marți, 19 septembrie 2017


Duminică seara, la Missă, lecturi din Sirah (ranchiună, răzbunare, iertare), ‘Romani’ 14 (‘Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine’), Sf. Matei (‘milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat …’); parabola face parte dintr-o cateheză eshatologică, despre Împărăţie. Se cuvenea ‘ca şi tu să ai milă …’.
‘Romani’ 14.7 mi-a făcut o impresie deosebită, una din cuprinderile lucide ale destinului omenesc, şi mi-a amintit a şaptesprezecea meditaţie a lui Donne (‘Nunc lento …’).
Parabola de la Sf. Matei e despre milă, îndurare.
Visele au fost despre îmbrăţişare (sb.), locuinţă (dum. dim.), mâncare (luni dim.).

Zilele acestea am continuat să mă gândesc la natura exegezei făcute de Sf. Ioan Zlataust unor versete din ‘Romani’ 9 (20-23): ‘numai cu acest scop a luat Apostolul acest exemplu, adică pentru a ne arăta supunerea cea nemărginită …’, ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general [1], ci, alegând numai ceea ce …‘, ‘să nu crezi că vorba a fost zisă de Pavel cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare …’, ‘exemplele trebuie a fi luate numai într-un singur înţeles, anume acela de a nu contrazice pe Dumnezeu’, ‘exemplele trebuie a fi mai mari decât faptele ce ne stau înainte …’ (omilia XVI la ‘Romani’). Mai mult, Sf. Ioan Zlataust atribuie o semnificaţie ascetică versetelor: Sf. Pavel se smereşte, ‘ca unul ce pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’, adică îşi moderează încrederea în sine, accentuează rolul harului, se împotriveşte orgoliului. Dumnezeu nu a creat voinţa coruptă. Răbdarea e acordată pentru îndreptarea cuiva, nu pentru condamnare.
Sf. Ioan Zlataust atrage atenţia asupra faptului că niciun olar nu ‘hotărăşte mai dinainte’ ‘necinstea vaselor’. Nu aşa se întâmplă; prin urmare, dacă Dumnezeu e ca un olar, ca un artizan, nu sorteşte necinstei nimic din ceea ce crează. Aşadar, exegeza urmează logica naturală a analogiei. Analogia vaselor e interpretată ca exagerare pedagogică (‘dacă [exemplele] nu vor fi mai mari, nu vor putea atinge …’). Dumnezeu a ‘stat întru multă răbdare’ ca să-l aducă la pocăinţă pe nelegiuit.


NOTE:

[1] În mod global, exhaustiv, integral.
Îngerul, ca legătura spirituală a lui Dumnezeu cu persoana (Sf. Matei 18.10), legătură distinctă, eternă, personală: o individualitate spirituală, personală, relaţională, nevremelnică. Îngerii mijlocesc învăţătura pe care Dumnezeu vrea să ne-o ofere, sfatul, îndrumarea (cf. Sf. Hildegard). Sf. Ioan al Crucii afirma că toate lucrările îngerilor sunt deasemeni ale lui Dumnezeu, adică aşa comunică Dumnezeu lucrările, aşa le împarte, lucrarea lor e lucrarea lui. Irealitatea îngerilor ar însemna inactivitatea lui Dumnezeu. Îngerilor le cerem adăpostire, luminare, îndrumare. Activitatea lui Dumnezeu în lume are ca formă directă angelicul. În alţi termeni, cauzele secundare sunt nu numai cele naturale, ci şi cele supranaturale. Lucrările trec de la Dumnezeu la lume prin mijlocirea îngerilor. Sf. Bernard a predicat despre un verset al Psalmului 91, ‘îngerilor săi va porunci pentru tine ca să te păzească …’. Dumnezeu lucrează prin intermediul îngerilor. Iar înţeles dinspre om, îngerul e legătura individuală, directă a fiecărei persoane cu Dumnezeu, dimensiunea destinului fiecăruia.
După Sf. Ioan Casian, heruvimii apără pacea inimii [1]. Sf. Bernard scrie că Dumnezeu iubeşte în serafimi, cunoaşte în heruvimi. Sunt registre ale activităţii dumnezeieşti, registre create.
(Obiecţia împotriva cinstirii ‘sfinţilor simbolici şi emblematici’ [2] e falsă, pentru că atunci cinstirea se adresează unui atribut al lui Dumnezeu, unei trăsături, e reprezentată o trăsătură a dumnezeiescului, chiar sub o înfăţişare umană schematică, adică rugăciunea e corect adresată, sunt venerate nu ficţiuni, ci idealuri morale, nu posibilul uman, ci existentul dumnezeiesc. Această ‘cinstire incorectă’ poate fi eficientă şi neiluzorie, în primul rând pentru faptul că cine cunoaşte un ideal moral cunoaşte ceva despre Dumnezeu, cinsteşte bunătatea. Obiecţia e intelectualistă, şi mai meschină şi lipsită de bun simţ decât pare.)


