joi, 31 iulie 2014


Al. Philippide greşeşte în legătură cu 'motivul morţii' (neantul, încetarea); preocuparea lui Poe e oribilul, ceea ce terifiază şi înfricoşează.
Anticipaţia lui Poe derivă în parte, literar, din utopia satirică, dar fundamnetal din impulsul logic, ceea ce o înrudeşte firesc cu policierul; Poe a transformat utopia satirică preexistentă, prin straniu şi logică.

Înţelegerea e sensibilitatea elucidată şi exprimată.

Problema creştinismului e nu eroarea, ci exclusivitatea, îngustimea.
Creştinismul n-a adus decât tot sfinţenie, nu o familie, nu un popor nou real, ci unul dispersat.

Îi recapitulez adesea pe contemporanii lui Poe: Cooper, Irving, Longfellow, Hawthorne, Emerson; cultura americană e una înclinată să-şi bagatelizeze predecesorii, istoria (Poe, Emerson, etc., însă şi Dreiser, Salinger, Updike), iar cultura europeană, înclinată să îi venereze pe autorii americani (Cooper, Longfellow, Poe, Emerson, Melville, Whitman, Twain, Faulkner, Hemingway, Dos Passos).
Zilele acestea m-am gândit mult la isihaşti, la Sf. Grigore al Tesalonicului, la teologia neptică de pe Horeb şi Tabor.
Rezumând gnoseologia Sf. Grigore al Nyssei, Anatolios arată că acesta se situa într-o înţelegere greacă, a physisului transcendent, physis kat'ousian, aceeaşi pe care o au şi scolasticii, şi pe care Simmel o găsea în arta bizantină. Anatolios sugerează că resortul e pios (blasfemia asumării independenţei divine). Imanenţa Lui Dumnezeu e reală şi distinctă.

Bucuţa şi M. Caragiale nu sunt o alăturare mai neaşteptată, stupidă sau absurdă, decât I. Teodoreanu şi Joyce; să ne gândim la autorii cu care a fost comparat Balzac (e drept, că nu de un admirator). Pe de altă parte, ce loc avea literatura lui Bucuţa în mintea şi scrisul lui Barbu? Era Barbu împărţit între M. Caragiale şi Bucuţa? De câte ori s—a referit la al doilea, sau l—a menţionat?
Mai descalificantă e comparaţia între M. Caragiale şi … Dostoievski.

Vieţile sfinţilor sunt instructive fără prisosul de sentimentalizare şi de bigotism, şi înţelese ca vieţi filozofice, ca lealitate faţă de o spiritualitate, de nişte principii, nu faţă de un prieten imaginar. E ceea ce enunţă Eckhart: sunt vieţi guvernate de adevăr, de virtute.

Autenticitatea nu poate fi circumscrisă, nu are determinaţii intelectuale.
În acest sens se spune despre asemenea fenomene, psihice, că nu sunt 'psihologice', adică nu îi revin ştiinţei.

Întâmplarea a făcut să îl citesc în aceeaşi zi pe Saint-John Perse despre Einstein, şi pe Einstein despre Poe. Deasemeni, pe Powys despre Scott, pe Horguelin despre Sondheim, cinemaul de gen, etc., şi pe Curval despre 'Burning Paradise' (presupun, titlul francez e similar).

Succesorul francez autentic al lui Scott e Barbey, şi Stevenson probabil că o simţea; restul romanului istoric francez romantic (Hugo, Dumas, Vigny, Mérimée) e citadin şi politic, adică porneşte de la istoria politică. Un alt legatar e Balzac, numai cu 'Şuanii'.

După 1 ½ l. de hiat, Horguelin postează despre 'ordinea locurilor', Yates, Simonide şi 'Tunelul'; a meritat aşteptarea.

luni, 28 iulie 2014


Ceea ce vine din străfundurile subconştientului vine şi din străfundurile lumii.

Ieri (sb.), ţigările, seara, câteva pag. despre Rilke, o cafea, tăul pâclos al deprimării, amintirea mahalagismului şi a texturii flasce, fadoarea, chipul mirelui şi sarcasmul matinal, empiricul net.

