoficã (Simmel, sau, ca interpretare filozoficã a datelor psihologiei, Bergson)—ca metafizicã a psihicului (psihologia filozoficã e metafizica psihicului). Ceea ce e, în psihologie, de naturã sã suscite un interes viu. (Psihologii sunt cei care fac ca psihologia sã fie plictisitoare şi banalã, sau mediocrã.)
Pedagogia eu o înţeleg ca pe o psihologie interesatã de normele învãţãrii.

Küng—kantian, hegelian, barthian—legatarul filozofiei nemţeşti criticiste şi idealiste, şi al antidotului (Barth însuşi nu era nici kantian, nici hegelian); sinteza lui Küng e una originalã.

Pentru Tresmontant, pionierii (francofoni) ai tomismului transcendental erau antikantieni.

Soarele poate licãri în noroi, însã curãţia nu poate licãri în rãutate, oglindirea e una hidoasã.
Mersul poticnit, împleticit.
Îngãimarea, bolborosirea—violenţa adresãrii.

Ceea ce vrea sã spunã Piaget e cã filozofia are un limbaj reflexiv, plurivalent, iar psihologia are nevoie de un limbaj pur tranzitiv, univoc, determinabil, consensual.

A fi capabil sã guşti literatura aşa cum se cuvine—atât ca divertisment, cât şi drept creaţie.

Dum./ luni—fumat (IV): 10 ¾--2 ¾.

Timpul e viaţa, eul şi identitatea. Prezentul creştinului nu e determinat cu totul de trecut; ce înseamnã asta? Cã virtuţile creştine au o anumitã putere de a regenera sufletul, de a îi reda identitatea, funcţia de subliniere a identitãţii.

Propriu filozofului îi e sã caute umanul, umanul cumsecade, nu frumuseţea.

Bagatelizând semãnãtorismul, Lovinescu omite sã menţioneze cã Sadoveanu era la antipodul lui Gârleanu—şi le imputã aceleaşi racile—idilismul monoton şi desuet, etc..

Ne vine greu sã acceptãm cã şi un scriitor poate avea suceli, toane vremelnice, ambiţii nedemne, etc.; la 17 ani, eu mã vroiam un Lovinescu al unui neosãmãnãtorism. Extravaganţã imbecilã, veleitate iraţionalã.

Vlaga& strãdania. Douã pârghii. A nu se lãsa în voia accediei, suprapusã descurajãrii.

Afganul (matematicianul afgan)—blogul şi recenziile lapidare& carnetele& recenziile.
Ce se poate citi, de la matematicianul afgan—recenzii, carnete, blogul& recenziile lapidare.

Weininger, Kleist, Wallace, Curtis, Cobain, Borland, Smith, Nödveidt, Ohlin; şi, bineînţeles, Ap. Iuda şi Împ. Saul. Camus şi surrealistul. Chirurgul porcin, vorace.
Tentativa evreului argentinian.
Vienezul& pacienţii& brancardierii& chirurgul porcin. Ziua sarmalelor.

Ispita e sã laşi sã se iroseascã vlaga aceea iniţialã, sã cedezi delãsãrii.

Conştientizarea durerii. Neatenţia. Înotul. Raţionalitatea.
Ciuda (‘fixul’, ‘îngrãmãdit’)& soluţii pentru rãul de maşinã, vacanţe; pârghii. Cãlãtoria în capitalã. Gramatologia africanului. Fumatul. Limpezimea, descifrarea. Frici. Mai binele rezultat. Durerea ascunsã. Abuzarea ipoteticã. Vlaga—ca pârghie. Fumatul. Vremea, rasul, cafeaua. Neatenţia—ca evitare, împingere.

Ceea ce mi—a amorţit, împâclit şi deteriorat mintea.

Neglijarea timpurie. Ciuda.
Pretextul ‘orelor’.

Luni dim., fumat: 3 ½--8 ¼ (19 ţigãri).

Chiar şi Simmel îl citeazã pe Luther tot mai degrabã cu o vorbã de duh ingenioasã, decât cu un enunţ teologic, abstract.
Cãci de la unii autori împrumuta mai degrabã expresii izbutite, reminiscenţe, formulãri precise, butade, etc.. Îi întrebuinţa ca izvor de butade şi expresii scânteietoare. Nu prelua, de la ei, doctrinã, sau analize, rezultate, ci numai expresii, forma gândirii, forma literarã. E o citare aproape ziaristicã, eseisticã. E un procedeu de ziarist.

Gracq, ‘Morgan’, AS, GS; nemţii. Diacronicul. Jurnale. Francezii. Precursorii. ‘Trãzniţii’. ’97—bibl..

Neo—prog—ul e distinct de nu prog (care ar fi al patrulea val).
Ruşi, turci, latvi, polonezi, uzbeci.

Progresiv, alternativ, jazz.

Scopul e rãspunsul, sã—ţi rãspunzi, sã afli—indiscreţia, eterodoxia, semnificaţia moralã, etc..

În ‘vin. noului’—metalul industrial şi trupa lui Broadrick,

Nu cred cã viaţa familialã e la adãpost faţã de exigenţele dreptãţii, sau imunizatã pentru nedreptate—de ce ar fi?

Manualele noi sunt pentru oameni cãrora nu le place sã citeascã, însã sunt deprinşi sã toceascã.

Testut, Rouvière, Mondor, Bruckner, Haţieganu, Danielopol, ‘Fiziologia’ lui Paulescu. Tratatele. Gâştele. Gândirea. Semiologul Noica. Exministrul. Sinaia.

Goţii, germanicii, în etnogeneza noastrã. Slavii şi ugricii. Elementele germanic, slav, ugric.

La toacã, eu fredonam versurile despre/ pentru vipie ale lui Cocker.

