luni, 12 iunie 2017



Cele 12 mii de jucării de odinioară.

Maugham, unul din autorii foarte mari ai sec. XX, a publicat douăzeci de romane, în cincizeci de ani, de la 1897 la 1948. A debutat ca romancier la sfârşitul sec. XIX şi a fost, cu primele lui două romane, unul din romancierii de sfârşit de sec. XIX.
A publicat două romane la sfârşitul sec. XIX, şase în primul deceniu al sec. XX, două în al doilea deceniu, numai unul în al treilea deceniu, însă patru în deceniul al patrulea, şi cinci în deceniul al cincilea.
Ca atare, a publicat romane mai ales în primul deceniu al sec. XX, şi în anii 1930 şi 1940.
Sunt douăzeci de romane, în 52 de ani, ceva mai mult de jumătate de veac. Literatura lui e în mod esenţial lirică, şi a cuiva care a fost încercat, şi şi-a stăpânit viaţa.
Referitor la om, se scrie că era, câteodată, ranchiunos, tăios, litigios, rostea cuvinte ascuţite. Mă gândesc că trebuie să fi fost foarte invidiat, iar cusururile care îi sunt atribuite sunt încă raportate cu satisfacţie.

Limbour, M. Caragiale.

48,65 mil. k..

Puteau fi Petică, Anghel, Minulescu, Topârceanu.

Ieri, vin., am văzut coperta, albastră (aşa cum se şi cuvine), a unei ediţii de odinioară a ‘Europolisului’, prefaţată de Călinescu.
Criticul care îi plăcea mamei e Vianu. Cacialmaua traducerii e altceva (e una din traducerile discutabile, ca şi ‘Faust’, ‘Eneida’, ‘Quijote’, A., ‘În căutarea …’ şi o stângăcie a traducerii, lucrările italieniştilor noştri, Butor, arhaismele lui Păstorel); trebuie ţinut seama de ocazionalul traducerilor, însă şi de superfluitatea şi pedanteria scientistă a controverselor ocazionate. La 21 ½ ani îl citeam cu nesaţ.
(La AP: ‘Faust’, A., Păstorel.)

Cuvintele sfinţilor, cuvinte în Cosmos, în durată, şi teologia.
Unii progresişti devitalizează, cu condescendenţă, gândirea moderniştilor, o înscriu în rutina scientismului universitar, o evaluează în termenii cei mai scientişti şi obtuzi ai progresului, prin extrinsecismul cel mai apatic, ca pe nişte momente în istoria ştiinţei, ca pe ceva vremelnic, deja desuet, pentru că ceea ce le trebuie sunt numai elemente reciclabile, ei vor, de fapt, doar să recicleze. La unii intelectuali creştini, pretenţiile de bun simţ s-au întemeiat, de fapt, pe abstracţiunile cele mai fantasmagorice, pe utopismul cel mai înşelător. Ideea lor de aducere la zi era ralierea cea mai mimetică la standardele universitare seculariste.
Mă amăgeam cu lucruri foarte abstracte, pur verbale.

Cristologia teilhardiană ar trebui să se deschidă şi către Prooroci, către drepţi (destinul drepţilor şi suferinţa lor), către afirmarea tuturor sfinţilor. Acestea, însă, sunt lucruri foarte umile, inefabile, de asimilat, lipsite de elocvenţă pompoasă, emfatică, bombastică. Altminteri, cosmologia aceasta idealistă pare stângace.

Eram o natură literară, nu teoretică. Aspectul formal trebuia recunoscut şi mânuit, nu unilateralizat.

