marți, 24 iunie 2014

Însemnări estivale despre presocratici, Campbell, Carl Albrecht Bernoulli, identitate, sensibilitate şi frică



Reducţionismul fizicalist şi presocraticii.
Klages recurge la retorică şi sentiment, ceva nu e tocmai convingător în bagatelizarea ştiinţelor moderne.

Predilecţia filonaziştilor pentru metafizica hindusă. Campbell, Eliade, Cioran. Există, la ei, o înclinaţie către universalitatea indiană. Mai ales la primii doi. Unii filonazişti tindeau să prefere hinduismul, religia vedică, creştinismului.

Abrutizarea, amorţirea spirituală prin creştinism.

Existenţa pe care o poate avea matematica cea mai abstractă pentru cineva, şi relevanţa ei pentru doctrina vieţii.
Klages afirmă că doctrina vieţii e enunţabilă, şi a primit expresie—atât la presocratici, cât şi în cultura germană, de la romantici, la Nietzsche (şi, de fapt, până la Schuler, etc.).

Bernoulli era un filolog elveţian nietzschean; a scris teologie, romane. A publicat o lucrare despre prietenia lui Nietzsche cu Overbeck. Alte opere sunt despre metoda ştiinţifică şi cea eclezială în teologie, şi despre Bachofen.
Carl Bernoulli era elevul lui Overbeck. Adnotările acestuia la ‘Metoda’ lui Bernoulli au fost publicate.

Există o trăsătură plebee a erudiţiei lui Campbell, prin care aminteşte de Barzun—erudiţia plebee americană. Prin ceva anume, erudiţia americană are trăsătura aceasta plebee—simplismul ei, etc.. Poate că motivul e caracterul sintetic al lumii aceleia. E erudiţie de antreprenori. Nu calibrul, ci substratul. Arhetipul lor e tot Rodman, scenaristul TV. Receptivitatea americană e însoţită de simplism, de ingenuitatea exasperantă.

Omul nu e o formulă, o idee, un tipar, nici numai o conştienţă, ci o existenţă. O idee nu e viabilă. Ca atare, explicarea omului, a existenţei lui, nu poate rezulta într—o formulă, un algoritm behavioral, cum ar vrea—o determinismul strict. Există şi libertatea, transcenderea. A pretinde că ideea omului aşa cum ar fi ea memorată de Dumnezeu e mai mult decât vreo formulă, înseamnă că e altceva decât o formulă, aşadar valoarea euristică a explicaţiei ‘mnezice’ e nulă. Chiar aprioricul behavioral e altceva decât omul, decât existenţa lui ca atare, cu posibilităţile ei reale de libertate. Subzistenţa larvară ar fi mai plauzibilă.

Sextus & presocraticii & Klages & Lucreţiu & poezia chineză.
[Echiparea. Baie. Rufe. Prânz, azi. Sarmale. Discul & hârtie & carnete …/ postări & a lista & listate. Cafeaua. Ploaia.]
[Scrisul. Ep.. Fumat. Solstiţiu. Ploaia.]
[Hainele. Mirosul. Ed.. Lingeria.]
[Afabil. Coapsele şatenei tinere, tenul. Mihaela Ch.. Baie. Rufe. Răboj. Analiză. Sintaxă.]
[Soţia. Mihaela Ch.. Coapsele şatenei. Ploaia. Baie, ieri. Ziare. Fumat. A lista. Postări. Mihaela Ch.. ’93. Subiecte. 3 vols.. 5 z. (joi—luni). Foame. Mâncare. Meniu. Fumat. Ploaia. Cafea. Postări. Listare. Coapsele, azi, oră. Ploaia. Listate. Amalgamări. Dum., a posta & tel. & . Vârsta & 7 z. & . SVD & RSPP.]
[Subiecte.
[Chiul, azi. Ploaia. Coapsele şatenei tinere. Fumat. Hainele. Ziare. Meniu. Policierul, azi. Ziare.]
[Teologie contextuală. Tânăra înaltă. Grimasa. Mihaela Ch.. Expresionismul. Rarefierea. O blondă, ieri & o nurlie.]