‘Scriitorul şi arta lui’



Al. Philippide vrea să spună că Moartea Roşie nu simbolizează ciuma, ci este ciuma, apariţia ei ca atare, întruchiparea ei, la fel ca Viermele, şi spre deosebire de Corb, care simbolizează ceva, a cărui semnificaţie nu e declarată în poem, nu e un element literar; distincţia e valabilă, dar povestea alegorică a întâiului scolastic, ‘De Consolatione …’, sau măştile utilizau nu simboluri, ci reprezentări directe. Alegoric nu înseamnă ‘simbolic’; adesea înseamnă, dimpotrivă, reprezentare directă.
Al. Philippide nu menţionează predilecţia poescă pentru cuvinte zăngănitoare, de efect, ‘zurgălăii’. În această lume psihică de paroxisme morale, gradarea e numai a mijloacelor verbale şi narative; dar stările morale sunt denumite numai cu termenii cei mai răsunători, care să facă impresie. Dexteritatea lui Al. Philippide în analiza poemelor lui Poe e nemaiîntâlnită. Şi cu adevărat convingător e când rezumă semnificaţia (cum făcuse pentru Kafka), nu când rezumă intriga (cum făcuse pentru O’Neill). Aprecierea lui e autentică şi vie, pe când critica negativă, severitatea, semnalarea defectelor, e anostă.

Tema veritabilă a lui Poe nu e moartea, ci macabrul, sepulcralul, cimitirul, oribilul. (În această privinţă, Al. Philippide face distincţia între teme, recuzită, şi sugestie, efectul propriu autorului; dar rămâne faptul că Poe nu e poetul morţii.)
Al. Philippide arată în ce mod gândirea poetică e distinctă de procedeele de ilustrare, dar nu şi în ce mod e distinctă de expresie. Gândirea se naşte în expresie, odată cu aceasta, ca expresie, nu expresia se naşte din gândire; stările psihice ca atare nu fac obiectul esteticii. Psihicul nu e ‘poetic’.
Poe era grandilocvent, recurgea la paroxisme, şi, în această privinţă, nesubtil. El desemnează stările psihice sau trăirile cu termeni precişi, din registrul paroxismului; dar, ulterior, le modulează, e original prin modularea acestor trăiri.

Al. Philippide sentimentalizează întrucâtva portretul lui Mallarmé, fâcându—l să apară ca un fel de Bacovia sau de ‘poet blestemat’. Mallarmé a avut reputaţie antumă, şi nu e înţeles azi mai mult decât în tinereţea lui Valéry.
Ca multe naturi intelectuale, Al. Philippide era sentimental.

Se simte că Al. Philippide nu menţiona decât autori pe care îi şi citise (Verhaeren, Zola, Wedekind, Maturin, etc.); sistemul său de referinţe literare nu e niciodată numai verbal, ci corespondent lecturii.
Nu găsim la Al. Philippide caracterizări vii de ansamblu ale artei şi lumii unui sctiitor (Poe, Mallarmé, Rilke, Eminescu, Kafka, O’Neill), aşa cum găsim la Sainte-Beuve, Taine, Faguet, Lovinescu; dacă le găsim, ele apar sub girul severităţii.

Dacă admiraţia faţă de Poe e şi un pic programatică şi apriorică, iar cea faţă de Mallarmé, destul de generică, formulată prea sumar şi succint, în schimb, ajuns la Rilke, Al. Philippide dă o elastică tratare cronologică a operei.

Al. Philippide are succes cu studiile, cu ceea ce a studiat, a recitit; recitirea dă reprezentarea şi înţelegerea operei literare, o structură, analogul critic.
Frances Osgood, V. Clemm, Sarah Royster, Sarah Whitman.

Autorii. Impresia. Chesterton. Povestiri. Powys. Autorii. Calmul. Vremea. Leafă. Sudoarea. Amalgamare. Piaţă. Duş. Tricoul. Cină.
Antologiile lui Quiller. Webster. Povestirile lui Walpole.
Poe. Verga. ‘Tapetul …’. Eseurile lui Stevenson. Povestiri. Bloy & …. Mi. dim..

Stevenson, pe care îl admir fără să—mi placă, îi scria lui Colvin în 1892 despre ‘Sophia Scarlet’, cu această surescitare juvenilă şi afectare a hazului, câteodată se mai întâmplă să menţioneze literatura altora; scrisorile din Vailima sunt destul de informe şi dezlânate. Îşi discuta cu înfrigurare proiectele, cu o însufleţire balzaciană—mereu, numeroase şantiere literare, romancierul asaltat de inspiraţie. O altă trăsătură e modestia ipocrită.
Scoţianul mă interesează; îl găsesc interesant, nu plăcut. În anii ’90, antama o creativitate literară vrednică de clasicii genurilor.

