vineri, 23 septembrie 2011

La rãsãrit de Eufrat. Citind o conferinţã a lui Brock despre Sf. Efrem





La rãsãrit de Eufrat. Citind o conferinţã a lui Brock despre Sf. Efrem






Sf. Efrem, despre a cãrui existenţã nu se ştie mai nimic, a fost diacon fãrã a fi şi monah.
Existã şi la Sf. Efrem, chiar în comentariul la Diatessaron, maxima Mitropolitului Antonie al Surojului—Biblia nu trebuie ‘stoarsã’, ‘epuizatã’, ci cititã cu un simţ al plenitudinii. Sf. Efrem vorbeşte despre frumuseţile Bibliei, şi despre latitudinea fiecãruia de a adânci ceea ce îi place. Biblia e Pomul vieţii.
Sf. Efrem şi Mitr. Antonie condamnã nu gestul de a stoarce Scriptura (actul ar fi imposibil), ci intenţia, pornirea. Biblia nu trebuie cititã şi interpretatã ca şi cum s—ar intenţiona stoarcerea ei.
Înomenirea Cuvântului e caracterizatã ca ‘înveşmântare cu trup’.
Sfinţirea e înfrumuseţarea omului (‘Dacã ne—ar fi împodobit El, ne—am fi asemãnat unui portret pe care altcineva l—a pictat, împodobindu—l cu propriile lui culori’). Adicã, Dumnezeu îngãduie sã fim împodobiţi de culorile pe care propria noastrã voinţã liberã le—a cules.
Iubirea e vistiernicul, numai ea deschide comorile. Sf. Efrem recomandã echilibru, deschidere, bun simţ, seninãtate, bonomie. Scriptura trebuie cititã cu o largheţe pe potriva aceleia care a inspirat—o. Exegetul nu trebuie sã fie nici mãrginit, bornat, obtuz, nici morocãnos, posomorât. Meschinãria întunecã mintea, o face boantã. Aşadar, Sf. Efrem recomandã simpatie şi intuiţie.
Dumnezeu, spune Sf. Efrem, lasã omului latitudinea sã aleagã înţelesurile biblice care îi plac mai mult şi convin caracterului sãu, virtuţile pe care sã le cultive, aşadar frumuseţea la care sã ajungã, etc.. Dumnezeu are încredere în ceea ce crede omul de cuviinţã, îi lasã latitudinea sã aleagã.
Existã creştinii Sinopticelor, şi creştinii ioaneici, pentru care evenimentul Iisus e o cãlãuzire, o îndrumare cãtre cuprinderea Lui Hristos cel cosmic, însã sunt intuitiv nesiguri de legãtura cu sfânta umanitate asumatã. Tresmontant reprezintã un moment de echilibru. Cristologia clasicã e în întregime acaparatã de a doua tendinţã. Creştinii zişi de rând ilustreazã plenar şi franc întâia orientare, aceea sinopticã, a sfintei umanitãţi asumate—de unde tandreţea cãtre rabinul vindecãtor şi factor de minuni. Autorii cristologiilor clasice sunt preocupaţi, de fapt, mai ales de Logos, de principiul universal, de Protoctist, cum îl numeau teoreticienii timpurii.
Creştinismul a funcţionat ca şi oportunitatea conştientizãrii plenare a principiului cosmic ordonator—Hristosul, Logosul, Omega, Protoctistul—religie armonioasã de greci şi de platonicieni, clasicitatea desãvârşitã a oricãrei religii imaginabile—fãrã a le scãpa însemnata notã existenţialã a Evangheliei Sf. Ioan Teologul.
Aceastã alunecare greceascã a fost deploratã de cãtre Tresmontant; eu o consider salutarã—şi e unilateralitatea lui Teilhard.
Iisus Nazarineanul devine o circumstanţã a Logosului, aproape un avatar; nu altceva vrusese sã spunã reacţionarul Maurras.




Semnificativ e faptul cã Simmel nu s—a cantonat la aspecte fragmentare, ci a vizat întregul, fie cã e vorba de autori (Goethe, Rembrandt, Kant, Schopenhauer şi Nietzsche, Michelangelo, Rodin) sau de incidenţe (istoria, etica, sociologia, filozofia artei, metafizica); a scris toate aceste studii, care sunt cuprinderi de ansamblu, vederi generale asupra unui autor sau a unei discipline. Pornea de la aspecte distincte, e adevãrat, însã ajungea sã cuprindã întregul. Urma mersul firesc al cunoaşterii—de la parte la întreg; aceastã naturaleţe i—a fost, însã, taxatã.
Chiar era omul generalului esenţial, pe care l—a şi teoretizat; el spune cã esenţa individualului e generalul cutãrui individ, individualul real e generalul cunoscut, pe când individualul empiric e genericul lipsit de importanţã. Parafrazez, însã cred cã redau bine gândul lui. Existã, cu alte cuvinte, un ‘general al individului’, care îl caracterizeazã. Ceea ce iau oamenii drept individual nu e decât generalul nesemnificativ şi necaracteristic; detaliul e pleavã.
Individualul necaracteristic e pleavã. E genericul. În aceastã privinţã, Georg Simmel n—a scris despre Schopenhauer altceva decât gândea Schopenhauer despre sine însuşi (circumstanţele existenţei lui erau genericul, nedefinitoriul, neesenţialul, necaracteristicul). Generalul care—l intereseazã pe Simmel e esenţa individualului, nu genericul, nu generalul tern.
Revenind, Simmel nu e deloc cantonat la fragmentar. El cautã, dibuie accesul cãtre adevãratul general, care e esenţa inconfundabilã a unei individualitãţi, şi care e opus genericului. Circumstanţele, detaliile sunt generice. Simmel inverseazã perspectiva. Propune ca generic ceea ce alţii iau drept individual, şi ca într—adevãr individual—esenţa individualului, generalul, tendinţa cea mai generalã, ceea ce subîntinde particularul. Epistemologie opusã aceleia enunţate de Gracq pentru critica literarã; la Gracq, adevãrat e numai individualul empiric.

Urmaşii lui Simmel sunt Bloch, Adorno, Touraine, Bourdieu, Baudrillard, sociologii franc—tirori. El însuşi se revendica de la un astfel de sociolog franc—tiror: Marx.




Statutul liturgic al Sf. Grigore al Tesalonicului nu e singura anomalie de acest fel; alte câteva exemple sunt Sf. Constantin (şi alţi împãraţi ai Bizanţului, canonizaţi numai în Rãsãrit; ultimul Împãrat e cinstit ca sfânt şi de catolicii rãsãriteni, şi de ortodocşi), unii Patriarhi ai Constantinopolului (nu numai Sf. Fotie cel Mare, şi Sf. Ioan cel Postitor, etc.). De obicei, sunt ‘primite’ nu numai canonizãrile de pânã la mijlocul sc. XV—ci toate canonizãrile de pânã în momentul restabilirii comuniunii cu Roma a unei Biserici estice particulare.
Nici Sf. Constantin nu e cinstit de Roma. Vesticii apreciazã cã viaţa lui personalã, legãturile cu arienii, încercarea de reabilitare a lui Arie, botezul primit de la un ‘lucianist’ (= arian), violenţa, mãsurile dure la care recurgea, acordul dat prigonirii Sf. Atanasie, nu fac din Împ. Constantin o figurã pe care sã o propunã cinstirii de cãtre creştinii apuseni. Însã admit şi cã alţii pot sã vadã lucrurile altfel. Cu alte cuvinte, Roma obişnuieşte sã ia act de cultul existent.
Neincluderea în Calendarul universal marcheazã, pânã la urmã, o reticenţã, exprimatã în acest fel de cãtre Biserica romanã.
Ereticii reveniţi în comuniunea Romei (de ex., monofiziţii sau nestorienii) nu au putut continua cinstirea celor canonizaţi dupã cãderea în erezie a Bisericii particulare. Schisma e altceva, iar legitimitatea canonizãrilor nu e contestatã.
Omologând canonizarea unor sfinţi ca Grigore al Tesalonicului, Constantin, Fotie cel Mare, etc., Roma recunoaşte cã aceştia sunt în multe privinţe, cu toate cã nu în toate, recomandabili ca mijlocitori şi ca modele creştine. Cu alte cuvinte, Roma apreciazã cã motivul canonizãrii unora ca Sf. Grigore al Tesalonicului nu a fost în primul rând împotrivirea faţã de unirea cu Apusul catolic. Motivele canonizãrii au fost altele, iar acestea rãmân valide.

Noroi pe parchet

Noroi pe parchet




PERTINENŢA TEOLOGIEI. Când Pãrinţii sau scriitorii bisericeşti vechi li se vor pãrea credincioşilor la fel de pertinenţi ca Bonhoeffer. Eu îl iau pe luteranul neamţ ca etalon, ca standard al pertinenţei teologice, al ‘mãrturiei’.

Patrologul& racursiuri& Schudt& baptistul—cf. luni—DB.

E un fapt adevãrat, experienţial—binele întâmplat nu te trezeşte; rãul te trezeşte.

Inspiraţia e o dibuire (o aflare dibuitã), o semi—cunoaştere, o cunoaştere pe jumãtate, o aflare neclarã.

Nu Thoreau sau vechii gazetari, care nu scriau cu ochii pe contoarele de site, sunt ‘strãmoşii bloggerilor’—ci bloggerii sunt urmaşii degeneraţi şi ignoranţi ai scriitorilor acelora.

Calvin, Althusser, Tolle, Puhalo. Aprecierile lui Tresmontant şi Bergson despre stilul lui Renan; iar Renard, un alt renanian, a ajuns sã—mi aminteascã de Roxana, de vremea când îi eram coleg.
Lecturi care, prin câte ceva, şi înfurie, şi enerveazã.

Rugãciuni pentru descãtuşare.

Horguelin despre Dick, ‘Sãgeata neagrã’, Issa. Postãrile despre evreul argentinian, ‘Paludes’.
Despre Peuchmaurd e vorba în mãcar douã postãri.

La Missele matinale am participat marţi, joi, vin. şi luni. Ieri au mers rãu patru lucruri (pixul pierdut, urâţii, debranşarea) şi am reînceput fumatul; azi au mers rãu trei lucruri (împleticirea la curãţenia începutã la ¾, urnirea vrafului, ajunsul târziu la Missã—şi absenţa). Azi—nici casã, nici ed..

Uniaţii nu s—au convertit la catolicism, ci au refãcut unitatea cu Roma, au reluat legãtura cu Roma. Ereticii se convertesc; abjurã şi se convertesc. Schismaticii nu se convertesc—şi nici nu abjurã. Rãtãcirea lor fusese de naturã instituţionalã.

Experienţa ascultã de legi naturale, nu supranaturale. Experienţa are o dinamicã imanentã, cu legitãţi cognoscibile.

Tresmontant se intereseazã de semnificaţia generalã a unei dogme—care, uneori, îi contrazice sensul literal (de ex., schismaticii rãsãriteni acordã, de fapt, ceea ce cere Tresmontant—purcederea iconomicã, temporalã, a Sf. Spirit—şi chiar mai mult: manifestarea veşnicã a Sf. Spirit prin Fiul). Tresmontant ajunge sã insinueze întrucâtva cã rãsãritenii neagã purcederea temporalã a Sf. Spirit ‘şi de la Fiul’; ceea ce e fals.

A fi ajuns sã mã rog pentru moarte, desfacerea cãtuşelor existenţei.

Cei care înãbuşã Cuvântul cu autosuficienţa lor; credem altfel decât medievalii, religia noastrã nu e aceea a medievalilor. Modernii cred altfel decât medievalii, care erau stridenţi şi indiscreţi.

Chiar dacã am pãcãtuit, Doamne, încã lucrul mâinilor Tale mã numesc. Rãscumpãrã—mã, bunule!

Nu vreau dispreţul altora—însã am înclinaţia de a dispreţui!

Dacã era nevoie sã învãţ de la Horguelin acurateţea, armonia, echilibrul expresiei, limpezimea, rescrierea.

Înrudirea filozofiei culturii/ teoriei civilizaţiei, cu sociologia—la Simmel.

Dacã aşa aratã viaţa mea la 32 şi la 33 de ani—şi la 28, la 29, la 30 de ani ….

Cele vreo 12 cãrţi (3 x Tillich, 2 x KB, Brunner, 2 x DB, cei patru iezuiţi). Sunetul fals, ‘disonanţa cognitivã’, sau dizarmonia, disonanţa esteticã.
A testa.
Zornãitul. Zornãitul ideii calpe, etc..

Ceva din tenacitatea nietzscheanã va fi trecut la Bonhoeffer, creştinatã; scriu asta gândindu—mã la axioma citatã de baptist. Luteranul nu se mai roagã pentru descãtuşare, ca Sf. Pavel sau Mani sau budiştii, nu cere izbãvirea din tãrâmul beznei. Ceva din tenacitatea nietzscheanã, adicã afirmativitatea, acurateţea pozitivitãţii.

Adorno, Pleşu, Kenneth& Whitehead, James, Tillich.

Îmi displace tocmai ‘popularitatea franciscanã’, ‘geniul minorit’ ale Sf. Serafim. De aceea îmi plac mai mult Dimitrie şi Ignatie, Tihon şi Teofan, Ioan şi Serghei.

Mai puţin spontaneitatea, şi mai mult tehnica rugãc.; apusenii confundã naturaleţea, firescul, adecvarea, cu spontaneitatea (şi, mai rãu, cu improvizaţia).

Nu mai dã mãsura consumului, nu mai reflectã consumul.

