vineri, 30 septembrie 2016

          Clericalismul instituţional rămâne plaga care deformează viaţa creştină a Bisericilor numite apostolice; prejudecata clericalistă e definitorie nu numai din punct de vedere instituţional. Cu toate acestea, creştinismul a fost întemeiat de un mirean. Preoţia universală creştină e răstălmăcită în mod formalist şi legalist. Iar legalismul şi formalismul îşi vor găsi mereu pretexte şi argumente, justificări. Dar cu vremea, rolul clericilor în cultura catolică, monopolul clerical au descrescut, pe potriva diminuării importanţei sociale a clerului.  

            Majoritatea metafizicienilor creştini majori moderni sunt laici.  

            Prezenţa laicilor occidentali în teologie (înţeleasă în sens cuprinzător) a existat şi în timpul Renaşterii, şi în acela al Contrareformei. Ascensiunea laicilor în reflecţia creştină a devenit un fapt semnificativ cel puţin o dată cu vicontele de Bonald şi cu gânditorii ca Baader şi Görres. Vicontele de Bonald se născuse la 1754, Baader la 1765, Görres la 1776. În Franţa, direcţia a fost continuată, în forme noi, de câţiva filozofi din sec. XIX sau antebelici (ca Maine de Biran, exponenţii spiritualismului, Delbos, prietenul lui Blondel), de modernişti, neotomişti, existenţialişti şi personalişti.

 

            (Găsesc schiţat undeva parcursul ştiinţific al lui Bergson: de la Spencer, prin lamarckism, la Darwin. L-a citit pe Spencer la Şcoala Normală, iar pe Darwin în vremea când preda la Liceul Henri IV.)

joi, 29 septembrie 2016

           Un capucin scrie că ‘într-o măsură sau alta, toţi suntem condiţionaţi de experienţa noastră şi de momentul nostru istoric în lume şi în Biserică aşa cum există ea în timp’; capucinul şi-a început reflecţia de la tendinţele liturgice care au drept scop să corecteze gruparea euharistică a fraţilor hirotoniţi şi ‘laici’. (Pare arbitrar, însă, ca franciscanii nehirotoniţi să fie numiţi laici, iar preoţii care nu sunt şi călugări să fie numiţi … seculari, sau mireni.)

            Regula Sf. Francisc înregistrează făgăduinţa de supunere a fratelui Francisc către ‘sfinţia sa Papa Honorius’, adică Honorius al III-lea, în vremea căruia s-a desfăşurat a cincea Cruciadă, la care a participat şi Andrei al II-lea, sau Andrei al Ierusalimului, regele ungur.

 

            (Din primăvara aceasta, biserica schismatică spaniolă ‘a carmeliţilor Sfântului Chip’, sau palmariană, are un nou papă, Petru al III-lea, un al patrulea papă, desemnat de predecesorul lui, după cum obişnuiesc.)

vineri, 23 septembrie 2016

           Supranaturalul nu înseamnă o orânduire ocultă. Faptul că universul empiric, planul fenomenal este guvernat sau orânduit de planul numinal nu înseamnă că este guvernat de universul ocult, prin cauzalitate magică; altminteri, ceea ce deosebeşte religia de filozofie e numai superstiţia, ipotezele delirante, răstălmăcirea cauzalităţii mundane. Raţiunea umană, însă, e simultan emergentă şi consubstanţială mundanului, realului empiric.

            Revelaţia, adevărul revelat se disting de raţionamentele formale; dar sunt tot cunoaştere.

            O revelaţie care nu e cunoaştere, care nu oferă nimic cognoscibil, ar fi complet ineficientă. Dacă nu e nimic cunoscut, nu e nici nimic revelat. Atunci, teologia e o cunoaştere sfântă nu pentru că scurtcircuitează înţelegerea (ceea ce ar descalifica-o prompt), ci pentru că are o altă metodă decât anumite reţete filozofice clasice; ceea ce îi pretinde Revelaţia raţiunii e nu să se nege, ci dimpotrivă, să se emancipeze de nişte prejudecăţi, formalisme, etc.. Metoda Revelaţiei e cunoaşterea profetică; metoda teologiei e interpretarea raţională a Revelaţiei (şi nu raţionalizarea infantilă). De ex., una din prejudecăţile paradigmei filozofice clasice e anistorismul, reducţionismul, prejudecata nu doar de a începe de la, ci şi de a rămâne la elemente generice, strict anistorice, modelarea logicii pe nişte tipare ale experienţei generice, anonime.  

            La ce ar putea servi o revelaţie care să nu fie cunoaştere? Cunoaşterea inimii poate să fie liberă de limitările raţionamentului, însă nu de raţiune. Închipuirea nu e cunoaştere obiectivă, iar revelaţia fără raţiune e numai închipuire.

            Rolul supranaturalului în mundan nu e unul magic, ocult, inteligibil în termenii superstiţiei. Numinalul nu îndreptăţeşte superstiţia, n-o motivează.

            Ce înseamnă că unele lucruri pot fi înţelese teologic, dar nu şi filozofic?

            Posibilitatea teologiei şi a Revelaţiei se întemeiază peun principiu de inteligibilitate şi de cunoaştere, pe un principiu intelectual. O revelaţie care ar scurtcircuita înţelegerea ar fi lipsită de sens.

            Teologia nu poate pretinde să cunoască, trişând.