Istoria dezminte pretenţia Bisericilor de a fi altceva decât nişte instituţii, religie; sfinţire existase şi în Vechiul Legământ, şi la păgâni. Asul Bisericilor e sacramentalismul, axat pe validitate. Dar apariţia Bisericii n—a schimbat nimic din structura soteriologică a istoriei: sfinţenia sporadică, individuală. Ideea Bisericii prelungeşte o perspectivă a soteriologiei evreieşti: mântuirea neamului, colectivismul. Dar transferată într—o soteriologie extramundană, demundanizată, aceasta devine utopia ‘poporului sfânt’, a preoţiei noi. Sfinţenia individuală n—a apărut odată cu Biserica, şi e singura pe care o găsim şi în ea. Biserica a contribuit cu o organizare instituţională; adeseori, cu o deformare instituţională. Dar această modelare a societăţii nu e evenimentul mistic aşteptat; nu e nimic supranatural. Biserica nu e ceea ce se pretinde a fi.


Privesc, câteodată, în jur, şi văd numai chipuri fără trăsături, cenuşii; amorfe, chipuri din coşmar, gomele distructivităţii. Ele nu sunt atât chipuri, cât plăci de teracotă. Mi s—a întâmplat să reflectez la măşti, supravieţuitori, concedii, delatori; iar în România e un Halloween perpetuu. Există un loc unde Iisus n—a mai vorbit: în faţa irozilor. Acolo era demenţa râzând de raţiune. Cine a învins indignarea a accedat la milă. E interesant că supravieţuirea poate însemna boala, diformitatea, destrămarea fără remediu a naturii umane; ceea ce numesc ei ‘instinct de supravieţuire’ e boala, cancerul, instinctul morţii. Eu concediul mi l—am petrecut: o călătorie la capătul deriziunii; ceea ce voi recomandaţi ca ‘instinct al supravieţuirii’ şi ca mască e numai putregaiul, destrămarea, înceţoşarea şi moartea. Sunt chipurile acestea fără trăsături, anonime; câtă vreme deriziunea înseamnă neînţelegere, frustrare şi invidie, ea e reversul unui avantaj. Împotriva acestei ticăloşii a supravieţuirii S—a pronunţat Iisus când a vorbit despre pierderea vieţii când vrei să o păstrezi.
Supravieţuitorii sunt zombii. Supravieţuitorii sunt laşii, slugile, potăile; morţii vii. Ei sunt mândri de supravieţuirea lor; dar e aceea a mormintelor. Ticăloşia de a râde de presupusa aspiraţie la fericire a unui om.
Dar de cealaltă parte? E genealogia aceea, de la Abel la Zaharia.
‘Şoimăreştii’. Turismul; paradoxul, şi urmarea prostiei, nepriceperea. Enervarea. Mască. Rezultatul. ‘Pizda în izmene’ Savin. Absurditatea. Înţelesul.
Frecventarea, fie şi numai profesională, a mediilor medicale te dezumanizează. Nu trebuie ignorată natura interlopă a mediului medical. Într—un coşmar nu există breşe. Să întâlneşti medici înseamnă să întâlneşti târâturi. Or, aceste realităţi rămân înafara demonologiei tradiţionale. Lucrul în mediul medical e profund alienant. Acele chipuri fără trăsături, cenuşii, de zombies.


Al. Philippide menţionează puţin, dacă o face vreodată, cultura literară a autorilor săi (Poe şi romancierii gotici—Mallarmé şi Banville—Rilke şi Liliencron, Jacobsen); nu îl interesa prea mult nici ce literatură l—a inspirat, nici ce literatură a inspirat un autor. E adevărat că sursologia diluează sau toceşte judecata critică.
Sesizează caracterul distinct al ermetismului lui Mallarmé şi al aceluia al lui Rilke, natura intelectuală a primului, observaţie pe care o va aprofunda Paleologu. Al. Philippide caracterizează în mod diferit cele două ermetisme.
Acest critic era foarte sensibil la unitatea unei opere anume, la caracterul său de obiect artistic, la individualitatea pronunţată a cutărei opere, lucruri pe care le subliniază în exegeză. Îl interesa ceea ce face dintr—o operă, acea operă anume. Avea simţul obiectului literar.

marți, 22 iulie 2014

Eliade, care se arăta mai dogon decât vracii.

Gândindu—mă la ceea ce citeam în urmă cu cinci ani, observ că impresiile cele mai vii mi le—au lăsat mai ales Pamuk, nuvelele ruseşti, umorul românesc, nuvelele gotice din ambele antologii, Reynolds, ‘Engleby’, Leroux, vols. Dnei. Yourcenar.
În anul acela (Adriana, dosarul, decolteul, evreica, jindul) am citit Streinu, Ş. Cioculescu, Ratzinger, ‘Psalmii’ şi, ca teologie, nemţii şi rusul.
Dim., despre ocluzia intestinală—scriam ‘hernie’, ‘tranzit’. Atât îmi era mintea de destrămată, de amorţită.
Dar în gardă nu—s chiar cu totul lipsit de duh (colateralizarea/ derivaţia colaterală, lobii hepatici, otologie, canalul şi conductul—ambele auditive interne, protezele aorto-femurale).

