miercuri, 31 iulie 2013


Tonul sentimental, afectarea, retorica, exclamaţia, verbalul. Austeritatea literară în teologie, absenţa retorismului, a afectării (care nu e numai în adresarea directă; de ex., Bulgakov, Sf. Pavel F., tonul omiletic, exortativ, neştiinţific, ‘corespondarea’). Exemple de stil literar impasibil, neutru, în teologie.
Afectivitatea exhibată.
Teologia sentimentală, care recurge la expresia afectivă.
Simmel spune că pionierii germani ai ştiinţelor sociale (unii, germano—evrei), din sc. XIX, i—au furnizat nu numai factologie, ci mai ales un mod de a gândi, de a înţelege şi defini umanul, i—au revelat dimensiunea socială a umanului, i—au deschis lumea socialului, inspirându—i teza aprioricului social, realitatea data ca ceva social. Iar gândirea lui sociologică e, bineînţeles, de inspiraţie pronunţat marxistă—ca şi a lui Weber.
‘Filozofia banilor’ e o capodoperă publicată când autorul avea 42 de ani; vine după alte trei vols. (la 32 şi 34 de ani), lucrări cărora Simmel ajunsese să le impute, retrospectiv, lipsa originalităţii, nu a corectitudinii, probităţii sau a justeţii. Nu erau lucrări greşite, ci neoriginale, anoste. Nu erau pe potriva a ceea ce simţea că îi e posibil. Nu—l reprezentau cum se cuvine.
Teza de doctorat a lui Simmel, de la 23 de ani, se numea ‘Esenţa materiei în monadologia …’, desemnându—l ca timpuriu specialist kantian.
Un tabel al activităţii lui profesorale pe zece ani arată că la Berlin a predat sociologie, logică şi teoria cunoaşterii, filozofia artei, istoria filozofiei (sc. XIX şi generală), etică, un curs de ‘introducere în filozofie, cu privire specială asupra filozofiei societăţii şi a istoriei’, şi filozofia culturii.
În artă, era un critic al esenţei, un autor al esenţialului, de o originalitate marcată, şi niciodată un epigon.
În modul salahorilor culturali americani, A. Bloom susţinea, în numele simplismului şi al reducţionismului, că ‘nu există cărţi de ştiinţe sociale care să poată fi numite clasice’, cu excepţia a doi … autori (nu cărţi!) (vrând să spună numai că doar aceştia îl interesează); ceea ce aminteşte de pamfletele lui Barzun, şi îi anulează nu numai pe Simmel şi Durkheim, dar şi pe Mauss, Marx, etc..
Enciclopediştii americani au ceva salahoresc şi imbecil, râvna neinspirată.
Pe Bloom l—am citat după un articol de S. Mestrovic.

marți, 30 iulie 2013


Dacă se menţionează că Lonergan era metodolog, trebuie observat că la fel erau şi F. Bacon, Descartes, Spinoza (‘Îndreptarea intelectului’), Kant, Husserl, Gonseth, Bachelard, Gadamer, Noica, adică metodologia are o istorie filozofică prestigioasă, şi nu e auxiliul anost al teoriei cunoaşterii. Unii pozitivişti, unii neokantieni, unii sociologi, etc., au acordat euristicii întâietatea.
Lonergan era un metodolog—aşa erau şi tomiştii transcendentali de expresie franceză, şi pionierul modernităţii Bacon, şi Descartes, raţionaliştii moderni în general, Kant (autorul ‘Prolegomenelor …’), Husserl, etc., marii autori de euristică.
Metodologia e un domeniu al gnoseologiei. E vorba despre a caracteriza, sau a descrie metode.
Descartes tematizează intenţia metodologică. Gonseth a oferit o filozofie, împreună cu o metodă.
Cum să cunoaştem, în filozofie?

Nişte cărţi de Idel, Hacker despre Wittgenstein, Nouwen, Chopra, Bilal, McDowell, H. Chadwick, Bouwsma, Cavell ….
Deasemeni, o antologie, Damasio.
A se gândi cu intensitate la moarte şi suicid—până la transfigurarea funebră—ca, de ex., schiţarea gândului wagnerian al morţii: e şi o deprindere spirituală, o rafinare a umanului, tanatofilia neostentativă.
Literatura inspirată de Medjugorje—E. Maillard şi Hasneş—nu e mai interesantă decât Chopra şi Tolle; deasemeni, numeroşii autori de literatură religioasă anostă—ceea ce aş fi numit maculatură religioasă.

Фεύγε, σιώπα, ήσύχαζε! Fuge, tace, quisce!


M—am gandit, zilele acestea, la ceva mentionat in Pateric. Cum putem intelege ceea ce se spune acolo despre privegherea dinaintea duminicii a acestui Parinte? Deprinderea Avvei Arsenie de a priveghea inaintea duminicii poate fi inteleasa in trei moduri. Intors cu spatele catre apus, catre soarele apunand, Avva se ruga, cu mainile inaltate catre cer, pana ce soarele ii stralucea din nou pe chip—adica, pana cand se transfigure, pana devenea luminos. I—am spus astazi cuiva, in timp ce asteptam intervalul necesar pentru determinarea washout—ului, care cred eu ca sunt cele trei interpretari ale anecdotei despre Avva Arsenie—interpretarea in registrul fabulosului: se ruga pana ce rasarea soarele in mod miraculos, rugaciunea lui facea sa rasara soarele in mod minunat—interpretarea ascetica, sau morala, gaseste ca Avva se ruga pana in zori: fiind cu fata catre rasarit, Avva Arsenie se ruga pana la rasaritul soarelui, care ii stralucea iarasi pe chip; adica, se ruga toata noaptea, priveghea inaintea duminicii—si se ruga pana ce se transfigura, pana ce chipul ii devenea luminos, aceasta ar fi interpretarea neptica sau isihasta, Avva Arsenie se ruga pana la transfigurare, pana ce se schimba la fata.
Nişte cărţi de Booth, Sartre (Jeanson, convorbiri, F. Jameson), Marcel, B. Kennedy despre Deleuze şi cinema, Borg, Crossan, cartea despre mituri a lui Frye, aceea a lui Invernizzi despre pesimismul nemţesc.
Deasemeni, de şi despre Ricoeur ('Husserl', 'Timp ...', convorbiri, etc.).
Văzut, dum., noul ‘Trek’ (‘În întuneric’)—citind despre Abrams, aflu că a debutat ca regizor de filme cu a treia ‘Misiune imposibilă’ (urmându—le lui Woo şi De Palma) şi a regizat şi precedentul ‘Trek’ şi ‘Super 8’, ‘În întuneric’ fiind numai al patrulea film—a lucrat mult ca scenarist şi, de la o vreme, mai ales ca producător.
Abrams nu recurge la umorul buf al lui Spielberg, şi ca atare e în măsură să reabiliteze cinematografic aventura. Îi e superior lui Spielberg prin nerecurgerea la comicul buf al aceluia.
Cu 3 s. revăzusem mai multe com. ale americanului anglofil—acelea despre ‘Amurg’, ‘Trek’, etc., iar tonul era just, mult mai corect decât al cusurgiului Watson, cu obiecţiile lui lipsite de sens.
Am scris mai multe, nu fără plăcere, aici.
Atunci când nişte intelectuali contemporani se declară interesaţi de prezentările populare ale gnosticismului antic, asta spune ceva şi despre interesul intrinsec al acestuia (e o doctrină, sau un grup de doctrine, care atrag atenţia), cât şi despre falimentul, măcar relativ, al alternativelor—intelectualii găsesc în prezentările populare, tendenţioase, ale gnosticismului, ceea ce nu le oferă predania creştinismelor apostolice accesibilă curent. Mă nemulţumeşte suficienţa conservatorilor grăbiţi să muştruluiască ‘derapajele intelectuale’, etc., când ceea ce ar trebui să observăm e contrariul: interesul unor învăţături—şi apatia suscitată de predaniile curente.
E vorba despre modă—însă aceasta caracterizează şi convertirile, etc.. Tot moda suscită şi ‘valurile’ de convertiri, etc., iar Lourdes popular nu e mai nobil ca Hammadi—ul popularizării.
Există un aport al gnosticismului antic reciclat la spiritualitatea contemporană.
Sunt unul dintre cei cărora Chopra li se pare net mai interesant decât predicatorul scoţian G. Campbell (--sau chiar decât A. Gerard, † 1795--); dacă unii reuşesc să le găsească interes unor relativ anoşti autori scoţieni din sc. XVIII, nu înţeleg de ce medicul avangardist trebuie bagatelizat de neaveniţi. Morala e că, dacă li se poate găsi interes până şi unor autori ca scoţienii menţionaţi, atunci simpatia pentru Chopra e mai mult decât admisibilă.
Aproape întotdeauna, ‘exigenţa’ e reflexia mărginirii.

