miercuri, 27 martie 2013


Anna reprezintã feminitatea agerã, temperamentalã, inteligentã şi dinamicã, vioaie, suplã (spre deosebire de genul placid [1], sau de acela languros). Cele câteva filme care i—au pus în valoare erotismul picant şi net sunt deajuns pentru a face din ea o actriţã—cult. Temperamentalã mã gândesc cã e şi Dna. Sandrelli, şi vorace—dar Anna e temperamentalã cu vioiciune şi aplomb, iar cealaltã, cu tenacitatea, consecvenţa teluricului misterios, carnal.
Cât de puţin loc le—am acordat, pe acest blog, actriţelor pe care le iubesc ….


NOTE:

[1] Dna. Sandrelli, de ex., reprezintã feminitatea placidã, adictivã şi moleşitoare, toropitoare, enigmaticã, ascunsã, mai degrabã fermã, desãvârşit decantatã, decât numai calmã, şi nutritivã, htonianã —Dna. Grandi, pe aceea elementarã, somptuoasã, vehementã şi luxuriantã. Dar la fiecare intereseazã unicitatea personalã, farmecul neegalat al fiecãrei femei, nu genericul. Tiparul e numai un cadru, iar circumscrierea bucuriei date de o prezenţã anume e mai vrednicã de inteligenţa pasionalã şi criticã.

Dimensiunea eroticã a socialului, dimensiunea socialã a eroticului





Dimensiunea eroticã a socialului, dimensiunea socialã a eroticului



Un articol poate fi gestionat de echilibre savante, compoziţia lui e un joc savant de dicibil şi de ceea ce e omis fiindcã nu sunã bine, expresie a instinctului uman pentru armonii superioare, mai pure. Dimensiunea eroticã a socialului e gestionatã de dorinţã şi de cutume—nu atât îngrãditã, cât modelatã. Interacţiunile umane guvernate de erotic sunt reglate pe de o parte de dorinţã, de nevoia eroticã, stringentã sau nu—pe de alta, de cutume, care asigurã caracterul recognoscibil, controlabil, al situaţiilor.

‘Reversul bombei atomice’. Scott Mariani, ‘Manuscrisul lui Fulcanelli’





‘Reversul bombei atomice’. Scott Mariani, ‘Manuscrisul lui Fulcanelli’






