vineri, 18 august 2017

O evocare a lui Ibrăileanu, într-o emisiune (cam posomorâtă) realizată cu 8 ½ ani în urmă (în febr. ’09), mi-a amintit, ieri, de ‘Adela’.
Romanul a fost scris în anii ’20, aşadar după 50 de ani. Admiraţia cu care e complimentat mi se pare uneori convenţională.
Pe Ibrăileanu l-am citit când aveam 22 şi 26 de ani. Câteodată citeam dintr-o viaţă a lui.
Istrate, aflat în momentul interviului în preajma împlinirii a 95 de ani, a povestit amintiri de la cursurile lui Ibrăileanu (dialogice, adică polemice, în formă), i-a menţionat pe Hogaş, Topârceanu, ‘Dănuţ Deleanu’. Avea două transcrieri ale cursurilor, întâia a lui Iordan, a doua a lui Gheorghe Agavriloaie (numele e scris în forme diferite), ginerele lui Ibrăileanu. Însă Istrate nu a pronunţat numele lui Agavriloaie.
Mama îl respecta mult pe Gheorghe Agavriloaie, mai ales ca om, însă alţii şi-l amintesc cu dispreţ şi antipatie, deşi panegiricul făcut lui Călinescu e evocat şi într-un mod mai echitabil.
În emisiune s-a discutat şi despre Adela/Lucia Pop.
Bustul lui Ibrăileanu înfăţişează un chip de politician român antebelic generic, şi e cât se poate de anost.
Istrate era năsăudean, aşa cum transpare şi din unele subiecte ale lui (ediţia Coşbuc, ‘Transilvania …’).

luni, 14 august 2017

Duminică seara, la Missă, lecturi biblice referitoare la elemente: aer, pământ, foc (‘1 Regi’ 19, 8-13), apă (Sf. Matei 14).
Teofania de pe ‘Horeb, muntele lui Dumnezeu’ e precedată de ameninţarea Izabelei, somnul de sub ienupăr, turta şi apa, drumul de patruzeci de zile.
Versetele 11 şi 12 sunt destul de diferite în traducerea răsăriteană, în care secvenţa de evenimente nu e povestită, ci numai anunţată (‘iată Domnul va trece’). În traducerile occidentale, verbele sunt la trecut.
Evenimentele care preced teofania de pe Horeb: vântul, cutremurul, focul, pot fi interpretate ca o demitologizare. Însă, în traducerile occidentale, fenomenele naturale însoţesc trecerea Domnului, furtuna sfărâmă stâncile ‘înaintea Domnului’, sunt fenomene care îi preced apariţia, nu o succesiune aleatorie. Aşadar, nu e o demitologizare a fenomenelor naturale, ci o ierarhizare. Ele preced manifestarea lui Dumnezeu, fără să fie această manifestare directă.
Secvenţa poate fi interpretată şi ca una de fenomene psihice: furtună, cutremurare, purificare.
Apa e elementul care nu există în relatarea teofaniei din ‘1 Regi’, însă e acela din naraţiunea Sf. Matei.
Există întrebarea din versetul 9: ‘Ce faci aici, Ilie?’ Întrebarea e reluată în versetul 13, când Sf. Ilie stă la gura peşterii, cu faţa acoperită de mantie.

