vineri, 25 mai 2018

Am văzut, la TV, Război şi pace, părţile II-IV (Nataşa, 1812, Bezuhov), epopee somptuoasă, idealistă, un altar al nobleţii, cu reminiscenţe stilistice din expresionismul sovietic; Half a Loaf of Kung Fu, 1978, cu J. Chan; Ironia sorţii, de Riazanov, un kitsch exasperant, de o vulgaritate revoltătoare; Shoot to Kill, 1988, cu Poitier şi Berenger (atletic şi vulcanic); Winnetou und sein Freund Old Firehand, 1966; Man on Fire, în stilul neobaroc, formalist şi inexpresiv, rave, de o ieftinătate crasă, protagonistul are meritul de a fi un cititor al Bibliei; Spokój, de Kieslowski; ceva dintr-un film cu Suzan Anbeh; Badge of Betrayal, cu Julie Benz; Breban, despre generaţiile pierdute, 'stomac moral', etc.; C. Parascan; ceva dintr-un film cu Yifei Liu; Moms' Night Out; Der Ölprinz, 1965, în care personajul Otto citează un cuvânt atribuit lui Luther (pomul); Stargate, 1994; Hard Rain, cu Freeman; The Wrong Girl, două tinere (o fată retrasă, pianistă de talent, şi o fată psihotică), cu Dominika Juillet într-un rol secundar; Johnny Oro, 1966, regizat de Corbucci, un western foarte bun; Everything You Always …, al lui W. Allen; Outside Ozona, cu Sherilyn Fenn şi Penelope Ann Miller; Wicker Park; un Deeds reciclat, în stilul clisos al veacului, notabil pentru a marca opoziţia nu numai dintre original şi reciclare, însă şi dintre epoci; Lethal Weapon 3, 1992, siropos şi indigest, neverosimil în propriii termeni din cauza propunerii unor zevzeci ca protagonişti, îl mai văzusem şi la premiera lui românească; Brooklyn's Finest, un rol frumos pentru Gere, însă stilul filmului e îmbâcsit şi neîndemânatic, cârpăceală pompoasă, cu toate acestea rolul lui Gere e un giuvaier de fineţe autentică; Virtual Lies; Basic, care ar putea să fie cel mai bun film al lui McTiernan; Pickup Alley, 1957, care poate servi ca model al cinemaului de acţiune, interpreţii sunt V. Mature, Anita Ekberg, T. Howard, etc.; Lethal Weapon 4, cu acelaşi cvartet ca precedentul (Gibson, Glover, Rene Russo, Pesci); ceva din Flesh + Blood, al lui Verhoeven; The Naked Face, 1984, cu Steiger, Art Carney.

M-am gândit la actori ca Mark Damon, J. Daniels, Spader.
Într-una din duminici, la Missă, o lectură din 'Fapte': Sf. Petru la Cezareea, primirea Sf. Spirit precede botezul, 'in veritate conperi quoniam non est personarum acceptor Deus', Ἐπ’ ἀληθείας καταλαμβάνομαι ὅτι οὐκ ἔστιν προσωπολήμπτης ὁ Θεός.

Marţi, de ziua Fer. Ieremia, pericopa samariteanului: parabola răspunde la întrebarea referitoare la aproapele cuiva, 'et quis est meus proximus', Καὶ τίς ἐστίν μου πλησίον, ca atare aici Iisus învaţă referitor la aproapele, Luca 10.25 etc.. Cel care trebuie iubit ca pe sine este cel care se comportă ca samariteanul, 'qui fecit misericordiam in illum', Ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ’ αὐτοῦ. Însă Iisus îl sfătuieşte pe învăţătorul Legii, 'legis peritus', νομικός, să nu pregete să devină el însuşi aproapele altuia.

Marţi, ziua Sf. Rita, o lectură din Sf. Iacob: 'adpropiate Domino', ἐγγίσατε τῷ Θεῷ, ἡ φιλία τοῦ κόσμου, pericopa copilului: 'quisquis unum ex huiusmodi pueris receperit in nomine meo', Ὃς ἂν ἓν τῶν τοιούτων παιδίων δέξηται ἐπὶ τῷ ὀνόματί μου (Marcu 9.37), cuvânt despre sfinţenia şi sacramentalitatea copilului, pe care Iisus îl îmbrăţişase, 'conplexus esset', ἐναγκαλισάμενος αὐτὸ.
Am văzut-o pe Shannon Tweed în Implicated (sau Victim of Desire), 1994 (anul de pe generic), cu Marc Singer în rolul unui poliţist naiv, un film după reţetă (delapidare, microfoane, supraveghere, comedie grotescă), corect şi cinstit pentru ceea ce se vrea, aşa cum îmi plăceau odinioară.

