vineri, 24 februarie 2017



Aflând abia azi că Tournier a răposat, citesc câteva interviuri: cel în care îi aminteşte pe Curwood, Hoffmann, fraţii Grimm, Perrault, ‘Odiseea’ (de care era subjugat), şi cel de după publicarea ‘Celebrărilor’: cele patru capodopere franceze inspirate de ‘Crusoe’ (sau al căror pretext e), nuvela pe care o teoretizează ca şi cum ar fi povestire, ‘Ocolul lumii …’ drept ‘unul din cele mai mari romane din toate timpurile’, ; mă gândeam la el cu simpatie (deşi foarte dezamăgit, cândva, de răstălmăcirile lui filozofice absurde, de elucubraţiile sale). În interviuri putea fi maliţios.
Are acest cuvânt enigmatic: ‘În epoca lui Defoe, singurătatea nu exista.’
‘Nu există definiţie posibilă a valorii literare sau artistice a unei opere, nu există dovadă posibilă a frumuseţii sau a urâţeniei unui lucru’. Sensibilitatea e neconsensuală.
Valéry îi place ca poet şi îi displace ca teoretician.
Repovestind ‘Pierrot …’, afirmă că Pierrot e ‘pâinea, focul, aerul’, desăvârşirea fiinţei, numai că Spinoza era monist, nu dualist, aşa că în acest mod ar fi răstălmăcit în mod absurd; e curios că tocmai didacticismul acesta apăsat, ostentativ, nu i-a fost obiectat, obiceiul lui Tournier de a reduce naraţiunea la o teză.
Într-un interviu acordat la Choisel (‘De la Kant, Gide şi Simenon la sexualitate şi la vampiri’), rezuma un roman nou al lui Quignard, ‘Terasă la Roma’ şi analiza mersul animalelor.
Explică bine care e cuprinsul extimului: ‘vremea, metamorfozele grădinii mele’ (gândul duce la Rainer).
Bibliografia critică e anostă (W. Redfern, etc., chiar Bevan). Bevan discută scatologicul lipsit de urâţenie, apoi ‘unirea comicului şi cosmicului’, umorul alb, ‘Bourget, Bordeaux, Bazin şi Verne ca maeştri’, genealogie reluată la pag. 50 (IV.1, ‘Preocupările tradiţionale’): ‘Bazin, Bordeaux, Bourget şi Verne’ [1], ‘a le da cuvintelor greutatea, densitatea, opacitatea’. Ca romancier, Tournier s-a simţit un alpinist, nu un balerin (ceea ce nu exclude calofilia, aportul artei aprofundate). ‘Ontologia aruncată în creuzetul romanesc se transformă parţial în scatologie.’
Mathilde Bataillé a scris despre cele trei opere care marchează progresul şi triumful celebrării, prin plăcerile cotidianului: ‘umorul şi celebrarea’ îi păreau ‘esenţiale operei literare’, şi se împotrivea deriziunii; ‘tonalitatea simplităţii’ ce defineşte prozele scurte.
Tournier afirma că i-a avut drept modele pe Zola, J. Renard şi Colette, care înregistrează ‘mirosul oamenilor şi al lucrurilor’. În ’93 se pronunţase despre stilul lui J. Renard, al cărui gust pentru ‘concretul individual’ îi displăcuse lui Sartre.
A prefaţat ‘Scriitură şi boală’. În ’79 a publicat în ‘Caietele Colette’ (unde publicau cândva şi Claude Mauriac, Le Clézio, Françoise Mallet-Joris, Lanoux). Pretindea că-l admiră pe Leroi-Gourhan. Ca opere majore ale lui Simenon alegea ‘Manhattan’ şi ‘Ferchaux’.
‘Admir ‹Salammbô› mai presus de orice.’
Ideile lui religioase sunt foarte dezagreabile, şi nu numai ca formă, ca enunţuri, ci mai ales ca mediocritate arogantă, au ceva brutal, obtuz şi egoist, o deriziune brutală, batjocura maladivă, substratul de obtuzitate şi indiferenţă, exprimat şi în paradoxul de a fi ales trecutul cel mai sinistru, mai descurajant (i se părea un merit faptul de a ajunge să suspectezi mereu batjocura, necinstea).
Avea vanitatea de a dori să epateze, şi se explica sumar şi simplist, fără să convingă, însăilând, cam la nimereală, mă refer la cel din interviuri; nu îi semăna lui Gide câtuşi de puţin.
‘Celebrările’, ‘o culegere de eseuri scurte despre natură, locuri îndrăgite, sfinţi şi anotimpuri’.