joi, 10 august 2017


Scrierile Marilynnei Robinson au oţelirea aceea epatantă, de o isteţime ostentativă, pretins fără iluzii, bombastică, cu o duritate gazetărească, a publicisticii anglo-americane obişnuite; o întărâtare, o oţărâre, o vehemenţă plebee, o oţelire stridentă. Unele enunţuri ale ei sunt de efect: ‘Trăim într-o epocă de neohobbism’. Însă publicistica ei umanistă are o latură indiscutabil şcolărească şi simplistă, ‘americană postbelică’. Sunt scrieri de natură pedagogică, contribuţii pedagogice, cum sunt Prelegerile Terry, referitoare la interioritate; Marilynne Robinson le-a succedat, la aceste prelegeri, lui Tillich, Fromm, Dewey, Jung, Ricoeur, Küng, etc., şi a criticat reducţionismul desuet, modelele antropologice materialiste (neurastenicul, primata din ordinul Primates, proletarul, discreditarea minţii), interpretarea materialistă a umanului, ca rezultat al schismei din viaţa intelectuală occidentală, începută prin dizidenţa unor exponenţi ai ştiinţei moderne timpurii (dezicerea lor de sintaxa comună); iar acestor reducţionisme le opune umanismul lui Emerson, sau umanismul aşa cum l-a exprimat acesta, ‘marele paradox şi privilegiu al identităţii umane’, al sinelui. Ceea ce şi poate rezuma tradiţia de pedagogie americană de la care se revendică şi căreia îi aparţine.
Câteodată, i se întâmplă să vehiculeze truisme: ideile primite au succes, puţini îi citesc pe Jefferson, Lincoln (‘The Death of Adam’). Alteori, are accente confesionaliste, şi chiar exagerează în direcţia confesionalismului, a revendicării confesionaliste; ceea ce, din nou, poate fi autentic din perspectivă umană, deşi lipsit de standard filozofic. Ceea ce e valabil la ea, în gândire şi expresie, îi revine bunului simţ. În ‘Cartea cărţilor’, remarcă sobrietatea Vechiului Testament, ceea ce dezminte conjectura fabulosului asiatic şi propune o evaluare la antipodul deriziunii care atribuie întâietate fabulosului şi fantasmagoricului, pretinzând că acestea caracterizează imaginaţia asiatică.
Dealtminteri, din prezbiteriană, a devenit congregaţionalistă. Mândria confesională inteligentă e adevărată uman, când nu face rabaturi sectarismului, şi e ceva ce pot simpatiza. De ex., Calvin aşa cum îl înţelege ea simbolizează nişte principii, poate chiar religia ca atare.
În ‘Margareta de Navara’ încearcă, oare, să exprime ce înseamnă rectificarea reprezentării, critica distorsiunilor?
Referitor la ‘alegere sau predestinare’, Marilynne Robinson atribuie forma primită de învăţătura reformată, exigenţelor de comunicare, de popularizare: Cauvin scria ‘pentru oricine care îl putea citi’, nu pentru ‘o elită’ (ipoteza are alura populismului american …), prudenţa şi bunul simţ ar fi fost un lux, nu o necesitate, bunul simţ (ignaţian) e elitist şi contrazice spiritul antreprenorial; Cauvin nu s-ar fi exprimat aşa cum a ajuns să o facă, dacă ar fi mizat pe discernământul şi subtilitatea publicului, însă exigenţa popularizării dictează forma, expresia.
‘Savantlâcul de virtuoz al lui Cauvin ar putea fi considerat ca artă publică monumentală’.
Două alineate sunt acordate exegezei biblice a lui Cauvin.
Reabilitarea puritanilor e un alt exemplu de prestidigitaţie, în primul rând pentru că scrierile autoarei sunt critice, polemice, reabilitarea nu porneşte de la o experienţă cu adevărat personală (cel mult, neconcordanţa cu clişeele), ci de la critica prejudecăţilor, iar farmecul lor îl dă tocmai faptul că mintea nu e una filozofică, ci una care dispune de bun simţ; remarcile ei pot fi foarte izbutite. Observă că dimensiunea adusă de religie existenţei poate fi expresia, expresia autenticităţii spirituale a unor experienţe. ‘Splendoarea intrinsecă’ e deja o interpretare.

Pe Locke îl menţionează în mod afectuos: ca atunci când încearcă să explice predestinarea, timpul, nedemonstrabilitatea cauzalităţii, faptul şi temeiul, ‘ordinea arbitrară’. În general, nu îi pasă de obiecţii, fiindcă le declară inadecvate, extrinseci.
Ideea ei referitoare la lectura Scripturii e îmbietoare: ‘Citesc Biblia ca pe o literatură străveche. […] Biblia ca o literatură a străvechimii e incomparabil de mare […].’ Sensibilitatea autoarei a fost educată de acei clasici americani ai sec. XIX pe care îi citează de predilecţie, şi cu care o înrudeşte generozitatea tonului, idealismul moral lipsit de naivitate. Teologia îi dă sentimentul integralităţii, al comprehensivităţii.
Calvin a scris ‘interpretări ale Scripturii de o calitate foarte înaltă’, mai ales ‘predicile lui la Mihea, sau predicile lui la cele Zece Porunci’. ‘E puţintel ca Sf. Augustin.’
Marilynne Robinson a scris bine despre Psalmul al optulea (‘slava ta, mai presus de ceruri’), scientism, puritani, Bonhoeffer, subiecte civice, Locke şi limitele cunoaşterii posibile [1], etc.. Nu se simte nevoită să ajungă la concluzii tranşante despre Scriptură. Formulările ei gnoseologice (limitele, păcatul originar, comprehensiunea, noutatea perpetuă a Scripturii, inexprimabilul/furtivul, adică nedefinitul, emoţia şi inefabilul) nu trebuie luate ca abstracţiuni, ca rezultate teoretice abstracte, situaţie în care ar fi colţuroase sau indigeste.
Aş afirma că, scriind despre ‘Zgomotul …’, reduce capodopera la recuzita culturală.
‘Complacerea în frică şi dispreţ e greşeala noastră cea mai gravă.’
Cineva bagatelizează critica selecţiei naturale. Selecţia prin competiţie e indiscutabilă, însă explică transmiterea caracterelor, nu apariţia lor.


