vineri, 29 septembrie 2017

Miercuri, comemorarea Sfântului Vincent de Paul, întemeietorul lazariştilor; la Missa de seară, rugăciunea lui Ezra (Esdra): ‘la vremea jertfei de seară m-am sculat din locul tânguirii mele şi cu hainele rupte de deasupra şi de dedesubt am căzut în genunchi şi mi-am întins mâinile către Domnul …’ (‘Cartea întâi a lui Ezra’, 9); la predică, despre clădire, smerenie (‘îi încoronează pe cei umili cu mântuire’, Psalmul 149) şi pocăinţă, viaţa Sf. Vincent de Paul (prizonieratul, solicitudinea).
Sf. Vincent de Paul, emblemă a creştinismului francez robust al sec. XVII, era fiul unui răzeş. A întemeiat societatea lazariştilor, din care au făcut parte geograful Delagrive şi Pouget (‘vechi ca grecii şi romanii’). Au fost publicate lucrări ale lui Pouget despre originea răului moral (’27), Biblie (’30), ‘Cântarea …’ (’34).
Am continuat să mă gândesc la semnificaţia a două versete din parabola lucrătorilor (Matei 20.6-7): ‘‹De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?›’. Zilierii au întârziat şi mint, sau au căutat în altă parte? Ei răspund că nimeni nu i-a angajat, nimeni nu i-a vrut. Stăpânul nu îi contrazice, ci le răspunde: ‘ce va fi cu dreptul veţi lua’. Oare lucrătorii din a unsprezecea oră fuseseră mai înainte trecuţi cu vederea, rămăseseră neobservaţi? E un scurt dialog enigmatic. Semnificaţia parabolei, care se referă la întâietate, nu la retribuţie, depinde de înţelesul lui.

Ieri, joi, am citit câteva articole ale Izabelei Sadoveanu (despre Delavrancea ca om extraordinar şi ca autor, polemicile şi sociocritica lui Gherea, lirica neoromantică a lui Iosif, romanele lui Vallès), dintr-o culegere amplă de recenzii, articole de sinteză, eseuri, evocări, memorialistică; recenza multă literatură amuzantă, veselă. Izabela Sadoveanu critica dogmatismul lui Gherea, simplismul filozofiei, însă avea dreptate să afirme valoarea literară a operei.

marți, 26 septembrie 2017


Sâmbătă, la Missa de seară, câteva versete din Isaia 55 (‘cât de departe sunt cerurile de la pământ …’) şi Sf. Matei (parabola lucrătorilor); la predică, două referiri la Sf. Ioan Zlataust ca exeget al parabolei (primul lucrător; sintonia), tâlharul penitent (cf. Luca 23.40-42). Duminică, la predică, logica neretributivă, Pedro Calderón şi El gran teatro del mundo.
Întrebarea adresată lucrătorilor din a unsprezecea oră, ‘De ce aţi stat aici toată ziua fără lucru?’, a fost interpretată ca o mustrare, şi ca interpelarea din falimentul cuiva (falimente aşa cum au cunoscut şi David, Ozea, văduva din Naim, drumeţii spre Emaus …). Pe de o parte, lucrătorii aceştia nu se aflau în piaţă nici în zori,nici la ora a treia, a şasea sau a noua. Pe de altă parte, ei răspund: ‘Fiindcă nimeni nu ne-a tocmit’. Oare mint, sau sunt cei pe care nu i-a vrut nimeni?
Versetele din Isaia trebuie nu să consterneze, ci să dea încredere.

Zilele acestea i-am citit pe Ibrăileanu, Gane (despre Hasdeu şi Junimea), Izabela Sadoveanu (despre Slavici, Hardy). Izabelei Sadoveanu nu îi plăcea Hardy la fel de mult ca altor autori de la aceeaşi revistă.
Mi-am amintit de pisicile la care am ţinut: aceea pe care am adus-o la Iaşi în toamna lui ’88, Z. (până în ’90), motanul care semăna cu ea (a trăit până în ’94), motanul portocaliu şi blând, pisoiul pripăşit, un alt motan, H. şi cei doi pui ai ei …. Erau fiinţe cu o viaţă afectivă elevată; unele, mai sobre, altele, mai spontane.