Există un apriori al Noii Critici, un apriori psihologic, unitatea şi coerenţa sunt situate într-un eu postulat, imuabil, anistoric, ipotetic şi nonestetic. Obârşia germană a acestei metodologii e sesizabilă imediat. La francezi, trăsătura ei dominantă e artificialitatea. E o critică neverosimilă, pretenţioasă, deşi nu la toţi reprezentanţii ei; vârstnicii aveau dreptatea lor. Însă atât creştinismul unora, cât şi ateismul hedonist şi oportunist al altora au slujit pentru a eluda literatura. Operele lor aparţin, ca şi atâta din literatura interbelică şi, mai ales, postbelică, curiozităţilor.
La mulţi corifei, critica a devenit o psihologie nefiabilă şi foarte abstractă, la antipodul psihologiei de bun simţ a vechilor critici francezi, a devenit o pretinsă psihologie saturată de prisosul unui jargon absurd. Rezultatul, dezamăgitor, a fost pedanteria scientistă, fadă, anostă, indigestă chiar prin ludicul ei nerezonabil şi maniacal: deznădejdea mută a materialismului. Doar câţiva au ajuns la rezultate literare viabile. De fapt, această modalitate pretenţioasă dar monotonă a ajuns la o pedanterie zadarnică şi demoralizantă, criticii s-au aventurat într-o psihologie nerezonabilă şi şubredă; cum mintea îşi mai uită principiile, rezultatele nu sunt uniform derizorii, însă trebuie evaluate ca fapte, nu ca îndepliniri ale unor deziderate teoretice, aşa cum ar vrea-o prevalarea obişnuită de consecvenţă şi de libertatea alegerii premiselor (‘dat fiind ceea ce îşi propune …’). Corifeii au fost nişte ambiţioşi pedanţi şi închipuiţi, artizani ai unor digresiuni de o artificialitate exasperantă şi de o zădărnicie stridentă şi colţuroasă: fleacuri date drept descoperiri revoluţionare (pretinsul umanism materialist). Într-o recenzie din ‘81 a ‘Microlecturilor’ e schiţat progresul lui Richard: de la critică tematică, la retorică, poetică a naraţiunii, lingvistică, psihanaliză, de fapt evantaiul metodelor principale ale Noii Critici, la pionierii ei şi la epigoni. Chiar fericirea literară poate fi înfăptuită altfel, imaginată şi practicată altfel, trăită într-un alt mod.

22 vols., însemnând cei cinci prozatori (14 vols.), patru poeţi români (6 vols.), două antologii.

Belgienii de la 1895. Americanii şi dezminţirea poncifelor, negarea obiecţiilor (simboliştii americani dezminţeau obiecţiile adresate şcolii chiar în vremea când acestea erau formulate). Dar miza erau nu ideile, nici estetismul, ci estetica, adică frumuseţea.

Înţelegeam formalul ideilor (faptele gândite deja de alţii), nu şi faptele, întâmplările. Cu vremea, gândirea mea s-a disjuns de fiinţă, de fiinţa mea, de cunoaşterea intrinsecă a acesteia, de ceea ce îi revenea. Problema erau nu atât ideile, cât registrul esenţial al trăirii, ceea ce e neobiectivabil direct: ceea ce ghiceam nedesluşit ca fiind abcesul, necinstea mută, batjocura, aversiunea abjectă, nedreptatea, ranchiuna, care au dus la ireparabil. Religia mea era aceea a decadenţilor şi a degeneraţilor: îmi plăcea sonoritatea, efectul epatant, extrinsecul, aferarea, având la mine semnificaţia de travestiri ale vanităţii şi de nerecunoştinţă.

Miza imaginarului nu e să îl confunzi cu realul, ci dimpotrivă; imaginarul e înţeles numai întrucât e deosebit de real. Confuzia acestor ordine desfiinţează esteticul, instaurează neantul.

Asimilarea necesarului. Dispreţul.

Omul cu coroana de spini.

Ipoteze şi certitudini.

Extrinsecismul neoumanismului materialist, exagerările, deriva formalistă a Noii Critici, moda semioticii; până la urmă, critica franceză a anilor ’70 i-a urmat pe semioticieni, nu pe pionierii creştini sau spiritualişti ai Noii Critici. S-a rămas la semiotică, de unde articolele de un scientism pedant, fade, laborioase, indigeste, de o ariditate absurdă, jargonul pompos. Unele articole sunt numai digresiuni semiotice, laborioase, abstracte, anoste.

Câteodată citesc recenzii franceze, remarcabile ca stil şi ca iscusinţă, cu tot ocazionalul, ca expresie succintă a esenţialului, citadine fără să fie de circumstanţă. De ex., Lamouille, o recenzie a căruia poate servi drept model de lectură umanistă a unui volum, şi de scriere concisă, netă.

Mi. seara m-am gândit la volumul de poezii al principalului simbolist belgian. Am citit recenzia ed. din ’59 a ‘Micilor poeme în proză’, aceea a unei teze referitoare la Alain-Fournier, cam condescendentă, cam indiferentă, şi aceea a inventarului bibliotecii lui Elskamp.