Transluciditatea existenţei în literatura postbelicã—ceea ce la Racine, Rousseau, Balzac e echivoc, aluzie sau mojicie, neobrãzare. Abia în literatura postbelicã s—a ajuns la transluciditatea existenţei.

Unele nu sunt ‘fapte’, ci însemnãri de istoria filozofiei, remarci—nu e factologie, nu e istoriografie factologicã, ci o observaţie pãtrunzãtoare, sau o reverie.

Cititul e o formã de unire—a gândirilor, a simţirilor.

Fãgãduiau ceva necurat.

Corespund unei grave distorsionãri a conştiinţei, unei conştiinţe pervertite, stâlcite.

Nu din ‘locul neutru’, ci din ‘locul credinţei’.

Confuzia neokantienilor, azi, confundarea—şi vols..

Ideea cã deteriorãrile sunt superflue. Elasticitatea. Mâna. Elasticitatea.

Iisus, rãstignit dezbrãcat, gol, autentificã Psalmul; citeazã ‘Psalmul de pãrãsire’, Psalmul izbeliştii, însã asta înseamnã tocmai ceea ce vor sã ocoleascã teologii de catedrã—cã Dumnezeu intenţionase acest Psalm, acest strigãt sfâşietor, pentru Fiul sãu. Iisus nu îndeplineşte o formalitate. Ideea e, dimpotrivã, cã Dumnezeu prevãzuse şi preorânduise deznãdejdea ultimã a Fiului Sãu. Aşa trebuie gândit, priceput versetul citat de Iisus. Cã Dumnezeu vrusese, intenţionase acest venin pentru Fiul Sãu. Otrava aceasta nu poate fi neutralizatã. Citarea voitã de cãtre Iisus nu înseamnã cã Psalmul nu I se potriveşte—ci dimpotrivã, cã Dumnezeu a vrut ca Iisus sã simtã asta, sã ajungã aici—la acest strigãt.
Iisus nu îndeplineşte o formalitate, nu se achitã de un protocol—ci ajunge cu adevãrat la durerea proorocitã.

Eşti destul de conştient încât sã te chinui—însã nu destul încât sã depãşeşti. Lutul defectuos.

Invitaţia de a o vizita—la 11 ani. La ¾ an—tel..

Cred cã superioritatea rabinului galilean e deopotrivã obiectivã, nearb., şi inefabilã, singularã, generatã de persoana Lui.

Nu cred cã Simmel abjurase—nu cred cã Simmel a abjurat vreodatã—sau a ajuns sã abjure kantismul; subzistã un anume echivoc în raportarea lui la criticism. O ambivalenţã.

Sã nu ne amãgim—singura lecturã adevãratã e numai aceea de literaturã primarã—nu de criticã, de metaliteraturã.

Ieri (marţi)—PALUDES, Barth sunt cãrţi/ autori iubiţi. Axioma de cititor a lui Schudt—superioritatea cunoaşterii. Girarea/ reabilitarea.

‘Şi acasã scriau despre Dumnezeu’.

Viziunea belicoasã. Am crezut cã femeile sunt rele, aspre şi nemiloase, fiindcã aşa e maicã—mea.

Zâmbetul batjocoritor—douã ocazii.

Climatul literar—cultural al lui Horguelin—cineva care chiar se intereseazã de ….

Iisus nu cere nici târsâne, nici statul în ger—iar creştinismul nu trebuie sã devinã o competiţie a purtãrii de târsânã, o competiţie asceticã, o întrecere de acest fel.

Naivii cred în ‘sãrãcirea’ Bisericii dupã Vaticanul II numai findcã aşa li se spune, fiindcã aşa li se cere sã creadã de cãtre tradiţionaliştii dispeptici.

Hugo nu e mai digresiv ca Tolstoi—şi cu siguranţã e mai transgresiv.

Echivalentul oferirii florii unice, al unei flori. Şi un singur aforism, sau portret, sau microeseu al unui francez din sc. XVII sau XVIII face cât toate blogurile.

Etica monasticã nu e etica abstinenţei sau a reprimãrii.

Încã la Prooroci, etica socialã o ia înaintea mãrunţişurilor sexuale; Iisus nici nu aminteşte invertirea, într—o lume în care probabil cã nu era chiar rarã.

La marxişti surprinde tezismul, tendenţiozitatea, pisãlogeala, mãrginirea, reaua—credinţã evidentã, ceva provenit din rãutate, ceva necurat şi, adesea, fad. Fadoarea pisãlogelii şi a tezismului lor.

DOUĂ ĨNŢELEGERI CRITICE DIAMETRAL OPUSE. Pentru Simmel, unitatea e omul, autorul (Rembrandt, Goethe, Kant, Schopenhauer), întrevãzut dincolo de varietatea creaţiilor lui, şi a cãrui tendinţã generalã cautã sã o surprindã; pentru Gracq, realã e numai creaţia individualã, luatã în sine.
Simmel nici nu face exegeza creaţiilor—decât cel mult ca ilustrative pentru cãutata tendinţã generalã. Gracq nici nu se intereseazã de autor, definit ca ficţiune, ca întreg abstract—chiar când e acceptat IN TOTO (Verne, Tolkien, Lovecraft, Rimbaud, Beyle, Breton, Poe, Chateaubriand, câţiva filozofi). La Simmel intereseazã în primul rând autorul.

ROŞU ŞI NEGRU, ŞUANII, MUSCHETARII.

În numele bonomiei şi al largheţii rãsãritene—nu al stricteţii, nici al laxismului şi delãsãrii.

Pe Gracq nu—l intereseazã autorul; pe Simmel numai—sau în primul rând—autorul.

Ca un ‘mai bine’.

Împietrirea inimii—de la 21 ½ ani. Neempatizarea, povara amarului.

E originalul, autorul scrie englezeşte.

Creştinismul care porneşte de la limitãri şi restricţii, creştinismul prohibitiv care moralizeazã neîncetat. Creştinismul oţãrârii şi al stropşirii; Iisus nu aşa vorbea cu Nicodim, cu Iosif din Arimateea, etc.. Iisus al discursurilor publice, povãţuitorul mulţimilor, e altfel decât Iisus al conversaţiilor cu Nicodim, Iosif, Lazãr, etc.; e acelaşi, însã altfel.

Poezia—grohotiş a postbelicilor. Poezia postbelicilor seamãnã grohotişului.

Hahn, ‘Ierusalim’ de Duboscq, ‘Psihologia întâlnirii …’, benedictinul& André (‘Stãrile sufleteşti’)& Kleist.

Pãr. Teilhard credea în Hristos; în Iisus nu credea. Cu alte cuvinte, era nesigur de relaţia Hristosului istoric cu Hristos ca ţel al Cosmosului, ca destinaţie, ca ‘legãturã universalã’, aşa cum filozofa acest scotist sui generis.
Hristosul metafizic, viitor, e disjuns la Pãr. Teilhard de Iisus istoric, de galileanul itinerant, de rabinul fãcãtor de minuni şi tãmãduitor.
Hristosul cosmologic e real pentru Pãr. Teilhard; numai Iisus e o ipotezã istoricã, un fel de avatar izraelit.

Iisus era izraelit, evreu—nu iudeu.

Evenimentul Iisus le—a limpezit unora calea cãtre înţelegerea lui Omega.

E stupid când Postul Mare e comparat şi aliniat cu exagerãrile ascetice ale celor din vechime; e altceva. Astfel de exemple deplasate crispeazã. Moderaţia nu trebuie juestificatã prin exces—nici echilibrul, prin dezechilibru. Postul Mare nu e ca purtatul târsânei. A trãi postul nu înseamnã nici a fi stâlpnic, nici a purta târsânã; din nou, acelaşi amatorism al lui Schudt, aceeaşi incompetenţã. Schudt—un îmbâcsit de duzinã, şi un militant. Auto—eroizarea catolicilor. Oameni ca Schudt pot sã facã din cineva un bun anticatolic. Cârpaci, cu gândul şleampãt, etc..

Dumnezeu nu va ţine cont de ceea ce nu se poate—însã va ţine cont de ceea ce nu se face. De ex., când motivul nepostirii e mândria.

‘Efectul de coordonare’ al mantrei.

EW, Sf. Atanasie, ‘Isaia’ 22, ‘Romani’ 7, ortodoxul Hart.

Efectele retorice la Marx—retorica deliberatã şi gustatã. Ciracii. Acapararea de cãtre un grup de politicieni. N—avem un Boswell, sau mãcar un Eckermann, necum un Las Cases, pentru Marx. Anturajul interesat. Lipsa francheţei.

marți, 20 septembrie 2011






Simmel, filozoful care chiar a ajuns sã spunã ceea ce avea de spus, a scris o operã foarte echilibratã, în care sintezele, cuprinzãtoare (‘Filozofia banilor’, impozantul tratat de sociologie, cãrţile despre Goethe, Rembrandt, Kant, Schopenhauer, Nietzsche) sau de dimensiuni mai reduse (scurtele sinteze despre Rodin, Michelangelo, diverse studii comparative), alterneazã cu pãtrunzãtoare articole şi eseuri, operã a cãrei diversitate echilibratã o face recomandabilã ca model literar; e ideea mea de operã reuşitã, echilibratã, izbutitã.
‘Filozofia banilor’ nu e o carte de teorie economicã, ci de filozofia culturii, care e, la Simmel, o laturã a sociologiei.
Simmel e autorul unei sociologii de inspiraţie marxistã, iar aceastã amprentã marxistã existã la toţi marii lui contemporani—la Tőnnies şi Weber. Kant, Marx şi Nietzsche au fost inspiraţiile acelei generaţii.
Simmel marcheazã revenirea decisã a simţului metafizic, într—o generaţie cu un viu instinct filozofic.
Am început prin a spune cã izbânda lui Simmel e, între altele, şi de a fi scris o operã foarte echilibratã.
Cazul nu e izolat; de la Kant şi idealiştii nemţi, pânã la neokantienii contemporani lui Simmel, şi mai departe, existã destui autori care au izbutit sã exprime complet ceea ce gândeau. (Prin comparaţie, opere ca ale lui Klages şi Spengler apar cumva unilaterale, cu toate cã la întâiul chiar existã atâta varietate de subiecte şi incidenţe—caracterologie, grafologie, teoria naturii, etc..)
Dat fiind cã voi plivi blogrollul de câteva surplusuri, pentru a îi da mai multã coerenţã şi ilustrativitate, nu stricã sã consemnez aici care sunt blogurile plivite, sau, cum spun viticultorii huşeni, ‘ciuntate’.

E vorba fie despre bloguri neactualizate de mult, sau care nu mã mai intereseazã, sau a cãror ataşare aici a fost de la început nechibzuitã.

1—CHRIST THE TRUTH—nu—l citesc niciodatã, iar autorul e un capsoman;
2—TRADINEWS—Fellay şi ai sãi nu mã mai intereseazã de multã vreme;
3—TRADITIONAL VOCATIONS—alte bãlãrii ale tradiţionalismului celui mai neinspirat, reacţionarism anost;
4—BAREFOOT AND PREGNANT—v. supra;
5—RERUM NOVARUM.
Am cinci cãrţi de Spinrad, trei sau patru de Anderson (plus aceea trad. în almanahul SF din ’91), patru de Bellow (‘Humboldt’, ‘Herzog’, ‘Trãieşte …’, ‘Iarna …’—în douã ed.), nouã de Evdokimov (şi am avut de la bibl. altele douã), douã cãrţi de Lossky (însã am citit altele douã), douã ale Pãr. Bulgakov (însã am citit—o pe o a treia, aveam 24 de ani), şase de Camus (douã romane, eseurile, teatrul, jurnalul, o culegere). Mã gândesc cã am citit multã teologie de la bibl. municipalã—douã cãrţi de Lossky, una de Evdokimov, una de Bulgakov, una de Claudel, una de Teilhard, douã de Wojtyla, una de Sf. Pavel Florenski, una a Pãr. Stãniloae, câte ceva de Sf. Chiril şi Macarie, Stãniloae. [Cronologic, ar fi: Lossky, Pãr. Bulgakov, un sinaxar, Sf. Pavel Florenski, Brock, Sf. Augustin, Evdokimov, Lossky, Pelikan, Claudel, iezuitul ceh, Pãr. Stãniloae, Wojtyla, Chenu, Pãr. C. Ilie, Pãr. Teilhard, Sf. Chiril, Sf. Macarie Egipteanul, Bianchi. Câte douã cãrţi—Lossky, Evdokimov, Sf. Augustin, Pãr. Stãniloae, Wojtyla, cred cã şi Pãr. C. Ilie.]
Odatã ştiam şi pentru Arhim. Teofil, Tudoran, Sofronie.
Antonie, Sofronie, Gheorghe, Luca.



the books I've reread most are Lord of the Flies and Animal Farm.. both short and easy to read

Re-read books: Catch-22 maybe a dozen times; most Iain Banks (SF or mainstream); any PJ O'Rourke; Carl Hiaasen for a rainy day or long-haul flight.
But the one author whose books I've re-read more than any other is Len Deighton, probably the most underrated writer of all time. Try 'Winter' if you don't believe me

All sorts of children's lit - the ultimate comfort read when the world seems big and bad... For instance: The Railway Children, any Susan Cooper book from "The Dark is Rising" series

I'm definitely with the people who prefer children's books to adult trash in times of stress. I have read both Goodnight Mister Tom and Back Home by Michelle Magorium countless times, Thomas Kempe was a cracker, and we loved 'Book of the Banshee' by Anne Fine in our house, I re-read that every time I visit my parents. However, my ultimate comfort book (and I'm not ashamed of it!) is 1066 and All That. I can practically quote it cover to cover but I still read it every few months or so

The only thing I reread now is Nabokov short stories

have read Great Gatsby 9 times and counting: was my favourite book at 18 and still is. The Hobbit I've read at least 5 times

The Godfather by Mario Puzo has also been worn out over twenty times and I still get shocked by what happens at the end

I have read John Meade Falkner's novel The Nebuly Coat (1903) a dozen times, and shall do so again. No shame in this. Everybody who chances upon it does the same. For all its country-town, nineteenth-century setting it is not exactly a "comfort read" but unsettling in the most congenial way. He is best known for Moonfleet but I'd say this is his best (but do look out for his other novel, The Lost Stradivarius).