Bluze de pânzã. Pastile. Nurlia—ieri (marţi). Sporturi. Actori. Copilul blondei. Scrâşnetul. Pramatia. Îmbrãcatul pe vipie. Banii. Sporturi. 3 mii de cãrţi. Şesimea, în 50 de ani. Ceea ce nu mersese, neregula, obiecţia. Îmbrãcãmintea de celibatar.

‘Spiritul neuronal’, neurologic, multiplu, parcelar, fragmentat. Natura neuronalã a conştienţei.

Venus postmodernã, adicã psihedelicã.

Unii cred cã realismul lui Carver sau Wolfe, sau de sorginte carverianã, ar fi abolit postmodernismul.

O povestire, o schiţã pot fi apreciate ca o epigramã anticã sau un poem scurt—ca giuvaier lingvistic.

Tocmai Salinger, Updike, poezia lipsesc. Lista scurtã (a trad.)& catalogul defrişat—în ‘97& cartea anostã a lui Grigorescu, pedant dezlânat.

Pierderea capacitãţii de a se interesa de literaturã.

Apodicticii ca Nabokov, ortodoxul Hart, Kurp, George, Teachout, contrazic experienţa; polemismul e o vioiciune factice. Ei derapeazã, şi experienţa nu e aşa cum o descriu ei. Acest lucru e valabil şi pentru restul cusurgiilor—‘Morgan’, Curval (cu campania anti—NSO)—capacitãţi restrânse de a se bucura de literaturã; nu acesta e sunetul autenticului experienţei, nu aşa se simte, nu aşa decurg lucrurile. Tonul lor apodictic epateazã, şi poate deruta; însã e ceva prea apãsat—şi prea fanatizat. Ceva negeneros, meschin. Nu au bonomia cuvenitã. Sunt fanatizaţi.
Iconoclasmul lor e neconvingãtor, forţat, ostentativ—sau demonstrativ—o înregistrare de impresii irelevante şi, în plus, banale—surplusul banalului. Le lipseşte bonomia inteligentã care, singurã, îi face pe critici interesanţi, iar din criticã—tinda unei registraturi. Au fanatismul inchizitorial, crâncen, al unor vânãtori de vrãjitoare—le place sã penalizeze, sã admonesteze, sã bruscheze; sunt, existenţial, greşiţi.

Durerea—nepulsatilã, de felul unei amorţeli—a maxilarului drept superior.

Ortodoxul Hart şi americanul luteran—catolicii şi KB—semne indirecte de sãnãtate, de metabolism intelectual firesc, de nefanatizare, de lealitate empiricã faţã de adevãr. La antipodul partizanatului.

Paleologu putea gusta iconoclastia (negarea prea categoricã), fãrã sã o şi creadã—v. Ionescu despre Arghezi.

‘Romane de plajã’—‘de garã’, spun francezii—‘de aeroport’—senzaţionale, sau de consum, spune muzicianul englez cinefil. Pentru cãlãtorie, plajã, şi senzaţionale, palpitante, care suscitã citirea rapidã.

Butor. MP. Ulici.
‘Eneida’. ‘Don Quijote’. ‘Faust’, A., AF, ME de M. Creţia. Vianu. Vrânceanu.
CN& ME.
AG, ŞC, AP.
Sem. IV, ÉZ.
Douã trad..
Nãravul prefeţelor defavorabile.

Streinu, Coşbuc, Frunzetti, Blaga, Vianu, NS, Pãstorel, Vrânceanu. Italieniştii interbelici—Marcu& GC. (ME trebuie sã—l fi citit pe Papini mai întâi în trad. lui GC. GC, Doinaş, ME; Marcu, nivelul, urâţenia trad..)
Lovinescu. Ş. Cioculescu.
IH despre biograful incompetent.

La 4 ¼ dupã—am., joi, pe când fumam ultima ţigarã din pachetul de azi, din care fumasem 14 ţigãri de la 12, la 3 ½ dim., mi—a trecut prin minte corelaţia între fumat şi boli dentare.

Nici Ralea, nici ‘principalul Eliade’, n—au rãmas, prin eseistica lor, ca pamfletari, ca autori de ziaristicã provocatoare, deliberat epatantã, deconcertantã, bruscantã—‘valoarea de şoc’, aşa cum e cazul cu mai vârstnicul Zarifopol.

sâmbătă, 9 iunie 2012

Poul Anderson, ‘Operaţiunea Haos’




Poul Anderson, ‘Operaţiunea Haos’




Pentru mulţi, Anderson e un Ianus al anticipaţiei postbelice—scriitor care a reuşit deopotrivã în hard şi în fantasy—atât doct, cât şi artist.
Se poate.
Însã niciuna din aceste calitãţi—de imaginaţie, stil, conjecturã şi infrastructurã savantã—nu se regãsesc în ‘Operaţiunea Haos’.
Coperta româneascã a ‘Operaţiunii Haos’ promite o trecere prin Iad cu Lobacevski şi Bolyai. Însã deşteptul fãgãduieşte …. Oricum, cititorii interesaţi trebuie avertizaţi; în pofida coperţii, participarea celor doi pionieri ai matematicilor e drãmuitã, chiar Bolyai se implicã prea cu ţârâita. Din pãcate, amândoi savanţii sunt nişte caricaturi. Coperta romanului fãgãduieşte o aventurã, cu doi matematicieni în roluri vergiliene. Cei care aşteaptã prea multe de la aventurile postume ale lui Lobacevski şi Bolyai trebuie, însã, preveniţi cã matematicienii nu intrã—n scenã decât pentru ceva mai puţin de o cincime a romanului—50, din cam 270 de pag..
În orice caz, nu acesta e marele roman pe care—l aşteptam pentru un astfel de subiect …. Şi, mai ales, Anderson nu foloseşte ocazia de a crea douã personaje care putuserã fi memorabile—nu vârcolacul reacţionar şi vrãjitoarea sclivisitã, ci rusul şi ungurul. Rezultatul e, adesea, derizoriu.
Impresia e de sãrãcie literarã. Însã nici traducerea îngãlatã, şleampãtã, nu prea ajutã. (Nu e, însã, chiar de teapa unora din lucrurile pe care ‘Univers’—ul le gira în urmã cu 3—4 ani.) Tradus de Coşbuc, pânã şi Vergiliu …. Nu existã experienţã literarã, pe care o traducere proastã sã n—o poatã scâlcia.