Subiecte.

Tracasarea,

Standardul, comparaţia.
Reconcilierea interioară. Prânzul, ieri (luni).

Marţi, citesc despre ‘A. Graffiti’, Lucas şi monomit, ‘Finnegan’, Campbell, Li Bai, ‘Metoda’ lui Arhimede, analiză matematică, Bourbaki, francizele lui Blyton.

Vorbind despre demonizare, Iisus sublinia extremitatea răului din om, realitatea răului extrem din om, a răului psihosomatic, a deformării. Iisus întâlnise realitatea monstruozităţii. Demonizarea denumeştea realitatea dezechilibrului.


Carl Albrecht Bernoulli a fost un teolog elveţian, din generaţia lui Gide. Născut la Basel, fiul unui jurist, a studiat teologia la Basel, ca stundent al lui Overbeck, continuând în centre germane. La mijlocul anilor 1890 a predat Istoria Bisericii, la Basel. La 29 de ani a debutat ca romancier şi teolog.
A locuit la Londra, Berlin.
Se poate afirma că a continuat direcţia teologică inaugurată de Overbeck, împotriva acomodării liberale, pe care acesta o critica drept fictivă. Bernoulli a publicat extrase din manuscrisele lui Overbeck—‘Creştinism şi cultură’, compilaţie editată critic şi apărută în ediţia operelor predecesorului său.
Bachofen era şi el elveţian.

Problema răului şi urgenţa mântuirii


Cât de bine şi—a însuşit Kimel aluatul ipocriziei, al făţărniciei, al prefăcătoriei! E încercarea de a emula tonul ritos, apodictic, al schismaticilor din Răsărit, transformarea funcţiilor intelectuale în recipiente de poncife scâlciate, ruina minţii. Vanitatea e foarte vizibilă.
În mai, Kimel a postat şapte lecturi ale eshatologiei Păr. Stăniloae (moarte, nemurire, libertate, Judecată, Iad, Purgatoriu), şi alte câteva lucruri.
Rezultă că ce e mai valabil la Stăniloae e surogatul său de personalism, personalismul la mâna a doua, transcris de la francezi, Stăniloae ca epigon al personaliştilor francezi, spiritualismul personalist, pe care, fiindcă nu—l cunosc de la izvor, cei ca şi Kimel îl iau drept teologie epocală (şi, bineînţeles, autentic răsăriteană, cum altfel?).
Dar cel mai indigest, cleios şi ipocrit mi se pare antropomorfismul sentimental care se pretinde incapabil să accepte că Dumnezeu ar putea condamna fiinţele la Iad, în vreme ce acceptă că le poate condamna la răul mundan, îngăduindu—l. Acomodarea morală a credincioşilor cu monstruozitatea pare nelimitată. Răul, durerea par să nu îi descumpănească, atâta vreme cât nu sunt veşnice, ci pasagere. Cei care se arată scandalizaţi de posibilitatea unui Dumnezeu Care le—ar sorti unora Iadul, nu par vexaţi de certitudinea, în propriii lor termeni, a aceluiaşi Dumnezeu care osândeşte la durerea prezentă. Le place ideea existenţei autorităţii severe (stăpânul, părintele), a pedagogiei pedepselor la scară cosmică. Scandalul real ar trebui să fie suferinţa prezentă.
Relaţia cu Absolutul a fost gândită ca aceea cu un stăpân (Moise), sau cu un tată (Iisus); dar mai există o înţelegere—aceea presocratică.

duminică, 22 iunie 2014


În naraţiunile postbelice ale Dnei. Christie, policierul poate fi pretextul unui roman despre femei singure, al unei fantezii carrolliene, etc.. E o schimbare a registrului. E o experimentare liberă.

Impresia dată de Fichte, de stil criptic, de învăluire şi tăinuire, îi revine criticistului, nu masonului; Coleridge pune în lumină contextul politic german al kantismului, riscurile directe, reticenţa criticiştilor o întâlnim mai întâi la întemeietor, şi are cauze politice.