            Atunci, ce poate fi cunoscut, conştientizat, înţeles parţial, fără a fi raţionat? Ce poate fi revelat? Pot fi revelate fapte şi adevăruri inteligibile ca enunţ, logice, fără a fi înţelese deplin şi în legăturile lor cauzale, etc.. Dar teologia şi Revelaţia, ca limbaj, fiind limbaj, trebuie să fie cunoaştere logică, înţelegere. ‘Faptul cunoscut’, neexplicat, însă nonempiric, presupune logică.   

joi, 22 septembrie 2016




Luni, de la 10 ¼ seara, episodul cu Hopper din ‘Petticoat Junction’ (‘Bobbie Jo and the Beatnik’, regizat de Yarbrough), pe când nu devenise ridicol să fii inofensiv, satiră bonomă a grandilocvenţei apocaliptice a generaţiei tinere de avangardişti. Dispreţul unora faţă de primele decenii de comedie TV americană e la fel de nedrept şi obtuz ca acela faţă de comedia silenţioasă de la începuturi. Când umorul e relativ lipsit de originalitate, e mai convenabil să fie inofensiv şi bonom, ca aici, nu colţuros şi insipid. Deoarece bonomia inteligentă chiar dă o oarecare sapiditate.
Principalele bucurii date de episod au fost să reîntâlnesc regizorul şi una din actriţe, şi să îl întâlnesc aici pe actorul vârstnic.
Îmi plac atmosfera şi stilul, relaxat şi eficient. Rolul lui Hopper e, într-un fel, autocritic, dar nu e o caricatură; m-am bucurat să reîntâlnesc regizorul (fost salahor al cinematografului de gen, recalificat ca salahor al televiziunii), o actriţă (sora mai emancipată), pe oaspete, şi să întâlnesc un actor stimat de alţii. Amânasem 1 ½ ani.
Ceea ce numim nivele sunt mai degrabă unghiuri plauzibile de interpretare, de analiză; nu diferă profunzimea, ci unghiul, perspectiva, posibilitatea asumată.

Soljeniţîn, ca Dante al vremii noastre: şi chiar unul explicit teologic, asumat, mărturisit, revendicat ca atare.

Demonicul, rânjetul. Codul de colori. Barbaria. La 2 s.. Culegerea, ieri. 6 romane. Irascib..

Intuitiv, poziţia mea e radicalismul augustinian, corespunde pesimismului politic, defetismului.

‘Definiţiile lucrurilor’ sunt înfăţişarea pentru minte a lucrurilor însele, sunt lucrurile ca atare aşa cum îi apar minţii, adică neascunse, dezvăluite; prin urmare, e necesar ca definiţiile să fie elastice, dinamice, maleabile, deschise, retuşabile, şi întrebuinţate pragmatic, în utilitatea lor relativă.

Discuţia despre manualele preconciliare nu e despre filozofie, ci despre eficienţa predării ei. Nu valoarea şi însemnătatea lor filozofică sunt contestate de către unii, ci eficienţa lor didactică. Aprecierea acestor manuale cerea ea însăşi pregătire, experienţă, nu erau propedeutici eficiente. Prin urmare, antipatia provine din amintiri de seminarist. Mi se pare foarte neconvingătoare şi filistină prejudecata despre dezavantajele redactării neoscolastice. Care sunt acestea? Armonia însăşi nu e numai o convenţie pedagogică, un artificiu didactic, ci exprimă pacea minţii şi a sufletului. Ideea pare să fie că neoscolasticii ar fi pretins că e suficientă cunoaşterea abstracţiunilor. Iar pe scurt, obiecţia ar fi că manualele erau prea elevate, prea solicitante. Acesta e un punct de vedere didactic. Din punct de vedere filozofic, ele rămân capodopere. În rezumat, cistercianul austriac afirmă că utilitatea lor e filozofică, iar inconvenientul e didactic.

Binele superior e virtutea, idealul, luciditatea.

‘Gândirea mecanistă’ şi gândirea superstiţioasă, absurdă. Paseismul, idealizarea trecutului.

Umanul, înţeles de către unii drept comensurabilitate; iar umanismul, ca predilecţie pentru uman, ca menajare, ca ‘a se simţi bine’, ca normă. Umanitatea şi omenia; nu şi omenescul.

Experienţa e o tautologie (ireconciliabilul, divergenţa). Oligofrenii sadici, brutele, cunoscuţi încă din copilărie.

Canaliile acestea ‘îmbisericite’ sunt minţi de iască şi suflete de iască. Democratizarea culturii şi plebea intelectualizată. Absurditatea de a afirma că Dumnezeu îngăduie ca omul să facă un lucru pentru care îl va judeca. Că stătea în puterea lui Dumnezeu ca omul (căzut) să nu păcătuiască. Atotputernicia instantanee e o hiperbolă mitologică. Numai ideile Creaţiei sunt desăvârşite, principiile. ‘Frumuseţea cea dintâi’ (Cântarea a patra).

Citind articole ca ale lui De Koninck sau Collins (‘Temeliile filozofiei analitice’), mă gândesc că aşa trebuie cizelată reflecţia, şi nu dată sub formă de cârpăceli.

Menajarea, înlesnirea, largul vieţii.

9 & 3 & 21 & 3 vols..

A nu ceda nici haosului, nici absurdităţii superstiţioase; rolul simbolurilor. Soluţia nu e amorţirea.

Remediul naivităţii e luciditatea pe cât posibil fără indignare şi furie.

Ideea de veghe, de trevzie, cursivitatea: Gib & ‘Parma’ & ’97. A testa, a cunoaşte. Citite cu inima deschisă, cu bonomie. Ideea de experienţe convergente, sau înrudite, comparabile. Ca experienţă integrală, osmotică. În numele obiectivităţii afectuoase. Lecturile ocazionale şi acelea de predilecţie.

Otrava ostilităţii, a vrăjmăşiei.

Principiul celor ¾ de an: 36 vols..

Trecutul societăţii nu trebuie nici dispreţuit, nici idealizat. În mod cert nu poate fi repetat.