Ceea ce dezamăgeşte la literatura anterioară lui Eminescu (cu excepţia lui Filimon şi, poate, a lui Eliade) e nu şubrezenia formei, ci stupiditatea conţinutului, banalitatea sentimentului. Nu numai forma e ponosită, ci chiar conţinutul e şubred, banal, anost. Şi în acest caz, responsabili sunt nu cei care au făcut ceea ce le era în puteri, nimeni nu e culpabil, ci e deplorabilă absenţa altora decât cei care au trăit pe atunci. Oamenii necesari au lipsit. Cei disponibili nu erau la înălţime. Precaritatea literară, accidentală, e distinctă de vacuitatea intelectuală, de banalitatea preocupărilor, de sărăcia ideii despre artă.
Într—o limbă neevoluată, ei exprimau nu lucruri rezonabile, ci stupidităţi, poncife, etc..


Atitudinea lui Călinescu faţă de cei doi Petrescu interbelici e răstălmăcită—Cezar P. nu e sancţionat în ‘Istorie …’, ci situat just—iar Călinescu pledase pentru existenţa şi utilitatea unei literaturi obişnuite, ‘de consum’, rezonabile, de o valoare de mijloc--


Dietă. Şatena, azi. Echilibru. Stress. Mirosul. Piaţă. Coapse. Copila. Dietă. De sb.. AT, sb.. Impresia. Nuvelişti. Mirosul. Ed.. Rarefierea. Vremea. Cafea.
Examene. Impresia. Nuvelişti. Ligă. Piaţă. Coapse. Oră (la 10 z.). Hainele. Ed.. Scuarul. Ed..

Icetea.
Icetea. Vremea. Fumat. Cardul. Leafă. Macedonii. Ep., azi. College. Mirosul. Vremea. Farmec. Inspiraţia. Şatena, azi. Ed.. Bloy & ….

Inspiraţia şi şablonul.
Descopăr o postare clasică a lui Horguelin despre policieruri, două bloguri franceze având acelaşi subiect: ‘Fondu au noir’ şi Laherrère (‘Actu du noir’)—însă şi o postare a Ep. Sigrist despre dodecafonie şi atonalitate—apoi aceea despre Kandinsky şi Coltrane, W. A. Spooner, pe acelea despre Nouwen, Baker şi Jewett.
Seara am primit o piersică.

Bloy & …. Ep.. Leafă. Mirosul. Colege. A lista. Vremea. Şatena, azi.

Azi, 195 & 90 & 10 & 133 mii (ţigări, icetea & glucide & cafea& ţigări).

Atmosfera aceea a ‘Serelor calde’, cele treizeci şi trei de poeme, scrise la 25 şi 26 de ani.

Chimia. Versurile. Piersica. Colege. Leafă. Examene. Chimia. Bloy & ….

Îmi amintesc că Stevenson se interesa de parnasieni.

Bloy & …. Şatena, azi. Rarefierea. Autorii. Plictis. Vremea. Fumat. Piaţă. Ep.. H., hiatul. Leafă. Impresia. Amorţirea. Racursiuri. Cursivitatea. Veninul. Nuvelişti. Jurnalul, azi, concizia. Vremea. Coapse. Parnasienii. H.. Autorii. Chimia. Impresia vie, ≠. Manualul francez de tomografie. Hârtia de azi. Examene & citit …. Leafă. Vremea. Fumat. Bronzul. Ed.. H.. Stripologul. Chimia. Impresia. Nuvelişti. Amorţirea. Leafă. Rufe. Şatena, azi. Tabelul postărilor. Vremea. Confuz. Tânăra blondă, seara. Impresia vie. Impresia vie & romancieri & manualul francez & leafă & analiză, azi & blonda, coapse, gestul. H. & stripologul. Registrul.

Denon, romancier rococo, dramaturg, acvafortist, călător, admirat de France, şi a cărui povestire libertină a fost remaniată, cândva, de Balzac.

Locul de romancier al lui Sebastian e în liga lui Cezar Petrescu, I. Teodoreanu, Minulescu, alături de aceştia.

Compiègne despre sâni.

Dum. şi sb. au fost zile de amorţire—fumatul, cititul despre Poe—cu înviorarea de sb., inspiraţia, fumatul. Leafă. Inspiraţia—sb. seara şi luni dim. (bloy & nuvelele, cinema). Dum. seara, amintirea amorţelii, racursiul.

Horguelin nu a mai postat nimic de aproape cinci săptămâni—în schimb, stripologul ‘Morgan’ continuă să îşi publice jurnalul, deşi încărcat de analize imagologice şi de diatribe politice.

