Cititorul lui Wallace vrea sã spunã cã unele lucruri îi plac foarte mult, iar altele deloc, ca şi cum ar cãuta totuşi sã se dezicã de admiraţia lui; însã Gracq a arãtat echivocul noţiunii de ‘autor preferat’—inegalitatea e o condiţie generalã, iar selectivitatea e necesarã întotdeauna. Aşa încât dilema lui e o falsã dilemã; cu alte cuvinte, nu e nimic dilematic într—o admiraţie selectivã, raţionalã, neaprioricã, empiricã. E vorba din nou despre dilema paharului pe jumãtate plin (sau gol). Nici nu e cazul sã admiri totul de la un autor; admiraţia globalã, aprioricã, e inautenticã, e neautotransparentã—şi nocivã pentru minte. Pe de altã parte, aşa cum am mai arãtat, cuvintele cititorului lui Wallace, şi admiraţia aceasta ambivalentã, criticã, se potrivesc literaturii de avangardã, unde noutatea formalã e uneori afirmatã sau propusã cu preţul, sau în dispreţul frumuseţii literare, a cãrei inegalitate o remarcã cititorul dezamãgit de scãderi.
Gracq, Nabokov, Paleologu [1], probabil şi Chartier, atâţia alţii, recitesc nu autori, ci cãrţi. Unitatea literarã e cartea—uneori, mai puţin şi decât atât—nu autorul, întreg fictiv, abstract. Tocmai asta înseamnã a testa—iar Paleologu ilustreazã eficient condiţia admiratorului ambivalent.
(Însã tocmai Gracq e acela care îi reproşeazã lui Chartier … selectivitatea, faptul cã admira prea puţine de la Dostoievski şi Malraux, ceea ce e un pic inconsecvent din partea cititorului aşa de conştient de generalitatea inegalitãţii artistice.)
Nevoia unei admiraţii raţionale, empirice, justificate, neapriorice, care sã nu trateze obiectul admiraţiei ca pe un oracol, şi care sã nu pledeze, ci sã testeze, e o exigenţã a inteligenţei. E o formã de limpezime şi de coerenţã. Ţine de demnitatea minţii.
Ceea ce rãmâne e faptul cã admiratorul indecis al lui Wallace nu vorbeşte despre o admiraţie mediocrã, ci despre una intensã, secondatã, însã, de obiecţii la fel de decise. Iar dincolo de şovãielile admiraţiei acestea acide, mai e de reţinut şi francheţea cu care e abordatã literatura avangardistã, experimentalã, ca aceea a lui Wallace. E, adicã, altceva decât fandoselile cusurgiilor de profesie, care nu ştiu decât sã strâmbe din nas, în loc sã se lase provocaţi de frumuseţea a ceva nou şi sub raportul formei, şi care meritã. Existã, aici, un fel de voie bunã, care ştie sã discearnã, sã deosebeascã. Ea e corectivul, inteligent şi ager, la un dispreţ la fel de mecanic, de stereotip, ca şi admiraţia necriticã şi flascã, fãrã vlagã şi inteligenţã. Dispreţul mecanic e la fel de descalificant ca şi încuviinţarea necriticã, aprioricã; ambele aratã o minte gãunoasã.


NOTE:

[1] Paleologu remarcã mereu inegalitatea autorilor lui preferaţi—Eliade, C. Petrescu, Noica, Doinaş, Stãnescu, Caragiale, Voiculescu, chiar Sadoveanu; e drept cã despre alţi câţiva n—o spune: E. Ionescu, Zarifopol—şi nu—s tocmai dintre cei care sã fi scris chiar foarte puţin.
Cioran era şi el un completist, când venea vorba despre Shakespeare şi Dostoievski.