Lysistrata, Aristófanes. Delon, Tora Vasilescu.

Mi-am amintit atât de divertismentul pe care şi-l oferea Taine, citind piese greceşti, cât şi de relevanţa corespondenţei lui, de informaţiile decisive, unele neaşteptate, aduse de scrisorile lui.
Am citit cinci volume ale sale (o antologie în două vols., romanul, o călătorie, o lucrare de stilistica artei).

În termeni simpli, simbolismului îi revenea calofilia programatică, deliberată, artizanală, decadentismului francez îi revenea anticalofilia (e şi ceea ce vizează distincţia referitoare la pretinsul simbolism al belgienilor, simbolism mai mult teoretic, declarativ, asumat ideatic, dezminţit de literatura scrisă de autori); e adevărat că unii simbolişti de manual aduceau, de fapt, la nivel afectiv, sensibilitatea decadentismului, nihilismul acestuia. Aceste fapte sunt, însă, de natură să relativizeze pretinsa importanţă a ideilor, a teoriilor simboliste, a manifestelor. Creaţia era călăuzită de altceva decât de teorii. Simbolismul a dat o continuare (şi, bineînţeles, o ripostă implicită) atât Parnasului, cât şi decadentismului francez. Însă de fiecare dată, sinteza era la nivelul individului. Manifestele nu sunt maşini creatoare, nu ele generează opere. Literatura o scrie autorul, nu teoreticianul. Exponenţii decadentismului francez, mai boemi în plan biografic, nu erau calofili în mod programatic. Literatura lor, mai ocazională, uneori literatură de cheflii, e complementară faţă de aceea a Parnasului.

În seara Rusaliilor, la Missă, Evanghelia în care Iisus rosteşte de două ori şalom. La predică, despre coerenţă, înşelarea prin aparenţe. Rugăciuni pentru răposaţi. Binecuvântările.
Marţi, tricoul cel nou, cu cartierele New York-ului, ceva foarte simpatic.
Mamei îi plăcea un memorial de călătorie al lui Rusan, călătoria americană.
Îi plăceau vechile filme de război, acelea referitoare la curaj, altruism, îi plăceau pentru moralitatea lor implicită. Nădăjduia că acţiunile oamenilor ar putea să aibă un substrat de lealitate, bunăvoinţă şi simpatie. A crezut în aceste lucruri, în aşa măsură Împărăţia coexistă cu lumea, dar dezminţind-o. Mama gândea că ar mai exista omenie.
Mama era una din persoanele care înţeleg viaţa, cu exigenţele ei, nu ticăloşia. În gândire pornea de la viaţă, nu de la livresc. Cineva poate înţelege viaţa, în adevărul ei, aşa cum ar merita ea trăită, fără să înţeleagă, însă, ticăloşia. Mama a nădăjduit că va exista un armistiţiu cu lumea, adică lumea va consimţi la un armistiţiu, că poate mă voi bucura de viaţă în termenii lumii (care înseamnă societatea românească post-ceauşistă); încă o mira ticăloşia vârstnicilor.
Bunica mamei îi povestea despre propriul ei bunic, amintiri care datau din anii 1880, bunicul străbunicii mele era vârstnic în anii 1880.