A nu da sociologia consumului literar, sau a pieţei, drept estetică; ‘Potter’ ar putea avea soarta lui Cooper, sau a altei literaturi de gen odinioară prestigioasă, rămasă celebră, cu toate că mai puţin gustată; pe de altă parte, cu toţii avem câte o listă de autori vitregiţi de fluctuaţia gustului şi a popularităţii, etc.. Fluctuaţia popularităţii spune ceva despre public în general, ca entitate sociologică difuză, nu despre meritul literar.
(Remarcă ocazionată de discuţia despre R. Galbraith, şi previziunile despre soarta lui ‘Potter’.)
Bergoglio—primul iezuit, primul creştin provenit din emisfera sudică, primul—de multă vreme—care să fi inaugurat un nume episcopal dinastic, primul Papă care să fi fost preot consacrat (fiind iezuit, nu poate fi numit călugăr), de după Papa Grigore, reacţionarul.
Originalitatea şi naturaleţea bavarezului—tot ceea ce ‘se scutură’, detaşabilul, superfluul—lepădarea a ceea ce numai pare ‘de la sine înţeles’, fără a şi fi ca atare.

Din punctul de vedere al literaturii generale, Coupland e un scriitor din liga lui Bourget, Morand, Cronin—ca factură a succesului, mutatis mutandis, fiindcă publicul s—a transformat din punctul de vedere al câtorva parametri—adică, treapta superioară succeselor de aeroport/ gară/ plajă—Coupland e Morand al vremii noastre—cosmopolitul, adică. Dar cel mai mult îmi aminteşte de francezii menţionaţi—şi asta măsoară şi diferenţa nivelului educaţional al celor două epoci cultural—însă am avut în vedere situarea din perspectiva sociologiei succesului, şi al locului în diagrama atitudinilor literare.
Arta nu are poli, ci trepte, o ierarhie. Ceea ce nu e de 10, poate să nu fie nici sub 5.
‘Ceasurile’ îmi suscită o însufleţire literară mai vie decât nuvelistica de senectute a americanului Barth—pare mai autentică, în sensul că, deşi convenţională în toată regula, nu are artificialitatea caracteristică fantasmelor, a nuvelelor lui Barth. Sb. seara am citit alte două nuvele ale lui Barth—iar ieri, 2 ½ ore (8 ½ seara—11), ‘Ceasurile’, care are o galerie interesantă şi imagini de natură să placă. Iar cele patru ceasuri descrise sunt: acela de bronz aurit, acela pătrat de argint, acela de porţelan pictat, şi acela de voiaj. [Luni seara am citit puţin, de la 0 dim.. Marţi seara, ameţit de furie; numai am simţit trepidaţia, huruind, undeva în stânga mea.]
Îngălarea sentimentală a povestirilor culese în ‘Toga Party’ denotă trăsătura de fantasmă a acestora—sunt fantasme pesimiste despre decrepitudine; nuvelele americanului Barth sunt de esenţă fantasmatică, reveriile maladive ale cuiva ameninţat de bătrâneţe, şi, dacă denotă dibăcie, arată şi imaturitate morală, izmenirea vedetei avangardismului, versantul uman lasă de dorit.
Gnosticismul paleocreştin e o alternativă la predania oficială mai viabilă decât platonismul şi alte căi propuse—iar cei ca Păr. Jaki omit să amintească ‘arianismul’ newtonian (ceea ce englezul denumea, impropriu, astfel); prezentarea populară a gnosticismului viabil nu e un surogat, ci poate să însemne o spiritualitate vie, trăită.
Zilele acestea am întâlnit eutrapelia menţionată atât la H. Rahner (despre ludic), cât şi la catolicul Watson (relativ la afabilitate şi, mai nou, la mârlănie)—şi pe Döllinger—la modernistul englez, şi la Kasper. Paradoxul ereziarhului neamţ e de a fi, pe de o parte, liberal—pe de alta, ‘conservator’—liberal în numele ‘vechimii’.
Filozofia nu are scuze pentru lipsa de interes, pentru a fi neinteresantă. Dar e legitim să întrebăm mereu: ‘—neinteresantă, pentru cine?’. Lipsa de interes e mereu un fapt (psihic, moral) relativ la cineva, care descrie sau caracterizează reacţia cuiva.
A lucra cu simţul caligrafului, cu dibăcia şi precizia aceea, a rotunji mişcările, ideea preciziei şi a ştiinţelor; e, şi aceasta, virtutea neprovenită din ură, diafana virtute neurâcioasă, necoruptă de simpatia amăgitoare, părelnică, şi neînveninată, neabătută de ură, de boala urii.
Morala înseamnă viaţa filozofică, filozoficul nealienat, nereificat, necrispat, etc..
Ideea este că ei te vor urî şi marginaliza oricum, iar afectarea modestiei nu e prudentă, ci perdantă; neasumarea altitudinii proprii e un viciu. Cine aşteaptă ceva bun de la alţii, nu va primi decât ocări. Însă negândirea e o greşeală; iar urmările traumatice vin din a nu gândi, din a bloca gândirea, din a suprima fluenţa gândirii.
Cei care caută să te împovăreze cu agresivitatea şi mărginirea lor.

Azi, luni, am avut ocazia să recapitulez rock—ul nemţesc—industrial, thrash, power (Helloween), Die Krupps, Scorpions, Morgoth—hitul ‘Davai’, etc..
Despre concerte—scandinavii, etc..
Analiza, şi rapidă, în termenii patologiei. În rest, azi (luni), cârpâceala la care recurg mai nou.
Analizabilul. Ed. ě. Boardul. Filme& la 10 l.. Consum.
Surâsul unei copile. D., la aproape 3 s..
Divergenţele gustului denotă că acesta operează cu elementele individuale ale subiectului, că e vorba despre configuraţii ale elementelor personale—aşadar, strădania duce la obeictivitatea faţă de sine, autotransparenţa. Gustul nu e subiectiv, dar individual.