A îngădui nedesăvârşirile tolerabile, pentru a nu-ţi fi propriul zbir.

Antropologia lor pur abstractă, pur teoretică, nerezonabilă, schematică, idealizată. Ca atare, gândirea lor e un decoct de abrevieri simpliste, de teorii absurde. Raţionamentele lor îngălate sunt de o stângăcie grotescă, scornelile unor minţi amorţite.
Toate dezbaterile teologice sterile, pur verbale, despre chestiunea răului au ca substrat nemărturisit chestiunea atotputerniciei, şi anume atotputernicia maximă, absolută, grecească.
Cele mai multe sunt răstălmăciri descurajante, net puerile.

Cu cât mai generală e o teorie sau o ipoteză, cu atât reflectă mai mult, sau exprimă indirect, prejudecăţile şi înclinaţiile emitentului ei. Metanaraţiunile, ca teorii istorice, adaugă şi impedimentul simplismului. Existenţa e neteoretizabilă. Marota metanaraţiunilor e tendinţa de a gândi în termenii cei mai schematici, postulând cauzalităţi false, atribuind o eficienţă iluzorie atât ideilor abstracte cât şi individului. Falsitatea acestei logici e exhibată tocmai de eficienţa ei ideală. În realitate, se întemeiază pe o abdicare de la cunoaştere, pe recursul la vehicularea retorică a unor reprezentări schematice. Metanaraţiunile sunt atât de cuprinzătoare pentru că sunt modele simpliste, ideale, arbitrare. Se trece de la cunoaştere la caricaturi şi la prejudecăţi. Metanaraţiunile sunt manipulări retorice ale datelor.

Analizele patristice, exegeza (Sf. Grigore cel Mare, Sf. Maxim). Exegeza Părinţilor era nu prolixă, însă refuza schematismul, simplismul.

Scepticismul şi ‘noii atei’. ‘Noii atei’ vor putea cândva să fie citiţi ca ME de M. Dogmatismul împovărător (al epigonilor). Epigonii sunt cei care dogmatizează.

Vin. seara, ardei umpluţi, smântână, mici.
Sb., 2 & 5 & 20 de ţigări; dum., fumat 35 de ţigări.
Sb. seara, la întoarcere, zguduit de barbaria din urmă cu 15 zile, de gândul acelui şoc; compensarea.
Sb., de la 10 ¼ seara, un film cu Hemmings şi Gayle Hunnicutt.
Marţi, de la 9 ½ seara la 11, am făcut curăţenie în bucătărie, sortând, alegând.
Sb., de la 10.10 seara, un policier cu Ustinov, cu o pauză de 20’, după 70’.
Sb., fumat 36 de ţigări.
Dum. dim., şleampătă nesimţită; ‘sufletul de bibliotecar’ al lui HB.
Dum. dim., mersul şleampăt; dum. seara, linguriţa.
Dum., fumat 4 & 19 & 15 ţigări.
Dum., de la 10 seara, un film despre Părintele Brown.

Vin., 160 & & 155 & & 50 & 20 & 160 & 10 & 350 mii [ţigări II & & bilet & cafele & cola & ţigări I & bilete].
Sb., 100 & 329,2 & 220 mii [ & sarmale, mici, cafea, ţigări & pastile]. Sb. seara, 77,4 & 16,8 mii [icetea, cafea, cola & îngheţate]. Dum. dim., 49,4 & 160 mii [cafea, cola & ţigări].
Dum. seara mai am 9,35 mil..
Luni, 160 & 55 & 126,7 & 25 & 155 & 40 & 180 & 10 & 350 mii, şi un bon [ţigări II, seara & mici, cartofi & îngheţată & & cafele & ţigări I, cola & bilete].
Marţi, 40 & 112,8 & 155 & 54,5 & 20 & 40 & 170 & 155 mii, şi un bon [roşii & sarmale, pui, cola & bilet & ştrudele cu brânză & cafele & cola & ţigări, brichetă & bilet].
Marţi seara, 160 mii [ţigări II].
Mi., & & 160 & 40 & 20 & 175 & 10 & 155 mii [].
Vin., 55 & 155 & 70,5 & 20 & 50 & 160 mii [icetea & bilet & ştrudele cu brânză, etc. & cola & cafele & ţigări]; joi, 10 & .
Sb., 100 & 53,3 & 160 mii, şi două bonuri [ & sarmale, smântână, mici, pâine, cafea & ţigări]. Sb., 160 & 31,9 mii [ţigări II & cola].
Dum. dim., 15,2 & 70 & 160 mii, şi un bon [ouă, cafea, cola & şosete & ţigări]. Dum. seara, 160 & & 70 mii, şi [ţigări II & & doi king].
Luni, & & & 35 & 155 & 60 & 20 & 170 & 10 & 155 mii, 1,95 mil., şi [ & & & kingul & bilet & patru cafele & cola & ţigări, brichetă & bilete & vols.].
Mi. seara, 160 & & & 35 mii [ţigări II & & & kingul]; mi., 155 & 20 & 10 & 170 mii [bilet & cola & cafea & ţigări I, brichetă]. Marţi, 40 & 50 & 30 & 10 & 155 mii [gustarea & icetea & cafele & bilete].
Joi seara, 160 & & 35 mii [ţigări & & kingul]; joi, 155 & & 30 & 50 & 10 & 155 mii [bilet & & cafele & icetea & bilete].
Sb. la amiază, 160 & 100 & 240,7 mii [ţigări & ziarul & chiftele, cartofi, cafea]; vin. seara, 68,4 & 34 & 169,5 mii [pâini, berea, cafea & roşii & mici, mazăre, cafea]. Vin., 155 & 40 & 30 & 178 & 10 & 155 mii [bilet & gustarea & cafele & ţigări, cola & bilete].
Sb., 160 & 67,6 & 32 mii [ţigări II, seara & patru ştrudele cu brânză & cola].
Luni, 271,5 & 155 & 30 & 101,4 & 20 & 160 mii, şi 2,22 & 1,635 mil. [ardei umpluţi, smântână, pâine & bilet & cafele & patru plăcinte cu mere, două foietaje & cola & ţigări, dim. & vols.]; luni seara, 160 & 45 mii [ţigări II & un rulou, cola]. Dum., 40 & 102 & 40 & 10 & 155 mii [cafele & gustarea & cola & bilete].
Până marţi seara, 7,9 mil., din cele 20 alocate.
Marţi seara, 25 & 34 & 230 mii [gustarea & roşii & mici, pilaf, pâine]. Marţi, 155 & 38 & 30 & 10 & 155 mii [bilet & gustarea & cafele & bilete].
Mi., 160 & 45 & 155 & 20 & 30 & 80,5 & 10 & 160 & 155 mii [ţigări II & cafea, cola & bilet & cola & cafele & trei foietaje, două plăcinte cu mere & ţigări I, dim. & bilete].
Joi, 50 & 155 & 30 & 178 & 57,6 & 10 & 155 mii, şi un bon [chiftele cu sos, mici, pâine, cafea & bilet & cafele & ţigări, cola & două plăcinte cu mere, două foietaje cu brânză & bilete]; joi dim., cu ¾ mil., din cele 0,9 mil. din ajun.
[Luni, 875 & 126,7 mii.]
[Marţi, 905 mii.]
[Vin., 510 mii; joi, .]
Vin. dim. am restituit ţigara, ocazie de a regreta credulitatea.
[Sb., 160 & 345 mii; dum.,
Luni, 605 & & mii.]
[Vin. dim., cu 3,3 mil.; vin., 272 & 570 mii. Sb., 760 mii.
Mi., 160 & 655 mii.]