NOTE:

[1] Heruvimul iluminează; cf. şi Michel de Certeau, ‘The Mystic Fable’, v. II, pag. 174.
[2] Donne, predica 57, în ‘The Works of John Donne’, v. II, 1839, pag. 576.

Citite într-un articol al lui Ibrăileanu, nişte versuri ale lui Vlahuţă (‘Din trecut’, 1884) mi-au amintit unele ale lui Arghezi (‘Oseminte pierdute’). Primele trei strofe ale poeziei lui Vlahuţă sunt excelente; următoarele două, însăilate.
Ideea poeziei lui Arghezi e întrucâtva aceeaşi. ‘Atât amar de ani e de atunci!’/’Ce de mai cruci stau pe cărare !...’
‘Iubirea noastră a murit aici.’/’Aicea-i prima sărutare’.
Altminteri, Arghezi se adresează naturii (glicină, plopi, stejar), iar iubita e absentă, şi neevocată direct. La Vlahuţă, peisajul e indicat numai prin cruci şi prin amintirea lunii (‘Luna […]/ Sclipea în lumea ei albastră’). E un peisaj de sentimente (visuri ‘coperite de uitare’). Arghezi are un distih de o demnitate aparte: ‘Şi toate sunt precum le-am cunoscut …’. E altă perspectivă, altă experienţă — altă vârstă. Pentru Arghezi, ‘amarul de ani’ a ajuns să însemne schimbarea florilor glicinei, să fie sublimat în acest simbol. Totuşi, o consonanţă, sau poate chiar o reminiscenţă literară, există.
Sunt ca nişte muzici înrudite.
Ibrăileanu îşi amintea că sensibilitatea lui a fost timpuriu educată şi de Vlahuţă, ceea ce el a înţeles ca fiind o şansă, atât pentru el, cât şi pentru generaţia lui, receptivă la prestigiul artei, docilă faţă de o noutate anume, şi modelată, ca atare, în sensul unei estetici; pe atunci se citeau Eminescu, Delavrancea, Vlahuţă. Chiar acest fapt arată diferenţa dintre temperamentele generaţiilor, rolul determinant al educaţiei, eficienţa artei. A fost un privilegiu al generaţiei lui Ibrăileanu, iar gratitudinea acestuia e încă mai emoţionantă pentru că accentuează rolul lui Vlahuţă (ca poet, prozator, educator). Articolul e scris cu emoţie, fără condescendenţă.
Vlahuţă avea 25 de ani la apariţia poeziei.

vineri, 15 septembrie 2017

Ivar Lissner, evreu din Letonia, era jurist, membru al partidului nazist, a publicat ‘Popoare şi continente’ (1936), ‘Oameni şi puteri în Pacific’ (1937), ‘Taiga’ (1951), ‘Cezarii’ (1956). ‘Rätselhafte Kulturen’ a apărut în ’61.
Ca scriitor, a fost un umanist rafinat.
A fost spion (dublu, au pretins adversarii lui), apoi prizonierul japonezilor (denunţat ca spion sovietic); sora lui a fost ucisă în 1941. Mai apoi a devenit redactorul şef al unei reviste germane.

Joi seara, citesc despre Gosselin, Cavedoni, Bourgade, Le Hir, Crelier, Hello, O. Brownson, Diodor, Teodor (care exciza ‘Iov’, ‘Cântarea …’, ‘Ezra’ cu întoarcerea în Sion şi sfârşitul povestirii, cărţile deuterocanonice, majoritatea Epistolelor catolice, adică cinci, Apocalipsa), romancierul Spillmann.
Crelier (ebraist elveţian), Cavedoni, Bourgade, Hello au polemizat cu Renan, au reprezentat riposta catolică.