Marţi, despre dialoguri, Platon, Sf. Grigore al Nyssei, Capadocieni, Ierarhi, familia Sf. Vasile, ‘Filozofia banilor’, iezuitul canadez, ed., literatura de gen (cele patru francize), seriale.
Standarde sexuale.
Ferocitatea lichelelor, a bădăranilor care—ţi fac educaţie.
Dialogurile greceşti pe care vreau să le citesc, trad..
‘Filozofia banilor’—sumarul, ‘Sărăcia …’, etc..

Dar greşeala a fost luarea în deşert, rostirea în zadar, divulgarea, mahalagismul—zadarul. Ceea ce lor nu li se cuvenea.
Primii mari teologi imanentişti occidentali—Feuerbach, Hegel, probabil şi alţi hegelieni, şi unii autori dinainte de Hegel (Kant, unii iluminişti, etc., toată pârga culturii intelectuale moderne).
Feuerbach face o analiză imanentistă, însă nu antireligioasă, a creştinismului în termenii săi esenţiali; e un ‘teolog secular’, aşa că nu e surprinzătoare admiraţia pe care i—o poartă cei interesaţi de Bonhoeffer (cu toate că publicul său creştin nu e restrâns, limitat la aceştia).
Teologia imanentistă occidentală, chiar drept critică seculară, e distinctă de fenomenul filozofic—literar al anticreştinismului; termenii imanenţei, cred unii, sunt mai proprii analizei şi înţelegerii religiei, analiză care să fie o filozofie, şi nu o parafrază pioasă, un ecou drapat în straiul filozofic, psitacism.

Viaţa filozofică trebuie alimentată nu de ură, ci de caritate; trebuie să provină nu din furie şi necruţare, din supărare, ci din înţelegere (omul e natură înţelegătoare, adică raţională, cu toate că poate alege nerealizarea firii proprii). Dar simpatia nu trebuie nici să corupă, să moleşească, să justifice abdicarea de la virtute, să destrame şi scâlcieze—prin sentimentalitate, de ex.. Virtutea e lucidă—altfel, e privare.
Simpatia nu trebuie să erodeze virtutea, preschimbând—o în libertinism anost şi, în fond, obtuz. Libertinajul poate fi o ispită a carităţii—caritatea poate fi tentată de derapaje.
Cealaltă ispită principală e privarea posomorâtă, apatia mohorâtă. Trăirea virtuţii e bucuria de la Sf. Spirit, nedeductibilă din premisele naturale. Firea în izolarea ei nu girează bucuria.
Existenţa grevată de privare, limitată de privare, găunoasă, nu înseamnă virtute, asceza e simbolul virtuţii, nu realitatea ei (care e, imprescriptibilă, dar al Sf. Spirit). Ideea nu e să frângi—ci să frângi viciul; altfel, e numai dezăgăzuirea distructivităţii. Când frângi, ia seama la ceea ce frângi—altfel, remedial agravează. Asceza barbară e cel mai mare rău al sfinţirii, antipodul ei—deopotrivă metafizic şi psihic. E ‘tendinţa polară’, ispita.
Simbolica dezlegării, înţelegerea, nejudecarea (‘Prin puterea …’/ ‘Nici eu nu …’); e ceva oferit de Biserică, adică nivelul, altitudinea sunt acelea hristice, dezlegarea provine din înţelegerea de care sunt capabili sfinţii, care văd cum trebuie tratate abaterile, etc., atitudinea sfinţilor nu e reprobarea, certarea.
M—am gândit la cuvintele dezlegării, în administrarea vestică a Tainei; pe de o parte, se accentuează realitatea prerogativei sacramentale (‘eu te dezleg …’), pe de altă parte, aceasta e corect referită la substratul mistic, eclezial—hristic, puterea preotului trimite la altceva, la ceea ce e în puterea Lui Hristos--Biserică.
Textele liturgice, sacramentale, etc., folosite, sunt o formă a discernământului colectiv, care transcende momentul individual şi accidentalul, inexpresivitatea.
În concluzie, viaţa filozofică trebuie să provină din caritate, nu din ură; iar lepădarea de ură nu trebuie să însemne dezicerea, abjurarea vieţii filozofice. Se cuvine ca insul să fie auster—fără ură, şi nu din ură, nu fiindcă urăşte.
Omul e, de drept, fiinţă raţională, cu toate că adesea alege să nu fie, căzând în robia patimilor şi sub morişca deprinderilor erodante; ‘planul Lui Dumnezeu’ denumeşte măsura reală a omului.

Modalităţi principale ale criticii literare moderne


În ceea ce priveşte critica literară, exclusivismul se manifestă ca scientism (punerea în cauză a interesului ‘experienţei relatate’, aşa cum apare ea în formatul epistolar, al jurnalului, al paginii inspirate, al vioiciunii ocazionalului, al scrierii ocazionale, al remarcii), sau ca empirism dezlânat (negarea francă, sau dezinteresul faţă de modalitatea criticii obiective, finisate, impersonale).
Analiza poate surveni în ambele modalităţi—remarca comunicată în format epistolar, sau cunoaşterea trăsăturilor obiective, reale, ale operei. Epistolarul poate însemna tot analiză. La rândul ei, critica obiectivă poate viza esenţa, esenţa a cărei cunoaştere devine realizare lăuntrică, deschidere.
Scientismul critic contestă interesul epistolarului—empirismul tinde către bagatelizarea strădaniei de cunoaştere obiectivă.
Cunoaşterea esenţei poate lua formă analitică.
Greşeala e de a fi surprins de josnicia umană rampantă; dar nici Biblia, nici creştinismul n—au îndemnat pe nimeni să mizeze pe contrariu. Ceea ce face creştinismul e să averizeze împotriva pericolelor şi a inconvenientelor mizantropiei, care e la fel de nocivă ca şi credulitatea. Natura nu cunoaşte ‘etica direcţiei’, ‘greşeala nobilă’.

Budismul ca zgură a religiei

Budismul îndeplineşte contrariul creştinismului—idolatria ca atare, zeităţi fără principiul metafizic. Budismul dezinstituie principiul metafizic, şi face loc idolatriei, smintirii. Nu mai există substratul metafizic a toate—şi rămâne panteonul, ca şi deprinderile superstiţioase, etc., zgura religiei. Mintea budistă, dacă vine vorba despre religia populară, mitologică, e, prin compensaţie, neascetică.
Creştinismul nu e un teism în sens convenţional—nu aduce zeităţi, ci emancipează de ele—Sf. Bonifaciu şi lupta împotriva idolatriei; budismul suprimă teismul metafizic, pentru a lăsa idolatria. Pe scurt, budismul face ceea ce creştinismul desface, reprezintă tendinţa contrarie, sublinierea idolatriei.