În mâinile lui Anderson, anticipaţia umoristicã se transformã în tribuna unei ideologii jalnice, a reacţionarismului lamentabil.
La un moment dat, Poul Anderson încearcã sã treacã de la un roman umoristic, la un thriller metafizic; de unde, impresia penibilã fãcutã de stângãcia ‘ideilor’, vrednice de dl. Homais—‘dl. Homais, petrin’—fiindcã aceste lucruri nu lasã impresia cã sunt ajustate pentru tineret, ci reprezintã nivelul maxim atins de Anderson, piscul lui filozofic—predicã homaisianã.
Un ins care se pregãteşte pentru o incursiune în Iad, vorbeşte despre ‘agnosticism cinstit’; nu se înţelege niciodatã referitor la ce e agnostic protagonistul.
Descrierea Iadului exprimã calitãţi plastice mediocre. Cu portretele dracilor, Anderson ne oferã, totuşi, un pic de Bosch; la fel, apoi, cu stolul—garnizoanã. Cu toate acestea, autorul e prea sumar, prea schematic, acolo unde ar fi fost locul pentru o minunatã fantezie barocã morbidã, decadentã. Iar umorul buf nu prea ajutã, nici el. Anderson evitã cu dinadinsul atât calitãţile epice—cum ar fi fost încleştarea Minervei, a Şarpelui—cu—pene, şi a lui Thor, cu diavolii—cât şi plastice. Cum am spus, face o bandã desenatã, din ceea ce putuse fi altceva—o tapiserie barocã macabrã, un giuvaier gotic. Ceea ce ne oferã Anderson, temerar în alte scrieri, nu e decât un fleac. Ceva rãsuflat. Citiţi, mai bine, basme!
Aşa cum mi l—am imaginat eu, romanul putuse fi un Bosch povestit de faimosul autor de hard plus fantasy—Ianus al anticipaţiei anglofone, de liga lui Verne şi Wells. La asta mã aşteptasem eu; în loc de care, am gãsit închipuirile ponosite ale unui reacţionar licenţios.
Plafonul laboratorului de filozofie e o imagine sugestivã.
Cartea începuse în forţã, episodul cu djinn—ul e cel mai bun, chiar cel al salamandrei poate încânta. Pe parcurs, imaginaţia sãrãceşte, secãtuieşte. Aşteptaţi—vã la un cam banal roman de aventuri pentru puştime, nu la unul de conjecturi!
Mai degrabã apatic, Anderson nu e interesat nici sã imagineze, nici sã gândeascã. Imaginile de pe front, din întâiul episod, sunt mai puternice decât acelea din Iad—ceea ce spune ceva despre scãderea interesului autorului faţã de lumea imaginatã; în mintea autorului nu se gãseşte mai mult decât în paginã, decât e scris—nu—şi survoleazã lumea.

Din câte înţeleg, nuvelele reunite aici au apãrut în decurs de patrusprezece ani. Primele trei sunt din anii ’50.

Notele traducerii sunt derizorii.

Un studiu al clorozei—‘Sã nu mã pãrãseşti’






Un studiu al clorozei—‘Sã nu mã pãrãseşti’





Nu ştiu ce i—a venit romancierului cu cartea asta. Ce a vrut cu ea—dacã a vrut; însã altora le—ar putea plãcea, ceea ce respect şi salut, şi nu voi desconsidera bucuria literarã a nimãnui. Conţinutul de artã e sãrac, iar semnificaţia clinicã, incertã. Pare sã fi fost romanul unei ambiţii—însã deconcertant de cârpãcit. Lipseşte tocmai semitonul de poezie. Personajele romanului ‘Sã nu mã pãrãseşti’, campioane ale fatalismului şi resemnãrii drastice, sunt marionete neînsufleţite ale politicii de sãnãtate engleze—fiinţe apatice, larvare, inerte, aproape inexistente spiritual; ceva sugereazã, însã, imuabilul legitãţilor psihologice, opreliştile, blocajele, barierele comunicãrii şi ale conştientizãrii—iar asta ar putea sugera o artã mai înaltã decât suntem gata sã concedem la o primã vedere.
Atmosfera aceasta, de înfrângere, de cedare, de capitulare, pãtrunzãtoare, ar putea fi intenţionatã.
Defetismul clonelor e explicat îndeajuns. De unde defetismul lor? Ishiguro schiţeazã, întrucâtva, socialul lumii aceleia a progresului medical, sugerând natura constrângerii care nu le lãsa clonelor nicio alegere—clonele viseazã râuri.
Iar vizita aceea la Marie—Claude e o scenã goticã izbutitã, aproape magistralã, cu toatã imponderabilitatea—sau subţirimea—ei psihologicã.
Ceea ce lipseşte mereu e o însufleţire suveranã. Artistic, romanul se reabiliteazã cãtre final.
Cartea e o parabolã scrisã ca roman analitic.