joi, 21 septembrie 2017

‘Oseminte pierdute’ are aceste versuri remarcabile (în al doilea şi al optulea distih):
‘Atât amar de ani e de atunci!’
‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut’.
Trecerea ‘amarului de ani’ e simbolizată de scuturarea florilor glicinei, încât impresia e de atemporalitate prin ciclicitate: ‘Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu’, cu ‘toate […] rămase-aşa, ca dintr-un început’.
Poezia e reprezentativă pentru ceea ce s-a numit ermetismul lui Arghezi, şi e, de fapt, complexitatea lumii interioare exprimate. Domnul grădinar ne aminteşte de Sf. Ioan 20.15 (‘Ea, crezând că este grădinarul …’); şi acolo cineva vine la un mormânt (‘Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric …’, cf. Ioan 20.1). Mormântul (probabil trecutul) nu e în grădina lui, pentru că ‘nu este mormântul nimănui’, o afirmare a prezentului veşnic, prin materialitatea grădinii, afirmare la care vizitatorul consimte, o sacralitate admisă, prezentul veşnic biruie nostalgia prin evidenţa unei temporalităţi eshatologice, fără degradare. Finalul e această abolire a timpului degradant, şi inexistenţa trecutului, în sentimentul edenic: ‘toate […] rămase-aşa, ca dintr-un început’, intacte şi noi, paradisiace, regăsirea. Autorul regăseşte iniţialul, începutul, abolirea trecutului, cu acest sentiment eshatologic.
Marilynne Robinson menţionează rolul metaforei la Thoreau şi Emerson (şi conştienţa limitelor), întâietatea capodoperei lui Melville (v. ‘The Fatuous Light of the Senses’, în ‘In-roads of Language’, Navarro i Ferrando şi Alberola Crespo), Geneza, Exodul şi ‘Ruth’, pe bunicul ei şi pe bătrâna ‘care a învăţat-o prezbiterianism’, lirismul Deuteronomului.
Marilynne Robinson a prefaţat o antologie a scrierilor lui Calvin; alege trei idei importante: percepţia (unitatea cosmică), păcatul originar şi recunoaşterea limitelor, harul.
Marilynne Robinson scrie că, de la o vreme, ideea de natură umană a devenit contrariul a ceea ce era, fapt exprimat social în impunerea conformismului, că frontiera americană de odinioară chiar era avanpostul civilizaţiei, şi că gesturile dintr-o gospodărie sunt sacramentale. Deasemeni, că individualismul veritabil e nu utilitarist, ci religios.
‘Distincţiile accesibile nouă în această lume […] sunt între rău şi mai rău.’


literatură secundară consultată:

‘This Life, This World: New Essays …’, J. W. Stevens
Judith Ryan, ‘The Novel After Theory’
Thomas Gardner, ‘A Door Ajar. Contemporary Writers and Emily Dickinson’

marți, 19 septembrie 2017


Duminică seara, la Missă, lecturi din Sirah (ranchiună, răzbunare, iertare), ‘Romani’ 14 (‘Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine’), Sf. Matei (‘milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat …’); parabola face parte dintr-o cateheză eshatologică, despre Împărăţie. Se cuvenea ‘ca şi tu să ai milă …’.
‘Romani’ 14.7 mi-a făcut o impresie deosebită, una din cuprinderile lucide ale destinului omenesc, şi mi-a amintit a şaptesprezecea meditaţie a lui Donne (‘Nunc lento …’).
Parabola de la Sf. Matei e despre milă, îndurare.
Visele au fost despre îmbrăţişare (sb.), locuinţă (dum. dim.), mâncare (luni dim.).

Zilele acestea am continuat să mă gândesc la natura exegezei făcute de Sf. Ioan Zlataust unor versete din ‘Romani’ 9 (20-23): ‘numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită …’, ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general [1], ci, alegând numai ceea ce …‘, ‘să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare …’, ‘exemplele trebuie a fi luate numai într-un singur înţeles, anume acela de a nu contrazice pe Dumnezeu’, ‘exemplele trebuie a fi mai mari decât faptele ce ne stau înainte …’ (omilia XVI la ‘Romani’). Mai mult, Sf. Ioan Zlataust atribuie o semnificaţie ascetică versetelor: Sf. Pavel se smereşte, ‘ca unul ce pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’, adică îşi moderează încrederea în sine, accentuează rolul harului, se împotriveşte orgoliului. Dumnezeu nu a creat voinţa coruptă. Răbdarea e acordată pentru îndreptarea cuiva, nu pentru condamnare.
Sf. Ioan Zlataust atrage atenţia asupra faptului că niciun olar nu ‘hotărăşte mai dinainte’ ‘necinstea vaselor’. Nu aşa se întâmplă; prin urmare, dacă Dumnezeu e ca un olar, ca un artizan, nu sorteşte necinstei nimic din ceea ce crează. Aşadar, exegeza urmează logica naturală a analogiei. Analogia vaselor e interpretată ca exagerare pedagogică (‘dacă [exemplele] nu vor fi mai mari, nu vor putea atinge …’). Dumnezeu a ‘stat întru multă răbdare’ ca să-l aducă la pocăinţă pe nelegiuit.