Esteţii & obiectele & existenţa. Incongruenţele. Simbolurile. Vârstele înscrise, substratul, scopul. Descleştarea.

Setea de absolut, de certitudini şi infailibilitate, ca formă de defetism. Omului nu îi revine ignoranţa, ci verosimilul. Scepticismul absolut e o formă de dogmatism. Nu poţi fi absolut neîncrezător, nu trebuie să fii credul, adică amorţit.

Fără severitate şi fără identificare; obiectivitatea curajoasă şi relaxată a confesorului.

Epopeile, H de M. ‘Lear’. Tragicii greci. Bolliac & Voiculescu, v. II & ‘Apa Moldovei’ & documentarele.
Posibilităţile imaginaţiei poetice, Vlaicu, obiecţiile. VH, trad..

Tradiţionalismul anost, sau arheologic, pedant, ‘povara’, împovărarea cu prisosul. Tradiţionalismul viabil ar trebui călăuzit de Sf. Spirit, mai mult decât de pedanterie şi de afectarea acribiei. Iisus nu a făcut teologie istorică, şi nici rabinii din vremea lui. Credinţa e decizie nearbitrară, alegere întemeiată numai pe simţul esenţialului. Tradiţionalismul trebuie să fie ascetic, nu livresc. Tradiţionalismul pedant e literă moartă; el caută o asigurare, o împietrire în inerţial, certitudinea inerţială, patologică, tradiţionaliştii vor o certitudine mecanică, nealeasă, identificând existenţa deschisă cu arbitrarul. Biserica lui Iisus s-a înfăptuit nu ca instituţie. Criteriile formale, atestabile inerţial, sunt false; succesiunea apostolică neîntreruptă e un slogan, aşa cum umanul răstălmăcit de unii progresişti e tot un slogan. Aşa se oferă nu pâine, ci cremene. Tradiţionalismul retoric neagă demnitatea prezentului, şi devine o formă de paseism. Paseismul e surogatul Tradiţiei. Criteriile dinamismului trebuie să fie umane. Nu poate să existe Tradiţie cu negarea umanului. Progresismul indiferentist furnizează, însă, numai un surogat al umanului, umanul caricaturizat. Adesea chiar noţiunea de progres e puerilă. Dezorientarea nu înseamnă progres. Abjurarea teologiei, abdicarea de la metafizică nu înseamnă progres; nu se progresează prin abrutizare. Progresismul smintit e tot o formă de instrumentalizare. În această situaţie nu mai e instrumentalizată Tradiţia, cultura, ci umanul, cu spontaneitatea şi alegerea lui. Leaderul catolicilor germani poate servi ca prototip al progresismului haotic. Progresismul obtuz e tot o lozincă. Poţi fi la fel de obtuz în reformă, ca şi în tradiţionalism. Nici progres cuviincios, nici Tradiţie nu pot să existe fără uman, fără dezmorţire, fără propriul umanului, iar progresismul are şi el lozinci care amorţesc. Însă chiar această cultivare a umanului, care trebuie să preexiste, e nestandardizabilă.

Cine nu înţelege nobleţea cultului protestant auster, cine n-o simte, n-o percepe. Pretenţia absurdă de a înţelege şi judeca istoria, de a scorni metanaraţiuni …. Austeritatea nobilă e mai emoţionantă decât dezlânarea pioasă. Liturgica tradiţională era şi integrarea, şi totodată negarea acelei societăţi; nu era simpla expresie nemijlocită. Ea exprima lumea în care se ivise, însă o şi nega, o corecta.

