Inapetenţele lui Nicolae Manolescu

Am citit câteva zeci de pagini din primul volum al 'Istoriei critice a literaturii române' (chestiunea barocului, Cantemir, Negruzzi, Russo, Lăcusteanu, Ralet, Ghica, Negri, Bălcescu, C. A. Rosetti, Ispirescu, protoromanele, Filimon), mediocră atât ca stil, cât şi ca percepţie estetică şi interpretare, mediocră ca operă de reflecţie, poate prea tributară clişeelor istoriei ideilor; perspectiva e una optzecistă, postmodernă, intelectualistă, care valorizează 'sofisticarea narativă', intertextualitatea şi parodia, nu emoţia. Lucrarea nu e atât o istorie, cât o secvenţă de comentarii.
Nu mai există sentimentul corespunzător literaturii discutate în acest volum, iar ultimii care l-au avut au fost cei născuţi la 1870. Manolescu îi e nu similar, ci analog lui Lovinescu, şi prin aceea că aparţine aceleiaşi supraparadigme generale.
Inapetenţele lui Manolescu sunt antipatice. Nu e în cauză ludicul, ci inteligenţa şi gustul, care, dacă e asumat, e şi impropriu epocii discutate.
Nicolae Manolescu îşi declară inapetenţa faţă de literatura lui Bălcescu (a cărui operă despre Mihai Viteazul poate fi evaluată drept ceea ce e, o biografie romanescă şi romantică, dealtminteri în mod expres, programatic militantă, ca acelea scrise de Bloy, şi ştiinţifică în limitele de probitate ale standardului romantismului; chiar dacă la valah primatului interpretării i se adaugă ambiţia ştiinţifică, a cărei realizare nu e tocmai neglijabilă, cu meritele pionieratului, iar lucrarea lui are, duhul romantic fiind integral prezent, o cu totul altă anvergură istoriografică) şi Filimon (căruia nu îi e recunoscut talentul foarte vădit). Deasemeni, faţă de 'Alexandru Lăpuşneanul'; polemica cu Vianu e neglijentă: Manolescu compară o nuvelă cu două romane, fără a observa ceea ce nuvela nu are în comun cu romanele, ceea ce o diferenţiază (şi, de fapt, ceea ce îşi propune nuvelistul, care e natura subiectului ales).
Manolescu echivalează peremptoriu popularul, pe care-l dispreţuieşte, cu romanescul şi cu divertismentul extrovertit.
'O alergare de cai' e analizată îndelung şi cam zadarnic, simplă prestidigitaţie de catedră, fără simţ pentru această literatură, şi fără a sesiza sentimentul exprimat de această nuvelă.

Am văzut-o pe Demi Moore în The Joneses, o satiră neconvingătoare ale cărei stil neadevărat şi moralism de-a gata, foarte acceptabil chiar pentru cei pe care pretinde că îi zeflemiseşte, sunt cele ale lumii satirizate.
Personajele au bidimensionalitatea desenului animat, plus inexpresivitatea epocii actuale. Această isteţime, ea însăşi mediocră, e surogatul hazului, şi e parte a ceea ce denunţă. Stilul imită, preia ceea ce se pretinde că ar fi satirizat.

Acurateţea gustului n-are nicio legătură cu bunătatea, cu generozitatea umană (şi e, chiar ea, numai o primă orientare).
Unii autori din sec. XIX erau ludici atât din dorinţa de a fi enigmatici, echivoci, evazivi, cât şi din aceea de a fi eleganţi, distinşi, întrucâtva sceptici, ludicul le dădea atât o alură enigmatică, cât şi distincţie, prin evazivitate şi prin scepticism. Ludicul relativizează.

Am văzut, la TV, Escape from New York, 1981, cu K. Russell, Van Cleef, Pleasence, Stanton; ceva din Dance with a Stranger, 1985, cu Miranda Richardson; Ghost, cu Demi Moore şi Swayze; The Baytown Outlaws, cu Eva Longoria, în genul naraţiunilor cu piraţi; ceva din The Patriot, cam pompos …; Watch It, 1993, cu Suzy Amis, un film neobişnuit, cu un scenariu inteligent; Salvation Boulevard, cu Jennifer Connelly, într-un stil dezagreabil, dezabuzat, isteţ, cu abolirea psihologiei şi a afecţiunii; meciul Simonei Halep cu o japoneză; Le tournoi; Soldier, cu K. Russell; Le masque de fer, 1962, cu Marais, Claudine Auger, Sylva Koscina; Taken, cu Neeson, cu un scenariu cam simplist (de ex., ce se întâmplă cu prietena fiicei, cealaltă fată), Neeson aminteşte un pic de J. Lynch; ceva din The Frozen Ground; ceva din Mr. Brooks, cu K. Costner şi Demi Moore, absolut nedemn de aceşti actori; sb., meciul Simonei Halep cu Hsieh.