O vreme, am crezut cã aspiraţiile cuiva sunt o proiecţie, o expresie a curãţiei unui am, a ceea ce e mai nemijlocit curat şi bun om; probabil cã, însã, nu e aşa, iar aspiraţiile, pe care le crezusem fiinţial legitime, fiinţial întemeiate, sunt numai fantasme ricoşate ale egoismului, mãrginirii şi
De la termenii umani la aceia fizici ai relaţiei erotice, romanul gãseşte o anumitã demnitate literarã, ceva nederizoriu, nebanal, şi neplictisitor, în reprezentarea comuniunii la care pot ajunge douã fiinţe. Reprezentarea autenticitãţii relaţiei erotice conteazã.
Tonul naraţiunii e de o impasibilitate clinicã, o relatare clinicã, detaşatã—limbaj tãios şi neîmbietor, necruţãtor şi neutru, asexuat.
Reprezentãrile rezultante ale personajelor sunt vagi. Rãposata e energicã, Tommy e bleg, etc. —creaţii exsangvinate, debile, clorotice. Niciunul nu e o creaţie, iar analiza e crispatã, îmbãţoşatã de precizia maniacalã; ca atare, romanul de faţã nu va adãpa simţirea nimãnui, nu va încânta visãri, şi nu va limpezi reprezentãri. Pentru protagonista lui, autorul nu gãseşte un ton interesant, o voce interesantã. Foloseşte genericul minimalismului.

Linkin Park, ‘A Thousand Suns’




Linkin Park, ‘A Thousand Suns’





‘A Thousand Suns’ e o capodoperã—albumul deceniului, pânã acum, şi suveranitatea muzicalã a acestor campioni ai rock—ului industrial; a fost, în termeni istorici, albumul unei reorientãri stilistice majore, şi radicale—ceva ce nu mai cântaserã înainte (cu toate cã, şi pe acest album de cotiturã, fortele lor rãmâne, dupã pãrerea mea, hip—hop—ul: când e vorba, fac hip—hop ca nimeni alţii!). ‘Wretches and Kings’ gãseşte tonalitatea dionisiacã, bucuria muzicii, sunetul cel mai neastringent. Ideile muzicale bune nu sunt niciodatã aruncate la întâmplare, ci pedalate, stoarse.
‘Iridescent’ e un cântec de îmbãrbãtare, ca ‘Twisted Transistor’.
Calitatea sonorã, tehnicã, a înregistrãrilor, nu lasã deloc de dorit.
Dumnezeu contrazice lumea, spune Dna. Tanner. Viaţa în Dumnezeu presupune acţiunea, nu şi reuşita, nu şi succesul; însã fãrã faptã, nu e viaţã în Dumnezeu. Fãrã reuşitã, da. Acţiunea consfinţeşte existenţa dupã Dumnezeu, nu reuşita. Asta poate sã însemne şi cã Dumnezeu contrazice lumea fãrã ca, însã, sã o transforme; lumea rãmâne ca o condiţie, substratul acţiunii, nu ca un ţel.

Experienţa o dã Dumnezeu, însã interpretarea ei îi revine omului, nimic nu se poate substitui înţelegerii, nu o poate suplini, şi nu se poate interpune între ea şi suflet; ea îi e identicã omului.
Playlistul din iunie are 118 cântece (--adicã, aproape opt ore de muzicã--)—douãsprezece Linkin Park, patru The Crüxshadows, patrusprezece The Stooges, cincisprezece Elliott Smith, patru The White Stripes, douã Deine Lakaien, zece The Vaselines, patru Little Wings, cinci Moonspell, trei Draconian, patrusprezece Gorguts, patru Cynic, zece Samael, cinci Soulfly, douã Rob Zombie, şi câte un Theatre of Tragedy, Xandria, Atheist, Nailbomb, The Cavalera Conspiracy, Plexi, The Ataris, Korn, Blink 182, Porno for Pyros—e playlistul de începere a verii.
Ispita înseamnã sã te simţi tentat, înclinat, nu sã ‘auzi voci’.

Figurã anostã, de tocilar ochelarist, inofensiv, aiurit, banal.

Girul—ieri, Curval, încuviinţat de cetitorii sãi, gratitudinea—nu numai lista. Poate cã şi BW.

Evreul canadez—‘Parcul …’, impresia greşitã (nu era una din ţintele batjocurii lui)&

Am gãsit undeva syllabusul atribuit lui Barthelme—sunt 82 de cãrţi, aparent dispuse aleator, nici mãcar dupã autori—teorie literarã (Booth, Breton, Dna. Sontag, Barthes, Robbe—Grillet ca teoretician), religiologie (Campbell)—mai mulţi scriitori de care nu ştiam (Wurlitzer, Hawkes, Paley, Olsen, Dna. Phillips, Taylor, Michaels, Apple, Reed, Williams, T. O’Brien, Tutola, Koch, Brown, Dna. Beattie)—douã Malamud, întregul Beckett, douã Frisch, ‘Goticele’, trei Gass, câte un Mailer şi Burgess, douã Handke—lucruri pe care le presupun cam astringente, cam anhedonice. Însã nu ştiu scopul, destinaţia acestui syllabus.

Originalitatea, inteligenţa şi perspicacitatea gustului.

Metal—alternativ, progresiv.

Tillich, doi iezuiţi, Brunner …. M—am gândit cã romanciera americanã ar fi putut scrie despre Calvin, doi calvinişti (americanul puritan şi elveţianul), doi nemţi (LF, DB). Filozoful şi martirul.

E binecunoscut tocmai faptul cã Arie şi ai sãi se prevalau de tradiţionalismul lor, împotriva inovaţiilor alexandrine. F. dã drept revoluţionare remarcile lui Williams despre conservatorismul lui Arie, lucianist şi, poate, origenist—mândru, ca şi ciracii sãi, ‘colegii lucianişti’, de lucianismul lor, responsabilitatea de legatari ai celui mai important savant al Bisericii persecutate—iar echivocul cristologiilor primelor trei veacuri, escamotat inabil cu eufemisme ca … ‘subordinaţionismul’, etc., e binecunoscut, şi tot pe—atât de incomod, de stânjenitor pentru proponenţii monolitismului ortodoxiei patristice şi ai anistorismului, ai fixismului—truisme şi locuri comune istoriografice.