Atunci când intelectualii discută cultura populară, faptul devine o ocazie de a-şi exhiba ignoranţa şi condescendenţa. Ei dezvăluie deopotrivă mediocritatea informaţiei de care dispun, şi pe cea a gustului. De aici, irelevanţa teoriilor de şuetă, a gazetăriei. (Cistercianul: marxismul, serialele, romanul religios: şubrezenia, mediocritatea.) Însă critica meritată constă nu în a îi contrazice, ci în a nu face ca ei (cei care gândesc în termeni de idei, explicaţii şi teorii istorice improvizate, adică de metanaraţiuni); lasă-i să peroreze oţios. Minţile posace, terne, colţuroase, călâi; lozincile.
Stângăcia şi progresul. Citatul absurd.

Virtuozitatea şi realismul nu se exclud, artisticitatea şi pătrunderea morală. Legătura evoluţiei naraţiunii e mai degrabă cu ideile noi, cu ştiinţele.

Plictisul, ca nevoie firească de nou, nu trebuie confundat cu inapetenţa cronică, cu accedia.

Teoreticienii aceştia cârpaci sunt minţi posace, mediocre, şubrede, temerare din obtuzitate.

Cred că ideea era exact contrarie: ornitologul din ‘Libertate’ e dezumanizat de mizantropie, însă mântuit prin predilecţia lui, care e partea lui bună, natura lui necoruptă, capacitatea lui integră. Nu ornitologia îl împinge spre mizantropie, ci invers, mizantropia lui e compensată, echilibrată, remediată în principiu, de ornitologie, de ceea ce mai poate iubi. Cistercianul răstălmăceşte convenabil. Personajul literar e mizantrop, însă îi plac păsările; nu e mizantrop ‘din cauza acestei predilecţii’, nu ea îl dezumanizează.

Critica e totuşi o înţelegere teoretică, o teoretizare, nu e sigur că autorul are şi cea mai desluşită înţelegere teoretică a ceea ce scrie.

Raţionalismul ştiinţific veritabil şi direcţia fizicalistă




Cuprinsul veritabil al fiziologiei sunt nu mecanismele moleculare, ci acţiunile biologice, o dinamică biologică. Infrastructura moleculară a tins, în fizicalismul prevalent al biologiei postbelice, să se substituie logicii acţiunilor biologice: e o deplasare de accent, o predilecţie pentru explicaţia fizicalistă. Biologia moleculară ar trebui să fie o ştiinţă auxiliară, la fel ca biochimia; de fapt, nu s-a mai înţeles miza fiziologiei, caracterul ei, scopul ei, natura discursului ei, ceea ce o individualiza, întrucât posibilităţile de carieră au ajuns să le revină studiilor moleculare, iar sinteza, ansamblul au fost abandonate. Se zăboveşte prea mult asupra structurilor moleculare, în defavoarea înţelegerii dinamicii biologice observabile, empirice. Cercetarea postbelică a dizolvat fiziologia. Probabil că motivul l-a constituit ambiţia, îndreptarea către câmpurile de cercetare avantajoase pentru carieră, însă aşa cum medicul nu va trata molecule, nici biologul nu trebuie să studieze molecule. Prejudecata fizicalistă postbelică a scâlciat biologia. Ţinta gândirii biologice e ansamblul fiziologic, organismul, în termenii observaţiei curente. Imputabilă e nu … existenţa cercetărilor moleculare, ci exagerarea rolului acestora în cuprinsul biologiei gândite, raţionale. Ar fi trebuit ca unitatea noetică a biologiei să rămână organismul, fiinţa, nu … molecula. Biologia postbelică nu a integrat armonios studiile moleculare, ci a fost devorată de acestea, înlocuită. Unde se poate observa aceasta? Chiar în discursul biologiei, în natura expunerii, nu doar didactice. Ca atare, însuşi discursul fiziologiei a fost atomizat.
Fiziologia, ca ştiinţă a organismului viu, a fost neglijată. Eforturile s-au îndreptat exclusiv către descoperirile la nivel molecular, al microscopiei electronice. Fiziologia ar fi trebuit să beneficieze de acestea, nu să fie devorată de ele. Fiziologia nu trebuia redusă la o însăilare anostă de date moleculare. Fiziologia veritabilă nu trebuia redusă la simpla explicaţie fizicalistă. Adevărul molecular, absolutizat, poate fi un miraj. Prin aceasta, biologia a devenit o ştiinţă integral mecanicistă.
Fiziologia trebuie nu numai să explice, ci şi să educe. Fiziologia ar trebui să educe mintea în direcţia raţionamentului biologic, a înţelegerii dinamicii biologice, având ca obiect organismul, întregul. Mirajul fizicalismului a dus la neglijarea sintezei, a gândirii. Nu a fost adâncită logica funcţionării organismului, a funcţiilor biologice, ci a fost descompusă, dezagregată, atomizată. Sub impactul fizicalismului prevalent, fiziologia nu a mai ştiut să se regăsească. Prin urmare, fiziologia postbelică e una fără identitate noetică. Raţionalismul a fost în mod greşit identificat cu fizicalismul. Dar fizicalismul nici nu epuizează, nici nu încununează veritabilul raţionalism ştiinţific. Monopolul fizicalismului dă raţionamentului o adâncime iluzorie, de fapt simplistă. Ceea ce a început prin a fi o direcţie de studiu, prin fiziologia revoluţionară a sec. XIX, a devenit un principiu de penurie a logicii. Discursul biologiei a fost astfel dezagregat; ceea ce îi lipseşte e sinteza logică, gândirea vie, pentru că juxtapunerea de informaţii, însăilarea, nu e o sinteză, iar sârguinţa exclusiv în direcţia studiului de microscopie electronică a dus la o gândire oţioasă, placidă, apatică. Fiziologia de azi e expresia unei gândiri oţioase, rudimentare.

