marți, 4 noiembrie 2014


Heidegger situează chestiunea adevărului înafara biologiei şi a psihologiei, dar nu a cauzalităţii. Heidegger se referă la cauzalitatea implicată în cunoaştere: 'cum cunosc?'
Gnoseologia lui Duns Scotus porneşte tocmai de la bunul simţ. Heidegger nu explică de ce adevărul logic funcţionează, dacă acela din care e derivat este ocultat. Principiul cunoaşterii e neglijat, însă nu apar consecinţe în cunoaşterea logică. Dacă adevărul logic trimite la altceva, presupune altceva, cum de funcţionează în pofida dependenţei lui de ceva care a fost uitat? Cauzalitatea schiţată de Heidegger implică o teorie psihologică, pe care autorul nu pare să o asume. Pe de altă parte, Heidegger prezintă neascunderea ca pe ceva decelabil într-un act simplu, ceva sesizabil. Iar această evidenţă fenomenologică e mitologizată, preschimbată într-o ipoteză istorică.
Spre deosebire de Marcuse, Hedegger pare să propună un monism cognitiv, unitatea actelor cunoaşterii; la Marcuse, dialectica e o alternativă, la Heidegger neascunderea e temeiul, obârşia.

Găselniţa anodină a lui Marion depinde de echivocul semantic al lui 'a fi dat'; lumea ne preexistă, etc.. Nu e metafizică, ci fenomenologie, dar ambiguitatea iniţială e deliberată, scontată, intenţionată, Marion pare să afirme ceva, vrând să enunţe altceva, eschivându-se.
Lucrurile sunt date, nu existenţa lor. Ele sunt date în experienţă, date cunoaşterii, dar nu 'vin de la cineva', provenienţa lor nu elucidată în acest mod.

Marion mizează pe conotaţiile unei expresii, pe care le asumă selectiv.

Pe unii îi face nefericiţi nu faptul că încearcă să aibă o viaţă umană, ci că nu încearcă să aibă o viaţă umană. Defetismul e mai rău decât strădania. Frustrarea împovărează.
Realitatea trebuie cunoscută, dar nu ca să te strivească, ci ca să o domini. Nu există scurtături metafizice.
Ideea nu e că omul nu primeşte darurile Sf. Spirit, dar că ele se exprimă prin natura existentă, în forme improprii, pervertit.

Despre operele care pot fi evaluate rapid nu merită scris; operele a căror înţelegere e rezultatul răgazului îi revin eseistului, nu cronicarului. Merită scris numai despre operele care necesită răgaz. Ceea ce poate fi înţeles repede, prin rutină, nu merită amintit.