Echilibrul sfinţilor, azurul, seninătatea şi liniştea lor nu provin din sănătatea fizică sau din faptul că întâlneau numai încuviinţare ori simpatie; ceea ce se vede la Sf. Francesco la fel ca şi la Sofronie.
Ispitirile Lui Iisus m—au dus cu gândul la acelea ale lui Antonie, la biografia acestuia, şi la Sf. Atanasie; iar înţelegerea musulmană a completitudinii şi suficienţei Scripturii—la Marcu şi, din nou, la Antonie.

Leiber are ceva desuet, de legatar al fantasticului interbelic, fără a fi şi livresc (ca Farmer); nu e unul dintre cârpacii imunzi (Silverberg, deFord, Bloch). În acest sens, Leiber chiar era, cum crede Ellison, cel mai indicat să reia aventurile lui Tarzan. Pohl, Farmer, Ellison, Dick, Leiber dau ţinută literară antologiei; Silverberg, deFord, Bloch, Niven contribuie cu divertisment.

Legătura dintre teologia apofatică, areopagitică, a lui Eriugena, şi delirul LSD rămâne ipotetică; Dick pare relativ nefamiliarizat cu tradiţia apofatismului creştin, şi chiar cu funcţia aceluia Zen.

Philip José Farmer, 'Călăreţii salariului de purpură'


Farmer a scris, pentru întâia culegere a lui Ellison de 'Viziuni …', un microroman foarte interesant, izbutit, consonant cu contracultura anilor '60--'Călăreţii salariului de purpură'.
Anticipaţia transgresivă a contraculturii anilor '60 se legitima cu Vonnegut, cu 'Portocala …', cu corifeii beat.
Ori, pariul artei este că momentul durează, transgresează prezentul social către universal.
Farmer, autor de corozive, are gustul surrealiştilor pentru inocenţa subversivă a literaturii populare. Omagiul lumii Pellucidar, pe cât poate să pară de neaşteptat, e firesc şi cuvenit. Pellucidar aparţine imaginarului de avangardă.
Naraţiunea lui Farmer reconciliază cu existenţa, e vindecătoare.

Epigon al lui Vonnegut şi al postmodernismului incipient, Farmer a fost un autor de surrealism pulp ponosit, asumându—şi un profetism de ghetto care îi premerge aceluia al lui Dick, şi divergent faţă de ceea ce făceau Ballard, Brunner, Spinrad. Generaţiile lui Herbert, Card, Martin l—au înlăturat.
Comparat cu Dick, Farmer e calofil, livresc şi avangardist.
Ellison se regăsea în mod firesc în parvenitismul literar al lui Farmer.
'Călăreţii salariului de purpură' e cea mai reprezentativă pentru cum şi—ar fi dorit Ellison să arate culegerea sa de anticipaţie transgresivă, detabuizată.
Rapiditatea ameţeşte, surescitează, dar nu satisface; Fichte ştia mai bine.

'Obligado' şi mahalagismul lui Constantin Ţoiu


Citesc un roman de acum trei decenii al lui Ţoiu, 'Obligado': Carol al II—lea, Vinea, Şeicaru, Saint-Simon, multe lucruri citabile, de efect, afectarea, vulgaritatea crasă a minţii lui Constantin Ţoiu, snobismul inferior, interesul imens, prospeţimea ocazională, picanteria, digresivitatea, anecdoticul, farmecul, rapiditatea, lipsa perifrazei, falsitatea psihologică, stilul faulknerian, colocvial, mahalagismul de ţaţă, clişeele hedonismului.
Reprezentările a ceea ce cunosc (M. Caragiale, Ducele de Saint-Simon) sunt nesatisfăcătoare. Supără familiarismul parvenitului.
Stilul lui Constantin Ţoiu miza pe incontinenţă (presupus faulkneriană), nu pe cizelare; urmăreşte să obţină densitatea afectivă, însă sunt poze.

Altfel, tiparul e acela al romanelor istorice ale lui Preda. (Oare cine e acest tovarăş de dezmăţ al lui Vinea?--etc..)
Cultural, Constantin Ţoiu era din liga lui Sălcudeanu şi Nedelcovici, plebei afectaţi, emuli ai lui Şeicaru, E. Barbu, Bălăiţă sau Neagu, aezi ceauşişti banali, peremptorii ca şi Conu' Leonida.