Hadot întruneşte admiraţia anti—modernilor (budistul , catolicul W., hispanicul); din acest punct de vedere, cred că e filozoful european postbelic cel mai prizat de occidentalii anti—moderni, mai ales aceia înclinaţi către teribilism şi ipocrizie, mascota anti—modernităţii cârpacilor. Sociologul Collins e o referinţă deopotrivă pentru budist şi pentru W.. Am amintit, de curând, circumstanţele în care am întâlnit menţionate atât eutrapelia, cât şi pe Döllinger (la v. H. şi la K.).
M—am gândit la modul în care A. contravine celui de—al doilea adevăr budist (tocmai jindul, dorinţa, ca narcisism şi căutare a originalităţii, ca isteţime); deasemeni, ingratitudinea (arivismul filozofic), insolenţa, şi stângăcia orgoliului, teribilismul calcinat, etc..
Paradoxală e tocmai înclinaţia budistului A. de a face caz de ‘al doilea adevăr’.
Rusdhie. Gustări& cola—140 mii. Polonezele. Ploaia.
Dugheana.
2 x com., azi—alunecarea& retuşuri. 2 x a lista—două vols./ l.& dialoguri, biografia, ‘Durată …’, LF, realistul american, criticul belgian. Pontajul& cazuri& mâncare& a posta, ieri, zorul& trăsătura& retuşuri& la 3 s.& regizorul .
Filme.
Tânăra, dum., oră.
3/ s..
Marea. Concertul.

luni, 29 iulie 2013

Analiza budistă, monada şi karma


Teoriile budiste ale eului se întemeiază pe o confuzie (ceea ce e argumentat e caracterul sintetic al identităţii umane psihice, iar acesta nu poate pune în discuţie unitatea ei indiscutabilă) şi pe erori (îi sunt atribuite identităţii elemente senzoriale, etc., în acord cu o teorie empiristă a cunoaşterii şi a identităţii umane); budiştii arată că eul e un întreg analizabil, defalcabil, nemonolitic, dar postulatul simplităţii a subzistat, în Apus, când, unde şi dacă a subzistat, numai în pofida înţelegerii realiste a existenţei unor funcţii, elemente psihice, etc..
Budiştii argumentează despre eu, ca şi despre karma—nu există motive să postulăm unitatea întâiului, şi nici autorul personal şi conştient al celei de—a doua. Ceea ce contestă budiştii sunt postulatele—unitatea eului presupune un substrat unitar, acţiunea karmei demonstrează existenţa unei cauze, a unui agent conştient, etc.. Bineînţeles că eul există, vremelnic—dar nu ca unitate simplă, ca monadă, ca ‘principiu monadic’ al multiplicităţii vieţii psihice. Psihicul nu trimite la fiinţă, la unitatea unei fiinţe, ca monadă, ca substanţă simplă; ‘dincolo de funcţii’, şi de asamblarea lor temporară, de coordonarea lor—simţită—nu există nimic, psihicul nu e girat de o monadă. Aşadar, budismul argumentează mai puţin, şi altceva, decât pretind flecarii. Locvacitatea filozofică ratează caracteristica analizei budiste. Budiştii spun că ‘monada postulată’, entitatea psihică subzistentă, e o iluzie; ceea ce e şi teza ateismului popular. Eul există, vremelnic, chiar dacă trăsăturile definibile abstract ale acestui eu sunt discutabile. ‘Unitatea’ e una dintre aceste trăsături abstracte.
Eul psihic e unitar, chiar dacă unitatea lui e şi vremelnică, şi discontinuă, şi discutabilă (e ‘unitate în raport cu ceva’, ‘unitate după un criteriu’, fenomen de situare, grupare a indiciilor, întrebuinţare a unei grile logice: interpretând realitatea în raport cu ceva, etc.); eul uman nu e ‘unitar în mod absolut’, ci relativ la un criteriu.
Câteva postulate care au ajuns să treacă drept de la sine înţelese în reprezentarea occidentală depind de nişte false necesităţi logice, sau petiţii de principiu; agentul karmei, existenţa monadei umane, a substanţei simple individuale, abia ar trebui să fie argumentate, nu presupuse ca indiscutabile în virtutea principiilor logicii aristotelice. Existenţa karmei nu demonstrează existenţa unei cauze conştiente, care să lucreze prin karma; existenţa eului, a ceva—ului, a dinamicii, a fenomenului dinamic desemnabil ca eu, nu are, în virtutea principiului necontradicţiei, trăsăturile traduse, sau abreviate prin noţiunile abstracte care îi sunt atribuite, sau care sunt predicate.
Agentul conştient al karmei, existenţa monadei umane nu sunt necesităţi logice, şi negarea lor nu contravine principiului necontradicţiei.

Intelegerea vine din comparatie, din existenta termenilor de comparatie, din faptul ca ceva e comparat cu altceva, ca exista termenii de comparat. Scopul e nu amalgamarea, ci distingerea. Comparaţia subliniază funcţia. Comparaţia dă tridimensionalitate, disjunge planurile. Pentru a înţelege ceva, compară cu similarul, raportează la asemănător. Comparaţia face să reiasă individualul. Mă gândesc, însă, la comparaţia spontană, acţiune naturală a minţii, nu la disciplina savanţilor, care e zădărnicie şi nevederea pădurii din cauza copacilor. Cu alte cuvinte, comparaţia trebuie făcută cu simţul esenţialului—şi numai cât e relevantă. Comparatistica e caricatura barocă, plegia comparaţiei. Comparăm ca să înţelegem mai ascuţit, nu ca să estompăm. Liniile singularului trebuie să reiasă cu un plus de limpezime şi precizie, nete.
Comparatistica e activitatea lui Trăsnea devenit critic literar—mă refer la comparatistica de catedră, etc..

Una din funcţiile inteligenţei e discriminarea, preliminară înţelegerii; iar înţelegerea ca atare e un act al minţii, care e un întreg ireductibil la raţiunea silogistică.

vineri, 19 iulie 2013

În loc să vorbim despre raţionalismul filozofilor, ar trebui să ne referim la raţionalitatea lor, trăsătura lor raţională—şi deprinderile aferente. Filozofiile lor (Descartes, Spinoza, Leibniz) sunt raţionale, exprimând caracteristicile unor minţi (nu algoritme impersonale, ci amprenta, matricea personalului), nu raţionaliste.
Explorarea raţionalităţii unei filozofii, a caracteristicilor ei raţionale, ca gesturi, operaţii, paşi, etc.. E adevărat că modelul unora dintre aceste filozofii e matematica—şi nu ştiu dacă ar fi mai sugestiv să vorbim despre ‚cunoaşterea matematică’ (mai degrabă decât ştiinţa ca rezultat, ca finisare).
Faptul că victoria binelui este întotdeauna relativă, întotdeauna fragmentară, parţială, ţine de esenţa a ceea ce numim bine, e definitoriu pentru ceva—ul numit bine (care suscită încuviinţarea), altceva decât coordonata metafizică supremă: o încuviinţare, spontană sau raţionată.
Resimţirea binelui e o formă de asentiment dată realului.

În termenii obiectivităţii filozofice.

Îngrădiri.

Brussolo—sau chiar francizele, deşi nu la ele începusem prin a mă gândi—ca Tolkien la catolicul Watson.

Citit …& neîncrezător. Credulitatea. Luat de sus.

Concluzii, ieri (joi). ‘Elita’. Cârdăşie.
Marea, cf. luni. Grimasă.

‘Dintr—o privire’.
Excedarea.
Adenomul. Anomalia, anatomia.

Tolkien la catolicul Watson& ‘Margot’—reluarea de pagini—în termenii existentului, empiricul îi e superior aprioricului. Antiteza, Lovecraft & Simenon.

Fermitatea ralierii la marginalizarea mea. Cârdăşia şi socialul; experienţa mea nu poate fi interpretată în termeni de societate, e impropriu, ci de cârdăşie, eventual de clică.
Aşa, cârdăşia e matricea comunitarului—iar clica, forma lui supremă, adică cea mai defirenţiată.

Aşa cum citeam ‘Margot’ (şi Merle, ‘Sawyer’, ‘Alice’, Wanda W., Cocea şi Zincă, inscripţia, pagina, citirea lui London, ’87: trecerea de la obiceiul lui Barthes, la ‘bifare’; recitirea e o formă a aceleiaşi înclinaţii sau tendinţe hedonice, demnitatea literară afirmată, respectul, ceea ce denotă respect—plus întâia pagină a lui Beyle, în ‘89)& verile mele de cititor. Copila din ‘92& elucidarea, momentul. Laura. Laura—paşii, scuar, hainele, clinică.