Guiette, medievistul meu predilect, menţiona explicit ‘muzica sentimentelor şi a impresiilor produse’ de ‘Cligès’, ‘poemul romanesc’ al lui Chrétien, printr-o artă a armoniei ideale.
Îmi place semnificaţia simbolică a faptului că Guiette medita, într-un articol publicat la 75 de ani, ‘asupra câtorva versuri din «Cligès»’, ocazie de a defini mai bine natura artei unui romancier din sec. XII, de a sugera complexitatea unei estetici şi individualitatea unui autor.
Chrétien ‘crează situaţii enigmatice’, cu eficienţă estetică atemporală.
Poate că tema principală a lui Guiette a fost inefabilul liric al naraţiunilor medievale, ‘farmecul ambiguităţii’ ‘aventurilor ireale, neverosimile, extravagante, minunate’. Cu alte cuvinte, sensibilitatea medievală nu era deloc atât de diferită de aceea modernă.
Întrebuinţarea literară a ‘rezonanţelor simbolice ale anumitor vocabule, ale numerelor, ale culorilor, ale animalelor, ale pietrelor’ se făcea nesistematic, simbolul fiind discontinuu şi neexclusiv. Aşadar, există nu numai un alegorism, ci şi un simbolism medieval, cu mijloace şi efecte relativ similare acelora ale direcţiei moderne, întrucât accentul e pus nu pe ermetism, ci pe trăirea cititorului, pe emoţia resimţită. În literatură, simbolul încetează de a fi cifrul ştiut din alte direcţii intelectuale, funcţia lui e alta, primeşte resurse originale, neincluse în utilizarea lui cognitivă obişnuită, curentă sau ezoterică. Înţelegerea lui literară nu mai e o chestiune de decriptare, de recunoaştere semantică. Simbolul literar e o chestiune nu de constrângere, ci de eliberare.
‘Savoarea care îi era recunoscută lucrării’ se năştea ‘din imprecizia cheii simbolurilor sau din multitudinea de chei care i se înfăţişau spiritului’. Farmecul ‘Romanului trandafirului’ se naşte, în parte, din echivocul înţelesurilor posibile ale trandafirului, ‘cel puţin dacă nu ne mulţumim cu lectura fragmentară …’. Sunt lucruri observate şi de Vossler, Brunetière (referitor la Marot).
Alegoria e o ştiinţă, iar simbolismul, o artă. Eficienţa provenea din ‘impresia simbolului’.
Dealtminteri, simbolicul nu epuizează întregul enigmatic, nu e resursa lui unică.
Guiette aducea în medievistică receptivitate estetică, pricepere estetică. Gândirea lui e formulată concis într-un îndemn: ‘Să nu îl citim pe Chrétien nici ca filologi, nici ca filozofi, nici ca erudiţi’.
Această maximă înseamnă că putem să ne adresăm literaturii Evului Mediu cu aşteptări estetice rezonabile, naturale. Operele medievale nu sunt numai documente, ci rămân opere de artă, de actualitate estetică, valabile estetic.
Dacă ideile literare ale lui Guiette duc cu gândul la simbolism, e neîntâmplător faptul că, într-un articol referitor la tâlcul, semnificaţia literaturii epice medievale, deplora simplismul şi prozaismul comentatorilor lui Mallarmé sau Nerval, şi reamintea că Valéry nu avea obiceiul să gireze vreo explicaţie a criticii; exegeza implică acest simplism … ingenios. Încuviinţa ideile lui Bezzola, care scria că ‘oamenii sec. XII’ erau ‘dotaţi foarte adesea cu o sensibilitate artistică înaltă’.
Câteva articole ale lui Guiette sunt, pe drept cuvânt, revoluţionare; iar teza lui e, în esenţă, că expresivitatea enigmatică medievală e voluntară, conştientă, deliberată, efect al unei arte conştiente de resursele ei. Însă idei similare aveau şi alţi autori, ca Reto Bezzola.
Îi plăcea stilul lui Villehardouin, ‘limpezimea, rapiditatea, simplitatea’.
‘Chrétien scrie în modul cel mai limpede şi cel mai net.’ ‘Farmecul lucrărilor lui’ provine din ‘a nu şti, a întrevedea, a ghici’. Interpretarea trebuie să îi revină cititorului. Iar ingeniozitatea exegetică cu pretenţii autoritare e, de fapt, simplistă şi scandalos de reducţionistă. Atât creaţia, cât şi lectura veritabilă se referă la o participare la un negrăit, nu la o încifrare şi la o decriptare.
Romanele lui Chrétien ‘erau înainte de orice romane de aventuri’, citite ‘aşa cum citim basmele’.
C. E. Pickford se referă la cititorul din sec. XX, ‘care nu are nici timpul, nici, trebuie să o mărturisim, răbdarea de a petrece ore citind şi recitind poveşti interminabile, în aparenţă puerile’.