I suppose my single most repeated read must be Gregory Benford's 'Timescape'

The Lord of the Rings books. I have read them at least once a year since I was 11

I read Emotionally Weird by Kate Atkinson every year without fail, I love its humour and incredibly long words - thanks for expanding my vocabulary, Kate

Different comfort reads for different decades: all at least once a year at the time. Teens and twenties: Jane Austen; thirties: Stevie Smith's three novels, especially "Novel on Yellow Paper"; forties: Margery Allingham except for her first few novels which are unpleasantly snobbish in that pre-war way, she got better as she got older

there are many many true comfort books that I do re-read for their nourishing value: The Life of Pi by Yann Martel (have given away this book to people several times as well as having re-read it many times); A Suitable Boy by Vikram Seth (Love the fact that I could re-start the book at any point and be transported right into the story); The Unbearable Lightness of Being by Milan Kundera (The margins of this book has been scrawled with so many of my philosophical musings that I won't let anyone go near my own copy); and yes, Bridget Jones, High Fidelity and The Girls' Guide to Fishing and Hunting are my slightly embarrassing comfort books for when I'm in the throes of love....
Basically I discover I am a die-hard book re-reader. I loathe giving away books and it's the really dire ones that I gave the boot

Tristram Shandy, Gravity's Rainbow, and of course Ulysses are wonderful for such browsing. And you can always limit it to favorite passages with page marks left in

Does anyone else have a 're-read' bookcase? Mine contains about 300 books including Terry Pratchett; Agatha Christie; Raymond Chandler; James Herriott; pre-1970s camp classic sci-fi; and many others.

My all time favourite rereads: I, Claudius and Claudius the God

The Crow Road by Iain Banks, lovely main character who reminds me of being a student and how complicated I thought life was then, and how simple I now realise it really was. And of course LOTR, about 20 times. But for embarrassing, it has to be the Jean M Auel books, trashy but fun and incredibly long if you read the entire thing
Kerouac is the male equivalent of chick-lit

I re-read Mary Webb, Jane Austen, Walter Scott (Ivanhoe) ... and in a more modern vein - Dan Rhodes. His book Anthropology is small and perfectly formed, and what's more you can read out the stories to adults and have them gently dissolving all over the place

I also reread Pratchett a lot for the laughs and Phillipa Gregory's Tudor trilogy for the sex, intrigue and general girl trashiness of it all

I've read Susan Cooper's The Grey King more times than is strictly healthy. I always liked the other books in the Dark Is Rising series too (even the anticlimactic last one) but something just clicks with Volume 4 - it just fits like a snug jersey
the books I've re-read most of all aren't too excruciating - Fire and Hemlock, A Room With a View and The Rachel Papers have all made annual appearances since I was about 12

I re-read Jane Eyre about once every six months. It's been my favourite book for about 15 years

The Diary of a Provincial Lady, Miss Pettigrew Lives for a Day, Forever Amber, The Mists of Avalon and The Diary of a Nobody - all re-read and re-read on a regular basis

Another vote for Jane Eyre and the Crow Road here, also Possession by AS Byatt and the Secret History by Donna Tartt - these 2 I've read so often the spines are irretrievably ruined.

Top childrens book which I read every year without fail is the Box of Delights by John Masefield, which just about beats everything else

Rebecca is my other eternal favourite. The Audible.com recording by Anna Massey is brilliant for all iPod owners and I was recently introduced to Lolita read by Jeremy Irons in the same manner. PS I don't understand why people are embarrassed by reading children's books. They are so well written compared to most adult books. 95% of my reading is children's literature

I do very little re-reading but "Out of Africa" is a book I have read several times and have always felt the same magic

Noroi pe parchet

Noroi pe parchet


Binele imperfect, existentul, realul, binele în stare de nedesãvârşire. Binele amestecat, care nu e numai bine, care nu are limpezimea taboricã.

Existã şi o austeritate care place şi încântã.

A spune întotdeauna câtã bucurie, multã sau puţinã, dã o scriere—capacitatea ei de a bucura mintea şi omul.

Dintotdeauna, eu m—am mulţumit cu umbra sau sugestia lucrurilor. Cu ‘dincoacele’—cu ‘dincoacele interacţiei’.

Limbajul analitic, şi acela înaripat, sugestiv, irizat (Sandlin). Frumuseţea unei filozofii, a unei teologii, a unei viziuni, poate fi sugeratã numai în limbaj înaripat; acela analitic e inapt sã exprime astfel de valori.

RECITITUL. Mã gândesc la cei cãrora le place sã citeascã (Gracq, catolicul Watson, Hazlitt, baptistul, Sandlin); cred mai degrabã în recitire ca ‘actualizarea artei’ (Gracq, de ex.), ca tranzitivitate, decât ca ‘reactualizarea întâiei experienţe’ (Hazlitt şi baptistul).

Când cititul odihneşte, şi nu zbuciumã mintea.

Încetul cu încetul, eu am amorţit în nãdejdea prohibitivã.

Dumas, Verne, Collins, Hugo, Dna. Tey, etc., sunt cãrţile de vizitã ale literaturii populare; de aceea, când cineva citeşte FIRMA, sau altceva al aceluiaşi romancier, eu mã gândesc la înaintaşi.
Când, cu cine începe literatura de consum?
La Gracq existã Verne, Lovecraft, Tolkien, chiar Dumas. Sandlin dispreţuieşte literatura popularã.

Ceea ce s—a spus despre MIZERABILII—digresivitatea reproşatã—poate sã fie spus şi despre romanele lui Tolstoi—la fel cum defectul remarcat de Gracq la ROŞU ŞI NEGRU le e caracteristic englezilor de pânã la H. James—mai ales Thackeray şi Trollope. Nu sunt greşeli, ci înţelegeri caracteristice ale literaturii; la fel, descriptivismul balzacian şi dizertaţiile verniene. Scott nu e diferit.

Stevenson nu era lipsit de tendinţa de a fi cusurgiu.
James, Stevenson, Hemingway, Gracq, Llosa. Alte canoane—însã la fel de pasibile de relativitate.

Literaturã, de la Platon la Grisham. Cititorii cu voie—bunã.

Baptistul, canadezul, patrologul şi Schudt.

Mai mult decât canadezul, patrologul sau Schudt—baptistul. Microeseuri generic—religioase.

Baptistul, DB, Eliade. Un gând—nu o scornealã, ceva forţat sau improvizat.

Cei care reuşesc sã se afle cu un pas înaintea lor înşile.

Eu nu scriu niciodatã teologie—ci gânduri referitoare la religie; acesta cred cã e şi sensul reorientãrii iconomice a triadologiei vestice a sc. XX.

Baptistul comenteazã în trei fraze un gând al luteranului.

Douã romanciere americane creştine nu obiectau împotriva traducerilor din reformatul helvet.

În patru feluri, tiparul de postare scurtã (ortodoxul canadez& patrologul, Schudt, baptistul).

Despre socializare, muzicã, religie, artã literarã, progres



Despre socializare, muzicã, religie, artã literarã, progres





Nu e vorba de formele utilizate, ci de chiar principiul socializãrii (competitivitatea, egoismul, plictisul).

Rockul era modul meu de a fi nerealist în privinţa psihologiei.

Astringenţa anumitor scrieri religioase.

ARTĂ LITERARĂ. Philippide vorbea despre ‘arta scriitorului’, subliniind elementul de artisticitate şi pe acela de artã ale literaturii.
Nu toatã literatura e ‘artã a cuvântului’; aşa cum am mai scris, romanul e o altfel de artã, arta povestirii, provenitã din folclorul epic, din arta epicã.
Arta nu numai cã nu e reductibilã la artisticitate—ci se poate şi dispensa de ea; v. cazul marilor pictori care deseneazã prost, al scriitorilor de anvergurã care ‘scriu prost’ din punctul de vedere al canoanelor. A cãror artã contrazice—sau chiar ignorã canoanele; v., drept alt ex., arta ingenuã a lui Rousseau Vameşul.
Existã artã fãrã artisticitate, artã lipsitã de artisticitate, independentã de convergenţa cu canoanele prestabilite, normative.

Progresul nu poate fi prevãzut, descris anticipat, cunoscut dinainte; a—l cunoaşte înseamnã a—l realiza, a avea prezent viitorul. Creativitatea nu e laplacianã, contrazice laplacianismul. Schiţa nu e realizare. Progresul schiţat, vag, nu e viitorul cunoscut, realizat, cunoscut în tridimensionalitatea lui completã.
Creativitatea tehnicã înseamnã cã a prevedea cu adevãrat o invenţie vrea sã spunã a o şi fi realizat; diferenţa dintre predicţie şi realizare e tocmai creativitatea—ceea ce îi lipsea previziunii pentru a fi fiabilã. Aşadar, existã creativitate în tehnicã—şi oriunde survine diferenţa dintre intenţie sau predicţie, şi îndeplinire, realizare.

În perspectivã teologicã, tehnofilia înseamnã admiraţia pentru ‘nepoţii Lui Dumnezeu’.

La 25 de ani am citit multe policieruri; Weininger, Simmel, Klages, multe policieruri, fiziologia organelor de simţ, Traven, De Quincey, Balzac, vechi articole englezeşti de istorie bisericeascã rãsãriteanã.

Lapidaritate, prolixitate, digresivitate.

Cred cã Hristos a specificat ce putem face pentru El; ciliciile, târsânele nu sunt printre acelea enumerate.

Femeia vrutã ar trebui sã fie ‘Paştile Domnului’.

A mã gândi mereu la ceva citit, sau ştiut, sau întâlnit, sau petrecut—nu le ceva închipuit sau imaginat. Realul utilizabil e numai cunoscutul.

Latura de rãutate, josnicie şi distructivitate.

‘Relaţia cu femeia’, ‘relaţionarea cu femeia’.

‘Esenţa vieţii’—vroia sã—mi dea ….

Orb faţã de ceea ce eu însumi resimţeam ca fiind cel mai important pentru mine.

Habotnica, bãnãţeanca, ed., armeanul, încrezuta, ungurul.

Criteriul apartenenţei la Bisericã nu e etic, ci sacramental.

Da, numai cã Arhim. Teofil ar rãspunde cã Sf. Toma, cãlugãr din adolescenţã, habar n—avea despre viaţa conjugalã; acesta e replica bunului simţ.

Capsomanii care dezgustã de creştinism şi Bisericã. Aceste imbecile indignãri virtuoase.

Balanţa relelor—oamenii se cred, cu sinceritate, mai virtuoşi decât alţii, fiindcã nu considerã decât ceva, iau un singur criteriu, sunt unilaterali. Ei nu vãd cã binele lor e acompaniat de rele imense, de altã naturã decât aceea a criteriului ales de ei.

Deprinderea de a mã gândi numai la lucruri citite, sau ştiute, nu închipuite sau imaginate. Urmãrile delãsãrii.

‘Matei’ şi ‘Ioan’ enunţã (numai) Prezenţa Realã—nu transsubstanţierea!

Laşitatea e josnicie.

‘Mintea’ lui ‘Karl’ [Schudt] absoarbe mai ales clişeele, zgura, zaţul. Postãrile despre ‘sfinţii preferaţi’ ar putea fi semnate de Homais, şi ar fi fost antologabile de cãtre Flaubert. ‘Karl’ are un fel de geniu în alegerea celor mai posace clişee.
Incompetenţa voioasã cu care discutã axiomele biblisticii e neasemuitã. O gândire închisã—şi magicã.

În neconcordanţã cu inteligenţa, vârsta, nobleţea, chiar firea.

Singurãtatea nu e neutrã, ci e un rãu, iar ‘împãrţirea’\ dedicarea e un bine.

Joi şi azi am reluat postãrile lui Schudt (la care am ajuns cãutând postarea patrologului despre Denck, şi apoi pe acelea ale malaezianului).

De la Schudt—cele câteva rânduri despre cartea Pãr. Tarazi.

10 ore de citit zilnic ar trebui sã ofere ceva de discutat.

Antinomia insolubilã; nu e deajuns sã vrei, trebuie sã şi înţelegi, sã ştii sã faci, sã poţi.

Dumnezeu Se aflã înafara eului conştient, voliţional, decizional. Eul nu e identic cu Dumnezeu. Creştinismul nu e un neoplatonism.

Existã strãdanii care nu împovãreazã—ci elibereazã.

Omul vãzut ca şi cloacã—societatea patimilor. Hidoşenia e apanajul omului. Omul e chipul şi negarea Lui Dumnezeu.

Anxios, deprimat, reprimat, mâncãu.

REPREZENTAREA CONCORDANTĂ. Ceea ce oferã literatura sunt reprezentãri (ale realitãţii), nu trebuie luate ca altceva decât reprezentãri. Când spunem cã am gãsit realitatea, desemnãm astfel o reprezentare concordantã. Ne reprezentãm realitatea cam în felul acelui autor. Realitatea din literaturã e de ordinul al doilea—reprezentatã.

