vineri, 14 septembrie 2018

Renoir a fost artistul frumuseţii rezonabile, mundane. Cinematograful lui e definit de logică, simplitate, graţie, uşurinţă, îngrijire şi luciditate.
Regizând o comedie amară pe muzică de Vivaldi, Renoir le găseşte partiturilor un cuprins complementar (însă complementar prin contrastare), în dialog cu ele, luându-le drept termen la care să se raporteze, contrastând intriga cu demnitatea muzicii, aşa cum lipsa de farmec a majorităţii actorilor contrastează cu scânteierea inefabilă a caleştii aşa de jinduite, a costumelor, a grupului de copii. Le carrosse d'or e o lucrare de contrastare şi de armonizare.
Complexitatea frazei impune viziunea, timpul trăit nesurvolabil, originalitatea experienţei, vizionarismului îi corespunde fraza complexă.
Duminică, la Missă, lecturi din Iosua (alegerea, 'eligite hodie quod placet …', Iosua 24.15), Efeseni 5 ('nemo enim umquam carnem suam odio habuit …').

Marţi, sărbătorirea amintirii Sf. Augustin, la Missa de seară, lecturi: slava, principiile (ce e mai important decât formalismul, conformarea formală).

Dum., la Missa de seară, lecturi din Deuteronom 4 (' … sicut Dominus Deus noster adest cunctis obsecrationibus nostris'), Sf. Iacob ('in mansuetudine suscipite insitum verbum', ἐν πραΰτητι δέξασθε τὸν ἔμφυτον λόγον), cuvântul grec e πραΰτητι, blândeţe; pericopa despre ipocrizie (Marcu 7), cu lista păcatelor. La predică, despre simplitate, regret, tristeţe, înţelepciunea lui Franklin (politician, diplomat, filozof, etc.), degetul inoportun al ipocritului.

Marţi, la Missa de dimineaţă, lecturi din 1 Corinteni ('spiritalibus spiritalia conparantes'), doctrina omului spiritual ('spiritalis autem iudicat omnia', 1 Corinteni 2.15); exorcismul din Cafarnaum.

Dum., la Missa de dimineaţă, lecturi din Isaia ('et quae erat arida in stagnum et sitiens in fontes aquarum', Isaia 35.7), Sf. Iacob (Ἰησοῦ Χριστοῦ τῆς δόξης, 'a lui Iisus Hristos al slavei'), Sf. Marcu (vindecarea din Decapole). La predică, un cuvânt al lui Mauriac (răspunsul).

Marţi, la Missa de dimineaţă, lecturi din 1 Corinteni 6, Sf. Luca ('din el ieşea o putere …', 'quia virtus de illo exiebat et sanabat omnes', ὅτι δύναμις παρ’ αὐτοῦ ἐξήρχετο καὶ ἰᾶτο πάντας).

Joi, sărbătorirea amintirii Sf. Ioan Zlataust, la Missa de dimineaţă.
Mi-l reprezint pe Sf. Ioan Zlataust scriind sau explicând, elucidând, nu persecutat sau în exil.
Lirica ultimelor şapte veacuri presupune că eul e, în mod esenţial, un microcosmos, nu un intelect. Eul nu înseamnă numai intelectul.
Creştinismul vremii sale izbutise să îl convingă pe Nietzsche că Noul Testament, şi mai ales Evangheliile, înseamnă numai ceea ce par să însemne, versiunea submediocră; iar polemica lui, ca protestant, împotriva creştinismului medieval, latin, monastic, e superfluă, tautologică, recicla ceea ce unui protestant obişnuit îi era dat apriori. Însă omul care îl admira sincer pe Goethe nu ar fi trebuit să consimtă să admire diverşi sceleraţi, să se simtă obligat să subscrie militarismului. Goethe, pe care Nietzsche îl admira atât, şi aşa de convingător, de nobil, ar fi trebuit să îl înveţe altceva.
Greşeala lui Nietzsche au fost exagerările, violenţa simbolică gratuită, excesul, ceea ce nu era necesar, ceea ce prisosea şi chiar contravenea bunului gust de care era atât de capabil.
Când îl admiri atât pe Goethe, pe presocratici, nu mai consimţi să îi elogiezi pe sceleraţi, pe tirani, pe sfruntaţi. Goethe, ca simbol, nu înseamnă elogiul, livresc-servil, adolescentin, ostentativ, adus neisprăviţilor celor mai rapaci.
Un al doilea fapt e că Nietzsche analizează enunţurile creştinismului, principiile, ca pe axiome, ca pe teze abstracte, fără să le confrunte în mod inteligent cu experienţa concludentă, fără să le situeze în raport cu termenul lor complementar: psihologia umană aşa cum există.
Creştinismul apusean prevalent putea fi criticat cu subtilitate, fără amoralism, militarism şi cinism ostentativ, epatant.
Există multă naivitate, multă sugestionabilitate, multă credulitate, multe exagerări şi multă lipsă de experienţă sau de înţelegere a vieţii obişnuite, anoste, o certă imaturitate afectivă, în criticile aduse de Nietzsche creştinismului în esenţa sa.
Anticreştinismul burghez l-a propus ca pe un stindard, făcând din el un succes de scandal. Ca atare, a fost escamotată convenabil naivitatea, ignorarea de către Nietzsche a creştinismului istoric, irelevanţa acestor critici şi generalizări.
Am văzut, la TV, interviul aniversar al lui Pleşu (convivialitate, indiferenţa faţă de ficţiune, eul detestabil); Midnight in Paris, regizat de W. Allen, într-un registru al kitschului bonom şi al caricaturalului relativ amabil, ceea ce ştie W. Allen să facă e bine făcut; un interviu cu Doinaş (sinceritate, Heidegger, Papini, 'o tabletă din «Gog»', tatăl lui Everac, rebarbativitate, 'Coppélia', Pâclişanu, impresia mea fiind că adesea declară contrariul a ceea ce gândeşte, prozaismul posac pare ostentativ); ceva dintr-un interviu cu Cărtărescu; ceva din interviul Oanei Lazăr cu Ana Blandiana; o emisiune franceză cu G. M. T. Sumner, despre tinereţea lui imersată în muzici tropicale; Dumb and Dumber To, cu J. Daniels la douăzeci şi nouă de ani după Trandafirul … lui W. Allen; foarte puţin din The Next Three Days, cu R. Crowe; meciul lui Nadal cu Thiem, apoi şi altele.