La celãlalt capãt al tunelului istoriei, Biserica Romei şi urmaşii alchimiştilor cathari se înfruntã din nou! ‘Fulcanelli’ e un thriller englez, nelipsit de sentiment filozofic, de emoţie ideaticã—şi redactat cu umor şi bun simţ, latura ludicã fiind câteodatã accentuatã, în aceastã naraţiune în care alchimiştii moderni sunt legatarii catharilor (iar catharii, progresiştii medievali). Romancierul previne încã din predoslovie asupra propagandei anticatolice—alchimie, plus catari, vrãjitoare, Cruciade, fundamentalism creştin resurgent; alegerea mea a fãcut sã dau ‘Manuscrisul …’ [1] drept urmare unei anoste însãilãri franceze de propagandã masonã—dar Scott Mariani ştie cum sã înceapã romanul—pumnalul din gheara rãnitului e o imagine frapantã şi valabilã. Începutul face o impresie bunã, şi ne aflãm în lexicul modei lansate de Brown—deşi schiţate, sau numai sugerate, de Eco—dramul de ezoterism pe care unii se—ntâmplã sã—l gãseascã pe gustul lor.
Ezoterismul e mai interesant decât masoneria—la De Maistre le regãsim reunite.
La Mariani e posibil mai mult decât numai discuţia artisticã minimalã, uzualã pentru atâta din literatura de gen. ‘Fulcanelli’ ocazioneazã o discuţie esteticã, ceea ce înseamnã merite—şi scãderi.
Aşadar vom determina îndeaproape specificul ‘Manuscrisului …’, un thriller sub semnul alchimiei lui Fulcanelli—aşadar, un alchimist modern.
Romanul satisface condiţia capitalã a thrillerului—suspansul, formã de brio narativ. Limbajul, stilul lui Mariani sunt agreabile—convenţionale, dar agreabile, diferã plãcut de fadoarea multor scrieri asemãnãtoare ca subiect şi ca gen. Romancierul deţine arta de a da interes unei scene fizice, de a reda suspansul scenelor dinamice. Scenele de acţiune sunt bine scrise, au suspans.
‘Fulcanelli’ e un thriller gotic, un thriller în gustul goticului—conspiraţii, situaţii misterioase, oameni ai Bisericii nelegiuiţi, tortúri; tradiţia goticã e înruditã cu aceea a misterelor urbane—precursoarele directe ale thrillerurilor moderne, iar Scott Mariani utilizeazã cu abilitate recuzita acestor divertismente populare. Impresia e de pricepere certã. Chiar clişeele sunt livrate cu mãiestrie. Clericii romani sunt caricaturi, lumea bisericeascã evocatã e caricaturalã, existând numai ca satirã şi calomnie—dar mânuite cu dibãcie.
O lume din benzile desenate, zbuciumatã, freneticã, populatã de caricaturi şi arhetipuri ale divertismentului popular—dar dinamicã, însufleţitã. Cãutarea unui manuscris alchimic se intersecteazã cu maşinaţiile unei organizaţii teroriste patronate de un cleric roman. Naraţiunea urmãreşte aventurile câtorva personaje, intrate treptat în scenã, şi având aceastã marcã a inteligenţei autorului: mai toate sunt simpatice, şi portretizate, sau numai schiţate, cu bun simţ, iar cele tenebroase, antipatice (fanaticii catolici), cu priceperea caricaturii interesante—detectivul insular, alchimista, poliţistul parizian, conspiratorii romani (în frunte cu Arhiep. Usberti, secondat de cãlãul Bozza—însemnând Gladius Domini), ucenicul electrician, autoarea interesatã de catari, , aşa cã povestirea avanseazã alternând episoade semnificative ai cãror protagonişti sunt cei câţiva inşi menţionaţi pânã aici. Naraţiunea devine a duelului dintre detectiv, secondat eficient de alchimistã, şi cãlãul meridional—sau, dacã vrem, dintre detectiv şi episcopul reprezentat prin executantul sãu psihotic; în convorbirea detectivului cu preotul de ţarã nu rezultã ce fel de cleric ar fi devenit întâiul, adicã ce religie avusese.
În tradiţia decadentismului, romancierul crede cã psihoticii sadici sunt fascinaţi de catolicism.