Al. Philippide, ‘Scriitorul şi arta lui’




Culegerea ‘Scriitorul şi arta lui’ reuneşte patru studii literare (despre sentimentul naturii, Poe, Mallarmé, Rilke) şi mai multe articole, din anii ’20, ’30, ’60. Cele patru studii sunt din anii ’50 şi ’60.
Mallarmé e mnţionat adesea (în articolele despre valoare, desfigurarea versului, semicentenarul simbolismului francez, etc.), şi reprezintă, pentru Al. Philippide, efigia poetului.

Simpatia, cordialitatea sunt rare, dar prezente şi reale. O schiţă de teatrologie, din prima jumătate a anilor ’20, e remarcabilă şi arată şi gustul sigur, deşi limitat, cumva burghez (nu în accepţia caricaturală, ci în aceea istorică, tipologică).
Al. Philippide apare mai modern decât Ibrăileanu, dar mai puţin modern ca Lovinescu. (Rezultatul comparaţiei e foarte relativ, existând şi accente net moderniste—ceea ce am putea numi ‘modernitatea lui Al. Philippide ca eseist’: aprecierea pentru Wedekind, Schnitzler, Kafka, O’Neill, mai târziu pentru Char.)
Condescendenţa cu care scrie Al. Philippide despre literatura de gen (discutând o dată despre romane, altă dată despre Poe) e foarte antipatică.
Multe articole ale lui Al. Philippide sunt polemice, de atitudine negativă (faţă de ierarhizări, fetişul spontaineităţii, clişee în general, declinul eufoniei versului, realismul în teatru, voga lui Pirandello); elogiul făcut lui France e echivoc şi destul de rezervat.

E deconcertantă admiraţia lui Al. Philippide pentru ‘Ciudatul interludiu’, pe care, în ’37, îl rezumă sârguincios.
Al. Philippide confunda atenţia cu memoria (atenţia fiind atestată de plăcerea resimţită şi amintită); pe de altă parte, ne amintim şi altceva decât romanele cu personaj central ataşante.

Studiul despre Poe e unul din lucrurile foarte bune ale criticii româneşti.

Ideile generale ale studiului despre sentimentul naturii sunt foarte discutabile. Câteva distincţii suplimentare ar fi fost necesare. Există sentimentul tonic al vieţii, al traiului rustic, sentimentul frumuseţii şi emoţiile superioare, şi sentimentul corelaţiilor şi al aparteneţei, al întregului firii.
Al. Philippide ignoră medierea culturală la latini (tiparul filozofic şi didactic, deopotrivă al recomandării traiului rustic, cât şi al idilizării bucolice). Latinii nu scriau dintr—o pură imediateţe a simţirilor, care altora le—ar lipsi.
Traiul rustic dă o senzaţie tonică, întremează, restaurează; peisajele suscită emoţii, dependenţa afectivă, încântarea; reflecţia şi gândirea dezvăluie corelaţii. Natura apare după funcţia căreia i se adresează. Nu există o abordare neutră, atribuibilă anticilor.



Când se vorbeşte despre ‘vocaţia de critic’, ne referim la o vocaţie de a face (a analiza, a compara, etc.), la operaţiuni determinate, nu la o vocaţie de a fi (la aspiraţia statutului).

Uneori, caritatea critică e o formă de obiectivitate, utilizarea unei posibilităţi reale, existente, nu o iluzionare. Aceasta e funcţia epistemologică a carităţii.
A interpreta caritabil nu înseamnă a născoci merite (cum nu e, bineînţeles, nici îngăduinţă superioară, condescendentă).

La criticii englezi există o recuperare afectivă a tradiţiei literare naţionale în sapiditatea ei, o trăsâtură de generozitate, de altruism, lucru mai rar la francezi (Gautier, Genette).

La antici, râsul nu înseamnă veselie, ci batjocură, deriziune. Dacă duhovnicii contemporani râd, râdeau şi cei bizantini. Dacă apusenii medievali râdeau, râdeau şi scolasticii. (Ceea ce înţeleg modernii prin râs, Evangheliile desemnează prin veselie, bucurie, exultare. Veselia e echivalentul literar, terminologic, antic, al râsului. Iisus a dezaprobat posomorârea. Dar semnificaţia ‘râsului’, nu numai la evrei, ci şi la europeni, era alta decât la moderni—râsul însemna derâdere, dispreţ, nepăsare.)
O biografie ilustrată a lui Maeterlinck poate fi citită aici.

Cred că subconştientul nu trebuie personificat, nu trebuie reprezentat ca având nişte atribute personale. E o structură de tendinţe, nu o zeitate ocultă. Pe de altă parte, inconştientul nu e lucrul în sine. Faptul că nu poate fi conştientizabil ţine de ontologie; vreau să afirm că aceste realităţi nu trebuie înţelese în termeni mitologici. Ele nu depăşesc umanul, chiar dacă conştienţa umană nu are cu ele relaţii de o echitate providenţială, ideală.