NOTE:

[1] În mod global, exhaustiv, integral.
Îngerul, ca legătura spirituală a lui Dumnezeu cu persoana (Sf. Matei 18.10), legătură distinctă, eternă, personală: o individualitate spirituală, personală, relaţională, nevremelnică. Îngerii mijlocesc învăţătura pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere, sfatul, îndrumarea (cf. Sf. Hildegard). Sf. Ioan al Crucii afirma că toate lucrările îngerilor sunt deasemeni ale lui Dumnezeu, adică aşa comunică Dumnezeu lucrările, aşa le împarte, lucrarea lor e lucrarea lui. Irealitatea îngerilor ar însemna inactivitatea lui Dumnezeu. Îngerilor le cerem adăpostire, luminare, îndrumare. Activitatea lui Dumnezeu în lume are ca formă directă angelicul. În alţi termeni, cauzele secundare sunt nu numai cele naturale, ci şi cele supranaturale. Lucrările trec de la Dumnezeu la lume prin mijlocirea îngerilor. Sf. Bernard a predicat despre un verset al Psalmului 91, ‘îngerilor săi va porunci pentru tine ca să te păzească …’. Dumnezeu lucrează prin intermediul îngerilor. Iar înţeles dinspre om, îngerul e legătura individuală, directă a fiecărei persoane cu Dumnezeu, dimensiunea destinului fiecăruia.
După Sf. Ioan Casian, heruvimii apără pacea inimii [1]. Sf. Bernard scrie că Dumnezeu iubeşte în serafimi, cunoaşte în heruvimi. Sunt registre ale activităţii dumnezeieşti, registre create.
(Obiecţia împotriva cinstirii ‘sfinţilor simbolici şi emblematici’ [2] e falsă, pentru că atunci cinstirea se adresează unui atribut al lui Dumnezeu, unei trăsături, e reprezentată o trăsătură a dumnezeiescului, chiar sub o înfăţişare umană schematică, adică rugăciunea e corect adresată, sunt venerate nu ficţiuni, ci idealuri morale, nu posibilul uman, ci existentul dumnezeiesc. Această ‘cinstire incorectă’ poate fi eficientă şi neiluzorie, în primul rând pentru faptul că cine cunoaşte un ideal moral cunoaşte ceva despre Dumnezeu, cinsteşte bunătatea. Obiecţia e intelectualistă, şi mai meschină şi lipsită de bun simţ decât pare.)


NOTE:

[1] Heruvimul iluminează; cf. şi Michel de Certeau, ‘The Mystic Fable’, v. II, pag. 174.
[2] Donne, predica 57, în ‘The Works of John Donne’, v. II, 1839, pag. 576.

Citite într-un articol al lui Ibrăileanu, nişte versuri ale lui Vlahuţă (‘Din trecut’, 1884) mi-au amintit unele ale lui Arghezi (‘Oseminte pierdute’). Primele trei strofe ale poeziei lui Vlahuţă sunt excelente; următoarele două, însăilate.
Ideea poeziei lui Arghezi e întrucâtva aceeaşi. ‘Atât amar de ani e de atunci!’/’Ce de mai cruci stau pe cărare !...’
‘Iubirea noastră a murit aici.’/’Aicea-i prima sărutare’.
Altminteri, Arghezi se adresează naturii (glicină, plopi, stejar), iar iubita e absentă, şi neevocată direct. La Vlahuţă, peisajul e indicat numai prin cruci şi prin amintirea lunii (‘Luna […]/ Sclipea în lumea ei albastră’). E un peisaj de sentimente (visuri ‘coperite de uitare’). Arghezi are un distih de o demnitate aparte: ‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut …’. E altă perspectivă, altă experienţă — altă vârstă. Pentru Arghezi, ‘amarul de ani’ a ajuns să însemne schimbarea florilor glicinei, să fie sublimat în acest simbol. Totuşi, o consonanţă, sau poate chiar o reminiscenţă literară, există.
Sunt ca nişte muzici înrudite.
Ibrăileanu îşi amintea că sensibilitatea lui a fost timpuriu educată şi de Vlahuţă, ceea ce el a înţeles ca fiind o şansă, atât pentru el, cât şi pentru generaţia lui, receptivă la prestigiul artei, docilă faţă de o noutate anume, şi modelată, ca atare, în sensul unei estetici; pe atunci se citeau Eminescu, Delavrancea, Vlahuţă. Chiar acest fapt arată diferenţa dintre temperamentele generaţiilor, rolul determinant al educaţiei, eficienţa artei. A fost un privilegiu al generaţiei lui Ibrăileanu, iar gratitudinea acestuia e încă mai emoţionantă pentru că accentuează rolul lui Vlahuţă (ca poet, prozator, educator). Articolul e scris cu emoţie, fără condescendenţă.
Vlahuţă avea 25 de ani la apariţia poeziei.