Renan îi povăţuia pe tineri să evite ‘pesimismul care îi împiedică să creadă în altruism şi virtute’ (‘Un critic al statului francez’, în: Richard Chadbourne, ‘Ernest Renan’, 1968; autorul e obtuz şi are o minte mediocră, ba chiar se crede obligat să argumenteze că ebraistul francez era un erudit). Deasemeni, ‘plimbarea ca observator multiplu’, ‘toate suprafeţele lucrurilor’ (cf. ‘L’Avenir …’).
Omilia XVI la Epistola către Romani demonstrează natura raţională a exegezei Sf. Ioan Zlataust: voinţa liberă umană e un dat axiomatic (Sf. Pavel ‘pretutindeni şi în orice ocazie încununează numai buna intenţie şi voia liberă a omului’), orizont al teoriei minimale; e o exegeză nepozitivistă, Sf. Ioan Zlataust explică Evangheliile în funcţie de credinţă, hermeneutica lui e integrală (de ex., acest principiu: ‘exemplele nu trebuie a fi luate toate în sens general, ci, alegând numai ceea ce este folositor din ele …‘, adică în sensul unei logici implicite şi universale). Cuvântul Sf. Pavel (puterea olarului) nu a fost rostit ‘cu privire la creaţie, sau la vreo silire oarecare a voinţei libere, ci numai la deosebirea cea mare dintre Creator şi făptură’. Mântuirea provine din har (‘nici acei puţini nu s-au mântuit prin ei înşişi’). Exegeza Sf. Ioan Zlataust e, de fapt, o discuţie teologică a unor scrieri ale Sf. Pavel, rafinamentul se manifestă în analiza retoricii, în cuprinderea ansamblului, nu numai al teologiei discutate, însă şi al situaţiei, al contextului în care au fost făcute afirmaţiile, analiza strategiei retorice e servită de bunul simţ al exegetului. În comentariul la a patra Evanghelie [1], Sf. Toma îl citează pe Sf. Ioan Zlataust de mai mult de două sute de ori.
Bradshaw afirmă că Sf. Ioan Zlataust e teologul bunătăţii dumnezeieşti. De fapt, regulile nu le face omul.
Sf. Ioan Zlataust avea ‘o încredere senină în bunătatea dumnezeiască’ [2]. Cu alte cuvinte, Sf. Ioan Zlataust oferea o interpretare a Epistolelor, nu o parafrază; o interpretare care are axiomele ei. Exegeza nu e literală, ci spirituală.
Ceea ce avem e nu litera, ci nişte mărturii ale unor experienţe spirituale.
Comemorarea liturgică a Sf. Ioan Zlataust îi urmează în calendar sărbătorii Preasfântului Nume al Mariei: secvenţă referitoare la nume, identitate, cuvânt (‘ne naştem prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu’, la botez). ‘V-aţi apropiat […] de duhurile drepţilor celor desăvârşiţi’ (Evrei 12, 22-23). ‘Aşa se face bucurie îngerilor lui Dumnezeu …’ (Sf. Luca 15, 10).
Origene scria că pentru cei care se roagă, mijlocesc nu numai Hristos, ci şi îngerii şi ‘sufletele sfinţilor adormiţi’.
Sf. Ioan Zlataust asociază preştiinţa cu economia religiei. Ilie Miniat scria că predestinarea e nedefinibilă, inanalizabilă raţional; regăsim aici unul din principiile gnoseologiei creştine tradiţionale: înţelegerea limitată. Cu cât adâncim mai mult, cu atât înţelegem mai puţin (din ceea ce aprofundăm).
‘Nu se desfiinţează liberul arbitru al omului, ci se arată numai că nu totul depinde de om’ (‘Omilii la Epistola către romani’). Oamenii ‘contribuie cu ceva la mântuirea lor proprie’. ‘Vasele milei’ nu sunt ‘vase ale meritelor’, însă receptivitatea îi revine omului. Unii se fac vase ale milei ‘prin propria lor recunoştinţă’: devin receptacole primind. Răbdarea dumnezeiască subliniază diferenţa dintre precunoştinţă şi predestinare.
Pentru Sf. Ioan Zlataust, ‘bogăţia slavei lui Dumnezeu’ (cf. Romani 9, 23) e chiar iubirea lui de oameni. Dumnezeu caută ‘şi la nobleţea voinţei şi la o intenţie recunoscătoare’. Suveranitatea alegerii traduce ignorarea de către om a vredniciei; enunţurile Apostolului sunt analizate nu ca axiome, ci din perspectiva efectului retoric. Antiteza de la Romani 9, 18-19 e explicată ca strădanie de ‘a face lucrul nedesluşit’. Răbdarea dumnezeiască e avantajarea omului.
Cel care ignoră ceea ce majoritatea ştie, trebuie să ştie ceea ce majoritatea ignoră.


NOTE:

[1] În care Sf. Toma scrie ceva extraordinar: ‘Omnis enim veritas quam intellectus noster capere potest, finita est […] et si finitur, est determinatum et particularizatum’. În Evanghelia Sf. Ioan ‘omnes haereses confutavit’.
[2] Bradshaw, ‘Sf. Ioan Zlataust despre har şi vrerea liberă’.