Nimeni nu trebuie să vrea să personifice poezia, fără a personifica şi raţionalitatea. Fiinţele nu sunt scheme abstracte.

sâmbătă, 19 iulie 2014


Tot ceea ce spală, şi distruge, încât nu există restaurare fără transformare.

Ne cunoaştem pe noi înşine prin habitusuri, prin dispoziţii nevremelnice, prin obiceiuri, asta pretinde timp.

Al. Philippide, bun cunoscător al povestirilor lui Poe, cărora le face o analiză didactică, conştiincioasă, rezonabilă, nu e, totuşi, un exeget valoros. Îl interpretează pe Poe prin poetica lui declarată, şi nu atinge, nu indică niciunul din atributele esenţiale, fundamentale ale acestor povestiri: straniul inefabil, durerea, morbiditatea, destrămarea, psihologicul crepuscular. Al. Philippide le menţionează, dar semnificaţia lor îi scapă, sau nu-l interesează.
Demonul perversităţii, impulsul autodistructiv, e una din coordonatele povestirilor lui Poe, prin vocaţia eşecului, etc.; scriitoarea cu rochie stacojie, decapitată în turn, nu face excepţie.

Agatha Christie, 'Conacul dintre dealuri'



Titlul original înseamnă 'Văgăuna'. Versiune convenţională a unui studiu realist englez sau cehovian, satirică cu moderaţie, 'Conacul dintre dealuri' e individualizat prin câteva elemente: toamna, plăcerea narativă a presonajelor (plăcere în primul rând pentru autoare), cu care autoarea izbuteşte mai mult decât e de aşteptat (amfitrionii, sculptoriţa irlandeză, cuplul burghez, moşierul, tânărul îmbufnat), şi analizează fiinţe greşelnice, dezamăgitoare, într-o naraţiune graţioasă, ageră, lipsită de umor. E aici realismul secundar britanic, neabisal, irizat, al lui Maugham sau Cronin.
Roman al privirii, în care personajele interesează nu atât prin modul cum se analizează, cât prin acela în care se privesc unele pe altele, se scrutează, prin ceea ce cred unele despre altele. Aşadar, joc de oglinzi.
Agatha Christie putea fi convenţională cu farmec, eficienţă, subtilitate şi simţul realului, generând încântare. 'Conacul dintre dealuri' e un roman autumnal, cu sugestii cehoviene. Unii sunt, în acest roman, ambiţioşi, preocupaţi să seducă şi subjuge (dar e un roman cu personaje foarte antipatice, despre care numai ni se spune că sunt aşa sau altfel); moşierii se interesează de arme, burghezul de endocrinologie clinică, sculptoriţa de motoare.
Omorul şi Poirot (proprietar al unei locuinţe la Resthaven, vecin al soţilor Angkatell, dar refractar la tabieturile vieţii de moşie intervin după o treime din roman.
În termenii lui Cortázar, 'Conacul dintre dealuri' e o naraţiune de tensiune, nu de intensitate; dar personajele sunt caricaturi în culori vii, nu foarte ataşante, iar romanul pare scris cu fiere. Subiectul e familia Angkatell, răvăşită de o crimă, nu ancheta lui Poirot.
Titlul englez, 'Văgăuna', aminteşte de naturalism (dar e luat dintr—un vers victorian). Agatha Christie nu avea simţul realităţii romanescului (adică al plauzibilităţii lui literare), decât ca parodie, însă îl avea pe acela al realităţii mizeriei, durerii, extincţiei, iar realitatea din 'Conacul dintre dealuri' e cea a bolii, nu a Ainswick-ului moşieresc.
'Conacul dintre dealuri' e un roman analitic, foarte pesimist, în gust simbolist, cu rezonanţe proustiene, şi amintind de Maurois, dar mai graţios.

luni, 14 iulie 2014


Divertismentul ar trebui să fie despre reacţii salutare, nu despre detectivi care pronunţă fraze oraculare, după ce au înţeles totul din capul locului (maşinalitatea a ceea ce e instantaneu).

Istoria Vaticanului II e mai interesantă decât ar putea s-o sugereze dezamăgiţii pesimişti, ca Ratzinger.

Pe de altă parte, nu s-a redus totul la ciorovăieli între maximaliştii şi minimaliştii mariologiei, etc..

Harul e simplu; o simte oricine e capabil. Apofatismul greşit, pedant, îndreaptă către mitologie, e apriorismul platonician.