vineri, 15 septembrie 2017

Ivar Lissner, evreu din Letonia, era jurist, membru al partidului nazist, a publicat ‘Popoare şi continente’ (1936), ‘Oameni şi puteri în Pacific’ (1937), ‘Taiga’ (1951), ‘Cezarii’ (1956). ‘Rätselhafte Kulturen’ a apărut în ’61.
Ca scriitor, a fost un umanist rafinat.
A fost spion (dublu, au pretins adversarii lui), apoi prizonierul japonezilor (denunţat ca spion sovietic); sora lui a fost ucisă în 1941. Mai apoi a devenit redactorul şef al unei reviste germane.

Joi seara, citesc despre Gosselin, Cavedoni, Bourgade, Le Hir, Crelier, Hello, O. Brownson, Diodor, Teodor (care exciza ‘Iov’, ‘Cântarea …’, ‘Ezra’ cu întoarcerea în Sion şi sfârşitul povestirii, cărţile deuterocanonice, majoritatea Epistolelor catolice, adică cinci, Apocalipsa), romancierul Spillmann.
Crelier (ebraist elveţian), Cavedoni, Bourgade, Hello au polemizat cu Renan, au reprezentat riposta catolică.

Renan îi povăţuia pe tineri să evite ‘pesimismul care îi împiedică să creadă în altruism şi virtute’ (‘Un critic al statului francez’, în: Richard Chadbourne, ‘Ernest Renan’, 1968; autorul e obtuz şi are o minte mediocră, ba chiar se crede obligat să argumenteze că ebraistul francez era un erudit). Deasemeni, ‘plimbarea ca observator multiplu’, ‘toate suprafeţele lucrurilor’ (cf. ‘L’Avenir …’).
Omilia XVI la Epistola către Romani demonstrează natura raţională a exegezei Sf. Ioan Zlataust: voinţa liberă umană e un dat axiomatic (Sf. Pavel ‘pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’), orizont al teoriei minimale; e o exegeză nepozitivistă, Sf. Ioan Zlataust explică Evangheliile în funcţie de credinţă, hermeneutica lui e integrală (de ex., acest principiu: ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele …‘, adică în sensul unei logici implicite şi universale). Cuvântul Sf. Pavel (puterea olarului) nu a fost rostit ‘cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură’. Mântuirea provine din har (‘nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi’). Exegeza Sf. Ioan Zlataust e, de fapt, o discuţie teologică a unor scrieri ale Sf. Pavel, rafinamentul se manifestă în analiza retoricii, în cuprinderea ansamblului, nu numai al teologiei discutate, însă şi al situaţiei, al contextului în care au fost făcute afirmaţiile, analiza strategiei retorice e servită de bunul simţ al exegetului. În comentariul la a patra Evanghelie [1], Sf. Toma îl citează pe Sf. Ioan Zlataust de mai mult de două sute de ori.
Bradshaw afirmă că Sf. Ioan Zlataust e teologul bunătăţii dumnezeieşti. De fapt, regulile nu le face omul.
Sf. Ioan Zlataust avea ‘o încredere senină în bunătatea dumnezeiască’ [2]. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Zlataust oferea o interpretare a Epistolelor, nu o parafrază; o interpretare care are axiomele ei. Exegeza nu e literală, ci spirituală.
Ceea ce avem e nu litera, ci nişte mărturii ale unor experienţe spirituale.
Comemorarea liturgică a Sf. Ioan Zlataust îi urmează în calendar sărbătorii Preasfântului Nume al Mariei: secvenţă referitoare la nume, identitate, cuvânt (‘ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu’, la botez). ‘V-aţi apropiat […] de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi’ (Evrei 12, 22-23). ‘Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu …’ (Sf. Luca 15, 10).
Origene scria că pentru cei care se roagă, mijlocesc nu numai Hristos, ci şi îngerii şi ‘sufletele sfinţilor adormiţi’.
Sf. Ioan Zlataust asociază preştiinţa cu economia religiei. Ilie Miniat scria că predestinarea e nedefinibilă, inanalizabilă raţional; regăsim aici unul din principiile gnoseologiei creştine tradiţionale: înţelegerea limitată. Cu cât adâncim mai mult, cu atât înţelegem mai puţin (din ceea ce aprofundăm).
‘Nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om’ (‘Omilii la Epistola către romani’). Oamenii ‘contribuie cu ceva la mântuirea lor proprie’. ‘Vasele milei’ nu sunt ‘vase ale meritelor’, însă receptivitatea îi revine omului. Unii se fac vase ale milei ‘prin propria lor recunoştinţă’: devin receptacole primind. Răbdarea dumnezeiască subliniază diferenţa dintre precunoştinţă şi predestinare.
Pentru Sf. Ioan Zlataust, ‘bogăţia slavei lui Dumnezeu’ (cf. Romani 9, 23) e chiar iubirea lui de oameni. Dumnezeu caută ‘şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare’. Suveranitatea alegerii traduce ignorarea de către om a vredniciei; enunţurile Apostolului sunt analizate nu ca axiome, ci din perspectiva efectului retoric. Antiteza de la Romani 9, 18-19 e explicată ca strădanie de ‘a face lucrul nedesluşit’. Răbdarea dumnezeiască e avantajarea omului.
Cel care ignoră ceea ce majoritatea ştie, trebuie să ştie ceea ce majoritatea ignoră.