Minţi îmbâcsite.
Întortocherea.
Naraţiune neliniară, şi ‘haotică’, spontană, guvernată de spontaneitatea—memoriei.

De la o vreme, nu am mai citit aşa, am capitulat, n—am mai citit ca pe vremea lui ‘Margot’—ci bifând, ‘trecând mai departe’—în accepţia caricaturală a predilecţiei mărturisite de Bachelard (spre deosebire de experienţa lui Gracq, Nabokov, şi a evreului argentinian).

Nu era ceva deliberat—cu atât mai puţin resimţit ca împovărător—sau crispant—sau artificial—ci spontan şi deschis.

Simbolicul spontan, al subconştientului, natural, nu acela căznit.
Religiosul, imaginaţia, identificarea greşită, sentimentul, altitudinea, metaforicul. Nu era supralicitarea, placatul, artificialul.
Nu aveam nimic de învăţat de la ei, sau de admirat la ei; oamenii ‘sociabili’ pe care i—am cunoscut nu erau decât jeguri ordinare—laşi, trădători, parşivi, etc., mustind de ură şi mărginire—‘societatea’ pe care o afirmă ei, socialitatea, nu e decât cârdăşie, gregaritate înveninată, priceperea parşivilor, iscusinţa tenebroasă—ce cloacă de patimi şi urâţenie e socialitatea aceasta strâmbă, hâdă, diformitatea comuniunii false, clădite pe nesimţire şi lipsă de imaginaţie. Urâţenia cârdăşiei care trece drept ‘societate’, nesimţirea care face posibilă lejeritatea—şi o explică.
O societate fără virtute e o cârdăşie. Acolo unde nu e cunoscută virtutea, socialul e cârdăşie.
Cauzalitatea şi coerenţa; în lipsa cauzei, efectul nu are cum surveni.
Cârdăşia nu e un bun dascăl de virtute, iar dascălul lor nu e sociabilitatea autentică—ci cârdăşia, gregaritatea, etc., formele degradante şi infraumane ale socialului.
Rezidenta, azi.
Pacienţii, azi.
Necondiţionatul.
Cafeaua. Banii. Mâncare.
Cafele.
Carnificaţia. ‘Hepatizaţia roşie’. Infiltrarea mezenterului& hilul, aspectul de lumen (conturul nechistic)& carnificaţia remarcată& anomalia lumenelor cu nivel.
Oră. Mersul. Cafele. Pacienţii de azi. Poliţă. Mirosul.
Idealul estetic necondiţionat al unui scriitor, ‘ceea ce are în minte’, gândirea, la diferite nivele de abstracţiune (program, teză, sentiment, ideal, etc.) sau de explicitare, trebuie să fie nu interesant, ci util; trebuie să ducă la realitatea operei, la esteticul prezent. Altfel, e un element psihologic, şi ceva pur funcţional—şi accesor, secundar, funcţional, ghidează viaţa interioară. E mai puţin interesant ‘ce a vrut să facă’—deşi confruntarea cu rezultatul e semnificativă.

miercuri, 17 iulie 2013

O însemnare de semantică medicală

Ne putem pronunţa clinic în privinţa existenţei unei supuraţii pulmonare când există bronhoreea purulentă caracteristică; abcesul e cea mai comună formă de supuraţie pulmonară. (Elucidare ocazionată de cazul pacientului VP, 83 de ani, internat la Medicală I, cu hemoptizie, sindrom inflamator, etc..)
‘Supuraţia’ e desemnarea nespecifică a oricărei inflamaţii (acute) netuberculoase; dar cuprinde şi patologia bronşiilor.
Supuraţiile pot fi primare sau secundare.
Existând şi supuraţie cronică, ‘supuraţie acută’ e netautologic.
Aşadar, există şi supuraţie neacută, şi supuraţie neparenchimatoasă (a căilor aeriene: de ex., bronşita cronică purulentă, sepsisul bronşic cronic [1]). Esenţa fenomenului sunt necroza, şi evacuarea de puroi şi sfacele.

NOTE:
[1] Bronşiectazia e forma severă a bolii pulmonare supurative cronice.
Infecţia bronşică pe termen lung poate să urmeze pneumoniei severe.
Chang, Redding şi Everard au un articol despre expectoraţia cronică.

Elementarul htonian şi subtilitatea în literatura de divertisment propriu—zisă

Treptele divertismentului—chiar venind vorba despre divertisment—şi anume, acela eficient, funcţional, se poate afirma că unul e mai subtil, iar altul, funcţionând, e mai elementar—ceea ce nu înseamnă că e calp …. Nu tot divertismentul e la fel, uniform—există o gradare.
Divertisment fiind, unele lucruri sunt mai subtile, fără a—şi ‘depăşi condiţia’, pe când altele rămân mai directe, mai elementare, mai htoniene şi nete ca scop: ‘primitivitatea’ despre care vorbea Gracq referindu—se la Verne, cu toate că ideea mea de elementar în literatura de gen e, probabil, alta; nu doar cronologia a făcut ca Rembrandt să nu ne ofere pictură naivă.
Araioză înseamnă rarefiere—aşadar, aspectul rarefierii nespecifice a substanţei albe. Leucoencefalopatia subcorticală (boala Binswanger) e o formă de demenţă vasculară prin afectarea vaselor mici. (Dar e vorba despre Otto B., unchiul lui Ludwig B..)
Detaşabilul semnalat de către Gracq, ‘scuturabilul’, ceea ce se detaşează la scuturare, ceea ce ‘cade’, zgura—decolabilul. Acesta e rezultatul citirii critice—necomplice, neconcesive.

Că veni vorba, mă întreb ce gândea Simmel despre kantismul lui Trendelenburg (odinioară mă interesa ce credea despre Dilthey)—şi despre alţi comentatori din valul renaşterii kantiene.
Scrierile timpurii repudiate de Simmel—în numele originalităţii mai înalte, al forţei superioare, descoperite la un moment dat, al profesiei deplin învăţate—ceea ce nu fusese cu totul cazul mai devreme; vroia să spună că a trecut de la nişte scrieri impersonale, nu incorecte—nici epigonice, la o formă inspirată, originală, asumată, netă. E o chestiune de originalitate, forţă, vlagă.