Ion Gheorghe, ‘Zoosophia’




Ion Gheorghe i-a dat ‘Zoosophiei’ un cuprins de carte populară, şi e într-adevăr o operă de o spiritualitate rafinată, probabil că pe linia modernismului autohtonist interbelic, de o vrajă pătrunzătoare, autentică, profundă, deasemeni de un estetism indiscutabil, cititul, iubirea şi înţelepciunea regăsindu-şi armonia. E un modernism înrudit cu suprarealismul, cu avangardismul.
Undeva, Ion Gheorghe numeşte acest univers mistic ‘împărăţia de cimbru’, locul unde sunt întâlniţi regele Decebal, ctitorii, răsculaţii transilvăneni, pandurii, haiducii, dar şi avuţiile minerale, iubirea, trădarea (fratricidul, Cain, Matei Corvin), panteonul (şi reversul lui temut, pandemoniul, deopotrivă naţional şi geopolitic), iar eficienţa strategiei depinde tocmai de dezamorsarea grandilocvenţei, de naturaleţea şi dezinvoltura inefabilă, deschizând o dimensiune nouă a liricii: nouă, atât deoarece e personală, cât şi fiindcă inaugurează un tip de sensibilitate [1]. Hieratismul poeziei lui e temperat şi uman, fapt de artă la care contribuie şi umorul bonom şi domol, inclusiv prin utilizarea argoului. ‘Joimăriţele’ evocă ‘râul de boabe de grâu’, seminţele, iar strofa ultimă e aşa:
‘Aşa să-ţi fie bine
ca la copilul meu –
descântecul de la mine
şi leacul de la Dumnezeu.’

Altundeva, e evocat ‘Octavian al părintelui Goga’, unul din cei doi autori moderni menţionaţi de Ion Gheorghe.
O operă nu e cel mai bine descrisă prin echivalenţe, ci prin chiar elementul ei.
Secvenţa metafizică a ‘Zoosophiei’ e desluşită: de la hieratismul şi altitudinea sacră a întâielor poeme, la universul haiducilor, al ţării, al obiceiurilor festive, chiar sunetul poemelor e diferit.
‘pentru cuvintele vechi
câte-o lacrimă din ochi,
pentru cuvintele noi
lacrimi din amândoi …’
Urmează stihurile despre steaua albastră, Pasărea Măiastră, semnele zodiacale, ‘Cumpăna, zodie nefiinţă’. Poezia aceasta e convingătoare şi pentru că nu e pastişă, lipseşte naivitatea jucată (dar şi ironia), lipsesc prefăcătoria şi afectarea, deoarece înţelegerea e sinceră şi pătrunzătoare, dispensată de surogatele nedemne; Ion Gheorghe a făcut din România subiectul volumului său, a cărui unitate poate sugera citirea poemelor drept cânturi ale unui poem, ‘Zoosophia’, o Românie cosmică, în dimensiunea sa zodiacală, astrală, scop pentru care e înfăptuită transformarea diacroniei într-o simbolică cosmică (adică o mitologie). Interpretarea istoriei e una dinamică, lucidă, sobră, conştientă de complexitate, unul din poeme tratează trădarea, fratricidul şi ticăloşia. Unele descântece amintesc de incantaţiile hermetice ale lui Barbu, care ar putea fi o inspiraţie. Argoul e şi el integrat în această exploatare simfonică a resurselor lexicului.
Din această heraldică face parte şi leul, leoaica din scorbura de stei, ‘joimăriţele cu capul ca leopardele’, iar metamorfozele onirice sunt memorabile.
Bogdan Vodă ‘a plâns prin poiana de cimbru’, zimbrul ucis e Decebal, adăpătoarea bourului e ‘paharul de-mpărat’.
Altundeva, sentimentul apocaliptic are fiorul cuvenit, ouăle ‘oprite de la fiinţă/ cu toate rosturile-n tulburare’:
‘a pierdut cineva cheia vieţii,
cineva a greşit şi nu ştie.’
Însă se simte mereu optimismul, pacea, încântarea secretă, seninătatea, care îl deosebesc foarte mult de Sorescu, în ale cărui medalioane se simt dezamăgirea, deznădejdea, amărăciunea; şi această seninătate a lui Ion Gheorghe e un sentiment apocaliptic, în accepţia corectă, a eshatologiei realizate, pregustate. Hieratismul acesta e unul al simţirii, versurile sunt puternice, îndrăzneţe, nete şi luminoase, chiar când luminile lor sunt ale hermeticii populare, şi deasemeni în expresivitatea tăioasă, imparabilă, a argoului.
Eruditul Şincai e evocat împreună cu doisprezece apostoli, subscrişi, într-un mod, revendicărilor ştiinţifice şi naţionale ale ardeleanului, într-o icoană a Învierii, căreia îi urmează aceea a Naşterii. ‘Formica’ e poemul cărturarilor, ‘la Tismana, în pridvor’: ‘Gheorghie Şincai, răposatul şi viul’, Coresi, Varlaam, Dositei, Cantemir, Costin, Grigorie Ureche, Neculce, ‘Radul Greceanul’, ‘tot Radul însă Popescu’, ‘Şerban Cantacuzin Vornicul’ …; utilizarea fabulosului acestuia imprevizibil, modernist, avangardist, contribuie decisiv la enunţarea sentimentului cuvenit. E o reluare a temelor poeziei autohtoniste, însă de această dată în registrul avangardismului asumat, conştient, curajos; forţa interpretării constă în a imagina acest panteon în dimensiunea mitologică, în a îi găsi un cuprins mitologic desemnabil, cu alte cuvinte autorul nu doar pretinde a cunoaşte panteonul naţional, ci chiar individualizează trăsăturile, cu o noutate şi o integritate ce conving, şi care dispun de resurse lexicale şi sintactice mergând de la limbajul bisericesc arhaic la argou, cu o sensibilitate patriotică neoportunistă, şi la care cred că se va mai putea recurge, pe măsură ce animozităţile şi rivalităţile vremii se vor estompa. Lucrul, cum am mai afirmat, se încercase şi de către unii modernişti interbelici.
O notă în versuri îl cinsteşte pe Urmuz, ‘genial şi mofluz’, dormind în cosciugul revistei ‘Unu’, adică într-o raclă.
Agerimea lui Ion Gheorghe a putut fi răstălmăcită de unii ca prolixitate. Obiecţia e şi nedreaptă, şi neestetică. Istoria literară convenţională se poate înşela, interpretând nu opere, ci o evoluţie care, ca fapt abstract, e accidentală.