Modul flecar, blazat, impropriu, guraliv, mahalagesc, de a discuta.

Transsubstanţierea nu e o teorie, o explicaţie, ci o parafrazã.

Reticenţa& aprecierea care—a urmat& bovinul& dezacordul, redresarea.

Bangs (despre Iggy)& listele lui Cobain.

Onorarea naturalismului. Realismul.

În cei aproape nouã ani, evreul canadez n—a fost avid sã furnizeze—sau livreze—noutãţi despre trupele ‘lui’, despre muzicienii ‘lui’—albume noi, semnalãri, etc..

Existã şi o ‘criticã nupţialã’—adicã, o relaţie literarã nupţialã, aşa cum existã o misticã nupţialã—de aceea, ‘critica drept ştiinţã’, consensul, critica obiectivã, nu servesc la nimic, nu aduc nimic, şi nu cred nici în criticul providenţial, nici în a doua şansã—ca reabilitãri târzii, la distanţã, cred cã ierarhizarea îşi alege agentul; ‘Afinitãţile’, stilul, consensul, superfluitatea, Dna, Papadat, Radu P., iconoclasmul derizoriu, al fizicului.

6 z.—trei tricouri (joi& luni, marţi—joi, vin.).

Femininul neprietenos, ostil.

Feminitatea floralã—Venus postmodernã.

Atenuarea—prin ce îi seamãnã Eliade lui Goethe—deopotrivã de inscrutabili. Inscrutabilii, ermeticii, cripticii. Cifrul existenţial, existenţa cifratã.

Dezicerea. Subiectele evreului canadez—însã tratarea francezului. Banalitatea catolicului Watson—stil anost.

4/12& KB, Brautigan, evreul canadez, Curval.

M. Mouse, F. Ferdinand, The Killers, Interpol, B. R. M. Club, Placebo, B. Party, The Vines. The Datsuns. Kaiser Chiefs. Triada. Yeah ….
Manson, L. Park, Korn.
Manson şi Reznor.
Coasta lui Manson, ajustarea—şi scopul.
Rage ….
Emo în general; Fall … şi My ….
Hindusul& scriitorii, chestionarele& tânãra. Valuta. Înţelepciunea. Maria.
Revizuiri.
Prezentul muzical.

Ceea ce e antisocial, urâcios, ostentativ şi deliberat antipatic în metalul extrem—corasla de ostilitate şi de frustrare. E o ascezã greşitã, asceza haoticã, nocivã, dezechilibratã, patologicã, restrictivã. E ceva ce limiteazã şi constrânge trãirea—devitalizeazã, şi vlãguieşte.

E paradoxal—şi deconcertant—ca un om care se intereseazã atât de mult de muzicã, sã scrie aşa de rar despre ea, sã fie aşa de apatic, sã dea rateuri, sã nu înregistreze, consemneze mersul muzical al unui întreg deceniu—sã rateze, sã lase sã îi scape atâtea şanse de a scrie despre ceea ce îi place (de vreme ce îl citeşte atâta pe Prindle, face caz de site—urile muzicale, îl intereseazã scrisul despre muzicã, esenţa criticii muzicale)—existã, aici, ca o discrepanţã, o nepotrivire, o inadvertenţã, contrastul între mersul normal, şi apatia prezentã.

Faptele sunt abrupte, deconcertante.

Kant—idealiştii—neokantienii post—idealişti. Simmel e criticismul de dupã Schelling.

Ascultãtorii de manele ar trebui sã îngenuncheze atunci când aud de … (--numai Jet, nu)—Nu Metal, punk—ul anilor ’90, emo. Chixurile evreului canadez—inadvertenţele, chixurile, erorile.

(Apoi am descoperit cã) muzica lui o mai ascultã şi alţii—scriitorii care rezumau acum un deceniu, tânãra—iar impresiile noastre nici nu coincid chiar mereu—oricum, el porneşte de la directeţea şi imediateţea fireşti—empiricul; însã e un vâslaş, nu un egotist.

De la 14, la 26 de ani. Desuetudinea referinţelor muzicale. Empiricul.

Dubla funcţionare.

Dum./ luni—fumat, pânã dupã 4 ½ dim.. (11 ¾--4 ¾.)

Dintre autorii francezi de anticipaţie postbelici, enumeraţi cu dichis de desuetul Curval, nu ştiam de Berthelot, Ligny, Bordage, Ayerdhal, Murrail.

Dupã 3 ¾ (luni)—acolo citisem şi despre Slipknot, originea numelui, etc.. Cum ajunsesem sã citesc atâta despre punk. Douã alte subgenuri metal.

Numai omul are o programare dualã, eterogenã. Condiţia lui ţine de nedeplinãtate, nu de libertate.

Kojève, chiar Perec, KB, LW.

E o întrebare, dacã thrillerul metafizic trebuie sã aibã şi elemente fantastice, dacã acestea sunt necesare.

Gaiman& Miéville. ‘Rob Roy’. Ludwig& Almeida& Lovinescu& H de B& NI& o psihologie& un rus& istoria ‘Contemporanului’&

Reed, Bregovic. Alura Doors.

Echivalentul a patru kg. de cârnaţi subţiri proaspeţi—adicã, prânzul pe o s..

Marţi—cola, îngheţatã, cireşe, cârnaţi.

Copila şi ‘Versetele …’.

Subiectul psihologiei e funcţionarea psihicului—nu sufletul, nici destinul omului, caracteristicile umane. Antropologia e mai cuprinzãtoare decât psihologia, şi ireductibilã la aceasta.