Orientarea numită hermeneutică a filozofiei din ultimul veac se referă la Heidegger, Gadamer, Ricoeur, Vattimo; linia aceasta e un zig—zag genealogic, şi o chestiune de revendicări—în paralel cu tatonări individuale, nesubsumabile cu adevărat unei tendinţe unitare transindividuale, e vorba mai degrabă despre o idee, căreia fiecare îi dă formă după tendinţa proprie. Hermeneutica e, în istoria culturii, un termen polisemantic.
Tematizarea interpretării începe cu Stagiritul, în Περὶ Ἑρμηνείας, a doua parte a ‘Organon’—ului, tradusă de Boethius.
Schleiermacher pare să fie cel care a extins chestiunea interpretării—de la Scripturi (scriptura sui ipsius interpres), la celelalte scrieri—şi modalităţi de comunicare.
Relaţia inefabilă a trăitului (înţeles mai ales sub aspectul idiosincraziilor, al accidentalului, al cotidianului incongruent sau tern, al zaţului, al ‘restului’, al facticităţii, al zgurii, al lestului) cu gânditul cere un punct de vedere original şi o înţelegere psihologică justă—există, vreau să spun, un astfel de punct de vedere, de unde relaţia celor două, poate chiar îngemănarea, apare ca semnificativă, ca remarcabilă, sau măcar menţionabilă—un loc cognitiv, de unde cele două talere să poată fi sesizate în relaţia lor, o înţelegere inspirată.
Trăitul acela ingrat nu e nerecuperabil, are talerul său metafizic. Există un unghi din care se poate sesiza scânteierea lui ascunsă. Aceasta completează ipoteza anti—insularizării (campania împotriva ‘enclavelor’ sau intruziunilor sacrului, a artificializării, a religiosului deliberat, placat, a surplusului); sacrul şi religiosul nu sunt cotloane; ceea ce e insularizat e falsificat, contrafăcut, ceva împovărător.
M—am gândit mult, zilele acestea, către jumătatea verii, când vremea s—a mai răcit, la verile mele de cititor—de cititor de literatură de gen: să zicem, ’90—’94, sau ’87—’94, nesaţul acela, însufleţirea atinsă, voia bună, faptul de a nu fi crezut în mediocritatea informă, net descurajantă, a copilăriilor sau adolescenţelor din jur. Alternativa la acestea, copilăria asocială, a fost aspră, poate, însă cert salutară. Am supravieţuit Iadului adolescenţelor imunde, terne.
Fiind fericire, cititul e şi virtute, aşadar propria retribuţie.
Verile mele de cititor erau, în copilărie, până la 16 ani, fericite. Literatura de gen nu numai însumează, ci şi simbolizează excitantul, însufleţirea, etc.. Atâţia ani! Nu am despre ce altceva să vorbesc, în legătură cu copilăria mea —dar îmi ajunge cititul.
Barth, giuvaiergiu al nuvelisticii, îşi exersează în voie paleta literară, care nu pare foarte variată; sentimentalitatea e numitorul comun, până la afectare—drame ale bătrâneţii, etc., naturalism ironic; pariul americanului Barth, în această culegere, e să însufleţească personaje, să le dea mişcări convingătoare, resorturi interesante—pentru a le dizolva imediat în ironia întâmplătoare a samavolniciei autorului, care afectează credinţa că nu există nicio diferenţă, intrinsecă sau de efect, între personajul simulat/ creaţia schiţată într—o doară, numai pe jumătate convins—şi acelea asumate, primite, vrute, rotunjite/ cizelate—fadoarea, descurajantul sunt atribuibile lumii observate. În ‘Toga Party’, americanul Barth recurge la stilul indirect liber—gradarea ridicolului, în descrierea costumelor altor invitaţi, reflectă ceea ce simt cei doi protagonişti—ironia barthiană.
Culegerea lui J. Barth e una de povestiri fanteziste, al căror realism pretins are o relaţie echivocă cu metatextualul, etc..

luni, 15 iulie 2013

Portretul mi se părea cunoscut, văd că ar şi fi trebuit; nu e numai eleganţa preoţilor apuseni antebelici, e şi eleganţa inteligenţei, la unul din moderniştii cei mai originali şi de cea mai certă profunzime filozofică. Acum, numele lui, rezervat discuţiilor savante, revine ĩn legtură cu Eniclica unui papă iezuit.

(Completază, împreună cu Teilhard şi Blondel, triada precursorilor lui Lubac—doi iezuiţi şi un laic.)

Iisus i—a acordat Sf. Petru întâietatea episcopatului nu fiindcă acesta îl trădase—cum vreo butadă teologică stupidă—ci fiindcă acesta îl urmase măcar o vreme, îi fusese credincios măcar un timp—spre deosebire de ceilalţi Apostoli, care dezertaseră toţi—şi chiar de ucenicul iubit, care nu risca, fiind în poziţia unui cunoscut al Arhiereului iudeu. Iisus răsplăteşte nu trădarea Sf. Petru—ci credinţa arătată, fie şi numai o vreme—dar singura rezistenţă pe care o remarcase la vreun ucenic faţă de presiunea vremii.
Când se deploră nevrednicia Sf. Petru, e omisă nevrednicia şi mai gravă a celorlalţi Apostoli—care nu făcuseră nici atât. Evangheliile nu vorbesc cu glasul Sf. Petru, ci adesea mustesc de invidia celorlalţi.
Iisus recompensează credinţa arătată, atâta câtă fusese, nu trădarea; alegerea urmează bunul simţ.
Alegerea lui Iisus e răstălmăcită în interpretările predicii curente.
Relieful acţiunilor Sf. Petru are ca termen de contrast, în Noul Testament, inacţiunea majorităţii celorlalţi Apostoli. Sf. Petru nu e dezavantajat de comparaţia cu colegii săi. Comparaţia nu îl diminuează. Sf. Petru rezultă avantajat, mai demn decât colegii lui.

Pe cruce, Iisus afirmă că Raiul e acela prezent, e tot afirmarea eshatonului realizat, a prezenţei lăuntrice a Împărăţiei; îi răspunde tâlharului pocăit că Împărăţia nu e ceva viitor, ceva ce va veni, ci prezentul, trăit aşa cum se cuvine, viaţa nouă e Împărăţia, aceasta nu e ceva ce se va întâmpla, ce va surveni, ci realizarea. Cunoaşterea Lui Iisus, credinţa în El, e Împărăţia.
BookOS.

Socrate în ‘Republica’ şi religiile naturale care vestesc răsplăţi postume apelează la o pedagogie care motivează fără a demoraliza (aporia creştină)—e util ca fiinţa să creadă în compensări postume, întrucât aceasta o îndeamnă la virtuţi, într—un mod care nu devalorizează abrupt prezentul, organicul, ineditul existenţei. Miza rămâne prezentul; retribuirea postumă e un mit util, care stimulează exersarea liberă, conştientă şi focalizată a virtuţilor, nu spoliază prezentul de interes.
Creştinismul vehiculat spoliază existentul, degradează trăirea, descurajează, înveninează, epuizează; livrescul nu e un contraargument, ci un sofism, un recurs sofistic. Nu se poate argumenta împotriva remarcilor cu caracter general referitoare la realitatea creştinismului instituţional, cu pagini. Religia nu e niciodată livrescul. Religia nu e ceea ce spun cărţile, ceea ce propun, sugerează, schiţează, pretind, presupun scrierile teologilor. Religia instituţională, existentă, e normată de viaţă; resursa ei nu e livrescul, teoreticul, generalul enunţurilor abstracte, sau vagi.
Revenind la religiile păgâne care propuneau idealul răsplăţilor viitoare, şi la Socrate din ‘Republica’, strategia lor pedagogică face încât prezentul să nu devină o formalitate al cărei interes e extrinsec; creştinismul a adus pervertirea morale, imoralitatea drapată. Dacă e să îi ascultăm pe unii, nu e singura religie care să fi făcut aşa. Există şi alte religii ascetice care secătuiesc prezentul.
Iar religia nu e ceva livresc, aşa încât tendinţa dominantă a creştinismului empiric, realizat, e cea care contează, din punct de vedere practic. Religia înseamnă trăitul, empiricul şi viul, nu livrescul.
Mitul Căderii, mit al umanizării, afirmă că antropogeneza presupune deschiderea unui registru nou de acţiune, schimbă natura acţiunilor—deschide posibilitatea binelui, însă şi a răului—ambele, nepredicabile relativ la regnurile precedente.
Abia mitul Căderii e mitul facerii omului, al inaugurării umanului. Speculaţiile scolastice (omul ar fi fost destinat fericirii supranaturale chiar dacă nu greşea) pornesc de la o neînţelegere, de la o ipoteză istorică.
Abia Căderea e crearea omului, care comportă riscuri şi beneficii. Există riscul răului.
‘Cunoaşterea binelui şi a răului’ înseamnă, pur şi simplu, binele şi răul—acţiunea trece în registrul conştienţei
Libertatea e mereu ‘faţă de ceva’, relativă la ceva.