Tipologic, protagonistul romanului e un detectiv tracasat, o fiinţã cu existenţa în sponci, care bea şi se însingureazã. Bunicul unei copile bolnave îl angajeazã pe un specialist R & R sã dea de urma unui manuscris alchimic cu ajutorul cãruia ar putea fi gãsit leacul bolii copilei, iar numele ei are rezonanţe afective adânci în mintea holteiului alcoolic care, dupã o ezitare, acceptã misiunea; protagonistul, celibatar, alcoolic, blazat, vizitat de coşmaruri crâncene, altfel chipeş şi ager, capabil de izbânzi atletice, dar cu nedesãvârşirile morale patente ale celui ferecat în traumã, e un fost student la Oxford (pe unde nu mai trecuse de la începutul anilor ’80, şi unde nevoia de a se documenta îl aduce din nou), în coliziune cu un Vatican de sc. XV.
Detectivul începe prin a nu şti nimic despre alchimie; îi întâlneşte, succesiv, pe angajatorul sãu, pe istoricul de la Oxford, pe alchimista ostracizatã—discreditatã ca savant, pe urmaşii lui Fulcanelli, pe mercenarul ‘’, porneşte cãtre sud şi e atacat de urmãritori, apoi ajunge în satul meridional Saint—Jean, unde, rãnit, e oblojit de preotul locului, dar o insultã pe alchimista îndrãgostitã. Legistul impasibil e imediat recognoscibil. Pumnalul—cruce de aur, pe a cãrui lamã erau gravate rânduri ‘subţiri de simboluri stranii’, şi pe care detectivul îl gãseşte chiar în acest sat, în posesia paróhului vârstnic, putea fi descris mai pe larg, de vreme ce era aşa de ‘excesiv de ornamentat’.
La mijlocul romanului, e enunţat subiectul—‘în Languedoc se ascunde o tainã strãveche’—‘poziţia relativã a amplasamentelor cathare conţine un indiciu care conduce cãtre descoperirea ei’—aşadar, un mister topografic—‘tainele întunecate, cumplite, ale Languedoc—ului medieval’. Personajele lui Scott Mariani sunt net defazate tehnologic—Anna ascultã simfonia mozartianã la casetofon—se foloseşte mult telefonia clasicã, iar computerele par sã nu aibã prea multe întrebuinţãri. Detectivul şi alchimista danseazã pe ‘Il treno va’ (Pablo Conte).
Ben cãlãtorind pe motocicletã pe drumurile Franţei e o imagine frumoasã, demnã de un roman îngrijit scris, şi care e remarcabil tocmai prin astfel de tuşe îngrijite. Scott Mariani ştie sã scrie, într—un gen în care cârpãceala nu e chiar rarã.
Romanul capãtã amploarea poeziei; nu neapãrat a lirismului, ci a poeziei, care poate fi şi epicã. La un moment dat, detectivul ajunge sã caute o femeie rãpitã, un leac alchimic, şi propria vindecare, pe sine însuşi. Pe motocicletã, Ben urcã în munţii Languedoc—ului, deasupra vãii râului Aude—cãutare a alchimistei, a leacului lui Fulcanelli, şi a vindecãrii şi identitãţii, a recuperãrii din traumã.
Iar altãdatã, detectivul bea coniac cu Arhiepiscopul, discutând despre alchimia hitleristã şi elixir. Arhiepiscopul ştie cu ce sã—l tenteze, trateze şi îmbuneze—cu coniac.
Altãdatã, Ben, pe nisipul plajei unei staţiuni balneare franceze, gândindu—se la Roberta. Într—o întorsãturã de umor specificã, delicioasã, ceea ce aflã detectivul din caietul dementului e ceea ce deja afirmau legendele despre comoarã. Documentul doar confirmã legendele ştiute despre Rennes ….
În ‘Manuscrisul lui Fulcanelli’, violenţa e intensã, şi apãsatã, subliniatã, accentuatã, marcatã—din nou, pe potriva goticului revendicat. Mariani se menţine în coordonatele benzii desenate, iar umorul întregeşte şi asezoneazã utilizarea iscusitã a recuzitei acesteia. Nu ştiu dacã, la noi, romanul acesta îşi are iubitorii—însã şi—i meritã. Meritã sã îi aibã.
Thrillerurile pornind de la pretinse mistere istorice sunt un gen distinct—intrigi care au rãdacina în trecut, în enigme istorice; poate fi o revendicare a continuitãţii prezentului globalizat cu trecutul, dar şi a lichidãrii acestui trecut. Misterele trecutului îşi aflã rezolvarea în prezentul post—istoric.
Discutând natura metaforicã a alchimiei, Mariani vehiculeazã o idee mai interesantã decât aceea încetãţenitã; el scrie cã alchimia ar fi metafora pentru tehnologia desãvârşirii materiei—‘o tehnologie care ar putea stabiliza materia degradabilã‘—ceea ce, filozofic, e mai convingãtor decât elucubraţiile despre alchimia ca imagine a teozei. Iar panaceul, leacul universal, e corolarul farmaceutic.
Duelul dintre Roberta şi poliţist e o schiţã de umor buf, în cheie parodicã. Scena cu maşinile pe calea feratã aratã o pricepere de maestru, şi suspansul e real; urmãrirea pe autostradã, urmatã de duelul din câmp, sunt, iarãşi, scânteietor scrise—scene fizice a cãror citire dã plãcere, şi care existã literar, nu ca scenariu schiţat, ci ca literaturã fizicã, a dinamismului fizic.
Câteodatã, Mariani recurge şi la digresiunea melodramaticã—spre mijlocul romanului, convalescenţa lui Ben, când îi destãinuie preotului francez povestea surorii lui pierdute ….
Deşi probabil cã serveşte dezvãluirii treptate a dramei alchimiei interbelice, jurnalul alchimistului are un timbru fals, iar naraţiunea respectivã pare artificialã.
E îndoielnic cã detectivul ar fi tradus ‘Fons et Origo boni’, din carnetul lui Rheinfeld, prin ‘izvorul sãnãtãţii înfloritoare’, aşa cum ni se repetã.