Marţi, la Missa de seară, o lectură din 2 Regi 19 (rugăciunea lui Ezechia, proorocia lui Isaia), o pericopă de la Matei 7: 'nolite dare sanctum canibus', Μὴ δῶτε τὸ ἅγιον τοῖς κυσίν.

Vin., sărbătoarea Sf. Petru şi Pavel. Una din temele ei e onoarea, lealitatea, a rămâne leal cuiva.
Seara m-am gândit la versetul 'iată eu cu voi sunt în toate zilele …' (Matei 28.20), 'ecce ego vobiscum sum omnibus diebus usque ad consummationem saeculi', ἰδοὺ ἐγὼ μεθ’ ὑμῶν εἰμι πάσας τὰς ἡμέρας ἕως τῆς συντελείας τοῦ αἰῶνος.

Dum., la Missa de seară, lecturi din Cartea Înţelepciunii 1 ('quoniam Deus mortem non fecit nec laetatur in perditione vivorum'), 2 Corinteni (egalitatea, 'sed ex aequalitate', ἀλλ’ ἐξ ἰσότητος, 8.13), Marcu 5 (remedii false: 'ea suferise din cauza tratamentului …', 'et fuerat multa perpessa …', καὶ πολλὰ παθοῦσα ὑπὸ πολλῶν ἰατρῶν, ideea: 'dacă mă voi atinge măcar de haina lui …', 'si vel vestimentum eius tetigero salva ero', Ἐὰν ἅψωμαι κἂν τῶν ἱματίων αὐτοῦ σωθήσομαι, povaţa: 'Nu te teme, credinţă să ai', 'noli timere tantummodo crede', Μὴ φοβοῦ μόνον πίστευε). La predică, un cuvânt al lui Rebreanu despre credinţă (punte între suflet şi lume).

Am văzut-o pe Jennifer Connelly în Shelter, un film mizerabilist, sentimental, exagerat, isteric, absolut neverosimil ca psihologie, vexant, cât se poate de romantic, în registrul dramaturgiei cruzimii. Miza personajelor e identificarea, substituirea, nu creaţia, definirea lor.

Pleşu nu e un caragialian, pentru că e un om integral practic, un fost premiant, un ambiţios în sensul acesta, al reuşitei sociale standardizabile, cu o înţelegere destul de naivă a culturii, a cuprinsului culturii, un descurcăreţ, cât se poate de oportunist şi de pragmatic, cu majoritatea trăsăturilor premiantului, ale şcolarului eminent, inclusiv infatuarea şi mulţumirea de sine, un moralizator fără profunzime morală, foarte izbutit ca tip practic; admiraţia îi e străină, ceea ce e semnul unei mediocrităţi afective, al unei afectivităţi anoste, sumare şi neconvingătoare, însă e un mare atu practic. Caragialienii sunt mai contemplativi, mai sentimentali.
Pleşu e mediocru ca analiză morală, de idei sau de artă, adeseori obtuz, cu o înţelegere lipsită de afectivitate sau de admiraţie, prozaică. Aceste lucruri nici nu sunt defecte, ci mărginiri.
Pleşu e unul dintre aceia care nu înţeleg că lumea lui Caragiale e irelevantă sociologic încă de acum un veac, lucru care fusese, dealtminteri, remarcat chiar la vremea respectivă.

Am văzut-o pe Helen Mirren în Cal, 1984, în rolul văduvei plictisite. Filmul e, de fapt, foarte modest ca dramaturgie. Protagonistul e un tânăr influenţabil, dominabil, prea docil, un submediocru, un personaj amorf, care nu are nimic luciferic sau dostoievskian.
Pretinsul dostoievskianism (logica remuşcării, nevoii, mărturisirii, ispăşirii) ar fi o răstălmăcire; femeia, însă, înseamnă puterea morală.