Deprinderea filozofiei clasice e intr—un anumit inteles una cvasicarteziana (mai precis, destul de intens pseudocarteziana): de a oferi idei simple, maniabile—la fel ca dialogurile si, in general, raporturile umane din literatura. Deprinderea filozofiei e de a oferi idei relativ simple, reprezentari notionale—sau, nu rareori, metaforice—atat simple cat si conventionale—transparente, sarace conotativ.
Filozofia lucreaza cu idei foarte simple.

A vorbi despre un intelect teologic nerational—suntarea gandirii rationale discursive—natura principal intelectuala a Revelatiei (scripturale sau urmate) pretinde o asumare deasemeni intelectuala, si trebuie subliniat ca mediul transmiterii credintei nu sunt, pentru crestini, riturile, ci mesajele verbale, crestinismul e centrat nu pe rituri, ci pe predanie (trebuie vazut ce spune Enciclica papala noua despre legatura credintei cu Tainele). Altfel, teologiei, ca si Revelatiei, ii ramane ‘’adevarul’’ ‘Stapanului inelelor’; a nu ‘’interpreta’, a nu talcui Revelatia—sau teologia—inseamna a nu gandi, a nu apropria, locul teologiei nu poate fi vidul hermeneutic, absenta interpretarii constiente, lucide, poate fi cea mai paguboasa interpretare, ‘’minimalismul hermeneutic’’ e o evlavie fatarnica, inselatoare, neautotransparenta, placida, si neconvingatoare—hermeneutica se cuvine asumata, constientizata, manuita.
Gnoseologia curenta in mediile religioase traditionaliste e una artificiala si precritica, dar de o naivitate nociva.
‘’Suspendarea interpretarii’’ transforma mesajul de apropriat intr—un discurs literar. Interpretarea e insasi gandirea, nu exista ‘’preluarea ca atare’’, interpretarea e mainile sufletului, daca mesajul nu e interpretat, atunci nu e nici gandit si utilizat constient.
Refuzul, evlavios, de a talcui, transforma mesajul in ‘’Stapanul inelelor’’—mai exact, asentimentul, ‘’credinta’’, are aceeasi functie: ‘’suspendarea’’ neincrederii; e un mecanism psihologic, si tautologic—‘’crezi’’, ca urmare a unor deprinderi, sau conditionari. Cine crede neintelegand e credul. Nu acesta poate fi miezul credintei.

Descartes, Spinoza. Mistica. Visele.
Cultura teologica a francezului& visele& Dumitriu.
Chartier se raliase unui cartezianism foarte relativ—si, probabil, arbitrar.
Penuria augustiniana—sc. XVII, sc. XIV—dar si preconciliar (v. tabuizarea ‘’Marturisirilor’’).

joi, 11 iulie 2013


Ţinuta filozofică a latinilor, mai ales africani, pre—augustinieni, clasa filozofică—ne gândim la Tertulian, M. Felix, Lactanţiu—nu neapărat Sf. Ciprian—nu am o idee despre Iuliu şi Arnobiu—cei care chiar ştiau (să facă) filozofie. Filozofie rasată, cu deprinderi, cu obiceiuri filozofice—chiar tabieturi.
Păgânii africani sunt cel puţin la fel de interesanţi—Apuleius şi Macrobiu—cu vrăjitoria şi păgânismul lor popular, imersat, fluent.
Sf. Augustin va proveni deopotrivă dintr—o tradiţie clasică, retorică şi literară, grecizantă (Sf. Ambroziu fiind marele său precursor, dar mulţi din latinii aceştia erau grecizanţi—Ilarie, Ambroziu—iar unii i—au şi taxat de epigoni; acesta era dialogul teologiei occidentale născânde cu cultura religioasă greacă, iar întâlnirea nu a fost, cred eu, ratată), ca şi dintr—una specific filozofică (a filozofiei atât creştine, cât şi păgâne, plus religia tinereţii lui), teologia raţională a latinilor (în pofida sloganurilor şi vehemenţelor teribiliste). Latinii africani care l—au premers pe Sf. Augustin nu erau lipsiţi de priceperea a ceea ce e filozofic, de dibăcia a ceea ce poate să treacă drept filozofie.
Africanii aduc în cultura latină un anumit simţ al organicului, o precizie a intuirii organicului şi inefabilului.
Într—un cuvânt, latinii antici aveau ţinută filozofică—şi putem măcar să menţionăm vieţuirea Sf. Maxim la Cartagina; e remarcabil că grecul acesta i—a întâlnit pe latini, cultura religioasă latină, atât la africani, cât şi la romani.
Se poate vorbi despre nivele ale interpretării valabile, legitime: de ex., aprecierea la lectură, ceea ce nu înseamnă prea mult, şi corespunde impresiei—altceva decât cunoaşterea. Nu cunoşti cu adevărat ceva în modul acesta—e numai impresia primă, întâlnirea, distinctă de cunoaştere. Adâncirea e netautologică, duce dincolo de acel întâi nivel al înţelegerii. O primă orientare poate fi rectificată complet, basculată.
Impresia e schiţa cunoaşterii; valabilitatea ei depinde de multe—de persoană, de moment, de circumstanţe. Cunoaşterea e un polinom.
Suicidul filozofic (filozoficul nefiind abstractul, ci dincoacele, termenului identitãţii, şi tocmai raţionalistului îi e propriu să nu se dezică de viu—de viul cunoscut).

marți, 9 iulie 2013

M—ar interesa să ştiu care sunt autorii neoplatonicieni studiaţi de Sf. Maxim pe când se afla la Cartagina--

Un om ca Bloy, o minte ca a lui—mult mai degrabă decât Huysmans (dar faptul că eram prevenit împotriva erudiţiei latine a acestuia nu m—a împiedicat să gust, în ’97, romanul său cel mai faimos)—ar fi ştiut ce să facă pentru patristica latină—acei Victorinus de Pettau, Commodian, etc.; şi se poate avansa teza că lui Claudel i—a aparţinut o asemenea minte—iar la modernistul englez v. H. există străfulgerări de geniu patrologic în ceea ce priveşte tezaurul apusean.