NOTE:

[1] În care Sf. Toma scrie ceva extraordinar: ‘Omnis enim veritas quam intellectus noster capere potest, finita est […] et si finitur, est determinatum et particularizatum’. În Evanghelia Sf. Ioan ‘omnes haereses confutavit’.
[2] Bradshaw, ‘Sf. Ioan Zlataust despre har şi vrerea liberă’.

miercuri, 13 septembrie 2017

Marţi, ziua Preasfântului Nume al Mariei, am ajuns la Missa de seară abia la sfârşitul Evangheliei; la predică, o meditaţie despre nume şi identitate (celebrarea ideii de nume al fiecăruia), evocarea lui Ioan al III-lea (regele polonez, învingătorul de la 1683), reflecţii referitoare la maternitate şi fraternitate. Predicatorul a afirmat că Dumnezeu, Sf. Maria şi Sf. Anton sunt aceia care îl ajută pe om.
Litania Preasf. Nume o numeşte pe Sf. Maria ‘sora noastră’, ‘lumină în întuneric’, ‘îndurerată până la moarte’.
‘Pentru slava numelui tău …’, scria un franciscan.
Sărbătoarea a fost instituită la spanioli, la începutul sec. XVI, la început local, iar din 1671 pentru întreaga Spanie. În 1683 a devenit sărbătoarea întregii Biserici. Sunt comemorate toate harurile mijlocite de Sf. Maria. Sărbătoarea are o semnificaţie specială pentru piarişti şi marianişti. Carmeliţii desculţi au privilegiul de a rosti Oficiul de patru ori pe an.
Stephenson are un crochiu literar izbutit al regelui Ioan al III-lea, îngenunchind înaintea paloşului.

marți, 12 septembrie 2017

Natura legăturilor chimice e caracterizată prin proprietăţi (ca electronegativitatea halogenilor), nu explicată. Teoriile chimice ale reacţiilor descriu fapte chimice, nu le explică. Nivelele discontinue de energie par să fie alt exemplu al unei descrieri date drept explicaţie. Saltul cuantic e un fapt, nu o explicaţie. Nu e un principiu de inteligibilitate, ci enunţul unui fapt. Discontinuitatea e un fapt care sfidează înţelegerea căreia progresia i s-ar părea inteligibilă.
Lavoisier, care a analizat aerul şi apa, e pionierul revoluţiei chimice, prin ‘Tratatul elementar de chimie’. O contribuţie decisivă a fost elucidarea naturii empirice a elementului.
În 1789, Lavoisier scria că atât ‘cantitatea [totală] de materie [participantă la o reacţie]’, cât şi ‘calitatea şi cantitatea principiilor’ rămân aceleaşi prin orice reacţie, ‘şi că nu există decât schimbări, modificări’.
Înaintea spectrometriei, se calculau masele relative.
Atomul a fost reprezentat ca o unitate încărcată negativ la exterior şi pozitiv în interior.
Determinările maselor atomice relative au început în zorii sec. XIX.

De ce are electronul masă de repaus? Pentru că nu se mişcă cu viteza luminii. Fotonul nu e accelerabil, electronul este. Experimentele lui Thomson cu raze catodice sunt un alt mod de a demonstra existenţa masei, deşi probabil că nu aceea a masei de repaus a electronului.
Masa e definită ca şi cantitatea de materie, măsurată ca rezistenţă la acceleraţie.