NOTE:

[1] Michael Worton, ‘Michel Tournier’, ‘La Condition de Romancier’, 1989: cele două caiete, primul început la unsprezece ani, unde transcria din Ohnet, R. Bazin, Cherbuliez, Duvernois; iar la pag. 48: ‘Boylesve, Bourget şi Bordeaux’, ca generaţia de romancieri discreditată de modernism. Avea nouă ani când a primit o ediţie ‘Holgersson’.
‘O operă de artă e întotdeauna o imitaţie ratată.’

joi, 23 februarie 2017

Ipocritul Heidegger afirma că nu se poate închina … causei sui. (‘Aceasta e cauza primară drept causa sui. […] Omul nu se poate nici ruga, nici oferi jertfă acestui zeu. Dinaintea causei sui omul nu poate nici îngenunchea, nici cânta şi dansa.’) Dar el neagă mult mai mult decât numai nişte teorii greceşti, sau de inspiraţie greacă; există şi înţelegerea Profeţilor, iar de aceasta germanul refuza să ţină seama. Perspectiva lui e într-adevăr atee. Heidegger a proferat şi alte sminteli (‘degradarea fiinţei fiinţelor’, das Seiende des Seienden, ‘valorizarea care subiectivizează’, blasfemia de a cunoaşte …).
Biserica îl îndrumă pe om să se închine sufletului lui Hristos, Preasfintei Inimi a lui Iisus, Inimii Neprihănite a Mariei. Prin acestea, Dumnezeu i se adresează direct inimii umane. Lor le corespunde o gândire biblică, umană.
Heidegger recunoştea că platonismul e filozofia lumii supranaturale [1]. O autoare reaminteşte că gândirea poate fi sfinţită, defetismul e numai nihilism deghizat ca apofatism. Omul nu e redus la acest sumar apofatism al descurajării. Iar Heidegger îşi asumă negarea lumii supranaturale, negând posibilitatea oricărei gândiri despre supranatural şi experienţa lui.
C. Butler îşi amintea că v. Hügel vizita zilnic Sf. Sacrament [2]. Tyrrell era contrariat de pietatea lui v. Hügel: ‘ … cu toate acestea, vizitează zilnic Sf. Sacrament …’. Există multe articole remarcabile despre v. Hügel (Heaney, ‘The Enigma of the Later von Hügel’; McGrath, ‘Fact and Reality: von Hügel’s Response’), unul din ele, al lui Sherry, citează adresa din 1914, când filozoful a definit câteva lucruri necesare religiei: credinţa în transcendenţa imanentă, etc.. Acest om avea bunul simţ de a nu dispreţui (unii dintre prietenii săi nu îl aveau, şi se refereau batjocoritor chiar la pietatea lui elementară) şi discernerea esenţialului.
Avea o minte cuviincioasă. Putea să recunoască bunătatea şi sfinţenia. Baronul îşi amintea de imaginea Sf. Inimi, care îl ajutase în vreme de boală.
Bodley îşi amintea că Manning avea în odaia lui numai un crucifix de malahit.
Newman inclusese în planurile pentru o biserică nouă a Oratoriului un altar închinat Sf. Inimi.
Flannery O’Connor se ruga zilnic Arhanghelului Rafael: ‘Aminteşte-ţi de cei firavi, tu care eşti puternic …’, e o rugăciune de un lirism neasemuit.


NOTE:

[1] Cf. John R. Williams, ‘Martin Heidegger’s Philosophy of Religion’, 1977.
[2] Cf. Frank Tallett, Nicholas Atkin, ‘Catholicism in Britain and France since 1789’, 1996.

luni, 13 februarie 2017

Nu a existat individuaţia, pentru că nu a existat unitatea. Dacă ar fi existat unitatea, fiecare ar fi progresat ca persoană.
Ep. Sigrist scrie despre ‘noutatea veşnică’.
Nu există neutralitate. Există reverenţă sau insolenţă.
‘Experienţa biblică a lui Dumnezeu e aşa de personală încât tot ceea ce ştim despre Dumnezeu şi atributele lui […] poate fi exprimat în cel mai autentic mod în termeni personali.’

Prânzuri & povestiri & albume. Haina. Tort. Aniversarea. Experienţa.
Ateismul e o formă de privare, de ignorare, de unilateralizare.