O concordanţă a Părinţilor timpurii

Sf. Ignaţiu s—ar fi născut la o dată apropiată de a Învierii—Sf. Policarp era cam cu 35 de ani mai tânăr—ceilalţi trei Părinţi Apostolici (termenul n—ar fi mai vechi de 1672, când a apărut SS. Patrum qui temporibus apostolicis floruerunt opera) fiind Papa Clement, autorul Didahiei şi acela al ‘Păstorului …’ (Robinson situa redactarea acestuia înainte chiar de 85!)—
De la Policarp, la Sf. Irineu şi Clement saltul cronologic e destul de mare, există un hiat; în această vreme au trăit şi gândit Iustin (n. 100), Aristide (care i se adresa unui Imparat din deceniile 3—6 ale sc. II), Tatian, Atenagora, autorul ‘’Epistolei catre Diognet’’, iar datarea pentru scrierea lui ‘Octavius’ e largă—Origen avea vreo 17 ani la moartea Sf. Irineu, şi cam 30 la moartea Sf. Clement, decât care se presupune că a trăit un pic mai mult—Tertulian era din generaţia celor născuţi pe la mijl. sc. II, de o vârstă cu J. Africanus; Lactanţiu era cu vreo 80 de ani mai tânăr (şi l—a avut pe Arnobiu ca maestru), iar Sf. Ciprian se născuse pe la jumătatea acestui interval.
‘Păstorul …’ pare să fi fost subiectul multor controverse antice.
Multora dintre lucrurile scrise de catolicul Watson li se potriveşte forma epistolară, adresarea epistolară—sunt scrise ca epistole, de unde caracteristica tonului.
Rezultatele, semnate in patru feluri—asprimea faţă de rezident—decelerarea—ginecologul, lună, consultul tel.—clinician—ortopezii—substanţa de contrast—teoria—bancuri de violatori—‘Octavius’, Macrobiu, Tacit, policieruri, indexul lui Ghelasie, creştinii africani (Tertulian, Iuliu, M. Felix, Ciprian, Arnobiu, Lactanţiu).
10+ 2 x 7+ 2 (‘Ochiul de jad’)& 2 (‘Turnul …’) vols..

Idealismul gnoseologic nu trebuie confundat, însă, cu criticismul, cu gnoseologia ştiinţifică. Cu alte cuvinte, criticismul nu e un idealism.
La Platon, accentul principal se află pe idealismul ontologic, o formă de realism (realismul antic), iar idealismul gnoseologic, în măsura în care există, se corelează cu acesta, e corolarul ontologiei idealiste. Idealismul gnoseologic platonician e existent ca şi corolar al idealismului său fundamental, fiinţial.
Nu e vorba, s—a înţeles, despre subiecte—Fichte vorbeşte şi despre ‘obiecte’, etc.—ci despre principiul sau temeiul gândirii, al înţelegerii.
Paradoxul ontologic—persecutarea tocmai a celor pentru care Dumnezeu mai ingaduie lumii sa existe, a celor care motiveaza subzistenta Cosmosului.
Reputaţia de stil dizgraţios: Blondel, Fer. Ioan Duns Scotus, Comte. Stângăcie, neglijenţă, grabă, etc..

Caracterul vag al unor afirmaţii filozofice poate fi estimat numai în orizontul literar propriu al autorului respectiv—mai precis, al lucrării sau al scrierii. Despre ‘vag’ se poate vorbi şi în legătură cu expresia gândirii lui Nietzsche, Klages, Heidegger, Marcel, Sartre, Chartier, Carlyle, Spengler, etc.—mulţi, autori de temperament—de ex., cei care nu aparţin descendenţei kantiene—întâlnim, adesea, ceva ‘vag’—însă grila e improprie—e vorba, adesea, despre fulminarea în întuneric—ei sunt convingători intuitiv, nu stringenţi raţionali, filozofia poate să aibă şi alte norme, caracteristici mai literare, poate recurge la un alt etaj de raţionalitate a discursului; merită amintite şi afirmaţiile prudente, voit generale, ‘vagi’, ale atâtor teologi, ale Romei, etc..
Rothbard scrie că Buridan era franciscan—ceea ce e neadevărat; aşa cum ştiam, fizicianul francez a fost preot secular.
Inteligenţa mea se colmatează adesea cu sentimentalism—disfuncţiile, scăderile ei provin din imixtiuni ale sentimentalităţii, se explică prin aversele acesteia, care o şubrezesc şi diminuează—de unde, nota aceea puţin râncedă, insuficienţa ei.

Cu privire la caracteristicile umanităţii reale te înşeală nu (numai) literatura populară, ca pe Dna. Bovary—ci şi, adesea, literatura cealaltă, zisă principală, nu mai puţin idealizantă. Răspunderea dezinformării nu trebuie atribuită literaturii populare—ca şi cum cealaltă nu ar greşi în acelaşi mod.
Filozofii creştini timpurii par să fi scris mai interesant când se adresau necreştinilor—poate din cauză că atunci se adresau bunului simţ, şi trebuiau să ţină seama de obiecţii reale, aşadar discutau critic, analizau critic—nu pledau—pe când faţă de alţi creştini pledează, mizează pe complicitate. Pentru necreştini, filozofii antici scriau mai bine decât pentru creştini, a căror complicitate îi putea îndemna la lene şi cârpăceală.
Erau mai convingători când le vorbeau—nu creştinilor, pe a căror complicitate şi îngăduinţă ar fi mizat—ci necreştinilor, de unde, latura critică, justeţea.
Mai e şi educaţia primită de acei autori creştini timpurii, educaţia lor necreştină.
Un articol englez observă că filozofia lui ‘Octavius’ se găseşte la intersecţia lui Cicero cu apologeţii greci—spunând că e un tratat mai degrabă rafinat, decât original—dialogul poartă numele lui O. Januarius, şi sunt întocmai observaţiile lui Watson: anvergura propriu—zis filozofică mai puţin impozantă decât calitatea literară aparte, farmecul, inefabilul.

Un meniu—‘Evil Dead’& ‘Darkman’& seriale cu supereroi& ‘The Electric Company’, ‘Zona …’, ‘Troll’, ‘Sigaw’, etc..

Am vazut trailerul la ‘Sigaw’—sangele prelins de pe degete pe peretele cabinei de toaleta si, daca vorbim despre plauzibilitate, reactia tinerei e neverosimila—prea inceata, fractionata si—calma: neconvingatoare, afectata.
Văzut ‘Cartea morţilor’, o anostă însăilare haotică de imagini pretins terifiante—însă în loja din care l—am văzut alţi spectatori haleau chipsuri, foşneau ambalaje şi luminau cu telefoanele—nu e regizat de Raimi, aşa cum crezusem, ci numai produs, pus laolaltă—cinci tineri merg la o cabană din codru ca să o ajute pe una dintre ei, soră a unuia din cei doi băieţi, să depăşească perioada de început a sevrajului.
Sub cabană, ei găsesc un adăpost unde sunt atârnate nenumărate cadavre de animale—şi unde se află o bucoavnă—mânjită cu sânge (al victimelor, presupunem)—o profeţie le anunţă ivirea pe pământ a răului, după o ploaie de sânge, şi condiţia ivirii triumfătoare a răului e moartea a cinci victime; le moare câinele, apoi fata în sevraj, încercând să fugă, cu maşina, are un coşmar—sau o experienţă inedită. Ea şi fratele ei sunt taraţi, copiii unei demente, poartă racile familiale—iar aceasta e trăsătura zolistă neintenţionată, fortuită.
Locatarii ajung să se automutileze, se împuşcă folosind pistolul cu cuie, etc.. Se derulează şi nişte flashback—uri: o reglare de conturi familială, o vrăjitoare.
Totul e foarte vag: se vorbeşte despre vrăjitorie, rău, etc..
Singurul moment de însufleţire, pentru mine, a survenit la vederea unei pagini a cărţii interzise: părea să amintească de thrillerul cu Pitt şi Spacey; altceva nu e menţionabil ca atare. Scenariul ‘Cărţii morţilor’ e inexistent, o încâlceală, superfluă, de scene haotice—care vrăjitorie, care jertfe animale, care familie din prologul filmului?
Una din fete se întremează, răsare soarele.