joi, 19 octombrie 2017

Lui Iulius Africanus, ‘filozoful libian’, poliglot şi scriitor de limbă greacă, educat în Alexandria la începutul sec. III, o vreme cetăţean al Emmausului palestinian, autorul ‘Broderiilor’, i-a fost atribuită ‘Lucrurile care s-au întâmplat în Persia …’, o legendă, o naraţiune fabuloasă, cu accente emoţionante: ‘Mamă, mamă, toţi zeii persanilor te-au numit fericită’.
Ceea ce se poate afirma e că stilul nu e acela al cronicii, nici cel al scrisorii către Aristides.

ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ (pacea lui Dumnezeu)

Versetele 4, 5, 12-14 şi 18 din Filipeni 4 alcătuiesc ca un imn; versetele 11, 12 şi 18 explică semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ.
Din perspectiva profesiunii de impasibilitate din versetele 11 şi 12, exprimarea afectuoasă a gratitudinii, în versetele 14-18, amplifică retrospectiv semnificaţia umană, are funcţia de a îi oferi dimensiunea umană, negând impasibilitatea abstractă, demonstrând că impasibilitatea nu e totul, impasibilitatea fără receptivitate, fără acceptarea darurilor, ar fi numai orgoliu, ar fi neverosimilă, teoretică.
Din perspectiva gratitudinii exprimate în versetele 14-18 din Filipeni 4, profesiunea de impasibilitate care le-a precedat are accentul bonom al înţelepciunii celei mai autentice, şi al intregrităţii care n-are a se ruşina de sine. Smerenie e în amândouă aceste secvenţe de versete, care sunt perspective asupra aceleiaşi experienţe. Înţeleasă din perspectiva mulţumirilor oferite de Sf. Pavel, impasibilitatea mărturisită nu e indiferenţă sau afectare, ci echilibru şi cunoaştere a vieţii; ambele, impasibilitate şi gratitudine, sunt forme ale bucuriei, numai împreună au sensul lor deplin. Sf. Pavel nu vrea ca filipenii să se simtă obligaţi; însă recunoaşte că darurile lor l-au bucurat. La Sf. Pavel nu e impasibilitatea celui indiferent sau dezamăgit, apatic în accepţia modernă, ci a celui împăcat.
În aceste versete, Sf. Pavel explică semnificaţia unei noţiuni misterioase, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ; Sf. Pavel e împăcat, fără să fie ingrat sau indiferent, şi e recunoscător, pe larg, fără să îşi oblige prietenii. Sunt, aşadar, patru idei referitoare la versetele împăcării şi ale recunoştinţei, imnul latent şi gratitudinea: semnificaţia ‘păcii lui Dumnezeu’, impasibilitatea din perspectiva recunoştinţei, adică înţeleasă în conjuncţie cu aceasta, intenţia de a nu obliga şi împovăra, antipodul uman al indiferenţei. Afirmarea impasibilităţii slujeşte nu ca să exprime indiferenţă, ci pentru ca mulţumirile care urmează să nu îi oblige pe filipeni, să nu le dea impresia că sunt solicitaţi să continue.
Versetul 18 le atribuie lor ‘prisosul’ existent, περισσεύω, ‘îmi prisoseşte’. Versetul 16 afirmă că de la filipeni a primit Sf. Pavel ‘cele trebuincioase’, εἰς τὴν χρείαν μοι ἐπέμψατε’, ‘aţi trimis pentru nevoile mele’.
Mă gândesc că pacea lui Dumnezeu există şi în expresia sobră a scrisorilor Sf. Ignaţiu din Antiohia; adresându-li-se efesenilor, scria că Dumnezeu s-a manifestat în formă umană ‘pentru înnoirea vieţii veşnice’, ‘cel care are cuvântul lui Iisus e cu adevărat capabil să audă chiar şi tăcerea lui […] şi poate […] fi recunoscut după tăcerea sa proprie’. Epistola către Sf. Policarp le cere smirneenilor ‘să îşi iubească soţiile’, cu abnegaţia Domnului. ‘Să îi iubim pe prooroci, pentru că şi ei au proclamat Evanghelia’ (Filadelfieni 5). Unitatea creştinilor e ‘tipul şi dovada nemuririi’ (Magnezieni 6).
Există, deasemeni, la Sf. Clement, Sf. Policarp, Sf. Iustin, Sf. Irineu, ca şi cum ar fi ei înşişi alţi autori neotestamentari, pentru că accentul incomparabil e câteodată acelaşi; erau, ca şi autorii Noului Testament, mistici în înţelesul cel mai bun şi mai veritabil. Cu Tatian din Adiabene şi Atenagora începe o altă vârstă.
Avem de la Lactanţiu o însemnare referitoare la ‘metrii comediilor’, metrica lui Terenţiu, şi o alta despre normalitatea emoţiilor şi a sentimentelor, ut per eos ordinate et rationabiliter regendo se homo, ‘pentru ca ocârmuindu-se prin acestea, cu rânduială şi raţional …’; per eos […] regendo se homo, omul să se conducă prin ‘aceste mişcări sau afecte’, hi motus animi vel affectus, cu pluralul, ‘aceste’, cele două substantive având acelaşi sufix şi la plural.
În rezumatul ‘Instituţiilor dumnezeieşti’ 3 sunt menţionaţi Orfeu, Vergiliu, Ovidiu. (Cu toate acestea, unii scriu că, trăind într-un veac marcat de falimentul politic, era mai puţin cultivat decât unii dintre autorii din sec. II sau din sec. IV, v. ‘The Fragments of the Roman Historians’, ediţia Cornell, v. I, pag. 82.)