Percepţiile, sentimentele, sensibilitatea, 'dincoacele negrăit', afectivitatea subiacentă, nu sunt niciodată ale unui subiect în genere, atribuibile unui subiect generic, nu descriu conştienţa generică.
Important e că aceasta nu poate fi postulată. Psihologia afectivităţii se întemeiază pe un postulat al diversităţii sensibilităţilor.

În animale găsim schiţată o parte din ceea ce ar putea să fie bun în om. În om ar putea să fie mai mult bine decât e în animale—dar adesea nu e nici atât, 'adulţii prăbuşiţi, surpaţi', despre care scria un teolog francez.

Dumnezeu devine vizibil prin şi în spiritualitatea Lui Iisus; aceasta livrează sintaxa credinţei. Dar trebuie început prin observarea faptului că există un domeniu distinct de enunţurile consensuale, impersonale, etc.. Nu e nimic de înţeles, dacă nu e făcut nimic. Realităţile vizate nu au acelaşi mod de existenţă cu cele care fac obiectul unui tratat de chimie. Nu pot fi înţelese în acelaşi mod; diferă şi registrul de realităţi, etajul ontologic, şi facultatea solicitată.
Vei înţelege numai trăind—nu emoţii silite, ci spiritualitatea—practicând, decis, neşovăielnic, spiritualitatea.

Dumnezeu devine vizibil, perceptibil, sesizabil prin virtuţi, empiric. Adevărurile mistice nu sunt axiome; e principiul afirmat, în registru secular, de Hegel, Lukács, Marcuse, etc.. Numai situarea în amploarea experienţei dă înţelegerea. Gândirea mistică nu poate fi disjunsă de sfinţire. Nu există o examinare neutră, scindată, distanţată.
Prin sfinţire nu desemnez practici ascetice, cutume, fachirism, etc..

Ignoranţa dezamăgitoare (ideile biblice despre nemurire, Cassian, documentele Sinodului, sectarismul neocalvinist, teologia indulgenţelor, 'Dogmatica' lui Barth, credinţa ca latură sau bază, teologia primatului roman a Sf. Grigore Dialogul, ca 'papă timpuriu').
Ierarhizate sau ca laturi sau în secvenţă, credinţa şi raţiunea sunt distincte.
Virtuţile naturale, curajul, etc..
Probabila ignorare a scolasticii protestante.
Cultivarea intelectuală ca exterioară ascezei.
Ignorarea teologiei luterane a culturii (de ex., Troeltsch, Harnack, liberalii, Hegel). Dar în lumea protestantă calvinismul e, azi, mai la modă.

Talmudismul, spune Yannaras, transformă creştinismul într—o ideologie, în exoschelet.
Yannaras, Schmemann, Părăian sunt criticii cei mai remarcabili ai neofarizeismului prevalent, al direcţiei neofarizeice în ortodoxie.

E deconcertant că sunt amintiţi Aristotel şi stoicii ca izvoare ale tomismului, însă nu şi umanismul şi stoicii ca izvoare ale calvinismului.

(E adevărat că D. Koyzis e un semidoct sectar, cantonat în neocalvinism.)

Înţelegem, pornind de la epopeea lui Lucan, că arta latină a oratoriei nu însemna prolixitate, ci concizie. Lapidaritatea e un mijloc retoric. Latinii înţelegeau eficienţa retorică a conciziei.
Lucan era perceput ca fiind retoric, deoarece era lapidar, concis.
E de aşteptat ca un tomist să îi dea capodoperei sale un titlu anti—scotist.


Suferinţa ca identitate psihologică e masochism, sau dolorism. Suferinţa, ca şi moartea, pot fi privite, însă, ca identitate ontologică, ceva exterior conştienţei, substratul.
Aşa, dolorismul e ontologia devenită moralism. Bisericile au mizat pe tutelare.