NOTE:

[1] Atunci când moderniştii din generaţia născută în anii ’30 au abordat patriotismul, a existat în această revendicare altceva decât oportunismul substituirii proletcultismului cu naţionalismul xenofob. Era, în gestul lor, un fel de inaugurare a prezentului, o hotărâre pentru acest prezent.
După ’89 a survenit o dezicere violentă şi vehementă, parţial motivată, de expresiile acestei mândrii naţionale regăsite în anii ’60. În ordine estetică şi spirituală, profundă, ceauşismul era numai pretextul, ocazia politică. Rămâne de înţeles cine pe cine a întrebuinţat de fapt, în anii aceia ….



Ceva din om trebuie să moară, pentru ca altceva să trăiască. E mai bine ca omul să aibă drept stindard moartea ca pocăinţă, decât moartea ca ticăloşie şi depravare; e mai bine ca omul să se gândească la moarte, decât ca moartea să gândească în el şi pentru el. Moartea poate fi o emblemă a pocăinţei, alese sau îndurate, ori a decrepitudinii. În acest mod, Dumnezeu e înţeles ca putere eliberatoare, ca lucrarea harului, nu ca putere apăsătoare. Omul gândeşte, decide şi acţionează.
Harul e inefabilul psihologiei, sau negarea unei psihologii integral deterministe. Aici, creatul ar însemna determinabilul. Harul înseamnă posibilităţile inedite ale acţiunii.

Împotrivirea faţă de Sf. Spirit, raţiunea. Sf. Ilie.
Uneori trebuie trăită şi desăvârşită idila cu o operă, atât cât e firesc. Idealul atemporalităţii poate să nege posibilităţile vârstei.

Critica adresată de romanciera americană: curajul de a se împotrivi majorităţii. Ceea ce îi opune ea vremii de azi e nu infailibilitatea, ci gândirea. Ea nu neagă prezentul în numele infailibilităţii, ci al gândirii. Divergenţa nu trebuie să descumpănească, şi nici să îndemne la capitulare.

Harul înseamnă că în acţiune e dat, sau survine, mai mult decât se putuse prevedea, că nu poţi afla până când nu încerci (nu până când nu îţi închipui că încerci); ca aproximare a realului, închipuirea e întotdeauna şubredă.

Închipuirea şi gândirea. Imaginaţia are un rol ca auxiliar. Ea nu poate suplini raţiunea, obiectivitatea. În schimb, le poate scâlcia, submina.

Unele personaje literare bonome, tocmai pentru că sunt ideale, pot fi modele de viaţă, pot îndruma.

Mediocritatea tacticoasă a lui BW, majoretă a mediocrităţii altora.

Înlesnirea, menajarea, simbolurile intelectualităţii, bastionul, ruralul, autohtonismul, degringolada post-colectivistă.

Coerenţa afectivă a unei realităţi imaginare, limpezimea artistică. Până la urmă, atât capodopera lui Gib, cât şi ‘Parma’ sunt idile. Dar trăsăturile individuale ale operelor nu trebuie amalgamate.

Elasticitatea şi precizia minţii, sau obiectivitatea, sunt calităţi distincte.

Verosimilitatea criticii. Circularitatea unor inducţii.

miercuri, 21 septembrie 2016

            Ceea ce unii numesc limbaj vag este adesea un limbaj sugestiv, neteoretic, de o deosebită eficienţă afectivă. Există realităţi pe care teoretizarea le aplatizează, situaţii când scalpelul asbtracţiei e bont. Închipuit ca peisaj, sufletescul e nereductibil la bidimensionalitatea teoriei.

            Legalismul suscită evazionismul. Cu cât mai multe determinări legale (dreptatea instrumentalizată), cu atât mai multe ocazii de a eluda esenţa legii.

            Sufletescul (psihologicul, moralul) nu e echivalat de monotonia enunţului teoretic.  

luni, 19 septembrie 2016

‘…time goes by so slowly ...’

          Morala creştină şi soteriologia au şi ele nevoie de Nicea, de Efes, de Calcedon. Pătrunzători în metafizică, apusenii rămân la moralismul colţuros al primelor două milenii, la o intransigenţă formalistă şi abstractă, ca atare şi profund ipocrită, rămân la condiţionările care infantilizează şi dezumanizează; mă refer la o parte însemnată statistic a creştinismului vestic, dar şi resursele reformei există tot la occidentali, iar unii întreprind această înţelegere nouă a moralei, creştinismul antropologic nefiind unul emancipat de teologie, ci unul care încearcă să aducă şi morala la un nivel comparabil de viabilitate şi verosimilitate. ‘Cotitura antropologică’ înseamnă nu dezavuarea teologiei, ci intenţia de a regândi morala, unul din paşii esenţiali în această direcţie fiind fenomenologia; însă există şi alte abordări, complementare sau concurente.

            Ca şi pentru controversele teologice din sec. IV şi V, nu tot ceea ce se propune e şi acceptabil.