Gilson scria că la 78 de ani şi-a dat seama pentru întâia dată de absenţa cuvântului cauză în cele trei scrieri despre prima via.
Scrisorile lui Maritain sunt afectate, mediocre şi mai convenţionale. Impresia e nu atât de artificialitate, cât de mediocritate.
Însă într-o scrisoare din 1949 Maritain mărturiseşte că aştepta mult ‘de la Şora, acest român tânăr din Paris care punea în serviciul metafizicii un jargon existenţialist savuros’ [1].
În 1952, Gilson scria: ‘cuvintele nu sunt simboluri abstracte, ci semne, chemări la a pătrunde în grosimea savuroasă a conceptelor’.
Iar în 1953 cita ‘Moartea lui Ivan Ilici’.
‘Cred că metoda augustiniană şi pascaliană a semi-digresiunii e singura convenabilă când se vorbeşte despre transcendentalii.’ Metoda parantezelor esenţiale.
‘Duşmanul cel mai rău al Sf. Toma, chiar în Ordinul dominican, a fost Aristotel, al cărui profet e Cajetan.’
În iunie 1967, Gilson scria: ‘teologia dogmatică e singura ştiinţă riguros exactă care, spre deosebire de matematică, se referă la un conţinut real’, ‘fapt incontestabil’.
Gilson credea că învăţătura despre esse au susţinut-o şi ‘Thomas Sutton la sfârşitul sec. XIII, Bernard d’Auvergne la începutul celui de-al XIV-lea, şi alţii după ei până la Bañez în sec. XVI’ [2].
Gilson a intervenit pentru reabilitarea lui Chenu.
Dintr-o operă se cuvine să alegi ceea ce te înviorează.
Dumnezeu nu înseamnă … abisurile sufletului, deznăjdea, egoismul, oboseala.


NOTE:

[1] Étienne Gilson, Jacques Maritain: ‘Correspondance, 1923-1971’, pag. 174.
[2] Afirmaţia lui Bañez e citată într-o scrisoare din 1952: ‹hoc est quod saepissime D. Thomas clamat, et Thomistae nolunt audire: quod esse est actualitas omnis formae vel naturae, et quod in nulla re invenitur sicut recipiens et perfectibile›, etc..

joi, 9 februarie 2017

Naturii afective lumea îi e inteligibilă sub raport afectiv, strădaniile către teorie şi abstracţiune o şubrezesc. Omenirea nu coincide cu ceea ce îi preocupă pe îmbâcsiţi. Puţini îşi amintesc faptul că progresul material poate fi o modalitate de sedare. Că reuşita sedează, iar unui aspect al lumii i-a fost atribuită o completitudine falsă, iluzorie. Că aventura şi probitatea seculariste sunt convenite, false, ipocrite. Că e cert că binele a fost cândva dat şi cunoscut. Că ceea ce e cel mai înalt nu poate fi legitimat prin ceea ce e inferior. Legăturile mintale şi despovărarea. Poate că nu ne reprezentăm îndeajuns existenţa celuilalt în deschiderea, vastitatea şi necuprinsul ei. Aşa se face că părem dispuşi să le recunoaştem personajelor literare infinit mai multă complexitate, subtilitate, mister, decât oamenilor. Nu pare incredibil? Presupunem că oamenii sunt mai amorfi decât personajele.
Să alegi bunătatea neamăgitoare. Trebuie credinţă ca să vezi steaua.

‘Ierarhiile teoretice’ sunt criticate de S. Damian în ‘Nu toţi copacii …’, care e adesea de un didacticism insipid. Însă sunt apreciate ‘comentariile excelente la ‹Falstaff› şi ‹Crusoe›’ (şi ‘demontarea psihologiei întortocheate’).
Am citit nişte lucruri de bun simţ la Paul Maier, deşi poziţia e tot cea extrinsecistă.

Mama lui Rembrandt era catolică.

marți, 31 ianuarie 2017




Patru episoade din ‘Tales of Tomorrow’: ‘Many Happy Returns’ (copii controlaţi telepatic de un extraterestru din Lună, al cărui portret ne e arătat; atmosferă simpatică de familie, patriarhală, iar efectele speciale sunt dispozitivul electric din atelier şi portretul), ‘Time to Go’ cu Sylvia Sidney (o parabolă antireligioasă pesimistă, inspirată de ‘Faust’, contractul dezumanizant), ‘The Invader’ cu Eva Gabor (scafandri, un savant intransigent, rase superioare, raportul dintre cunoaştere şi om), ‘Red Dust’ cu Lex Barker (astronauţii care revin de pe Alfa Centauri sunt victimele unei forme radioactive de viaţă; ei îşi amintesc deşertul roz de pe Alfa Centauri). Se făcea televiziune foarte bună, iar ceea ce aminteşte de documentar şi de teatrul televizat e un merit, pentru că evocă înregistrări pe care le-am văzut demult, în copilărie.
Aşa după cum mă aşteptasem, Sylvia Sidney e o actriţă extraordinară; nivelul general al actoriei din aceste episoade e foarte bun, artiştii de odinioară.
Lex Barker e impozant în rolul astronautului egoist, avea o nonşalanţă agreabilă.
Scenariile sunt critice la adresa savanţilor, şi pesimiste referitor la extratereştri, malefici fără excepţie. Inspiră neîncredere în savanţi, şi antipatie faţă de extratereştri. Racilele omeneşti sunt înfăţişate: egoismul gospodinei harnice, al hidrobiologului, al astronautului exemplar însă nepăsător, duritatea scafandrului, neîndurarea lor, iar convertirile sunt târzii. Prin pesimismul şi criticismul lui, e un serial pentru adulţi. De fapt, toate patru episoadele sunt despre invazii ale extratereştrilor.