Harul creat e o activitate, o lucrare (şi, în ansamblu, firea îndumnezeită, înţeleasă ca dinamică). Psihismul îl cunoaştem numai ca lucrare, ca structură de lucrări, ca activitate structurată, nu ca lucru. Harul nu poate fi gândit ca lucru. Harul creat e lucrarea sinergică suscitată de intervenţia dumnezeiască, e unisonul.
Teoria augustiniană/ palamistă şuntează nivelul acesta al firii, nu are o reprezentare a ei.

Horguelin are o postare despre biblioteca din Cincinnati (1874—1955).

Eseul lui Y. Smith despre metafizica banilor; Heinberg despre materialismul cultural (pornind de la M. Harris).

miercuri, 18 iunie 2014


Dorul & fructele & apă & uscătorul & operaţii matematice neintuitive & cazarea. Examene. Leafă, azi.
Aiurit, azi. Aerian. Coduri. Limbaje. Colege, azi—blonda & şatena & Carmen & . Mirosul. Ieri—degetul & colege (două, înalte). Joi—blonda. Joi—colege. Scuar. ‘Tabakera’. Vremea. Prânz. Leafă, azi. Pantofii. Ploaia. Obez. Ed.. Ploaia & oră. Oră, cf. dum..
Apă oblică.
Fumat. Pasiunea.
Nazaret.

Azi, despre Cruise. Roluri.
Principii, ieri.

Vrut.
Colege, azi. Aerian, azi. Ieri,
Ed.. Avizul. Factură.
Ploaia.
Ploaia. Oră, cf. dum.. Intercalarea.

Recuzita ponosită a fanatismului neofarizeilor. Aviditatea de mizerii. Mai nou, eminescologi de pripas.

Jupânul.

Azi—despre paradoxul ecogenităţii osului—caracteristica grăsimii mamare—Cruise.
Cazarea.

Leafă, azi. Meniu. Mirosul. Vrut. Hainele. Mirosul. Jindul. Oră. Ploaia. Taxisul.


De la 21 la 33 de ani, Klages a trăit la München; a avut o legătură cu Contesa zu Reventlow. A editat o versiune abreviată, ‘descreştinată’, i.e., mutilată, a tratatului lui Carus.
La 29 de ani, a devenit doctor în chimie.
Era cu şapte ani mai tânăr decât Schuler, care era latinist.
Darwinistul timpuriu W. Jordan.
Klages despre Protagoras ca psiholog şi epistemolog. Feminismul minoic, şi micenienii, distrugătorii culturii minoice.
Palágyi era un evreu ungur, din generaţia lui Simmel, etc..
Genealogia lui Rothbard.

Georg Daumer e într—adevăr interesant—anticreştinul devenit catolic.
Aschheim despre ‘Moştenirea lui Nietzsche în Germania’—Löwith a publicat, în ’27, ‘Nietzsche în lumina filozofiei lui Klages’. Intelectul distruge ‘natura, pacea şi dimensiunea cosmică’. Festivalurile păgâne ale Cercului ezoteric.


Seara mă gândesc la Schuler, mentorul lui Klages, şi cinez cu o şaorma cam fadă, ale cărei sosuri zemuinde se preling pe blugii mei, în vreme ce citesc despre neopăgânism, solstiţiu, Diocleţian, semnul Crucii, ortodoxiile răsăritene, E. Ludwig, etc.. Apoi, în tihna serii, fumez ‘L&M’ albastre, după o pauză de două zile (dum. şi ieri)—leafă, meniu, scuarul, etc.. Ploaia. Îmbuibarea.
Reputaţia de latinist a lui Schuler—odată ce par să ne fi parvenit doar postumele publicate de Klages, legatarul desăvârşit. Chiar cercul acela neopăgân fusese otrăvit de antisemitism, etc.. Prezentarea suferă, oricum, de maniheismul cultural—probozirea lui Bergson, Husserl, James, Freud, Jung, Dilthey, Heidegger, suficienţa sectară, polemismul decredibilizant.
Catarismul lui Schuler poate să fie o butadă, sau o găselniţă. Studiase ştiinţe juridice şi arheologie—similitudinea cu teoreticianul matriarhatului. Lebovic are o lucrare despre ‘Filozofia vieţii şi a morţii’ (biopolitică nazistă); Lethen are remarci despre deceniul noii obiectivităţi. În ’25, Klages şi Bernoulli editează ‘Bachofenia’—Schröder se referă la ‘psihologia universitară’ a primului sfert de secol—legăturile lui Klages cu lumea medicală germană: vienezul Lersch, Häberlin—Michaelis. Furness şi ‘Copiii lui Zarathustra’—Schuler a publicat o recenzie şi un poem—1893 şi 1904—călătoria la Roma din primăvara lui 1894, ‘imanenţa trecutului mitic în prezent’, Mathilde Ludendorff. Davies menţionează recursul la Daumer.
Davies, ‘Mit, matriarhat şi modernitate’.
Azi am amintit de ‘apa oblică’, atrăgându—mi ocări.

