Nu vãd, judecând la rece şi neconfesional, cum cineva ar putea admite Prezenţa Realã fãrã sã accepte şi transsubstanţierea; transsubstanţierea, vorbind despre schimbarea identitãţii metafizice a Darurilor—cu pãstrarea ‘speciilor’ vizibile (aşadar, a identitãţii fizico—chimice a aceloraşi Daruri), nu e explicarea, ci explicitarea Prezenţei Reale, e, într—un fel, tautologicã, nu spune mai multe decât e dat în certificarea bisericeascã a faptului Prezenţei Reale. Transsubstanţierea nu explicã, ci expliciteazã, sau, dacã vreţi, redenumeşte ceea ce era crezut. Nu e nimic magic, ci o transformare nevãzutã şi metafizicã. Speciile rãmân ceea ce erau şi înainte—adicã identitatea lor materialã e neschimbatã. Nu poţi pune în discuţie transsubstanţierea, fãrã a submina şi credinţa implicitã în Prezenţa Realã. De aceea, progresiştii catolici din anii ’60 nu atacau numai transsubstanţierea, ci însãşi Prezenţa Realã, cãci aveau în minte altceva decât o prezenţã realã. Tot de aceea, protestanţii sunt incoerenţi în aceastã privinţã.
Transsubstanţierea e un alt nume pentru Prezenţa Realã, şi expliciteazã în termeni scolastici, redenumeşte Prezenţa Realã, nu o explicã. Credinţa în Prezenţa Realã provine din încredinţarea datã de Iisus ucenicilor; transsubstanţierea enunţã cã transformarea implicatã e o schimbare a identitãţii metafizice a Darurilor. E vorba despre o explicitare filozoficã, nu despre postularea vreunei magii. Transsubstanţierea, explicitare în vocabular aristotelic, e indisociabilã de Prezenţa Realã. Nu e vorba despre o explicaţie, ci despre o explicitare sau o redenumire.