Sivignon menţionează câţiva geografi cu pricepere literară: Weulersse, Frémont, Revert în prologul lucrării despre Antile. Ce observăm chiar de la început? Că sunt autori ale unor lucrări referitoare la Siria şi Orientul Apropiat, Africa de la Dakar la Cap (Weulersse), Algeria (Frémont), Antile, aşadar mai ales opere de geografie umană referitoare la tărâmuri îndepărtate de patria autorilor. Iar reportajul lui Martonne e de natura memorialisticii, în niciun fel a … geografiei.
Geografia e o profesie, ale cărei rezultate sunt standardizate, codificate. Obiectul ei nu e emoţia peisajului. Evaluarea rezultatelor ei nu depinde de puterea de evocare. Normele ei cele mai generale sunt acelea ale unui grup de ştiinţe. Între ştiinţa standardizată şi sensibilitate nu există nicio frontieră, pentru că ele se situează în planuri diferite; întâia înseamnă rezultate standardizate consensual, a doua, experienţe de natură individuală. O lucrare ştiinţifică poate exprima sensibilitate, însă faptul e, din perspectiva ştiinţei, extrinsec: nici măcar ca ornament, ci ca fapt de altă natură, irelevant pentru standardul ştiinţific. Faptul că ‘normele ştiinţelor sociale’ limitează expresia liberă a eului e un truism a cărui enunţare nu îi face cinste autorului. Însă şi aici există o iluzie: la câţi dintre călătorii care au scris înainte de standardizarea modernă a ştiinţei există această înregistrare a experienţei? Mulţi nici nu resimt nevoia de a o face. Sugestia că învăţaţii moderni s-ar fi vrut altceva decât le îngăduie standardul ştiinţific e încă o iluzie; de fapt, ei sunt cei responsabili de prejudecata neopozitivistă, ei sunt cei care discreditează elementul liric. Însă iluzia e şi retrospectivă, ca idealizare a meritelor literare atât ale geografiei vechi, cât şi ale povestirilor de călătorie, care erau, în majoritatea lor, lipsite de trăsăturile literare care să corespundă idealului autorului, şi care îi revin excepţionalului, care revin, prin natura lor, realizării excepţionale, ce nu poate fi prescrisă, pretinsă; iar idealul literar oferit de autor, o operă anume, e diferit de cel propriu-zis, pe care vrea să îl teoretizeze, nişte deziderate de reformare a ştiinţei. Prozaismul cel mai tern exista şi înaintea codificării moderne. Iar scrierea de opere literare e proscrisă sau bagatelizată nu de ştiinţă, ci chiar de reprezentanţii ei. Călătoria e un instrument al geografiei, dar o anume sensibilitate postbelică nu poate să fie obârşia unei ştiinţe. Din perspectiva ştiinţei, aceasta e auxiliară.
Mai întâi, trebuie distins între experienţă sensibilă şi expresia ei literară, variatele ei tipuri de expresie literară. Trecerea nu se face necondiţionat.
E. Reclus folosea povestirile de călătorie în lucrările lui, poate cu simţul agrementului literar, şi conştient de acesta, pentru că ştiinţa sec. XIX nu îşi făcea o normă din a fi indigestă, pompoasă şi schematică (e şi o chestiune de sociologia cunoaşterii, de sociologia educaţiei), chiar scientismul avea ocazional o alură literară, însă le folosea în principal pentru documentare, aşa cum istoricii folosesc memorialistica, anecdotele memorialiştilor, sau chiar speculează, ocazional, asupra folclorului, etc.. Bineînţeles că geografii sec. XIX întrebuinţau, pentru a se documenta, şi povestirile de călătorie, aşa a fost dintotdeauna, din Antichitate, nu e nimic revoluţionar sau avangardist în asta; însă nu căutau documentul afectiv, deşi propria educaţie îi făcea conştienţi de, şi receptivi la ţinuta literară. Vechii geografi erau umanişti de elită, educaţi în umanismul tradiţional european, eradicat, cu vremea, din învăţământ. Însă articolul lui Sivignon nu e nici măcar o elegie pentru vechea geografie. Pare o însăilare, o improvizaţie oportunistă. Intuiţia lui e că numeroase vocaţii fals ştiinţifice provin dintr-o iluzie, dintr-o utopie ştiinţifică dezminţită de neopozitivismul universitar prevalent. Însă pentru dezideratul unei reforme ştiinţifice, probabil că autorii de călătorii lăuntrice, ca Chatwin, nu sunt termenul de referinţă cel mai util.