Optând pentru ortodoxie, Pelikan, savant critic, în mod sigur nu alegea, prin aceasta, bigotismul, fanatizarea, ortodoxia lui Rose.

E interesant cã studiile de scolasticã nu l—au îndemnat pe Ratzinger sã devinã medievist (--aşa cum nici acelea, anterioare, de patristicã—patrolog--); iar teza lui despre scolasticã are tocmai faima de a fi nesitoricã, de a forţa interpretarea, de a scorni. Pe de altã parte, inexactitãţile lui sunt nu mai puţin reputate.
Ceea ce s—a spus despre tomiştii francezi, se spune cu atât mai mult despre bonaventuristul bavarez. Restabilirea semnificaţiei, presupus pierdute, a unei opere, nu servea decât propriei agende. Nu era dictatã de obiectivitatea istoricã imparţialã. Era o travestire a unui scolastic medieval în veşmintele ‘Noii teologii’. Teza lui trece drept o rãstãlmãcire filozoficã, ‘neo—teologicã’, a scolasticii Învãţãtorului franciscan. E o deturnare, abilã sau nu. Ratzinger a investit gândirea franciscanului medieval cu înclinaţiile ‘Noii teologii’; şi e încã una din cãrţile curioase apãrute pe pragul Vaticanului II, ca şi aceea a Pãr. Kűng despre Barth sau ecleziologia (îndrãzneaţã, se zice) a Pãr. Jaki (citatã cu încuviinţare chiar de Pãr. Kűng—unul dintre caii de bãtaie de mai târziu ai Pãr. Jaki).

Cei care au decis sã mã priveze, sã mã lipseascã; demenţa deciziei.

Elementul mistic existã sau nu, nu e vorba despre mai mult sau mai puţin—iar esenţialul misticii liturgice apusene existã în Missa post—conciliarã (am mai observat şi cã proponenţii Missei tridentine preferã Missa ca spectacol impozant, Missei ca rugãciune); pentru ochiul unui regizor francez de la sf. anilor ’60, Missa numitã ‘paulinã’ era cât se poate de misticã.
Tradiţionaliştii vin la Missã ca sã admire, sau ca sã se roage pe cont propriu, individual, în legea lor. Nu vin ca sã participle. Atitudinea tradiţionalistã e aceea a spectatorului. Însã Missa nu e spectacol, ci rugãciune comunã. Altfel, existã, indiferent de ceea ce credea nu ştiu ce preot englez din sc. XIX (Pãr. Faber, cred), spectacole mult mai interesante decât Missa tridentinã. Or, atitudinea lor contravene tocmai axiomelor tradiţionale—caracterul derivat, secundar, al plãcerii, care survine numai pe drumul cãtre altceva, cãtre un scop propriu—zis moral—austeritatea mijloacelor întrebuinţate—caracterul superflu al ‘încântãrii duhovniceşti’ resimţite. Acestea sunt axiome ale religiei creştine apusene.
Atitudinea tradiţionalistã cere ‘plãcere liturgicã’, etc.. Le cere de parcã ar fi însemnate în sine.

Missa tridentinã satisface gusturi mai copilãreşti, mai naive; altfel, Missa zisã paulinã e aceea oferitã de Kasper, de Martini, de Danneels, de Lehmann, şi corespunde unei înţelegeri mature, adânci. Dacã a existat o maturizare a cristologiei, a misticii (Sf. Simeon şi Grigore, Sf. Bernard şi Juan), a ecleziologiei, a mariologiei (mai ales!), etc., de ce nu ar exista şi o maturizare şi rafinare a practicilor liturgice? Recunoaştem şi admitem progresul în alte domenii; de ce nu şi în al Missei? Missa nu a fost înlocuitã, ci transformatã. Poveştile cu masoni nu pot discredita discernãmântul Romei. Neluate cu promptitudine, mãsurile reformatoare ar fi devenit un nou caz Galilei, o nouã ‘Comisie biblicã pontificalã’, sau cum se va mai fi numit; fiindcã erau unanim cerute de minţile cele mai pricepute ale Bisericii, toţi cereau reformã liturgicã. Neluarea mãsurilor ar fi apãsat tot asupra Romei—ca un nou caz de obtuzitate şi de reacţionarism.

joi, 15 septembrie 2011

Adorno, marxistul neobişnuit. Reprezentarea contemporanã a lui Adorno







Adorno, marxistul neobişnuit. Reprezentarea contemporanã a lui Adorno






Articolele despre Adorno mi se par foarte reducţioniste şi unilaterale, discutã numai gândirea lui socio—politicã (‘Dialectica raţiunii’, ‘Personalitatea autoritarã’, ‘Dialectica negativã’) şi pe aceea muzicologicã şi de sociologia artei (‘Filozofia muzicii moderne’, ‘Teoria esteticã’). Pentru teoria capitalismului monopolist, unii vãd în autorul acesta pe noul Marx. Nu se vorbeşte îndeajuns, cred, despre eseurile lui literare. Nu ştiu dacã sunt foarte interesante, de aceea mi—ar şi plãcea sã aflu mai multe. Înafarã de ‘Prisme’, are douã vols. de studii literare.
Pe scurt, a scris, pe lângã sintezele marxiste şi privirile de ansamblu asupra societãţii şi artei, deja enumerate, studii muzicale şi literare şi analize filozofice, sau lucrãri cu subiecte filozofice, lucrãri de filozofie. Adorno existã şi ca autor de analize, de interpretãri (muzicã, literaturã, filozofie). E important cã a ştiut sã alterneze activitatea teoreticã, teoretizarea, cu analiza, cu empiricul, cu deschiderea cãtre singularitatea operei. Asta l—e ferit de obtuzitate.
A fost Adorno un Marx al sc. XX? Scrierile despre capitalism, fascism, autoritarism, urã şi violenţã, consumism, artã, par sã autorizeze o asemenea estimare. L—a urmat cineva? Existã o şcoalã? Pot fi, e drept, numiţi câţiva autori care i—au mers întrucâtva pe urme. Mai mult decât Marcuse şi Habermas, Adorno a avut anvergura necesarã ca sã se califice drept un mare gânditor. Resemnându—mã sã enunţ un truism, preocuparea lui de cãpetenie a fost socialul. Conştiinţa colectivã e o iluzie, sau mentalitate de turmã; însã autori ca Adorno şi ceilalţi stângişti de la Frankfurt aratã cã existã o conştiinţã socialã a individului, nu în accepţia de conştiinţã a raportãrii lui la societate, de conştiinţã a situãrii în social, de reprezentare, explicare şi intenţie de soluţionare. Altfel, existã o mãrginire sectarã a marxiştilor/ materialiştilor, ceva sectar. E lipsa unei detaşãri autentice, o obstinaţie de a pleda.
Altfel, gândirea lui e îndeaproape înruditã cu muzica pe care o teoretiza. Caracteristica acesta, englezii o numesc BLANDNESS; şi e bizar cum o gândire interesantã poate fi aşa de lipsitã de farmec, adâncime şi originalitate. Adorno îl mai aminteşte întrucâtva şi pe Ş. Cioculescu—deşi nu întrutotul. Tocmai ‘preferinţele muzicale’ ale acestui filozof explicã restul. ‘Interpretarea marxistã a muzicii atonale’ enunţã posibilitãţile intelectual—sufleteşti ale autorului. Consumismul şi cultura de masã sunt subiecte iritante; atitudinea intelectualã a lui Adorno, însã, era subîntinsã de înclinaţiile şi natura cuiva preocupat de muzica atonalã. Altfel, trebuie studiat, şi e de cert interes, ca marxist, nu ca sociolog. În lumea structuralismului şi a anti—umanismului postbelic, nu şi—a mai aflat locul. Însã existã, la el, triada structuralistã: Marx—Freud—Nietzsche, şi chiar, ocazional, un alt element al celeilalte triade, existenţialiste: Nietzsche—Kierkegaard—Dostoievski.
În scrisul sãu, a alternat teoria cu analiza, sau, ca sã folosesc jargonul gazetarilor, ‘demersul teoretic’ cu acela analitic.
A început cu anosta avangardã muzicalã interbelicã (s—a interesat şi de aceea postbelicã). Nu ştiu în ce mãsurã a scris ca sociolog; însã a scris mereu ca marxist.
Conteazã atât ca unul dintre marxiştii, cât şi dintre sociologii/ autorii de teorie socialã neconvenţionali. Conştiinţa pe care o exprimã în scris e mai degrabã socialã, decât individualã; a fost un critic literar important, interesat, ca şi în muzicã, de avangardã.
Ca marxist, a scris atât caracteristicile lui eseuri scurte, cât şi sinteze cuprinzãtoare.
E interesant cã a ales sã trãiascã în Germania capitalistã, şi nu în aceea sovietizatã.
Prima lui tezã de doctorat, de la 21 de ani, fusese despre fenomenologie.
Locul lui Adorno e în cadrul marxismului—şi nu al sociologiei ca disciplinã. A fost, conştient şi de timpuriu, marxist. Intereseazã ca marxist. Supervizat de un existenţialist, democrat ca şi el, a scris o tezã despre un existenţialist. Urmãrea modele intelectuale. Subiecte constante i—au fost filozofia nemţeascã, psihanaliza şi fenomenologia, muzica (despre care, aşa cum bine s—a subliniat deja, a scris şi analize, nu numai teorie), literatura; îl interesau marii gânditori, şi marile gândiri ale modernitãţii, de la Kant încoace. Propria lui gândire e una extrovertitã; în ea se poate exprima subiectivul, însã nu şi subiectivitatea. Adorno reprezintã un caz probabil singular de estetism marxist, de dandy—ism marxist. Scria adesea despre actualitatea culturalã—muzicalã, literarã, filozoficã, general—intelectualã. S—a interesat de psihanalizã şi fenomenologie, a polemizat cu pozitiviştii. E important de spus cã era unul dintre cei pentru care ‘sociologia’ e sinonimã cu marxismul, e studiul marxist al socialului.

Un cârpaci anost: Marc Levy, ‘În altã viaţã’





Un cârpaci anost: Marc Levy, ‘În altã viaţã’






‘În altã viaţã’ e cârpãcealã. Într—un gen literar care pretinde atâta dexteritate, Marc Levy surprinde prin stângãcie—un cârpaci. Romanul a doi prieteni bostonezi, unul (‘nedesprins deplin de copilãrie’, spune Marc Levy) care face expertizã de artã, are o vilã şi o logodnicã, iar celãlalt vinde artã şi locuieşte la hotel, cartea are ca subiect sugestia metempsihozei—bostonezul cãruia îi fusese prezisã întâlnirea iubirii sortite ajunge sã iubeascã o tânãrã londonezã, proprietara unei galerii de artã, iar cãtre aceastã conjuncţie izbutitã îl conduce interesul lui pentru picturile unui rus din sc. XIX.
Rezumat astfel, subiectul pare ofertant. Însã, în neconcordanţã cu climatul eroticii postbelice, Levy are, în povestirea unei aventuri amoroase, ceva de ţaţã puritanã.
Pare ceva scris cu gândul la o viitoare ecranizare—ceva scris în vederea ecranizãrii. E ca un fel de cerere de ecranizare. Personajele nu sunt descrise. Stilul lui Marc Levy are gust de polistiren. Altfel, arta personajului face ca toatã lumea sã priveascã fix, iar expertul de artã sã suspine adesea; cãtre jumãtatea romanului, aflãm cã e şi bãtrâior. Ca în filmele ceauşiste de dragoste, dialogurile le fac pe personaje sã parã ţâfnoase. Lipsit de ureche pentru conversaţii, sau poate sihãstrit de timpuriu, Levy, una din paţachinele literare ale Franţei de azi, nu izbuteşte niciun schimb reuşit.
În general, deprinderea consumului de literaturã popularã e arondatã rutinei de cititor; de ex., Ep. Sigrist, muzicianul englez Simpson, canadeza citesc asemenea lucruri, adesea, sau de regulã, fãrã specificarea identitãţii a ceea ce e consumat. Nu putem invoca arta care singularizeazã. Aceasta e sociologia literarã a deprinderilor cititorului de literaturã popularã.

O remarcã fiziognomicã—în cele câteva portrete pe care i le—am vãzut, chipul lui Marc Levy lasã impresia de meschinãrie, mãrginire, lãcomie şi rãutate; mai degrabã un antipatic, crispat şi duhnind a greoaia imbecilitate mic—burghezã. Deasemeni, cu ceva de viclenie şi ferocitate.

Literatura popularã îşi poate îngãdui sã fie naivã, sau idealizantã, sau idilicã, sau de o stângãcie simpaticã.
Pe scurt, un roman popular trebuie sã fie o povestire interesantã; asta e ceea ce i se cere. Nu e în niciun caz ‘artã a cuvântului’, ci dibãcie a povestirii, meşteşug al povestitului. Existã câteva caracteristici standard ale romancierului popular, de la Sue la May şi la Robbins —stilul alert, cursivitatea, facilitatea abilã, farmecul. De ele, nu se poate dispensa, fiindcã sunt singurele în mãsurã sã—l credibilizeze.
Iar dacã mai existã şi însufleţire, vorbim deja despre artã.

Presupun cã Levy e americanizarea franţuzescului Lévy.