vineri, 4 mai 2018

Am văzut, la TV, Der Schatz im Silbersee (1962, regizat de Harald Reinl) şi Old Surehand 1. Teil (1965, regizat de Alfred Vohrer). Primul film, legendar şi demult consacrat de publicul european, are girul generaţiilor de admiratori din mai mult de jumătate de veac. Întâietatea îi revine povestirii, care e foarte bună, deşi asezonată cu comedie bufă. Pierre Brice are un rol de fapt secundar, iar Lom e prea cunoscut ca inspectorul Dreyfus din comediile cu 'Pantera Roz'.
Old Surehand e tot un film de acţiune, cu o mină de aur, comanşi, etc., cu S. Granger, ins ridicol prin volubilitate; Letícia Román e nepoata căutătorului de aur.

Duminică, la Missa de seară, 'Faptele …' (predica Sf. Petru, concludentă pentru modul cum a fost înţeleasă Învierea: Dumnezeu 'l-a preamărit pe slujitorul său Iisus …', ὁ Θεὸς Ἀβραὰμ … ὁ Θεὸς τῶν πατέρων ἡμῶν ἐδόξασεν τὸν Παῖδα αὐτοῦ Ἰησοῦν, Fapte 3.13) şi pericopa lucană a păcii (Εἰρήνη ὑμῖν, Luca 24.36; Τί τεταραγμένοι ἐστέ, Luca 24.38).

Marţi, la Missa de seară, pericopa pâinii din cer, în care Iisus contrazice formalismul scriptural :ἀλλ’ ὁ Πατήρ μου δίδωσιν ὑμῖν … (Ioan 6.32).

Duminică, la Missa de seară, 'Faptele …' (un alt cuvânt al Sf. Petru, cu aceeaşi cristologie originară).

Luni, ziua Sf. Gheorghe, la Missa de seară, 'Fapte …': universalitatea harului convertirii (Fapte 11.18).

Marţi, la Missa de seară, 'Fapte …' (Fapte 11); la predică, gustul tomatelor, Barnaba omul bun, ὅτι ἦν ἀνὴρ ἀγαθὸς  .

Duminică, la Missa de dimineaţă, 'Fapte …' (Barnaba şi Sf. Pavel), 1 Ioan 3 ('Dumnezeu este mai mare decât inima noastră …').

Luni dimineaţă, la Recviem, 'Faptele …' (Sf. Pavel şi Barnaba în Licaonia, ), pericopa manifestării (Ioan 14, 'mă voi arăta …', καὶ ἐμφανίσω αὐτῷ ἐμαυτόν).

Marţi am lipsit de la Missă.

'Banchetul. Nuvele polone contemporane'

Antologia Olgăi Zaicik, publicată în 1976, cuprinde: trei nuvele ('Vulpea de aur', 'Cum să fii iubită', 'Fecioara bucuriei'), trei povestiri ('Carnavalul', 'Funii de nisip', 'Moartea broaştei ţestoase') şi şase schiţe; unele aparţin artei (Gombrowicz, Andrzejewski, Dygat), altele, literaturii obişnuite (Danuta Bieńkowska, Kawalec, Bryll), pe când altele sunt tributare modei literare, modernismului artificial (Brandys, Różewicz, Mrożek, a cărui parabolă quasidantescă nu atinge empireul capodoperelor lui Kafka sau Buzzati).
Schiţa lui Gombrowicz, 'Banchetul', are o rezonanţă poescă, ideea schiţei e poescă, prin aceea că principiul ei e fantastic, nu satiric.
Numitorul comun al unora din proze e tragismul.
Stilul sardonic şi searbăd al lui Altman, sarcasmul rânced nu trec dincolo de nivelul băşcăliei, adică numai o ironie foarte explicită, ostentativă şi simplistă, în The Player, unde sunt folosite elementele de succes (sexualitatea, vedetele) şi al cărui protagonist, interpretat de Robbins (care seamănă cu Welles, însă şi cu Cotten), se numeşte Griffin Mill, adică … Griffith şi DeMille (sau, în termenii referinţelor culturale engleze, invizibilitate şi utilitarism).