miercuri, 18 octombrie 2017

Marţi, la Missa de seară, comemorarea Sfântului Ignaţiu de Antiohia; o lectură din Romani 1, versetele 16-25, cu principii teologice remarcabile: mai ales versetele 19 şi 20 (‘ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este cunoscut de către ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu’ [1], quod notum est Dei manifestum est in illis, διότι τὸ γνωστὸν τοῦ Θεοῦ φανερόν ἐστιν ἐν αὐτοῖς, ‘deoarece cognoscibilul lui Dumnezeu e vădit între ei’) şi versetul 21 (‘gândiri deşarte’, evanuerunt in cogitationibus suis, ἐματαιώθησαν ἐν τοῖς διαλογισμοῖς αὐτῶν, ‘au devenit uşuratici în gândirea lor’). Versetul 20 se referă la perceperea intelectuală: τοῖς ποιήμασιν νοούμενα καθορᾶται (‘cele invizibile, τὰ ἀόρατα αὐτοῦ, prin lucrurile create fiind înţelese, sunt văzute limpede’). M-am gândit la versetul 13 din 3 Regi 19: operuit vultum suum pallio et egressus stetit, ‘şi-a acoperit chipul cu tunica şi ieşind a stat …’, care răspunde versetului 11: egredere et sta in monte coram Domino.
M-am gândit şi la Rugăciunea euharistică IV, în care, la intercesiunile de după anamneză şi ofertoriu, sunt amintiţi afectuos ‘toţi răposaţii a căror credinţă numai tu ai cunoscut-o’, omnium defunctorum quorum fidem tu solus cognovisti. (Anglicanii au o rugăciune similară, forma a patra a intercesiunii, ‘atât cei care au mărturisit credinţa şi cei a căror credinţă îţi este cunoscută numai ţie’; conform lui James B. Gould, ‘Understanding Prayer for the Dead. Its foundation …’, pag. 54, aceasta e forma V. V. şi David deSilva, ‘Sacramental Life’, pag. 131, 132.). Balthasar Fischer are un comentariu bun al acestei intercesiuni, în ‘Signs, Words & Gestures’ (omilii scurte despre liturghie), pag. 42 ş. u.. Rugăciunea euharistică IV provine din Anafora Sf. Vasile.
Sărbătorirea Sf. Ignaţiu de Antiohia are un lirism emoţionant, când rugăciunea asupra darurilor îl numeşte ‘Sfântul Ignaţiu, grâul lui Hristos, care […] s-a făcut pâine curată’, iar faptele să fie vrednice de nume; dealtminteri, aceasta e chiar data la care era cinstit în Antiohia, reformarea calendarului a adus punerea în acord a comemorării cu tradiţia siriană. Faptul însuşi că Biserica latină sărbătoreşte, în sec. XXI, un creştin sirian născut pe la mijlocul primului veac e emoţionant. Rugăciunea se referă la mărirea veşnică a sfântului.
Sf. Ignaţiu era mai vârstnic decât Sf. Policarp.


NOTE:

[1] Ideea unei revelaţii raţionale universale.

marți, 17 octombrie 2017

Mă gândesc la frumuseţea senină şi emoţionantă a ‘Scrisorii către filipeni’ 4, cele trei versete (‘Fraţilor, ştiu …’, scio et humiliari scio et abundare, οἶδα καὶ ταπεινοῦσθαι, verbul înseamnă a decădea, a sărăci; ταπεινόω vine de la adjectivul ταπεινός, smerit), la accentul de blândeţe sinceră şi de bunătate; pericopa din care fac parte e denumită ‘Dărnicia filipiană’. Imnul începe de la versetul 11: ‘m-am deprins să fiu îndestulat cu ceea ce am’, enim (pentru că) didici in quibus sum sufficiens esse, ἐγὼ γὰρ ἔμαθον. Vulgata are ‘sunt învăţat’, ‘sunt deprins’, institutus sum (pentru verbul grec care s-ar putea traduce prin ‘sunt iniţiat’). Întregul verset 12 e extraordinar în latină: … ubique et in omnibus institutus sum …. Lipsa şi prisosul sunt, mai întâi, verbele humiliari şi abundare, apoi abundare şi penuriam pati. Versetul 18 are acelaşi lirism: habeo autem omnia et abundo ….
E a şasea dintre epistolele Sf. Pavel.
Apostolul scrie că a învăţat αὐτάρκης εἶναι, ‘să fiu mulţumit’. În versetul 12, verbul e μυέω (μεμύημαι, ‘am învăţat secretul’).
Filipeni 4 are şi versetul excepţional ‘Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere …’, et pax Dei quae exsuperat omnem sensum, ἡ εἰρήνη τοῦ Θεοῦ ἡ ὑπερέχουσα πάντα νοῦν.

luni, 16 octombrie 2017


Ieri seară, la Missă, lecturi din Isaia 25, Filipeni 4, Matei 22.
La Isaia: praecipitabit mortem in sempiternum; Scriptura ebraică are ‘va şterge, va înlătura’. Traducerea greacă are κατέπιεν ὁ θάνατος …. Filologia mai nouă a dat capitolelor din care face parte şi acest oracol, şi care aparţin unităţii originare, denumirea de ‘Apocalipsa lui Isaia’. Versetul al şaselea se referă la bucurii ‘alese şi rafinate’, originalul are ‘vinuri pe drojdie foarte rafinate’.
Lectura din ‘Filipeni’ are gânduri care încurajează: et satiari et esurire et abundare et penuriam pati, cu o inflexiune rafinată: versetul 14 (verumtamen bene …).
Mă gândesc că veşmântul de nuntă (ἔνδυμα γάμου) din parabolă e bunătatea, armonia sufletului şi a simţirii.
Invitaţii găsiţi la răscruci, fără alegere, sunt πονηρούς τε καὶ ἀγαθούς, şi răi şi buni (omnes quos invenerunt malos et bonos).