Natura dogmaticii

Natura dogmaticii







Existã convingerea conform cãreia dogmele sunt acele adevãruri absolut necesare pentru mântuire; Biserica nu ar dogmatiza decât ceea ce e absolut necesar pentru mântuire. Contrasensul nu e numai istoric (ce se întâmplã cu creştinii anteniceeni, cu catolicii care au trãit înainte nu doar de enunţarea, ci de limpezirea şi conştientizarea progresivã a naturii Întrupãrii, etc.) şi eclezial (cum de mai putem lãsa deschisã posibilitatea mântuirii celor dinafara Bisericii vizibile), ci stânjeneşte şi bunul simţ.
Sf. Toma era de altã pãrere decât aceea a ‘absolutei necesitãţi pentru mântuire’ a dogmelor. Nu toate dogmele sunt strict necesare pentru mântuire. Numai douã adevãruri îi sunt absolut necesare omului ca sã se mântuiascã—conştiinţa cã existã Dumnezeu, şi cã are un plan cu omul. Acestea sunt adevãrurile pe care e strict necesar ca omul sã le cunoascã, pentru a putea sã lucreze la mântuirea proprie.
Celelalte dogme sunt utile, folosesc pentru mântuire, înalţã mintea şi limpezesc sufletul; într—un cuvânt, ajutã—însã la mãsura omului, pe potriva posibilitãţilor lui.
Un asentiment global dat dogmaticii Bisericii e necesar, fiindcã e un semn şi criteriu de bunã—credinţã, de încredere. Însã un astfel de asentiment nu implicã nici priceperea, nici utilizarea în viaţa spiritualã proprie a dogmelor cãrora le e acordat; cã ele sunt implicit prezente în climatul bisericesc e mai mult un sofism, un postulat şi un raţionament circular; poate, un deziderat, nu ceva observabil. (Pãr. Bulkagov observa cã, dimpotrivã, în Apus dogma ‘purcederii şi de la Fiul’ nu a schimbat, practic, nimic în predanie şi viaţa de sfinţire, a fost sterilã, nu a avut consecinţe observabile.)
Adevãrul confirmat de bunul simţ e cã nu toate dogmele sunt strict necesare pentru mântuire. Sunt folositoare, şi sunt adevãrate, nerelative, certe. Însã creştinul se poate mântui şi fãrã ele.
În Rãsãritul necatolic se argumenteazã împotriva dogmelor mariane cã pronunţarea lor a fost inoportunã deoarece, chiar dacã ar fi adevãrate (ca şi Filioque), nu sunt strict necesare mânturii. Însã dacã orice erezie e ucigãtoare de suflet, nu înseamnã cã orice dogmã e mântuitoare. Ea poate sã fie, însã nu cu necessitate. Absolut trebuincios îi e omului sã ştie douã lucruri—acelea enunţate de Sf. Toma. Cu dogmele e ca şi cu Tainele; numai o Tainã e absolut trebuincioasã omului, şi numai douã adevãruri. Din restul poate sã decurgã mult bine, mult folos; nu sunt strict trebuincioase. Ele sunt nefacultative, sunt certe; însã cunoaşterea şi înţelegerea lor e condiţionatã şi facultativã.
Dogmele sunt progresul cunoaşterii teologice absolut certe; însã mântuirea cuiva nu depinde strict de ele. Dogma spune numai ceea ce e absolut cert—nu şi ceea ce e neapãrat trebuincios pentru a te mântui. Dacã toate dogmele ar fi, ca atare, absolut trebuincioase ca sã te mântuieşti, atunci ar fi strict necesarã înţelegerea lor; ceea ce e departe de a fi cazul. Sfinţirea e altceva decât buna cunoaştere noţionalã, şi numai vag corelatã cu aceasta.
Astfel de remarci nu pun în discuţie nici adevãrul cert, nici utilitatea dogmelor—ci numai stricta lor necesitate pentru mântuire.
Altfel, m—aş bucura sã vã rugaţi ca Dumnezeu sã mã ierte pentru rãul pe care l—am fãcut altor oameni, în viaţa de zi cu zi.

Gamã de cãrţi

Gamã de cãrţi






Ideea unei game de cãrţi de rãscitit am avut—o de douã ori anul acesta: întâi în martie, cu gândul la Gracq şi la ‘Rãzboi şi pace’ şi rãsãritenii ‘mei’ (şi întregitã în mai, cu gândul la malaezian), a doua oarã în august, cu gândul la catolicul Watson şi la frecvenţa citãrii, de cãtre el, a câtorva cãrţi. De unde, practice, douã schiţe—întâia, a unei game triple (martie—mai: romane, rãsãritenii, teologia\ gândirea)—a doua, a romanelor citabile frecvent.

Dacã ar fi sã enumãr câţiva autori ale cãror cãrţi nu doar mi—au fãcut o impresie puternicã, ci mi—au schimbat felul de a gândi, etc., i—aş desemna pe Lossky (pentru a îmi fi arãtat coerenţa, profunzimea şi probitatea învãţãturii creştine), R. Petrescu, Simmel, evreul argentinian, Evdokimov (pentru bunãtatea creştinismului), Ratzinger, Claudel, Tresmontant, romanciera americanã; ca putere transformativã, şi chiar impresie, nulã, ar fi Bachelard. Ca impresie puternicã, şi cam atât—Weininger, Klages, De Quincey, Coleridge, Chesterton, Bernanos, Bahtin, Wojtyla, atâţia alţii.
Cãrţi care schimbã o laturã a gândirii, gândirea întreagã, ori chiar fiinţa.
Sandlin vorbeşte despre o transformare intelectualã şi una fiinţialã; el clasificã scrierile în acelea care schimbã gândirea, şi acelea care schimbã fiinţa.

Un model bun de recenzie/ rezumat de carte creştinã sunt cele (numai) şase rânduri despre o scriere a lui Denck, publicate de patrolog cu doi ani în urmã—model de lapidaritate şi de scurtime a expresiei. (Patrologul spunea cã nu l—a recitit pe Denck; şi nu ştiu, în general, ce, şi dacã, reciteşte.)
Caracterizarea de cãtre patrolog a scrierii lui Denck face parte din cele nouã rânduri despre teologia mennonitã, fiind oferitã ca aprecierea lui cu privire la învãţãtura acestei secte.
Iar o caracterizare generalã lapidarã în racursi poate sã nu fie deloc vagã ci, dimpotrivã, precisã—şi prin chiar largheţea termenilor şi bonomia, firescul sintaxei.

Patrologul şi hispanicul mi—au dat ideea ANALIZELOR, şi am mai multe cãrţi care s—ar potrivi; analizele procedeazã invers decât microrecenziile—nu dau caracterizarea generalã sau ideea unei cãrţi, ci discutã numai un lucru anume—‘Ceva despre …’. O (scurtã) discuţie a unui lucru anume dintr—o carte. Nu o caracterizare de ansamblu. Un eşantion. Analiza, însã, înseamnã situare, şi e optimã începând abia de la o a doua citire, pretinde cunoaşterea întregii scrieri. Nu prea poţi începe prin a analiza.

În critica literarã, se trece de la impresia fluctuantã, şovãielnicã, inexactã, la cunoaştere.

Gãsesc la ‘Karl’ adnotãri la genealogia de la Sf. Matei, îndemnul din ‘Coloseni’ 3, şase rânduri despre inteligenţa lui Newman, tãcerea auto—impusã a Sf. Grigore Teologul, cele douã rânduri despre ‘Harry Potter 2’ şi Brannagh, rândurile despre muzica bisericeascã în Cartea a noua a ‘Mãrturisirilor’. Darul conciziei şi al lapidaritãţii, exprimarea succintã nu înseamnã exprimarea pe fugã, în grabã. (Mã gândesc şi la Montaigne, la Sf. Fotie cel Mare, la rândurile patrologului despre alte cãrţi—deprinderea micro—recenziei.) Ideea nu e de a avea puţin de spus—ci lapidaritatea, a spune multe în cuvinte puţine. Un fel de ingenioase epigrame în bronz, caracterizãri scurte scrise cu obiectivitate şi cu eleganţã austerã. Medalioane austere şi zvelte, ţinând de arta epigramei, de faimoasa concizie epigramaticã. Admir atât concizia (Ralea, Adorno, patrologul, bedefilul tomnatec), cât şi digresivitatea (Sandlin, poate chiar dublinezul).
Arta de epigramist, şi aceea de povestitor. Unii, însã, povestesc ca nişte epigramişti, incizând ca epigramiştii.

A spune câteva cuvinte despre o carte sau o scriere—tonul conversaţional, etc.. ‘Morgan’ şi Watson—ambii, catolici şi sefişti.

Playlistul de septembrie

Playlistul de septembrie




Playlistul meu pentru septembrie cuprinde Glass, Amorphis, Kamakawiwo’ole, ‘How Great …’ în douã interpretãri, şi câte ceva de Billy Idol, Emiliana Torrini, Duran Duran, Clash, Boy George, Uriah Heep.
Şapte le ascult mereu—un ‘How Great …’ de 4 ½’, un Glass, U. Heep, Idol, Duran Duran, un Kamakawiwo’ole (îl prefer şi lui Garland, şi lui Armstrong), şi primul Boy George pe care l—am ascultat, la 14 ani. (Când am început, la 14 ani, sã mã interesez de muzica pop, dãdeam numai peste invertiţi din aceştia—E. John—şi el în playlistul meu—Boy George—care mai e şi irlandez!—vocalistul de la ERASURE.)

Empiricul, raţionalitatea, filozofia

Empiricul, raţionalitatea, filozofia




Nu sunt un relativist, însã sunt în mod decis un perspectivist; cea mai bunã ripostã datã relativismului e raţionalismul, un raţionalism empiric, organic, neabstract, raţionalismul care testeazã, deschis (‘filozofia deschisã’ pe care o încuviinţa Tresmontant la Gonseth, girându—l, reabilitându—l), nu dogmatismul, care e semnul unei gândiri laşe şi incompetente. ‘Relativismul reprezentãrilor populare’ curente e, în bunã mãsurã, o problemã falsã. E adevãrat, însã, cã poate crea proaste deprinderi de gândire şi de pseudoînţelegere.
Cred cã raţiunea, raţionalitatea sunt de la Dumnezeu.
Dogmatismul e gândirea demisionarã.

UN CUVÂNT DESPRE HEGEL. Reprezentarea mea despre Hegel e aceea a filozofului Chartier—‘sistemul’ n—o mai fi însemnând mare lucru, însã existã la el o anvergurã a gândirii şi o abundenţã de observaţii, remarci, idei care îl fac inegalabil, cea dintâi minte a filozofiei—poate mai mult decât chiar Platon şi Aristotel. ‘Sistemul’ ca atare, ‘ştiinţa’ hegelianã, sunt neglijabile—poate chiar derizorii. Însã existã altceva—ceva lui Nietzsche şi Simmel le—a scãpat, însã nu şi lui Chartier—nenumãratele observaţii, idei şi remarci, care nu sunt defel gãselniţe. Acesta e celãlalt versant hegelian, ascuns (multora) multã vreme. Adicã ‘filozofia empiricã’ ce se gãseşte la Hegel, filozofia abundentã din remarcile şi observaţiile lui. Autorul acesta nu era prizonierul propriului sistem, şi prea multã vreme, inclusiv la Croce şi la marxişti, discuţia s—a purtat NUMAI despre sistem, care e singurul fãrã interes. Forţa lui Hegel e acuitatea, ‘ochiul’, flerul, chiar bunul simţ al atâtor remarci inspirate.
Eu provin din alte lumi filozofice—schopenhauerienii nemţi, Klages, raţionalismul creştin, câţiva autori ruşi—şi l—am admirat mai mult pe Kant; iar relaţia cu Hegel a fost mediatã tocmai de contestatarii lui—marxiştii şi existenţialiştii, ca şi creştinii în general. Însã remarcabila frumuseţe a lumii filozofice a scrierilor lui Hegel n—ar trebui sã îi scape nimãnui; la 31 de ani am adãugat bibl. mele alte cinci scrieri (însumând şapte vols.) ale lui, alãturi de cele patru avute deja.
Hegel nu trebuie admis sau respins ca sistem. De interes autentic sunt remarcile, cursul gândirii lui, pasul minţii lui.
Poate cã teoriile lui sunt false, sau perimate; ochiul lui, însã, e mai mereu adevãrat—şi acuitatea, pãtrunderea. Probabil cea mai remarcabilã acuitate vizualã din întreaga filozofie.
Asta e adevãrat şi despre alţi filozofi—care pot fi citiţi nu pentru sistem, ci pentru ceea ce au de spus. Sistemul e fãrã interes.

Mi—am amintit de Santayana la catolicul Watson, şi de ceea ce spune baptistul despre ‘demodare’.

Azi, marţi—cvintuplã ocazie—identitatea de gânditor, reabilitarea lui Adorno, raţiunea şi raţionalitatea, Sf. Ioan Zlataust, rândurile acestea. Deasemeni, gândul Lui Iisus la Sf. Isaac, amintirea lui Santayana.
Dum., fumat de la 3, dupã un vis bun (mâncarea, TV); altfel, tehui şi împleticit.
Lizibilitatea. Literaturã. Ed..
Dum., fumat, cafea, citit istoria eroticii cinematografice, baie, orã, Missã.
Un scriitor/ eseist citeşte şi scrie—dacã, eseist fiind, scrie despre ceea ce citeşte, sau mai ales pornind de la ceea ce a citit.
Interacţiile: baptistul (şi poetul), ortodoxul barthian, forumul, cetitorii; pragul.
La Missa de searã, la care vicarul a predicat despre iertare, s—a cântat, în timpul cuminecãrii credincioşilor, cea mai frumoasã rugãc. latinã, ‘Sufletul Lui Hristos, sfinţeşte—mã!’.
Cine iartã, învie doi oameni. Cel mai mare pãcat e uitarea—adicã, nerecunoştinţa.
Se simte iertat numai cine iartã şi ştie sã ierte, spunea vicarul.
Cu bonomia inteligentã şi virilã, cu umorul neaxios şi cu lipsa de panicã a Ep. Sigrist, a Ierarhului Husar, a catolicului Watson. Genul meu e bonomia rãsãriteanã a lui Sigrist şi Husar, largheţea inteligentã.
Episcopul, patrologul, baptistul, ortodoxul barthian, forumul& evreica, tomistul, bãnãţeanca, habotnica, armeanul, irlandezul.
De la 10 ½--citit, cu 7 ţigãri (fumate câte 3, 2, apoi una şi una).
Fumat—pânã la 2 ¾.
Critica literarã e raţiune în serviciul simţirii, al afectivitãţii singulare.
Deocamdatã, intercalez fumatul cu cititul.