Epicur oferă o imagine, în accepţia lui Klages, şi Lucreţiu a continuat această tendinţă vizionară, în direcţia imaginii sugestive. Puterea epicureismului e puterea acestei imagini.

Adevărul trebuie distilat din lucruri, nu din reminiscenţe literare.

Aşa cum a privi un tablou nu înseamnă a vedea şi fiecare trăsătură de penel (care nu e un semn abstract, univoc). Logica văzului, şi logica secvenţei. Logica semnelor verbale (inclusiv acelea matematice, etc.) nu e aceea a vizibilului, a obiectului fizic, nu se adresează privirii. Semnele acestea nu le priveşti. Secvenţa de semne logice ţine nu de vizibil. E paradoxul cititului (remarcat de Borges, în alţi termeni).

Al. Philippide, 'Sentimentul naturii şi expresia lui literară'



Al. Philippide a dat un studiu interesant, dar mediocru şi insuficient gândit în anumite privinţe capitale, dezlânat, pe rând peremptoriu şi şovăielnic, neunitar şi de o obstinaţie puerilă, al sentimentului naturii la antici şi la moderni (englezi, francezi, germani, americani, români). Al. Philippide nu distinge între percepţia naturii, şi emoţia suscitată de ea.
Perspectiva lui Al. Philippide e una prescriptivă. E o pledoarie, bine informată, interesantă, însă insuficient gândită. Stilul e colţuros.
Al. Philippide caută în literatură nişte structuri de continuitate, coordonate afective cu substrat moral.
Cred că expunerea despre sentimentul horaţian trebuia continuată cu aceea a liniei lirice horaţiene (cum a făcut Călinescu, referinţa evidentă).
Sentimentul naturii nu putea exista intact, dar latent, la antici. El exista, în formă determinată istoric şi social, în măsura în care se şi interesau de el; un sentiment nu e o esenţă omniprezentă imuabilă. Nu e, la antici, o neputinţă, o infirmitate, ca şi cum ceva ar fi trebuit să existe, şi ar lipsi; dar fapt e că nu există. Humboldt spune că poezia anticilor nu e incompletă, carenţială; dar nu că e normativă. Dealtfel, e şi o chestiune de pietate culturală, de caritate. Cultura anticilor nu e cultura firească, originară; e o cultură între altele.
Ceea ce arată Friedländer e că interesul latin pentru natură era unul religios, al numinosului. Experimentăm natura de care avem nevoie, ceea ce ne trebuie din natură, în condiţionări psihice complexe.
La antici, Al. Philippide nu distinge între inspiraţia autentică, originală, incontestabilă (Horaţiu, Teocrit) şi idei curente, tropi, convenţii literare. Acesta e dezavantajul transformării creatorilor în exponenţi. Există mereu forme: viaţa rurală, tihna rustică, numinosul, teofaniile, celebritatea.
Se poate să fi existat, şi la antici, un sentiment nedeterminat al frumuseţii naturii, ca la Beyle; faptul rămâne ipotetic, conjectural. Menţionarea unui sentiment nu face din Beyle egalul lui Wordsworth. Cognoscibil e numai exprimatul. Talentul de a exprima e consubstanţial cu acela de a percepe.
Există nenumărate diferenţe individuale calitative.
Al. Philippide credea că arta înseamnă expresie; dar ea înseamnă creaţie, şi nu doar creaţie de aranjamente verbale. Expresia artistică e creaţie, nu verbalizare.
Al. Philippide reducea arta la verbalizare.

Al. Philippide îşi imaginează, poate, că e un istoric revizionist, dar nu face decât să retuşeze ceea ce se ştia.
Al. Philippide rămâne adesea la tematologie, la înregistrarea de elemente literare, la inventarul temelor, când miza ar fi compararea meritelor literare.
Stilul critic al lui Al. Philippide era sumar, obişnuit, net, fără mare putere de caracterizare sau de sugestie. E un stil care poate fi sugestiv intelectual, nu plastic.
Anticilor le lipseşte nu conştientizarea existenţei ca atare a naturii, ci o paletă de emoţii originale, vii.
Corespondentul moral al exclamaţiei e întotdeauna neprecizat, necomunicat.
Al. Philippide omite faptul că la Horaţiu şi Iuvenal traiul rustic, idilizat de Vergiliu, ţine de o recuzită morală, filozofică şi didactică, e un element pronunţat didactic. E o idee morală italică, nu sentimentul primordial nemijlocit.
Ca temă, elementul îşi pierde profunzimea, inefabilul, filigranul, interesul estetic.
Tonul lui Al. Philippide e mai radical decât descoperirile communicate; concluziile sunt din acelea care se pot şi nega cu tot atâta uşurinţă. Superfluitatea unei critici provine din aceea că e arbitrară, că poate tot atât de bine fi şi negată, nu din faptul că e nedemonstrată, ci că perspectiva ei e afectivă, nelegitimă raţional, dependentă de altceva (de sensibilitate).
Funcţia plastică a literaturii exista la antici, şi jubilaţia enumerării; dar gustul, personal sau prin canoane, delimita ceea ce sentimentul lor putea cuprinde sau susţine, de ceea ce nu era girat afectiv.
Al. Philippide nu se întreabă dacă inclusiv la Horaţiu şi Iuvenal lauda traiului rural nu e un trop didactic, şi nu o dispoziţie lirică.
Terminologia poate contribui la aceste probleme, fiindcă Al. Philippide nu recurge la distincţia ïntre sentiment şi emoţie.
Al. Philippide e nedrept cu Hogaş şi I. Teodoreanu, condescendent cu Creangă, şi îi omite pe Vlahuţă şi Iorga (şi, aş spune, pare prea sedus de procedeul dinamic al lui Galaction); pentru această secţiune, studiul de stilistică al lui Vianu se poate consulta cu mai mult folos.