sâmbătă, 9 septembrie 2017

Hardy deţinea primele trei volume ale ‘Istoriei originilor creştinismului’ (1863-1869) [1], şi îi plăcea definiţia dată de Renan Providenţei. Citise din lucrarea lui Strauss, tradusă de George Eliot.
Hardy gusta desăvârşirea ‘primelor treizeci de capitole din ‹Bâlciul …›’ [2]. Într-un articol, distingea faptul şi sentimentul, ‘particularităţile materiale şi caracteristicile eterate’. ‘Nu ne adresăm lui James pentru sunetele şi priveliştile şi aromele realităţii’ (Tom Paulin, ‘Thomas Hardy. The Poetry of Perception’, 1986). Hardy scria că romanul trebuie să redea gândurile abstracte ca pe ‘esenţe vizibile’, de fapt prin ‘particularităţi materiale’. Nădăjduia o alianţă între religie şi raţionalitatea completă (cf. ‘Thomas Hardy in Context’, Ph. Mallett), deziderat în înfăptuirea căruia îi revenea literaturii rolul major, ca instrument al sintezei.
În caietele literare ale lui Hardy e transcris şi un articol din 1906 în care e citată o comparaţie între Renan şi Spencer (v. II, pag. 310, 1985).
Mi-am amintit că literatura lui Hardy le plăcea unor intelectuali moldoveni de acum un veac, Ibrăileanu şi Ralea, al căror gust era consonant cu al lui Proust.
Aş recomanda lucrarea lui Tom Paulin, ‘Poezia percepţiei’, publicată în 1975 şi 1986. Paulin e irlandez, reputat ca autor de interpretări politizante, poate reducţioniste, admirator al lui Hughes, a fost troţkist la un moment dat, educaţie troţkistă de care e mândru.


NOTE:

[1] Cf. Pamela Gossin, ‘Thomas Hardy’s Novel Universe’.
[2] Cf. ‘The Literary Notebooks of Thomas Hardy’, v. I, Björk. V. şi ‘Thomas Hardy’s ‹Facts› Notebook’, Wm. Greenslade.

Determinarea masei atomice relative şi zorii analizei. Începuturile teoriei atomice