NOTE:

[1] Ignoranţa lockeană (cf. ‘Eseu …’, I.1.4), v. Talia Mae Bettcher, ‘Berkeley …’ (pag. 26-27); Silvia Parigi, ‘George Berkeley …’ (D. Berman).

marți, 8 august 2017

Citesc că Ruse Nedelea e traducător din turcă şi, prin căsătoria cu Ana, ginerele unei moşierese (ea însăşi fiică a unui moşier din Câmpulung) a cărei memorialistică a editat-o. Conform lui Yosef Govrin, Ruse Nedelea a lucrat în radio, şi a vizitat Izraelul.
Ieri, chiar când mă gândeam la Indonezia, o emisiune jubiliară despre ASEAN, tigrii Asiei, interviuri acordate lui Dincă de diplomaţi malaezieni, tailandezi, vietnamezi. Drapelul Malaeziei (monarhie federală, rege ales pentru un mandat de cinci ani), xilofonul tailandez (siamez), ceaiul vietnamez.
Dum. seara, la Missă, o Epistolă remarcabilă, ‘2 Petru’ (‘Avem cuvântul proorocesc …’).

miercuri, 2 august 2017

‘O Iisuse Hristoase, atunci când totul e beznă […] dă-ne să simţim prezenţa ta, iubirea ta şi puterea ta.’ (Sf. Ignaţiu)

Cred că iertarea este singura cale către vindecare şi iluminare. Implor harul iertării, şi harul de a ierta, mai ales pentru greşelile generale şi particulare de azi, şi din trecutul meu.’

Sfinte Ignaţiu, model de pace lăuntrică, roagă-te pentru noi.

‘[…] prin mijlocirea mărturisitorului tău, Sf. Ignaţiu, slujitorii tăi, eliberaţi de boală şi binecuvântaţi cu sănătate, să fie înălţaţi de dreapta ta, învigoraţi prin ajutorul tău, păziţi prin apărarea ta […]’ (novenă către Sf. Ignaţiu)

marți, 1 august 2017

‘Cărturarul’ lui Ciu-kuang-hi e un crez al intelectualului, elegie despre frugalitate, fără beţie sau săteni; autorul a fost un funcţionar din sec. VIII, iar în această elegie evocă amurgul, vântul toamnei, pacea, poate că e un autoportret, hieratic. Am găsit două poeme ale lui Ciu-kuang-hi, ‘Cărturarul’ şi o georgică (aceeaşi cu ‘Simţiri diferite din viaţa la fermă’, VIII, tradus de D. J. Toscano, însă versiunea acestuia e anostă, săracă, net inferioară traducerii lui d’Hervey-Saint-Denys, orientalist, hispanist şi onirolog), franceza dă sunetul elegiac cuvenit liricii chineze; ocazie de a citi din ‘The Indiana Companion to Traditional Chinese Literature’ (Nienhauser, 1986) şi sinteze referitoare la fu (prinos, comprehensivitatea rapsodiei, sec. III î. Hr.), ‘Trei sute de poeme Tang’ (sec. XVIII).
Marţi, lucrările lui d’Abbadie (‘Etiopia’), A. Aaronsohn (‘Palestina turcă’), ‘Philochristus’, F. F. Abbott (‘Roma antică’), ‘Copiii gerului’, ‘Un fiu al soarelui’, ‘Ţestoasele tasmaniene’, ‘Poveşti din Klondyke’, ‘O fiică a zăpezilor’, Ackland (‘Geneza povestită …’), Timbs (‘Excentricităţi …’), geologia regiunii Teton (Love şi Reed).
Pe Ciu-kuang-hi l-am găsit în ‘Poeme din China’ (Blémont), cu ‘Viaţă câmpenească’, ‘Un cărturar’; ‘Ţesătoarea cerească’ (steaua Vega din Liră, chinezii au un mit frumos al stelei Vega) e a lui Ciu-han-king. Mă întreb dacă primul ar putea fi cel cu numele transliterat ca Chu Guangxi. O georgică a lui Chu sărbătoreşte orezul sălbatic al verii, vinul de crizanteme al toamnei; recoltarea estivală a orezului, culegerea crizantemelor.
Chu Guangxi e antologat în ‘Classical Chinese Literature. An Anthology of Translations’ (Minford, Lau), vol. I (‘Seară în grădină …’). Chu Guangxi e menţionat la pag. 135 a ‘Poeziei lui He Zhu’ (Stuart Sargent, ‘The Poetry of He Zhu. Genres, Contexts …’). Antologia lui Yin Fan e discutată la pag. 177 în ‘Reading Medieval Chinese Poetry’ a lui Paul Kroll.
Traducătorul lui Ciu-kuang-hi, d’Hervey-Saint-Denys, unul din polimaţii de odinioară, a mai publicat şi o istorie a teatrului spaniol (1850), lucrări de istorie meridională (insurecţia din Napoli, etc.), onirologie; antologia lui de poezie Tang a apărut în 1862, iar în 1886 memoriul despre confucianism, ca şi studiul despre cele două regiuni vietnameze. Scrisoarea 159 a Sf. Augustin se referă la viaţa veşnică şi la vise (medicul din Cartagina).