Termenii aleşi pentru comparaţie sunt cât se poate de disparaţi şi de incongruenţi, de nesimilari. Literatura de călătorii postbelică, provenită dintr-o sensibilitate anume, cu o estetică anume, şi o capodoperă a acestei literaturi, o lucrare excepţională şi inimitabilă, nu pot servi ca model … geografiei moderne, care îşi are exigenţele şi funcţia ei. E ca şi cum i-am pretinde istoriei contemporaneităţii să aibă ca model memorialistica; pe întâia putem să o ignorăm, dacă aşa vrem sau simţim, însă nu îi putem pretinde să fie ceea ce nu se vrea. Atât logica, cât şi programul ei sunt cât se poate de diferite de ale celei de a doua. Geografia ştiinţifică trebuie evaluată numai în funcţie de scopul şi de utilitatea ei. Psihologia modernă nu poate să aibă ca modele satirele şi epigramele.
A compara înseamnă a postula o echivalenţă şi a presupune existenţa genului proxim; însă genul proxim al geografiei şi al literaturii de călătorie e experienţa generică, îl au în comun cu alte direcţii ale culturii, cu literatura în ansamblu, cu gândirea, e faptul de a cunoaşte lumea obiectivă. Sivignon face acest lucru într-un articol de epistemologie, de metaştiinţă, de fapt pedant şi artificial ca gândire, întemeiat pe o petiţie de principiu şi pe o înşelare (lirismul geografiei ştiinţifice); de ex., descoperirea că un reportaj poate da impresia trăitului mai mult decât lucrările ştiinţifice (referitor la Martonne, ‘Lucruri văzute în Basarabia’, 1919) e de o puerilitate descalificantă, autorul pare să nu aibă ideile necesare despre mijloacele, scopul şi utilitatea genurilor literare, sau despre natura stilurilor. O ştiinţă nu îi poate fi asimilată artei, nici criticată din perspectiva acesteia. Experienţa trebuie să îi fie extrinsecă ştiinţei ca atare, nu e una din dimensiunile acesteia.
Poezia şi o ştiinţă universitară, standardizată, sunt diferite prin natură, ca atare nu pot fi echivalate nici măcar în principiu, nici subsumate unui pretins gen proxim pe care să nu îl aibă în comun cu întreaga cultură; întâia e individualul, inefabilul, liricul, a doua e generalul standardizat, o modalitate de cunoaştere înalt standardizată, exprimată într-un stil pur tranzitiv, stilul ştiinţific, impersonal. E ca şi cum ai compara arta şi biologia pentru că ambele sunt cunoaşteri ale viului, sau gândirea şi filozofia.
O geografie literară e o artă literară a peisajului, o peisagistică literară; însă chiar aceasta poate să corespundă unor exigenţe ştiinţifice (de precizie, lexic, etc.), sau poate fi o peisagistică lirică. Sivignon pare să nu înţeleagă prin dezideratul său al unei geografii literare, o peisagistică literară, ideile lui referindu-se mai ales la alte elemente posibile: experienţa călătoriei, societatea, geografia umană, expresia literară a afectelor. Nişte convenţii nu pot fi corectate prin simplisme, printr-o amalgamare necritică, stângace.
E o ambiguitate a limbajului: geograficul desemnează lumea exterioară pur şi simplu, nu ştiinţificul, nu lumea aşa cum îi apare atitudinii ştiinţifice moderne (şi, mai ales, aşa cum apare în rezultatele standardizate ale acestei atitudini). Predilecţia pentru geografic poate asimila informaţiile oferite de ştiinţă, într-un regim care e al informării elementare.