Ieri, dum., citit: 10 ½--5 ½ (pauzã 3—5).
Lãsasem 14 ţigãri pe azi, de fumat câte una la 20 de pag..
Ideea unor eseuri scurte—tablete—şi la sociologul evreu, însã şi la Ralea—şi, bineînţeles, la A. —‘pag.’, eseul de o pag..
Luni, de la 10 ½, fumat.

Probabil cafeaua îmi face rãu; dum./ luni bãusem douã cafele, înaintea zorilor, ca sã citesc—iar ieri, luni, îmi propusesem sã beau trei cafele—însã am bãut numai douã.
Gândul veşmântului carmelit. Iisus aşa cum îl vedea Sf. Isaac—ca fiinţã luminoasã, fãrã gânduri de teorie a naturilor. La Missã, celebrarea Sf. Ioan Zlataust; textele Missei au amintit de douã ori de ‘celebrarea amintirii Sf. Ioan’, Missa a fost prezentatã ca laudã, ca rugãc. de laudã, iar vicarul a predicat despre ‘viaţa ireproşabilã’ a Sf. Ioan Zlataust, episcopatul sãu, convertirile, Împãrãteasa Eudoxia (şi ‘casa regalã’), ‘criza cruntã’ şi aurul, învãţãtura Sf. Ioan.
Am fumat douã ţigãri (din pachetul IV) ieri searã, patru azi în zori; de sb., numãr pachetele.

Mi. seara: fumat—vreo şase ţigãri dupã Missã; de la 11 ½, al doilea pachet de ţigãri al zilei.
Fumat pânã la 5 ¾.
Creştinismul, Biserica şi gestionarea sexualitãţii.

Carte ‘îngeresc de inteligentã’; eu asociez îngerescul cu inteligenţa şi cu virtutea, nu cu abstinenţa.

Biscuiţi, lapte, ouã, fructe.

‘Sindromul Ruskin’—oroarea faţã de ….

Dela decizia de lizibilitate, carnetele sunt necenzurabile.

Effie în ’41, ’46, în ’51 (la întâlnirea cu pictorul); firea ei, frumuseţea, copiii. Logodnica ulterioarã (Rose). Victorianul era cu 9 ani mai mare decât Effie; avea 22 de ani când a scris romanul pentru viitoarea soţie. ‘Deconvertirea’ lui; adicã, apostazia.

Biserica Romei nu îşi permite sã ‘integreze’ nimic în ‘doctrina romano—catolicã’, pe de o parte fiindcã nu are aceastã prerogativã—tot ceea ce face Biserica romanã e sã ia act de consensul universal al Bisericii, nu sã forţeze integrãri necerute de nimeni, cãci ar fi o silnicie şi ceva dezgustãtor; pe de altã parte, fiindcã în învãţãtura ‘romano—catolicã’, aşadar caracteristicã apusenilor catolici, ca diferitã, adicã, de aceea general—creştinã, comunã tuturor (‘consensul ecumenic’), nu trebuie sã existe decât învãţãturi obişnuite catolicilor occidentali, şi nu importuri de complezenţã.
Nu cred cã Biserica Romei trebuie luatã la rost cu obrãznicie.

Religia rãspunde mai bine decât orice altceva, nevoilor afective—însã prin ce anume? Ce, din ea?

Mirosul de varzã cãlitã. Gãtitul, spãlatul, cãlcatul, locuitul.

Gestionarea policierurilor scandinave şi a manualelor de psihologie popularã.

La sfârşitul primãverii ( ¾ mai), la mijlocul verii ( ¾ iulie), şi la începutul toamnei ( ¼ sept.)—biblistica şi iezuitul francez& prelatul belgian& sihastrul francez.

Cred cã am pornit cam cu stângul în viaţã şi, vãzând cã nu s—a ales nimic, am zis ca mãcar sã iau ceea ce oricum oferã viaţa, sã devin un eseist authentic şi sã mã consacru literaturii; gândul mã duce la regionaliştii pe care îi citeşte americanul—şi la ceea ce scrie baptistul despre Ruskin.
Sociologul evreu, Ralea şi tânãrul ME, ziaristica lui GC. Gazetãrie diversã.
Analize propriu—zise, nu recenzii deghizate ca analize, date drept analize.
100 de pag.& 10 romane& 2 s.. Consumul& sezonul.
Prin analize subînţeleg uneori, ca aici, mai sus, discuţii literare; alteori, discutarea unor scrieri ştiinţifice—ca la hispanic.

Descrierea realului, şi aceea a imaginarului. ‘Literatura de imaginaţie’ e unilateralã, poate masca un dezechilibru, nu solicitã—de fapt, nu testeazã—decât imaginaţia, închipuirea—pe când eseistica, memorialele, etc., ca descrieri ale realului, au nevoie de echilibrul fiinţei.

Şi baptistul, şi eseistul îl citesc pe Ruskin; baptistul mai aminteşte alţi trei scriitori, autori de memoriale.

Eu nu ştiu dacã relaţia lui Barth mãcar cu catolicismul a fost analizatã, teologic, îndeajuns (cei doi catolici elveţieni, v. Balthasar şi Kűng); e semnificativ cã ambii catolici care i—au analizat gândirea erau şi ei elveţieni.

Eseurile propriu—zise sunt caracterizate de tonul conversaţional, vioi, afabil, ca şi de naturaleţea digresiunilor—de digresivitate. Aşadar, ton conversaţional şi digresivitate. Tonul şi digresiunile. Adresarea lejerã. Se cere sã fie delectabile şi literar, nu numai intelectual.

Eu mã pronunţ pentru realism şi moderaţie epistemologice, pentru cumpãtarea epistemologicã; iar din acest punct de vedere, tocmai unii filozofi sunt dascãlii cei mai execrabili—învaţã naivitatea şi dogmatismul, o falsã rapiditate, locvacitatea când vine vorba de lucruri despre care nu ştiu nimic—despre care nu se ştie nimic, nu ştiu nici ei, nici eu, nici dv.. Competenţa lor e derizorie, învaţã pe alţii despre lucruri de care habar n—au.

Linia Hardy, Lawrence, Golding, Fowles. Romane ale emancipãrii afective şi socio—sexuale.

Watson, baptistul, reiterarea. Firescul.

Viaţa aceasta, care înseamnã fumat în apartament.

KIDS de Clark—vârstele.

Gracq, baptistul, recitirea, regionaliştii lui Sandlin. Ambii englezi.

Polul Ruskin, şi polul cinema—care înseamnã o alegere.

Inge şi Logan—în doi ani consecutivi. Ecranizarea din ’57 a lui ‘Peyton …’—cu caracterizarea romanului. Tricoul şi dimineaţa soţiei. Carura. Shirley Mills în ’38.

‘Ceva despre …’ (ME), sau ‘O însemnare despre …’, sau ‘Remarci despre …’, sau ‘O observaţie despre …’—pentru formatul dublinezului.

Marele meu model în eseisticã e, în primul rând, o carte a sociologului evreu—apoi, nişte români—apoi, cusurgiul şi preotul—pentru cartier.

Sexualitatea nu înseamnã disciplinã reproductivã.

‘Mântuirea’ înseamnã viaţã semnificativã şi bine trãitã. ‘Singurul lucru’—şi remarca Arhim. Teofil. Datã fiind şi centralitatea subiectului.

Eseul—ca discutare nu atât a conţinutului, cât a citirii unor cãrţi—imaginativ, asociativ, etc. (v. baptistul). V. şi Hazlitt, cu eseurile despre citirea unor cãrţi.

Utilizarea de artã expresionistã, cubistã şi abstractã.

Ca Asimov şi ca ‘Omul care era …’ la catolicul Watson; romanciera preferatã a acestui catolic e o atee victorianã.

Reprezentãri mitologice, ale lui Venus şi ale femininului.

Dublinezul, baptistul, canadezul şi Watson. Eseistul.
JG, baptistul (memoriale—cei trei autori, şi romane), ambii englezi, catolicul Watson, Sandlin.
Ca Goethe şi Wieland, Balzac şi Restif, etc..

Hispanicul surclasat, întrecut.
Olandezul şi Bergotte, ‘vederea rãului’, Crucea, italianul, conştientizarea. Aşadar, fãrã amãrãciunea romancierului fictiv.

Ortodoxul Hart prezintã realitatea ca luptã, ca fiind inerent conflictualã, ca vãdind o zbatere, un conflict—nu ca abţinerea Lui Dumnezeu de la a interveni. Realitatea e o înfruntare, un câmp de onoare. Nu e un joc prestabilit în care Dumnezeu Se abţine sã intervinã; El nu e neutru.

Doi catolici, trei protestanţi, cinci rãsãriteni.

Exemplul misionarului belgian, cuvintele scoţianului, adeverirea predicţiei lui.

Existã regionalişti englezi la fel de interesanţi ca Hogaş şi Creangã (memorialiştii ca Hudson şi Cobb; Baker, Dnele. Thompson şi Lee, Kilvert şi White).

Ideea ‘eseului din şapte alineate’.

Existã un anumit triumfalism în autoproclamarea palamismului drept cheie de boltã a teologiei rãsãritene, triumfalism pe care creştinii rãsãriteni proveniţi din tradiţiile liturgic—spirituale nebizantine, aşadar ‘minoritare’, însã nu mai puţin calificate religios, nu par dispuse sã îl accepte necritic.
Renaşterea palamistã din sc. XX, urmând renaşterilor isihaste din secolele precedente (grecii/ atoniţii, ruşii, Sf. Calinic la români), a cunoscut mai multe iniţiative—pe majoritatea le—am şi enunţat deja—atât Pãr. Bulgakov, cât şi adversarii sãi, teologii neopatristici (Lossky), Krivoşein, dacã nu mã înşel—Kern, Pãr. Stãniloae, Meyendorff, în teologia ascetico—misticã—Cuv. Sofronie de la Essex, în teologia popularã—Mitr. Vlachos, în catolicismul melkit—Pãr. Habra. Destulã diversitate, adicã. Fenomenul e, desigur, impozant şi semnificativ.
Altfel, subiectele principale sunt îndeajuns de subtile încât sã facã destul de neavenitã încercarea de a discuta pe un forum existenţa şi natura lucrãrilor necreate ale Lui Dumnezeu. Teologi şi duhovnici experimentaţi abordeazã cu moderaţie discutarea unor astfel de subiecte. Nu e bine sã ne placã sã ne auzim vorbind despre lucruri de care n—avem habar.
În cele din urmã, palamismul nu e echivalent cu identitatea religioasã, teologicã şi ascetico—misticã, rãsãriteanã. E una din abordãrile şi din codificãrile încercãrii religioase creştine.

Prezentarea modernã a religiei nici vorbã sã ‘flateze egoismul’ omului modern—ci, dimpotrivã, cautã sã îl încurajeze, sã îi vindece timorarea.

Lui Gracq, Hazlitt şi Lamb, lui Sandlin, catolicului Watson, baptistului şi canadezei le place sã citeascã.
Multor oameni le place (numai) sã fi citit; nu şi sã citeascã.

Filmatã, literatura proastã parcã nu mai e chiar aşa de proastã—existã ceva divertisment—actorii, muzica …. Nu scenariul amelioreazã literatura proastã, ecranizatã—ci ‘umanitatea neprevãzutã’, multiplicitatea resurselor din care se—ntâmplã sã licãreascã ceva—ul care învioreazã şi agrementeazã.

O carte e o companie plãcutã.

Lâncezeala, delãsarea şi abulia nu înseamnã interiorizare.

Romanciera americanã& italianul& atonitul& SF& policierul scandinav.

Tâmpit nu de citit, nu de cititul în sine, ci de ceea ce citeam.

Nu voi trişa—pe blogul acesta, literatura e abordatã frontal, şi nu ocazional—spre deosebire de filozofie, religie şi teologie, care sunt subiecte vremelnice şi necaracteristice; astfel cã situaţia e inversã aceleia a scrierilor lui Watson şi ale baptistului, la care filozofia, religia, teologia sunt cele abordate frontal, iar literatura—numai ocazional. Existã, însã, doi autori care procedeazã cam ca mine —evreul Myers (cu al cãrui blog ar trebui sã vãd ce s—a mai întâmplat) şi cusurgiul (doi bloggeri care ştiu unul de celãlalt); ideea însãşi, şi inspiraţia pentru un blog literar, mi le—a dat evreica. Vreau sã spun cã ea mi—a dat ideea unui blog literar; cu toate cã formatul folosit de ea nu m—a interesat niciodatã.

Urât se poartã cei nesiguri de farmecul lor, sau convinşi de propria lipsã de orice farmec. Dispreţul afişat nu e decât reversul dispreţului de sine.

Leac al singurãtãţii, iubire şi plãcere. Gãtitul, rufe, cãlcatul. Locuitul.
O falsã intelectualizare, însemnând baricadarea în abstract.