Cât despre antropologia lui Ralea, aceasta e o psihologie filozoficã, o teorie explicativã în linia generalizãrilor lui Janet, Durkheim şi Tarde (‘tensiunea’, ‘imitaţia’); mai vârstnic (cu 1 ½ decenii), Lovinescu nu—l credea pe Tarde perimat.
Janet suprapusese sintezelor clinice, tratatelor de psihopatologie, o explicaţie generalã.

Existã o psihologie neinteresantã, anostã, banalã, aşa cum existã, vai, şi o filozofie neinteresantã, o sociologie neinteresantã, etc.. Nu existã nicio disciplinã aprioric interesantã. Ea e atât de interesantã, pe cât o face autorul.
Autorii enumeraţi, timpuriu (la ½ iernii)—şi funcţia lor.

A ejacula victorios. Scopul dual.

Când se spun vrute şi nevrute despre calofilia lui Lovinescu, nu trebuie uitat cã şi Rebreanu, şi Petrescu, şi Dna. Papadat, aparţineau cenaclului sãu! Nu ştiu dacã Lovinescu a ‘impus’ vreun scriitor; de propus, a propus—mai mulţi. Dar nu cred cã a fost un factor literar decisiv, un catalizator.

Dealtfel, chiar identitatea criticului justiţiar e, mereu, întâmplãtoare; adicã, lucrul se face, cu sau fãrã el, criticul e numai un factor întâmplãtor, omul care spune lucrul potrivit.

Averoiştii erau mai consecvenţi, aveau dreptate, sesizau inadvertenţa. Averoiştii erau filozofi nu ştiu dacã mai buni, însã mai consecvenţi. Aveau proprietatea conceptelor. Dumnezeul ortodoxiei oficiale e o struţocãmilã, un compromis. Moderniştii antiscolastici aveau—şi ei—dreptate. Moderaţii se prevaleazã de precedentul patristic—şi anume, reprezentarea zisã scolasticã se regãseşte şi la Pãrinţi, e şi patristicã, nu e invenţia scolasticilor. Asta aratã numai cã neînţelegerea a fost timpurie.

Gaiman& ‘Teba’. Berger (‘Picturã’, 3 vols.)& Guyau& ‘Lorenzo’.

Crescut de o psihopatã frustratã, superstiţioasã în mod patologic, şansa mea a fost dualitatea —calmul, versantul însorit.

Ceea ce vrea sã spunã Piaget e cã psihologii trebuie sã foloseascã un limbaj univoc, pur tranzitiv, ştiinţific, neconotativ.

FN, Florian, de Maistre, epopeea, Gulian, dentistul.

Mediocritatea, complacerea, lipsa standardelor, defetismul, capitularea.

Reflexivitatea, chiar dacã existã, nu e necesarã pentru înţelegerea completã a sensului deliberat, intenţionat, al enunţului.

Preocupat de familie am fost la 21 de ani, iar de pedagogie, la 23 de ani—citind manualul francez (în urma lecturii unui manual francez de literaturã)—sub impresia pedagogiei originale şi frapante a lui Montaigne, a reflecţiei pedagogice, sau a filozofiei pedagogice a lui Montaigne. De atunci am pãstrat un anumit gust şi interes pentru sfera pedagogiei.
Montaigne a fost primul pedagog care mi—a spus ceva, care m—a frapat cu ceva.
Am gãsit la el şi un fel de filozofie a copilãriei, o reflecţie asupra minţii copilului—încã un unghi sub care sã gândesc copilãria—a mea, şi aceea genericã.
În termeni practici, am fost un montaignean ingrat, nu i—am rãmas credincios maestrului—nici la 26, nici la 29 de ani. (Însã, o repet, nu tematizarea nedumeririi şi incertitudinii îmi plãcuse la el—nici numai tonul, cu toate cã stilul m—a decis.)
Mi—a apãrut ca un om care are ceva de rãspuns, nu numai ceva de întrebat.

Se porneşte de la ipoteza cã Sf. Pavel înţelesese Învierea, deţinea înţelegerea normativã.

La 1 ½ ani (jurnalul—şi trad., vol. desperecheat). Erau exact 1 ½ ani, din primãvara unui an, când o întâlneam pe A., şi pe fiul beţivului S., pânã—n toamna anului urmãtor, când dibuisem vol. traducerii aceleia aşa vrute.

Sterne—remarcat de iluminişti, romantici, modernişti, avangardişti, postmoderni. Printre puţinii indiferenţi—evreul argentinian.

Virtutea e incompletã fãrã ceva rugãciune—fãrã un dram de rugãciune; rugãciunea e incompletã fãrã multã virtute, coordonare şi strãdanie activã.

Roşca, Florian, Bagdasar.
Kantismul, sistemul, libertinajul, aroganţa şi lãudãroşenia patricianului Petrovici.
Sava, TV; chirurgul.

Nu enunţuri, ci contribuţii filozofice.

Vin.—flancul; luni. Marţi—lividitatea (Danei), schimbul turei. Ieri, culoarul; furia mea, crisparea. Azi, acroşarea, Cristina D..

Visarea, intenţia nu deţin, încã, nimic, sunt vide; abia fapta deţine ceva. Intenţia nu deţine nici adevãr obiectiv, nici realitate (alta decât cea moralã).

Adevãrul e o realitate supraordonatã persoanei, fiindcã persoana e pradã bolilor, rãtãcirii; adevãrul e ceva mai înalt decât acestea, le e superior.

Evreul canadez—atât teribilismul, epatarea, cât şi obtuzitatea, diferenţa, limitarea, mãrginirea esteticã.

Interpretarea sentimentalã a evenimentelor (barthienii, Arhiep. Williams) nu e mai bunã decât aceea superstiţioasã, providenţialistã. Dulcegãria romanţioasã a interpretãrii sentimentale a Arhiep. Williams, cu paradoxul ei convenit, e la fel de anostã, şi de falsã. ‘Neajutorarea Lui Dumnezeu’, etc.. Sunt lucruri care rãtãcesc mintea la fel ca şi supersiţia.