            Formalismul ‘tradiţional’ e foarte miop, inconsecvent şi nebiblic. Ideea progresului e aceea că morala îi e adresată omului, omului existent, iar nu idealului uman.

            ‘Patericul’ menţionează mântuirea ‘fără virtutea eroică’.

 

            În ‘Manualul de dogmatică’, Scheeben scrie despre cele două bunuri principale ale căsătoriei; unul dintre ele e bonum sacramenti, ‘legătura matrimonială prin care o unire mai înălţată şi intimă decât alte uniri omeneşti e stabilită’, ca formare a unui ‘întreg inseparabil’.    

vineri, 16 septembrie 2016

           Predilecţia unei romanciereamericane pentru ortodoxia protestantă este implicită. În introducerea la ‘Moartea lui Adam’, Marilynne Robinson scrie despre ‘autorii interzişi’: Marx, Calvin, într-o ‘campanie revizionistă’, şi în favoarea ‘vechilor arte ale civilizaţiei’.

            O recenzie îl menţionează pe Locke. Unele cronici sunt anoste.

            Conferinţa despre Proust pare relativ convenţională.   

miercuri, 14 septembrie 2016

           Bibliofilia, cinematograful, muzica, uneori scrisul, desigur ţigările şi cafeaua, revistele pentru copii, almanahurile vechi sunt unicele excitante care fac viaţa acceptabilă, amintirea unor vacanţe şcolare, primele zece vacanţe de vară, răgazurile, menajarea, loazirul, încântarea elementară, înţelese în deschiderea lor, ca relaxare.  

luni, 12 septembrie 2016

           ‘Prin gândirea savantului sau a metafizicianului, universul nu face decât să conştientizeze rezultate la care deja a ajuns; prin strădania artistului, îşi adaugă o bogăţie pe care nu o posedase încă’ (Gilson, ‘Artă şi metafizică’).

            După două prime articole de estetică, Gilson revine la această direcţie abia în ’57, cu ‘Pictură şi realitate’ (două versiuni); în ‘Introducere la arta frumosului’, scria: ‘arta nu este un mod de cunoaştere, ci dimpotrivă relevă de un ordin distinct de cel al cunoaşterii, care e ordinul faptei’ [1].

            Gilson credea că nu mai există pictură dincolo de Mondrian. Despre a treia ‘Critică’ a lui Kant afirma că e ‘o capodoperă în genul său, dar acest gen este cel al filozofiei cunoaşterii’.

 

            Sârguinciosul Gouhier observă că, pentru Gilson, esenţial rămâne Dumnezeu al credinţei, Dumnezeu al mântuirii.

 

 

            NOTE:

 

            [1] Citat de Gouhier în ‘Étienne Gilson. Trois essais’.  
            Citind despre Winner, regizorul ecranizării unui roman al Agathei Christie, aflu că era evreu londonez şi că a regizat şase filme cu Bronson, începând din ’72, deasemeni filmul cu Brando din ’71, cel din ’73 cu Lancaster şi Delon, etc..

            Interpretul avocatului Jefferson e chiar Hutch, din serialul din anii ’70 (ecranizarea a fost filmată la aproape un deceniu după terminarea serialului). Gielgud avea 84 de ani, iar Ustinov, 67 (de fapt, lansat în primăvara lui ’88, e probabil ca filmul să fi fost turnat în anul precedent). Carrie Fisher avea 32 de ani.

            Piper Laurie e şi ea evreică.

vineri, 9 septembrie 2016

          Gouhier a scris trei eseuri despre Gilson, şi îl menţionează în conversaţile cu Montremy (al patrulea interviu: ‘Doi maeştri: Bergson şi Gilson’); remarcile, fie şi ocazionale, sunt valoroase: ‘Cu Bergson, spiritul pozitiv al sec. XIX continuă’.

            ‘Când camarazii lui citeau Kant, Bergson citea Spencer.’

            În ‘De la Aristotel la Darwin …’, Étienne Gilson evoca un curs în care Bergson comenta ‘Principiile’ lui Spencer.

            În ‘Henri Gouhier se souvient …’ e citat crezul lui Étienne Gilson: ‘Numesc aşadar filozofie creştină orice filozofie care, deşi distinge formal cele două ordine, consideră revelaţia creştină drept un auxiliar indispensabil al raţiunii’. ‘Există o competenţă a Sf. Scaun în materie de filozofie.’

            Căutarea ‘dovezilor existenţei’ îi părea lipsită de interes.

            ‘Nu am confundat niciodată filozofia şi religia.’ (Gilson)

luni, 5 septembrie 2016

            36 de volume, cu asezonările cuvenite sau necesare, înseamnă ¾ de an. Simbolizează inefabilul existenţei, cursivitatea, mintea, osmoza, echilibrul.

vineri, 2 septembrie 2016

Teorii ştiinţifice şi teorii metafizice

            Unele teorii sunt abstracte, altele sunt simbolice. Lexicul primelor e tranzitiv, al celorlalte e reflexiv.
            Primele sunt conensuale şi neechivoce: redactate în limbaj ştiinţific, şi gândite la nivelul intelectului în genere. Polisemia celorlalte e nearbitrară, ceea ce impune deosebirea dintre exegeză obiectivă, delir şi răstălmăcire sau interpretare nerezonabilă.

           În critică e important nu gustul, ci clarviziunea, adică harul de a te bucura liber, exultarea inteligentă, deschiderea intelectual-afectivă, receptivitatea emoţională şi elementul personal, precizia percepţiei, limpezimea simţirii. Comunicabilitatea rezultatelor analizei depinde de înrudire. Decisivă în critică e însufleţirea, girată de coerenţă, de consecvenţa raţională, de logica integrală.