Atmosfera maladivã de sentimentalitate şi romanţiozitate a misticii occidentale îşi are originea într—o subiectivitate artificialã, arbitrarã, degeneratã şi alteratã. Sunt lucruri nesãnãtoase.
Talmudismul şi formalismul de o parte, sentimentalitatea şi romanţiozitatea de cealaltã. Etosul obiectivitãţii, al Rãsãritului bizantin, a degenerat ca îngustime şi mãrginire exasperantã.

Schismaticii diagnosticheazã corect romanţiozitatea, însã sunt orbi faţã de propriile carenţe —talmudismul şi anchilozarea.

Faptul cã existã o naturã individualã, o fire individualã, cã suntem ceea ce suntem, cã nu putem face ceea ce (ni se pare cã) vrem sã facem cu/ din noi înşine, e o sursã de bucurie, nu de dezamãgire; existã nişte coordonate naturale ale individului, dincolo de care începe artificialul, silitul. Omul nu e ceea ce se viseazã, ci ceea ce deja este.

Mihalkov spune, de fapt, contrariul—cã omului îi trebuie atât de mult pentru a atinge fericirea. Concluzia nu e resemnarea, ci altfel de fericire. ‘Piesã neterminatã …’ e, într—adevãr, despre fericire—nu despre iubire, iar protagonistul descoperã ca adevãrat ceea ce enunţase mai înainte cu frustrare şi batjocurã.

Existã straturi ale conştiinţei, aceasta e etajatã.

Cinemaul de gen cel mult enunţã teme, nu le şi ‘exploreazã’.

Sunt, ca şi Ep. Sigrist, o amfibie literarã. Îmi amintesc remarcile lui negative despre nişte policieruri engleze şi unii sefişti—însã şi pe acelea pozitive, despre alţi sefişti, despre nişte romane de spionaj, etc.. Ep. Sigrist parcurge, în felul acesta, întreaga gamã—şi e o amfibie.

Cititul, interacţii, socialul, tempo, înviorarea, mâncarea, diversitatea, vârsta. Temniţa copilãriei putea sã se fi destrãmat de acum 20 de ani—cu o intrare timpurie în vârsta adultã şi volitivã.

Totuşi, cartea sociologului evreu ar fi trebuit sã se numeascã PARVA MORALIA, fiindcã a lui Aristotel nu se numea MAXIMA MORALIA.

Un eseu e o scurtã sintezã, o privire sinteticã.

Gândirea sociologului evreu mi se pare gãunoasã şi boantã. O minte boantã.
Micropolitica, etc.. Bizara lipsã de farmec a acestei gândiri. Fadoarea.

Marxismul (Adorno nu a fãcut ‘sociologie’ ca distinctã de marxism, ca altceva decât marxismul), filozofia, fenomenologia, psihanaliza, muzica, literatura. Nu a fost, însã, un profet al emancipãrii sexuale.

Iisus e aceastã fiinţã luminoasã cãreia i se ruga Sf. Isaac, cãreia îi era adresatã rugãciunea Sf. Isaac. Sf. Isaac se situeazã înafara controversei cristologice.

Sf. Maxim şi Tihon (în aug.), Sf. Ioan Zlataust (nov.), Martin I (apr.).
Sf. Ilarie (ian.), Caterina de Ricci (feb.), Martin I (apr.), Sf. Anton (iun.), Hipolit (aug.).
A oferi învãţãturile preschimbate în pâinea bunãtãţii, a iertãrii. Evaluarea bonomã.

Ceea ce Dumnezeu ar estima cã e îndeajunsã virtute.

10 romane, muzica, dogmele, raţionalitatea, evreul.

Prezenţa Realã—prin memorial; nu jertfa, nici transsubstanţierea—noţiune superfluã. Iisus învaţã numai Prezenţa Realã în Euharistie—nici natura sacrificialã, nici transsubstanţierea.

O nouã Irodiadã, şi un nou Ioan.

Mai degrabã teologia, decât viaţa, vicisitudinile.

Almanahurile de acasã& acela ciorsãit şi interesant& acelea SF. Almanahuri tematice. Umorul& stridenţa, bedefilul tomnatec.

Rãul din lume nu e un rãu de operetã, un rãu bont, ştirb, ci rãu care doare, rãu mordace. Un rãu care lasã rãni şi degradeazã. Un rãu care e firesc sã sperie.

Autenticitatea şi mercantilismul.

La mine, noţiunile abstracte au întâietate, şi limiteazã experienţa, reducând adaptabilitatea.

Existã un set de iluzii nevrotice asociate cu religia—o falsã cunoaştere, o falsã înţelegere.

Dum. seara, neintenţionând încã sã merg la Missele matinale, sã reiau practica neoplatonicianã, deprinderea, am fost neatent la programul Misselor—aşa încât azi m—am pomenit dinaintea bisericii închise.

Creştinismul porneşte de la resimţirea vie a propriei rãutãţi, a propriului rãu. Creştinismul nu e o doctrinã a eliberãrii de rãutatea din lume, ca maniheismul sau budismul—ci din sine, şi nu e nici o doctrinã a perfecţionãrii morale, o igienã moralã, ci a sfinţirii.

A cãuta esenţialul şi, apoi, folositorul, utilul. Necantonarea în superflu. Cãrţile care schimbã ceva—baptistul şi eseistul.

Sunt obişnuit sã gândesc în termeni pozitivi despre religiile necreştine.

Ilaritatea agresivã a mârlãniei e o formã de stânjenealã—francheţea ostentativã cautã sã drapeze conştiinţa nepriceperii. Nu e conştiinţa puterii, ci dimpotrivã.

Ortodoxul Hart nu e întrutotul credibil sau convingãtor ca şi critic literar; odatã simţitã panta de exagerare, înclinaţia lui de a şarja, de a generaliza, ceea ce am numit maniheismul sãu estetic, e neconvingãtor. Aprecierile lui derapeazã, deraiazã în pamflet, în şarjã. Asta face impresie—însã rateazã scopul criticii.

Nu cred cã palamismul va fi etichetat vreodatã ca o modã rãsãriteanã de felul occamismului din Apus de pânã—n vremea lui Biel şi a studenţiei lui Luther, sau de felul extrinsecismului. E altceva; Occam, Biel, ceilalţi occamişti erau savanţi, în primul rând savanţi. Grigore al Tesalonicului şi alţi palamişti sunt sfinţi, canonizaţi, dascãli de rugãciune, taumaturgi, etc., puternici fãcãtori de minuni, au cinstitorii lor. ‘Moda’ învãţãturii lor nu e o toanã savantã, ci ceva girat duhovniceşte, autentificat.

Romanul poate fi gândit ca lume, ca povestire sau ca analizã.

Pentru cei din generaţia mea, Missa paulinã nu mai e un experiment, ci realitatea liturgicã (preexistentã).

Scuame, cruste. Subiectele de gândire trebuie sã fie reale. A se gândi la ceva citit, la ceva ştiut, gustat, nu la ceva închipuit sau imaginar.

La Missa de searã din Ziua Crucii am ajuns abia la cântarea Psalmului, înaintea lecturii cristologice din ‘Filipeni’. Polisemia Evangheliei de la Ioan. Culegerea de predici ale slavului.

A estima în ce mãsurã o scriere atinge esenţialul, sau îşi propune, mãcar, sã o facã; a sublinia ce e esenţial în ea, lucrurile esenţiale—ce e folositor, dacã e folositoare, şi la ce anume, şi în ce chip—şi a aprecia, în al patrulea rând, dacã e de naturã sã schimbe ceva, dacã îşi schimbã cititorul, sau mãcar gândirea lui despre ceva anume.

Nu existã progres în absenţa unor subiecte reale de gândire—nu se progreseazã cu subiecte închipuite.

A estima care e esenţialul scrierii respective—ce e esenţial în ea, ce e caracteristic şi esenţial.

A mã gândi la lucruri citite, nu închipuite sau imaginate.

Profunzimea şi coerenţa, bunãtatea, adevãrul şi obiectivitatea.

În privinţa religiei, e corectã distincţia între cãrţi de doctrinã/ de gândire şi cãrţi de evlavie, cu precizarea cã întâile nu sunt neapãrat date ca axiome şi demonstraţii. Nu e neapãrat o gândire formalizatã.

Marţi—am revãzut eseul despre Denck, pe acela al lui Shreve despre ‘Brady’, şi excerptele din ‘Itinerariul filozofic’.

Esenţa/ esenţialul subiectului, esenţa scrierii, folosul ei, şi axioma lucrurilor citite, ştiute, nu închipuite.

GREŞEALA ARGUMENTAŢIEI PRIN RECURSUL LA AUTORITATE. Greşeala nu e aceea cã suntem selectivi, ci cã apelãm la autoritate, cã recurgem la autoritate—citãm ceea ce ne convine recurgând la autoritate—nu citãm o argumentaţie, ci o autoritate. Recurgem, de fapt, la autoritãţi, nu la argumente—‘însuşi magistrul a spus …’.

Teologia ‘singurului trup’, a ‘trupului unic’, a uniunii nupţiale, şi practica recãsãtoririi.

Nu trebuie confundatã concizia cu paucitatea, cu penuria.

Când epigrama ajunge sã însemne virtuozitate, orgoliu şi vanã dexteritate formalã.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Bloggerii pe care îi citesc mai ales sunt canadezul ortodox deja recomandat aici, baptistul scoţian (ale cãrui postãri despre Ruskin, Mayne şi P. Toynbee, trandafirul oferit soţiei, leopardul zãpezii sunt remarcabile), dublinezul, iar subiecte de gândire sunt lecturile (şi stilul) eseistului Sandlin, şi erotica cinematograficã, investigatã şi azi cu nesaţul de la 14—15 ani.
Prozã bunã se poate citi la dublinez, a cãrui anvergurã intelectualã e neaşteptatã, şi la Sandlin.

Acasã

Acasã





Vin., fumat pânã la 3 ¼.
Câteva modele de vioiciune literarã—de ex., englezii, sau regionaliştii rãscitiţi de Sandlin; cartierul.
8—10 ore.
Cinema—locuinţã—serialul—‘sistemul video’—serialul şi harta. Cinema—cf. azi. Opincarul.
Regionaliştii englezi ‘ai’ eseistului—stilul, lizibilitatea& analize& cinema—azi& locuinţã& dublinezul şi Foucault—cf. ieri& baptistul, cf. azi. Prospeţimea, şi frugalitatea—sau, dimpotrivã, opulenţa, stilului descriptiv. Filme vrute, sugestii, înviorarea interesului.
Nevoia vitalã de citit.
Vin.—fumat pânã la 12 ½.
A se simţi bine.
Amintirile unor copilãrii în Anglia ruralã.
Azi:2, 4—5, 6 ½, 9—9 ½.
Rufe—acum 2 s., cele trei tricouri cu auriu şi halatul. Acum 2 s., vin., purtasem primul tricou.

Curãţeniei în locuinţã i—au urmat 9 l. de delãsare, nu de redresare.
Cinemaul înseamnã artã, sexualitate şi aventurã/ senzaţional—sau, în general, divertisment; acestea sunt cele trei funcţii distincte ale cinemaului—sã încânte estetic, sã intereseze sexual, sã destindã şi amuze, iar corespunzãtor existã şi trei categorii de filme.

Cusurgiul Knight.

Poezia cotidianului, ca în filmele regizorului Hamilton. ’77—’84. Încântãrile acelea.

Ieri (marţi)—la 3 ½ l.; la ½ l.. Luni—ed., orã.