Conservarea masei în reacţiile chimice a fost integrată noţional de Lomonosov, Lavoisier, Gay-Lussac (două volume de apă dintr-un volum de oxigen, pentru că moleculele gazelor sunt diatomice). Constanţa proporţiilor a fost enunţată de Proust, Jeremias Richter, Dalton, şi putea fi explicată prin interacţiuni la nivelul atomilor. Hidrogenul fiind elementul din care era suficientă cantitatea cea mai mică pentru a reacţiona, a fost recunoscut ca elementul cel mai uşor şi luat ca unitate de masă; inconvenientele sunt că nu toate elementele reacţionează în raporturi de unu la unu, şi că unele mase atomice nu sunt numere întregi (adică multipli ai etalonului de masă). De ex., Dalton a calculat un număr ce corespunde numărului atomic al oxigenului, crezând, însă, că află greutatea atomică (numărul atomic e numai numărul protonilor).
‘Noul sistem de filozofie chimică’ al lui John Dalton identifică elementul chimic drept atom, postulând identitatea atomică a elementelor.
Pornind de la rezultatele lui Gay-Lussac (proporţiile de masă simple ale gazelor: volumele reactanţilor şi ale produşilor, pentru gaze, sunt în raporturi care sunt numere întregi, însă şi pretinsa anomalie a ‘dublării’ volumului vaporilor de apă), Avogadro a concluzionat că un acelaşi volum din orice gaz conţine acelaşi număr de atomi din gazul respectiv, cu alte cuvinte distribuţia spaţială a atomilor de gaz e aceeaşi, independentă de greutatea, implicit de dimensiunea atomilor. (Uneori sunt raportate cantităţile, alteori, volumele. Discutând aceste raporturi, cantităţile de masă nu trebuie confundate cu volumele; se poate scrie şi ‘o parte de oxigen la o parte de hidrogen’, cu întâia fiind de opt ori mai grea. Gay-Lussac analizase proporţiile volumelor. Avogadro corela volumul cu numărul de molecule. ‘Proporţiile simple’ au fost descrise mai întâi pentru volume.)
Berzelius, al doilea părinte al chimiei, a determinat şi publicat greutăţile atomice ale unor elemente. A publicat tabelul de greutăţi atomice, pentru 54 de elemente, în 1826. A propus clasificarea mineralelor după compoziţia lor chimică.
E legitim să adresăm noţiunilor curente ale chimiei, chimia aşa cum e înţeleasă de obicei, câteva întrebări. Discutarea acestor noţiuni pretinde menţionarea câtorva nume: Lavoisier, Dalton, Avogadro, Berzelius. Dalton era cu 23 de ani mai tânăr decât Lavoisier. Avogadro era cu un deceniu mai tânăr decât Dalton, iar Berzelius, cu 13 ani. Lavoisier s-a născut în 1743, iar Berzelius, în 1779.
Determinarea masei atomice relative e precedată de izolarea elementului. În zorii analizei s-au afirmat Lavoisier şi Klaproth, instaurând epoca analizei chimice, care a fost întâia metodă de cunoaştere a elementelor; spectrometrul a fost inventat în 1912, iar cercetătorii sec. XIX, până la Morley inclusiv, au utilizat metodele chimice. Purificarea reactivilor trebuia efectuată prin protocoale standardizate.
Avogadro a publicat ‘Determinarea maselor relative ale moleculelor elementare ale corpurilor, şi a proporţiilor în care intră …’ în 1811. Unul din principiile enunţate e acela că volume egale de gaz conţin numere egale de molecule; cu alte cuvinte, a corelat greutatea moleculelor cu densitatea gazului. Al doilea este ipoteza diatomică, explicând aparentul paradox al volumelor de gaz. Legătura covalentă (descrisă abia în 1916 şi denumită în 1919) contrazicea ideile epocii referitoare la legătură. De ex., Berzelius înţelegea combinaţia chimică drept neutralizarea reciprocă a sarcinilor, ceea ce excludea posibilitatea ca atomii unui acelaşi element să formeze legături, şi prescria numai molecule monoatomice. Comunicarea lui Avogadro are un ton respectuos la adresa lui Gay-Lussac, însă polemic la adresa lui Dalton, ceea ce e suficient pentru a explica vicisitudinile succesului ideilor enunţate. De fapt, italianul prelua de la englez numai ceea ce era viabil: ideea atomilor. Eşafodajul teoretic laborios e negat.
Excurs despre atomul cubic. Ajungând de la determinarea masei atomului la capodopera lui Avogadro, ‘Determinarea maselor relative …’, de la aceasta la legătura atomilor identici, la covalenţă şi Langmuir, sosim la teoria atomului cubic, a lui Lewis. Ideile referitoare la valenţă sunt corelate cu un model atomic cubic, cu electronii dintr-un strat dispuşi simetric în colţurile unui cub sau în perechi în colţurile unui tetraedru; Lewis argumenta în 1916 că datele fizice sunt neconcludente. Langmuir rezumă concluziile lui Lewis: ‘electronii din atomi sunt în mod normal staţionari’ (cf. Irving Langmuir, ‘Aranjarea electronilor în atomi şi molecule’, 1919). Prin urmare, faptele chimice impun un model al atomului diferit de cel propus de fizicieni. Ideea lui Langmuir era că teoria structurii atomului trebuie întemeiată pe proprietăţile şi relaţiile chimice. Modelul chimic al atomului corespunde exigenţelor impuse de faptele chimice cunoscute. Ca atare, modelul fizicii clasice e ignorat, ca arbitrar. Datele fizicii experimentale sunt decretate insuficiente şi neconcludente.
Diametrul atomului e aproximativ 10 [-8] cm..
Jöns Berzelius, elev al lui Dalton, a măsurat greutăţile a 43 de elemente. Elementele se combină întotdeauna în proporţii de numere întregi (trebuie indicată diferenţa dintre raporturi de volume, şi raporturi de cantităţi; abia studiul gazelor a ocazionat corelarea cantităţilor cu numărul de atomi, prin intermediul volumelor, adică a ocazionat caracterizarea unităţii esenţiale în vehicularea unui element, atomul). Raportul greutăţilor elementelor care se combină e invariabil.
Greutatea atomică e media maselor tuturor izotopilor naturali ai unui element. Masa atomică e masa unui izotop.
Modelul fizic clasic al atomului ar părea să implice implozia atomului, instabilitatea lui din cauza tendinţei sarcinilor de a se anula reciproc. Popularizarea cuanticii, cuantica tâlcuită propune reprezentarea ‘unui fel de nor electronic’. Electronul e o condensare vremelnică dată de investigare. Electronul hidrogenului e o sferă, un nor sferic. Dar proprietăţile cuantice sunt neintuitive. (Probabil că nimic ‘fizic’ nu intervine în măsurătorile cuantice, naraţiunea utilizează metafore inadecvate; nimic nu ‘intervine’ să măsoare poziţia sau mişcarea, nimic detectabil de către prezumtivul ‘nor insesizabil în sine’, ‘norul nedefinibil’.)
În cuantică, orbitalii sunt distribuţii probabilistice tridimensionale. Cuantica nu oferă o reprezentare a dinamicii electronului în atom, totuşi îi recunoaşte o viteză de deplasare (în modelul Bohr, electronii hidrogenului se rotesc); ‘electronii există ca funcţii de undă’. În atomul de hidrogen, electronul are viteza de 2 mil. m/s (2200 mii km/s). Electronii uraniului au viteze mult mai mari.