Vin./ sb.—fumat: 11—2 ½; sb., de la 11 ¾, fumat douã ţigãri.

Trãsãturile animalitãţii.

sâmbătă, 2 iunie 2012





Ipocrizia e una din armele sociale; oamenii recurg la ipocrizie, fiindcã e utilã, avantajoasã—e o dezlegare pe care şi—o acordã singuri, şi la care nu îi sileşte nimic, decât calea efortului minim. E o armã socialã esenţialã, fiindcã sinceritatea înseamnã vulnerabilizare, expunerea imprudentã a vulnerabilitãţii, atitudinea majoritãţii fiind cãutarea înfriguratã de vulnerabilitãţi exploatabile, de unghiuri de atac. În societate, sinceritatea e o formã de defetism, de capitulare; oamenii sunt maşini ipocrite şi oportuniste. În termeni reali, mundani, umanul e numai o virtualitate, adesea ireversibil înãbuşitã. Nu o anume societate, o anume formã socialã, ci socializarea însãşi impune ipocrizia, cu corelatele ei—duplicitatea, minciuna, neautotransparenţa. Oamenii recurg la ipocrizie nu fiindcã e impusã educaţional, ci fiindcã le e folositoare, rentabilã, convenabilã. Oamenii sunt ipocriţi, în diverse feluri, fiindcã asta îi serveşte.
Ipocrizia e o patimã, fiindcã intereseazã organismul, distorsioneazã fiziologia, acţioneazã implacabil, în felul presiunii nevrotice. Ipocritul e un om neliber, distorsionat de ipocrizie, sclavul patimii lui, care—l controleazã. Patimile se somatizeazã, ajung sã intereseze organismul. Ipocrizia scâlciazã neurofiziologia. De aceea se spune cã patimile animalizeazã—suspendã suveranitatea, autocontrolul.

Ipocrizia e, adesea, o armã de maximizare—nu vizeazã numai strictul necesar—slujeşte lãcomia. Psihologia ipocriziei nu ţine numai de psihologia defensivitãţii, ci şi de psihologia lãcomiei, a voracitãţii. Substratul ipocriziei e, adesea, lãcomia.
Ipocrizia e norma societãţii. Opusul ei e nu neruşinarea, sfruntarea dezmãţatã, lãbãrţarea, ci libertatea.

Ipocrizia ajunge sã—l controleze pe ipocrit; aceasta e o stihie. Ipocritul nu mai e liber sã dea, sau nu, curs patimii lui. Stihiile acestea, numite patimi, ajung sã destructureze organismul, sã—l preschimbe, sã şi—l aserveascã; a se vedea panica ipocritului înveterat, când sunt încãlcare normele ipocriziei. El nu ştie sã funcţioneze în regim de libertate. Falsitatea îi e comodã.
Tradiţionaliştii gãsesc supãrãtoare, autodistructivã şi masochistã latura criticã a progresismului, vãd în ea ingratitudine sau sinceritate neavenitã, etc., un fenomen cu totul modern, necaracteristic religiei, care tinde sã nu fie autocriticã. Însã critica fãcutã de progresişti e necesarã, şi e o urmare istoricã—e motivatã istoric de veacurile terne de exploatare a credulitãţii, de speculare a neştiinţei. E firesc ca aceastã urmare sã rãmânã înscrisã în trupul religiei. Tradiţionaliştii cred cã nu aduce decât deservicii, e de rea credinţã şi decredibilizeazã religia. Religia instituitã dumnezeieşte nu poate fi criticabilã la fel ca veacul—ba, uneori, chiar mai mult. Autocritica admisã de netradiţionalişti e aceea securizatã, neriscatã, formulatã în termeni confesionalişti, partinici—‘rãul’ sunt ‘ceilalţi’, veacul, etc.. E o autocriticã nesubtil autovictimizantã. E o autocriticã fundamental ipocritã, convenabilã, nereformistã, placidã, reacţionarã.

Creştinii trebuie sã înveţe sã fie mândri de trecutul lor, cu inteligenţã, şi fãrã a—l absolutiza sau idealiza, fãrã a fi împovãraţi de el. Trebuie sã fie o mândrie criticã, inteligentã, judicioasã, raţionalã. Altfel, e un amestec de trufie absurdã, ipocrizie, masochism şi falsã smerenie.
Teologia trebuie sã facã loc prezentului, în mod activ. Conştientizarea greşelilor e folositoare, iar minciuna pioasã e nocivã.
Prevalenţa criticii e nu numai o conştientizare utilã, chiar salutarã—ci şi o ranã meritatã, urmarea istoricã a veacurilor de rea credinţã, a veacurilor când n—a fost vorba de ingenuitate scuzabilã, ci de prigonire a criticii, de proscriere a criticii. Unii progresişti lasã impresia, paradoxalã, cã gãsesc în religia instituţionalã mai ales lucruri de criticat; e rezultatul veacurilor de complacere ipocritã. Critica e remediul, nu cauza vremurilor neorganice. Critica ţine piept deteriorãrilor. Critica e pavãza viului, în vremuri neorganice. Unde nu mai existã organicul, locul instinctului îl ia inteligenţa; suprimarea inteligenţei nu înseamnã revenirea la intuitivitate, aşa cum cred paseiştii, ci numai îndobitocire crasã.
Critica devine necesarã în vremurile anorganice, tocmai ca unealtã de supravieţuire.