'Sentimentul naturii şi expresia lui literară' e un studiu de critică psihologică; face parte din culegerea 'Scriitorul şi arta lui'. Analiza merge de la 'Odiseea', la Bogza; autorii care îl încântă pe Al. Philippide sunt Shakespeare, Wordsworth, Shelley, Eichendorff, Supervielle, Char, Eminescu.
Culegerea e totodată şi un breviar al intereselor literare nevremelnice ale lui Al. Philippide: Poe, Mallarmé, Rilke, Eminescu.
Lui Al. Philippide îi plăceau criticii rezonabili, francezi, iar profilul sensibilităţii lui e burghez; şi nu poţi pune în discuţie sensibilităţi, deşi el însuşi o face adesea.

luni, 7 iulie 2014


Teologia nu poate decredibiliza logica, fără a se decredibiliza.

Remarc absurdităţile burleşti ale lui Paleologu (despre poezia ermetică, filozofie, limbaj, etc.). Chiar când e explicit, Paleologu e sumar. Modul lui de a gândi, ca atare, e de şuetă.

Cât personalism întâlnea Stăniloae la teologii ortodocşi ai sc. XVI—XVIII? Câte defecte şi greşeli existau la ei? Cât legalism întâlnea în atâţia autori catolici ai sc. XIX—XX, anteriori Vaticanului II? De ce înfăţişa personalismul, învăţat de la autorii apuseni, ca pe esenţa atitudinii ortodoxe imuabile?
De ce greşelile şi rătăcirile ortodoxe încetează să mai conteze, dacă sunt explicate prin influenţa protestantă, robia latină, de parcă ar fi fost o fatalitate?
De ce e Stăniloae necruţător cu alţii, şi selectiv cu ai săi? De ce renaşterea teologiei vestice e şi o recunoaştere a greşelii, pe când renaşterea teologiei răsăritene e sărbătorită ca un progres, iar tot ce a fost neconvenabil e trecut sub tăcere?
Stăniloae era un om al sloganurilor.

Esenţa criticii lui Paleologu sunt dihotomiile peremptorii (Caragiale, Eliade, Balzac, Camil P., Păstorel, Maurois, Sartre, Noica, dar şi Barbu, Chateaubriand, etc.), drese cu epitete. Intenţia e de a tranşa între reuşite şi eşecuri, cu reabilitări ocazionale (Stere, Camil P., Eliade). E o critică de gust. Sunt mai ales treceri în revistă, cu evaluări sumare, de ansamblu, şi aprecieri succinte, nete. Dar există sugestii de sapiditate, remarci originale sau inspirate. Paleologu are observaţii interesante, remarci pătrunzătoare, tonul nervos şi farmec. Există o anume afectare, ca spre a dezminţi suspiciunea diletantismului.
Tonul e relaxat, dar grav, fără bonomie sau umor.
Paleologu nu era un analist, un exeget; iar când era, când ïncerca să fie, era unul absurd, ca în cazul lui Caragiale. Despre Constant repetă opinia obişnuită. Paleologu avea o minte necaritabilă, egoistă, ca a lui Nabokov.
Există un dincoace al criticii lui, aparteurile de moralist empiric.

Ionesco, Dostoievski, Călinescu, Montaigne, Cervantes, Beyle, Proust sunt exceptaţi de la tranşarea şcolărească şi obiecţii.
Gusturile lui erau convenţionale şi respectabile, moderate, cumpătate, academice, de o sensibilitate destul de obişnuită; fronda lui e intelectuală (Zarifopol, Ionesco) şi ţine de temperament.