Situaţia Sf. Grigore al Tesalonicului în universul vechilor polemici interconfesionale rãmâne, totuşi, una curioasã—cãci rãsfoind mai vechi prezentãri ale ortodoxiei scrise de catolici apuseni (de ex., liturgistul Fortescue), se observã cã Sf. Grigore era amintit mult mai puţin decât Sf. Fotie cel Mare sau Sf. Marcu al Efesului, probabil cã din cauzã cã locul sãu în reprezentarea de sine a ortodoxiei rãsãritene era comparativ mai redus—trebuie amintit cã neopalamismul, renaşterea palamistã e un fenomen teologic al sc. XX, desfãşurat simultan pe mai multe fronturi (Lossky bineînţeles, deasemeni Pãr. Stãniloae, Meyendorff), cu un precursor semnificativ în persoana Pãr. Bulgakov—un mare palamist, ceea ce se aminteşte mai puţin.
Într—o perioadã de revizionism şi experimentãri, isihasmul în accepţia Sf. Grigore al Tesalonicului e una dintre noutãţile încercate de cãtre unii catolici apuseni—alãturi de Zen sau meditaţia orientalã. Însã impresia mea e cã tonul majoritãţii teologilor care s—au pronunţat asupra palamismului, chiar în vremurile mai noi, rãmâne unul destul de reticent şi negativ. Altfel, existã câţiva catolici dispuşi sã vadã şi în Luther pe un mare Învãţãtor al religiei creştine.
Cu alte cuvinte, nu cred cã asistãm la nicio ‘preschimbare palamistã’ a catolicismului apusean, ci la cazuri izolate de simpatie faţã de o persoanã şi o doctrinã mai mult sau mai puţin bine înţelese.
Pe de altã parte, chestiunea omologãrii mutuale a canonizãrilor e una atât de spinoasã, deoarece corespunde unei situaţii fãrã precedente canonice, unei situaţii absolut inedite, cu care Bisericile nu s—au mai confruntat. E vorba despre o schismã care dureazã deja de un mileniu. Ce se întâmplã în aceste condiţii? Vreme de un mileniu, niciuna dintre Biserici nu a stat pe loc. Poziţiile s—au precizat—şi, adesea, antitetic, luând forma antitezei. O corespundere idealã nu mai e de multã vreme posibilã—şi probabil cã nici n—a existat vreodatã, nici mãcar în vremea ‘Bisericii celei una’. Ipoteza neînţelegerilor terminologice care, odatã soluţionate, ar rezolva totul, a fost de multã vreme abandonatã; încã Y. Congar spunea cã e vorba despre douã sisteme teologice diferite, douã sintaxe diferite, douã viziuni diferite. Abia în curajul diferenţei ne vom descoperi una. Un alt lucru de notat e şi acela cã, de fapt, Occidentul catolic are o îndelungã experienţã a coexistenţei ecleziale de şcoli teologice rivale—tomişti de diferite orientãri, scotişti, augustinieni, etc.. Aşa—zisa dictaturã tomistã, sau a ‘teologiei romane’, împotriva cãreia au militat unii dintre experţii de la Vaticanul II, e un fenomen relativ recent, şi necaracteristic. În mod obişnuit, a existat în Apus o pluralitate de sisteme teologice concurente. Faptul acesta caracterizeazã şi teologiile rãsãritene ale întâiului mileniu, când între şcolile antiohianã, alexandrinã şi bizantinã au existat nu puţine divergenţe şi fricţiuni. Omogenitatea doctrinalã a Rãsãritului din primul mileniu e o ficţiune, un anacronism. Ulterior abia, Constantinopolul s—a autoinstituit ca legatar unic al întregii teologii rãsãritene.
Însã în zilele noastre vedem, la creştini rãsãriteni de tradiţie liturgicã alta decât aceea bizantinã, rezistenţa faţã de amalgamarea lor şi faţã de decretarea tradiţiei bizantine, a sintezei teologice bizantine, ca unicã expresie teologicã a Rãsãritului.
Identitatea e o temã, nu numai culturalã, a vremii noastre, iar dialogul ecumenic ne poate ajuta sã ne precizãm înţelegerea şi reprezentarea identitãţii.
Creştinii rãsãriteni ca românii, ruşii, sârbii, bulgarii, etc., moştenitori ai tradiţiei bizantine, se considerã bine reprezentaţi de aceasta, şi se identificã deplin cu ea. Însã credincioşi aparţinând creştinãtãţilor semite, africane, armeanã, etc., protesteazã împotriva echivalãrii normei bizantine cu înţelegerea de sine a Rãsãritului—arãtând cã Rãsãritul însuşi, ca monolit, ca dublã continuitate, temporo—spaţialã, e o ficţiune, ceva inexistent, imaginar.
Un creştin etiopian, sau copt, sau armean, ‘rãsãritean’ fiind, e mai puţin înclinat sã se identifice cu cauza palamismului, sintezã bizantinã tardivã (sc. XIV). Cu alte cuvinte, palamismul nici nu e unica expresie ortodoxã posibilã a întregului ‘Rãsãrit’ creştin. Existã şi alternative.
Sigur cã sinteza religioasã bizantinã a fost ilustratã de creştinãtãţile rãsãritene cele mai numeroase şi mai creatoare cultural, de minţile cele mai scânteietoare—grecii, ruşii; însã creştinãtãţile rãsãritene minoritare nu se simt desãvârşit reprezentate de aceastã codificare mistico—asceticã, nu se considerã pe ele însele ca surogate bisericeşti, ci, ca legatare legitime ale altor tradiţii liturgice şi spirituale, cer dreptul lor la expresie. Cu alte cuvinte, mai existã, în Rãsãritul creştin, calcedonian sau nu, şi altceva decât numai învãţãtura isihasmului palamist.
Marii Învãţãtori apuseni, ca Anselm, Toma, Bonaventura, Ioan Duns Scotus, fãrã a fi polemişti anti—ortodocşi, au exprimat poziţii anti—rãsãritene în luãrile lor de poziţie teologice, poziţii care nu pot fi pur şi simplu anulate în numele unor ipotetice ‘neînţelegeri reciproce’, reprezentãri deficitare ale ‘celuilalt’, ale ‘alteritãţii ecleziale’, etc.. Un irenicism excesiv nu e preferabil unui polemism sau separatism excesive.

Ca subiect—în ‘joia pasului’—acum 4 s..

Arta cronicarului, a reporterului adicã, nu e aceea a unei facultãţi izolate, ci e ‘holistã’—asta spune moş Sandlin cã a observat la Hazlitt. Nu e arta unei facultãţi anume, a unei aptitudini—ci a omului întreg. Nu e o dibãcie, ci o angajare, angajarea fiinţei.

Blogul dublinezului merita iniţiat fie şi numai pentru eseul despre metoda genealogicã a lui Foucault.

De fapt, existã mai multe eseuri, dintre cele de—acum 50, ale dublinezului, care meritã—acesta despre Foucault, însã şi cele despre marxistul Childe şi civilizaţie, despre Merleau—Ponty, Heidegger şi Kant, picturã, Kant în filozofia ştiinţei, ‘Facerea’, dekantizarea filozofiei (analitice), trupul în filozofie. Dublinezul are nu mai puţin de patru postãri despre Kant şi subiecte kantiene; am început sã—l citesc acum 4 s.. Joia cu pasul, cu ‘subiectul de cinema’ şi vârsta actriţelor, şi cu dublinezul.
Ecologia, filozofia, pictura, religia, moda, poezia. Iar ca orice nefilozof, e capabil de mai multã prospeţime, elasticitate şi robusteţe în ceea ce gândeşte şi scrie. Kant, Nietzsche, Heidegger, Merleau—Ponty, Foucault sunt filozofii discutaţi de dublinez; pe Nietzsche îl discutã în conjuncţie cu Foucault, iar pe Heidegger—cu Kant, ca exeget kantian.

Dublinezul şi sociologul evreu.
Ortodoxul canadez.

Hogaş, Heneghan şi Gracq. E mai bine sã priveşti natura ca geograf, decât ca ecologist. Geograful observã linia munţilor, etc., curba unei ape—pe când ecologistul, gândacii. Natura ca privitã de geografi—nu de biologi.

Cartea lui Keating despre policieruri.

Romanul înseamnã naraţiune şi, ca şi filozofia, nu e artã a cuvântului, cu toate cã e utilizare a acestuia; poezia, eseurile, o anume dramaturgie sunt artã a cuvântului. Nu şi romanul. Scopul acestuia e sã povesteascã. Cuvintele servesc la povestit.
Limbajul basmelor e acela funcţional—funcţia narativã. Nu limbajul trebuie sã încânte, cu toate cã slujeşte încântãrii, ci povestirea, întorsãtura narativã.
Aşa se face cã romanul, filozofia, tratatele ştiinţifice nu sunt artã a cuvântului—pe când eseistica, de ex., este.

Logodna cu literatura, decizia, pasul. 8—10 ore. Fricile.

Mi—am amintit de eclectismul, de calvinismul catolicului Watson; de la Watson, am ajuns la blogul de filozofia ştiinţei, de la acesta—la dublinez, iar de la dublinez—la quarci.

Dialogul ecumenic, mai ales post—conciliar, a impus problematica unei tectonici ecleziale—deşi probabil cã nu a inaugurat—o, ci ea fusese intuitã de mai înainte. S—a conştientizat cã de fapt nu ‘spunem aceleaşi lucruri, însã cu alte cuvinte’—ci ‘spunem, în linii mari, cam aceleaşi lucruri, însã în cu totul alte cuvinte, şi din perspective care nu coincid’.
Înţeles drept cheie de boltã şi ultim cuvânt irevocabil al întregii teologii dogmatice şi ascetico—mistice, palamismul nu e acceptabil nici mãcar pentru toţi rãsãritenii necatolici—la fel cum, în lumea catolicã, nici tomismul nu e, sau nu ar trebui sã fie. Şi aşa cum, la alt nivel, nici ‘Catehismul Sf. Pius al X—lea’, nici cimiliturile Cuv. Iustin Pârvu nu pot pretinde îndreptãţit sã fie oracolul religiei creştine.
Religia nu conteazã decât ca viaţã, iar viaţa e o realitate mult mai fluidã, mai sinuoasã, mai insesizabilã şi mai discretã—adesea, mai discontinuã—decât pot pretinde sã cuprindã chingile cenzorilor strepeziţi ai corectitudinii doctrinale.
Ar mai trebui sã spun cã viaţa, religioasã sau altfel, e, DIN FERICIRE, mult mai sinuoasã, mai fluidã—şi mai semnificativã, decât ne—o închipuim în orele noastre mohorâte. Adevãrul are preţ numai ca realizare interioarã, iar lãuntrul inimii e câteodatã închis chiar şi nouã înşine.

Pornirea utopicã. Utopismul ca patimã, boalã şi pornire.

Am, ca şi Gracq şi Ep. Sigrist, gustul legendelor bretone. Gracq, wagnerian, nu se interesa de mitologia teutonã; pe de altã parte, nu sunt de acord cu el în ceea ce priveşte caracterul esenţial necreştin al legendelor bretone. Cã va fi existând un substrat precreştin, şi o sintezã, reuşitã, e altceva.

Îmi plac literatura, cititul, cãrţile; sunt trei subiecte distincte—existã din cei cãrora le place, sau care cred cã le place, literatura, fãrã sã şi citeascã prea mult.

‘Mai întâi, sã povestim romanul’.
‘Sã începem prin a povesti romanul’.
Romanul iniţierii unui adolescent de cãtre o tânãrã sau o adultã. Blier (cu PREGĂTIŢI—VĂ BATISTELE), McE., neamţul, vechiul film cu Lollobrigida.

Ceva asocia deja cele douã bucoavne teologice franceze, scrise de iezuiţi—controversa postbelicã despre har.

Şi postul, şi pomana, şi rugãc., au ca scop îndreptarea minţii, redresarea gândirii. Postul nu înseamnã înfometare, ci cumpãtare, frugalitate, austeritate binevenitã. Mintea se îndreaptã prin acestea trei, e curãţitã.

Postãrile baptistului despre Ruskin, Mayne şi P. Toynbee, iezuitul Oakes şi Oden, biblistul Barrett, limbajul rugãciunii, leopardul alb.

Discuţii de carte literarã, teologicã, filozoficã, religioasã, medicalã, ştiinţificã.

Ideea nu e sã reproduci în tine frustrarea şi veninul din care provine ura altuia, inima de mãtrãgunã. Nu e sã le faci loc în tine. De aceea trebuie trecut cu umor, cu luciditate şi uşurinţã.

Ieri mi—a revenit în minte portretul lui Charlus—într—adevãr, cât se poate de memorabil.

Câteodatã, e o plãcere sã reciteşti o carte într—o ediţie nouã, noutatea ed. dã o plãcere aparte.

E o încântare ceea ce scrie baptistul ‘meu’ despre Ruskin, Mayne şi P. Toynbee, trandafirul oferit nevestei, şi leopardul zãpezii.

Literaturi ca aceea englezã sau americanã au atâţia autori de talia lui Creangã, încât îşi permit sã mai şi uite de unii din ei, reabilitarea lor nu e stringentã; sau, dacã nu Creangã, atunci Hogaş. Reabilitãri ratate au fost, la noi, acelea ale lui Drãguşanu (propus de Iorga şi Vianu) şi Locusteanu (pentru care au militat Camil P. şi Vianu).
Existã astfel de curiozitãţi literare de o calitate excelentã—însã ele nu sunt, pentru aceasta, şi ‘homerice’.

Sandlin şi regionaliştii englezi (cei mãcar şapte—cu toţii de talia unui Creangã sau Hogaş)& baptistul—‘Leopardul …’, romane& ortodoxul Hart şi cãlãtorii.

Duplicitatea de a ne preface cã gândim ca bizantinii sc. XIX când, în viaţa de zi cu zi, gândim ca protestanţii sc. XX. Înãbuşirea acesta a spontanului şi a realului. Ne minţim pe noi înşine. E o ingenuitate falsã.

Un kg. înseamnã fie zece cotlete (cf. marţi), fie cinci felii de ceafã de porc (cf. ieri şi azi).

Nu visa! Citeşte, gândeşte, trãieşte, reflecteazã.

De fapt, ei recunosc (şi apreciazã) intenţia, nu (şi) realizarea. Ceva intenţioneazã sã fie umoristic, sau terifiant, etc..

Recitim o carte mai ales din douã motive—ca sã o ştim, sã o cunoaştem foarte bine, şi drept stimul al gândirii—şi pentru plãcerea pe care o dã.

Indecişii şi şovãielnicii.

Corespunzãtor unei reprezentãri greşite şi bolnave.

Practicile de rugãciune (Tolle, etc.) trebuie dezetichetate, fiindcã importanţa lor nu e aceea de talismane.

Anglicanii şi protestanţii patristici, progresiştii cultivaţi—adicã tocmai ceea ce a repudiat Newman—şi, dupã el, liota newmanienilor. Calea mea nu e aceea a talmudismului patristic, ci a conştientizãrii singularitãţii vremii pe care o trãim. Aceastã cale de mijloc înseamnã nu compromis, ci sintezã. Aşa acţioneazã anglicanii, protestanţii mai patristici, progresiştii inteligenţi. Ei pornesc de la noutatea timpurilor noastre; noţiunile religiei trebuie regândite nu pentru a fi schimbate—ci pentru a fi înţelese. Nu existã o înţelegere naturalã, în accepţia de necategorialã, a lor. Trebuie folosite categorii—şi anume, acelea adecvate.