Iar critica disproporţionatã, dacã existã, autocritica obstinatã, e numai urmarea, rezultatul ipocriziei disproporţionate, al fãţãrniciei disproporţionate. Creştinii cãrora aproape totul le displace la creştinismul oficial sunt urmaşii acelora cãrora aproape totul le plãcea, care gãseau aproape numai de încuviinţat—sunt la fel de aberanţi. Creştinii prea critici nu trebuie sã indigneze mai mult decât aceia prea docili.
Tradiţionaliştii gãsesc prea subliniatã critica progresistã, gãsesc prea insistent accentul pus de progresişti pe autocriticã. Critica pare sã ia locul teologiei pozitive, şi sã ajungã sã treacã drept teologia însãşi—reducând—o pe aceasta la o reflecţie istoricã, la o metateologie criticã; aceastã ranã e una meritatã, şi de aşteptat—urmarea veacurilor de proscriere a criticii. Critica amorsatã de progresişti e de naturã sã displacã, deoarece vizeazã esenţialul religiei, nu secundarul. Pune în cauzã ceea ce pãruse indiscutabil, intangibil. ‘Nu are nimic sfânt’. Tradiţionaliştii cautã simulacrul de reformã care sã consfinţeascã existentul; ceea ce vreau sã accentuez e caracterul meritat al acestei rãni a întâietãţii critice. Bunele intenţii nu mai sunt deajuns. E necesarã acţiunea pozitivã a criticii. Progresiştii par sã gãseascã mai multe de obiectat Bisericii, creştinismului, decât veacului, lumii; e un paradox. Acest paradox e rana rezultatã din complacerea de secole în neglijarea criticii. Atunci când critica e necesarã, timpurile necritice sunt decadente, sunt anomalii.
Schimbãrile aduse sau iniţiate de progresismul religios trebuie sã fie conforme cu adevãrul, nu cu ‘ceea ce cer/ vor/ aşteaptã oamenii de azi’, opinia publicã nu e un criteriu pentru amorsarea de schimbãri. Mã refer la ceea ce priveşte înţelegerea doctrinei, la interpretarea predaniei—nu la cosmetizãri de circumstanţã, care pot, într—adevãr, servi ca acomodãri la exigenţele prezentului istoric. Însã teologia trebuie sã respire în prezentul veşnic al adevãrului. Sunt ceea ce se cheamã un creştin progresist; gândesc ca atare.
Complacerea în vechi şi nereformat, epidemicã în Bisericile rãsãritene fotiene, e o stare universalã, nu ceva impus de sus—ci ceva consimţit şi de restul Bisericii. Existã o complicitate cu reacţionarismul oficial al instituţiei, o complacere şi o inerţie care îi fac acestuia jocul, îl servesc. Înapoierea existentã nu se explicã numai prin mãsurile discreţionare ale ierarhiei—e necesarã consimţirea şi inerţia credincioşilor. E adevãrat cã, în Bisericile apusene, emanciparea a venit din partea clerului. Nu exista o nerãbdare a credincioşilor de a fi dezrobiţi. Masele tind sã facã jocul reacţionarismului instituţiei, sã—l gireze, şi chiar sã—l încuviinţeze. Fie şi aruncând o suplimentarã mânã de vreascuri pe rug.
Creştinismul e, în mare mãsurã, o autocriticã a iudaismului Templului—criticã şi a reprezentãrilor religioase, a teologiei, a prejudecãţilor. Iisus, Ap. Pavel, ceilalţi ucenici autori, reprezintã un grup de teologi evrei reformişti. Autocritica iudaismului e în întâiul plan al vestirii Lui Iisus.
Autocritica prezentã la Iisus nu e numai o criticã a ierarhiei. Criticarea ierarhiei e maximul admis de tradiţionalişti. Cele trei ţinte sunt veacul, aspecte instituţionale, şi influenţa corupãtoare heterogenã, asaltul eterodoxiilor. În jurul acestor trei subiecte se ordoneazã autocritica bisericeascã admisã de tradiţionalişti. E o formã de paseism, idealizarea trecutului, preocuparea cu o desãvârşire trecutã.
Însã progresismul trece la critica doctrinei. Nu mai e vorba de abuzurile ierarhiei, greşelile instituţiei; e reformatã chiar credinţa—ca în vremea Lui Iisus. E ceva de naturã sã îi întãrâte pe tradiţionalişti.
Bolile psihice sunt, în primul rând, alterãri ale simţului prezentului, sunt definite prin inaptitudinea prezentului; bolnavului îi scapã deplinãtatea prezentului—mai exact, nu o are, cãci nu ştiu dacã e ceva ce ar putea sã facã, însã e inapt de prezent, detemporalizat. Bolnavul nu mai dispune de prezent, ci numai de trecutul şi viitorul fantasmatice, înşelãtoare; e ca smuls din timp, şi din devenire—aplatizarea prezentului, reducerea, pânã la aneantizare, a posibilitãţilor, vlãguirea prezentului, care apare stors şi anost. Boala e o trãire defectuoasã a prezentului. Înţelegerea prezentului ricoşeazã.
Bolnavul nu îşi înţelege prezentul, de care e lezat, îl conştientizeazã numai vag şi distorsionat, e semiconştient. Boala mintalã e timpul escamotat, eludat, întors pe dos.
Creştinismul pseudoeshatologic, retributiv, al rãsplãţilor şi al muncilor, tocmai aceastã tendinţã de derealizare o speculeazã—iar efectele obţinute paradoxal sunt irelevante. Nãdejdile, de orice fel, sunt compensaţii iluzorii, imaginare, pentru ratarea prezentului. Binele omului e prezentul, nu rãsplãţile iluzorii. Practicarea formelor haotice de ascetism nu face decât sã agraveze decalajul dintre om şi prezentul sãu.

Însã ‘viaţa de apoi’ nu e viaţa amânatã, adevãrata viaţã, însã temporizatã.

Revelaţia însãşi, Scriptura, s—a dovedit a fi numai materie primã, ceva de prelucrat.