Lavoisier enumera ca elemente oxigenul, azotul (radicalul nitric), hidrogenul, fosforul, mercurul, zincul, sulful, etc.; studiind tabelul nomenclaturii chimice din 1787, observăm că întâia coloană le revine elementelor: baze acidifiabile, şaptesprezece substanţe metalice, cinci pământuri, trei alcalii (inclusiv amoniacul). Chimiştii trebuiau să deosbească izolarea/purificarea unui element, de formarea de compuşi, intrarea lui în combinaţii. Pentru Lavoisier, elementul e substanţa simplă care nu poate fi descompusă ‘prin nicio metodă cunoscută’.

miercuri, 6 septembrie 2017


Marţi seara, la Missă, cinstirea amintirii Sfintei Tereza de Calcutta. Pericopa exorcismului din sinagogă (după Sf. Luca, 4.31 ş. urm.); predică referitoare la exorcisme, defetismul anticilor şi noutatea creştinismului, o experienţă a Sf. Jean-Marie Vianney (veşmintele), testul Sf. Ignaţiu (piedicile, perseverenţa, nedescurajarea, încrederea în activitatea inteligentă, raţională), câteva cuvinte ale Sf. Tereza de Calcutta (visul şi Sf. Petru, sărăcia existenţială, tăcerea, hărnicia: alergarea, trapul, etc.).
Sf. Ignaţiu învăţa că, dacă Dumnezeu îi trimite cuiva multe suferinţe, e un semn al măreţiei intenţiilor dumnezeieşti; şi că lui Dumnezeu trebuie să îi vorbim ca unui prieten şi ca unui stăpân, câteodată ca prietenului, alteori ca stăpânului.

marți, 5 septembrie 2017


Duminică seara, la Missă, o lectură din Ieremia 20 (‘era în inima mea ceva’) şi pericopa anunţării pătimirii, destăinuirea din Cezarea lui Filip (Sf. Matei), moment psihologic foarte verosimil, când aşteptările ucenicilor sunt contrazise, pentru că Iisus le explică ce înseamnă ‘a fi Hristosul’, iar Sf. Petru presupune că Iisus abdică de la demnitatea mesianică; Sf. Petru fusese binecuvântat de Iisus pentru răspunsul său, iar atmosfera era una de încredere şi de optimism, iar ceea ce urmează e depolitizarea radicală a interpretării, ucenicii sunt descumpăniţi să afle că urmează supliciul, iar unul din ei presupune că aceasta e o abandonare a misiunii, un moment de ezitare. Momente ca acesta desfiinţează abstractul bubuitor, bubuitul abstractului, pentru că dau dimensiunea misterioasă a destinului. Iisus a acceptat titlul, pentru că a acceptat itinerarul, şi de aceea a acceptat să fie recunoscut de către ucenici ca Hristos, pentru a le explica ce înseamnă aceasta, iar cuvintele lui deschid ieşirea din abstracţiune, iluzie şi optimismul pământesc. Iisus neagă mesianismul politic, înţelegerea curentă, în numele perspectivei supranaturale.

Dacă fabulosul mitologic e numai un mod contingent de a exprima experienţa sacrului, corolarul necesar nu e scepticismul absolut, printre altele şi deoarece receptarea miturilor nu presupune credulitatea; ‘credinţa în mituri’, ca fenomen social, nu poate fi evaluată ca monolit, sau ca fapt univoc. Materialismul primitiv al sec. XVIII-XIX, ca scepticism tendenţios, părtinitor, e o formă de mitologizare crasă, lipsită ea însăşi de simţ critic. Fabulosul e o formă pentru a exprima o experienţă umană nestandardizabilă, însă care are o anumită unitate, o experienţă a unei relaţionări referitor la care nu putem să afirmăm aprioric că e survolabilă ştiinţific, obiectivabilă noţional în mod univoc. Religiologia nu e atât o ştiinţă, cât o reflecţie asupra acestei dimensiuni a experienţei umane, dar pretenţia ei de a survola dimensiunea respectivă nu e garantată aprioric, pentru că sintaxa relaţiei e o transcendere. Pe de altă parte, religiologia sceptică hotărăşte aprioric să fie numai etnologie. Principiul reflecţiei trebuie să fie uman, adică relaţional, nu absolut.

vineri, 1 septembrie 2017


Charles Spurgeon evoca ‘vechile vremuri puritane’, ‘vremurile puritane de odinioară’, teologii puritani erau maeştri ai teologiei, iar unii pot citi foarte mult pentru că nu citesc, de fapt, nimic. Mintea lor nu zăboveşte, nu are răgaz.
Charles Spurgeon predica şi că există o rugăciune în măruntaiele rugăciunii.
Spurgeon îndrepta către sufletul cititului, lectura cu inimă înţelegătoare, iluminarea minţii precede ascensiunea afectivă.