Aşadar, sosul şaormei şiroind pe blugii noi, fumatul, seara, pe rampă, conştientizarea dorului. Vremea. Leafă, azi. Postări. Avizul & factură & pantofi.
Azi, marţi, 160 & 180 & 130 & 100 & 40 & 40 & 20 mii [prăjituri & ţigări, cola & şaorma & prânz & cremşnit & gustări & cafele].
Dor. Fructele. Ritm. Mirosul. Azi & luni & joi. Degetul. Fumat. Postări. A lista. Leafă, azi. Ed. & pantofi & factură. Miros. Obez. Vremea. Ploaia. Oră. Taxisul. Azi, colege, vrut, blonda & ieri & joi & blonda, joi. La 5 z..

Umorul nu e o forţă. Inteligenţa e o forţă. Nesusţinut de inteligenţă, neinspirat, umorul decade în tembelism anost.

De la 1 ½ dim., 12 ţigări. Azi, gustări, prânzul, cremşnit, cafeaua, şaorma, fumat, cola, plăcintă. Lactate refuzate.

duminică, 1 iunie 2014



Unitarianismul nu a fost un modalism, ci un deism psilantropist, sau adopţionist; alternativa la ceea ce crezuse Coleridge în tinereţe e un modalism calcedonian. Prin unitarianism, îl înţeleg pe acela principal, obişnuit, nu cele ale lui Servet, Swedenborg, sau al reformaţilor unguri—ci unitarianismul pedestru, obişnuit, al sc. XVIII.

Contextualizarea operează împotriva apriorismului confesionalist al unei tradiţii, a monopolizării, şi se referă nu numsi la contexte politice sau sociale, ci şi culturale, încercând corelaţii, analize, etc.. E ceea ce găsim şi la Frank, Coleridge, Bruno, Cusa, etc., e poziţia inteligenţei critice.
Există un context cultural valabil în sine, neprovenit din politică, etc.. Sincronismul e o tendinţă culturală distinctă.

Vigoarea netă, indiscutabilă a enunţării e altceva decât vigoarea gândirii, sau a logicii.
Robusteţea expresiei e distinctă de vlaga minţii.
Geniul predaniei convingătoare, şi simplitatea colţuroasă.
Nu orice simplitate e cursivă, îmbietoare, sau însufleţită. Simplitatea relaxată, animată.

Eternitatea atemporală (de o natură alta decât a succesiunii) nu are niciun raport cu timpul, nu îl precede, etc., nu poate fi raportată în niciun mod evenimenţial la timp; pe credincioşi, pe creştini îi scandalizează dezantropomorfizarea. Eternitatea înseamnă fără timp sau succesiune.
Ordinea atemporală, concept logic, dar vid psihologic, intuiţie sau rezultat fără reprezentare, nu înseamnă secvenţă de evenimente; ea coincide cu timpul nu ca surogat al instantaneităţii.


La noul primat anglican, fostul om de afaceri (petrolist), există, la nivel simbolic, şi Cranmer, şi Wojtyła.

Kerygma e ceea ce Apostolii sunt mandataţi să propovăduiască, şi ea revine carităţii, prin împuternicire divină.

Reversul e acela că nu orice predică înseamnă kerygmă.
Teologizarea creştinismului a însemnat şi despiritualizarea lui, ca şi degradarea carităţii.