joi, 8 iunie 2017

Max Elskamp are o amploare, o cuprindere lirică simfonică în ‘Mângâietoare a mâhniţilor’, care e echivalentul literar al unui poem simfonic, cu o analiză a elementarului (ochi, picioare, foame, sete, trup sărman, friguri, febră, ‘o ţară de zăpezi fără sfârşit’, ‘sărmanii copăcei’, cerul se vrea ‘cu stângăcie’ albastru): ‘Căci cunosc suflete inefabile’, ‘o grădină de inimi din argint aurit’, ‘Cei prea bătrâni ca să se mai vindece/ Au plecat domol’, ‘O iarnă aşa veche de ploaie şi de vânt’.
‘E boală până şi în rugăciuni.’
Sorii, soarele multiplicat, s-au înălţat ‘ca pentru a lăcui jucării’.
Tainele religiei rămân dimensiuni morale, în dramatismul existenţei, nu sunt transpuse naturist, nu sunt obiectivate naturist, natura reflectă sacrul, participă la el, fără să îi fie obârşie, principiu. Aşa încât nu există antropomorfizare, răstălmăcire antropomorfistă.
Patrick Zeyen menţionează, în ‘Acédie et rédemption à Anvers’ [1], ‘descoperirea primitivilor flamanzi’ de către viitorul artizan (‘Alfabetul Sf. Fecioare’ e un volum xilografic, cu xilografii colorate, imprimate pe o singură parte şi pliate, aşa cum le descrie Évanghélia Stead). Pentru ‘Alfabetul Sf. Fecioare’ a învăţat gravură japoneză, a utilizat reperajul japonez, câte o placă pentru fiecare culoare, mai multe treceri ale foii prin presă, nicio literă mobilă. Fiecare pagină a fost în întregime gravată.
Lui Elskamp îi plăcea oraşul vechi din Anvers, ‘Evul Mediu flamand dinainte de Carol Quintul’.
Elskamp s-a născut în mai, cu 155 de ani în urmă. Unele poeme ale lui sunt optimiste şi însorite, uşoare, amabile: ca acela al sărbătoririi navelor, ‘mereu şi încă mai aproape de marea care s-a aurit’, ‘pentru auz’, ‘concertul lunii mai’, sau acela al muzicii oraşului: muzică a cuvintelor, a animaţiei străzii, a orelor, a sărbătorii. Simplitatea aceasta, cu alura atemporalităţii, vizează semnificativul.
Évanghélia Stead analizează asocierea ‘formei litanice’ cu abecedarul, şi ‘dezarticularea literei’ (dezarticulările trapezistelor Madison, amintite într-o scrisoare din 1918, publicată în volumul din ’62). Elskamp ‘se înscrie […] într-un curent mistic occidental profund’, al Acatistului bizantin şi al abecedarului lui Chaucer [2].
Van Lerberghe conştientiza natura netradiţională a acestor litanii, dar şi autenticitatea şi sinceritatea lor: spiritualitatea nesimulată.


NOTE:

[1] Patrick Zeyen, în ‘Lettres ou ne pas lettres. Mélanges de littérature française de Belgique offerts à Roland Beyen’, ed. de Herman, etc..
Dar în această interpretare, convenită, artificială prin surplusul de isteţime oţioasă, existenţa e întrucâtva schematizată.
[2] Laurence Brogniez, ‘Écrit(ure)s de peintres belges’.

miercuri, 31 mai 2017

Maurois a prefaţat volume de Retz, Huxley, J. É. Blanche, Madariaga, ‘Puck’ al lui Kipling, Disraeli (scrisori şi ‘Generaţia nouă’), memoriile Mariei a Rusiei, Strachey, amintirile lui Lacy, Las Cases în ediţia lui Prévost, Byron, Lacretelle, Lippmann, Baring, James, Balzac (‘Bette’, ‘Goriot’ cu o litografie a lui Picasso, ‘Crinul …’, ‘Eugénie Grandet’), Shakespeare tradus de fiul lui Hugo, Andersen, Proust, Hugo, George Sand, Dickens, Boswell, ‘Ana Karenina’, Ovidiu, Montaigne, Barrès, Hawthorne, Voltaire, Dumas, Turgheniev, Benoit, K. Mansfield, Dumas fiul, Furetière, Plutarh tradus de Amyot, Machado de Assis, ‘Dna. Dalloway’, Marquand, Mailer, Waugh, Boisdeffre, S. Lewis, Troyat, Hilton, Caldwell, J. Green, Margaret Irwin, Escarpit, Du Bos, Chaigne, ‘Un veac de umor anglo-american’, ‘Poezia contemporană în Statele Unite’, catalogul expoziţiei Chardin, o istorie a picturii engleze, J. Rostand, Tatiana Tolstoi, viaţa lui Bernadotte, ‘Istoria ilustrată a femeii’, ‘Istoria comparată a civilizaţiilor’, autobiografia unui bolnav mintal.
E autorul unor scrieri de artă, pentru acuarelele americane ale prinţului de Joinville, capodoperele acuareliştilor englezi (‘Turner şi contemporanii lui’), Utrillo, Léger.
A antologat ‘Paginile nemuritoare ale lui Voltaire’.
Literatura lui Maurois îi reprezintă sinceritatea, luciditatea, bunul gust, omenia, bunăvoinţa, simpatia.