Ne—am fi dorit, cred, un thriller mai livresc, mai informat de ‘subcultura’ a cãrei proximitate o gustã, lucru consonant cu referinţa livrescã frontalã a titlului, şi cu vertijul metafizic al subiectului—confruntat pe neaşteptate cu alchimia, detectivul reacţioneazã nu atât cu incredulitate, cât cu apatie marcatã; de ex., momentul când iniţial scepticul Ben îşi recapituleazã capodopera lui Fulcanelli—comentariile lui nu sunt atât ale unui neîncrezãtor, cât ale unui decerebrat. Mariani preferã sã flateze neghiobia de talcioc—sã joace pentru galerie, cum se zicea odatã. Cu alte cuvinte, se poate bãnui cã romancierului îi lipseşte cultura alchimicã, şi gustul adevãrat pentru aşa ceva. Alchimia pare a fi numai pretextul, şi nu subiectul romanului.
Dar faptul cã ne—am fi dorit câte mai mult din cam toate e numai un indiciu despre cât de bun e, de fapt, romanul.
Teza lui Scott Mariani e aceea cã Biserica Romei e o forţã a rãului în societatea contemporanã, aparat malefic identic forţei represive medievale. Catarii sunt, bineînţeles, simbolul progresismului, şi al inocenţei persecutate, al virtuţii prigonite—iar predoslovia ne asigurã cã aceasta nu e butaforie romanţioasã, recuzitã pseudoistoricã, ci termeni istorici obiectivi, rezultate ale ştiinţei imparţiale.
Printr—o bizarã inversare, în literatura de gen despre conspiraţii, organizaţiile oculte, sau care au tangenţã cu ezoterismul—catarii şi alchimiştii, masonii—sunt motoarele progresului şi emancipãrii, ale modernizãrii salutare, ale înnoirii şi asanãrii netãgãduibile—pe când Biserica e stãvilarul, simbol al reacţiunii. Modernitatea laicã e rezultatul muncii alchimiştilor şi masonilor.

De câte ori citesc un thriller interesant—acţiune, suspans, aventurã, taxonomia aceasta e foarte elasticã—mã gândesc la ‘Margot’, la Féval—la Stevenson citind ‘Fracasse’, sau pe Hugo …--la şansa autorului de a fi Dumas.
Iar o parte dintre aceste vols. sunt nu numai naraţiuni, artã a povestirii—ci şi romane. Romanul înseamnã altceva decât linearitatea secvenţei.


NOTE:
[1] Lui Da Vinci i—au urmat—sau, alteori, l—au precedat—în titluri Caravaggio, Rafael, Gaudi, etc..



Paleta satanismului contemporan include grupuri ca Întâia Bisericã a lui Satan (Allee), Ordinul celor Nouã Unghiuri, Ordinul Luciferic Mizantropic (Templul Luminii Negre), Templul lui Set, Biserica lui Satan, Bucuria lui Satan, Roşii Satanişti, Biserica lui Lucifer, Copiii Trandafirului Negru, Biserica Ţapului Negru, Sinagoga lui Satan, Clubul 600 (care reprezintã largheţea şi eclectismul, sau sincretismul), OFS.
Allee a denunţat deopotrivã violenţa, cultul psihotic, cât şi ateismul—schiţând, în schimb, un deism ocultist.

Templul Luminii Negre e cufundat în fabulosul Gnostic. Bucuria … sunt o hibridare a nazismului cu ufologia. Roşii … şi Întâia Bisericã … sunt deişti.
Unghiurile … reprezintã satanismul dur, opusul Bisericii lui Satan şi al Templului lui Set.



Mercyful F. sunt revendicaţi, ca precursori, şi de cântãreţi de metal progresiv şi de power. Ei sunt, ca atare, şi una din rãspântiile principale ale rock—ului. Poate grafia numelui trupei lor nu e arhaizantã, cum crezusem, ci deliberat extravagantã, fistichie ….
Ipocrizia criticilor satanişti—denunţarea a ceea ce promoveazã—urâtul, lagãrele, imaginea. Par indecişi, sau grav ambivalenţi, cu privire la propria lor identitate spiritualã—nu poţi cânta despre lagãre, şi blama creştinismul cã stârpit frumuseţea ….



Joi seara, dupã tel.—cafele& muzicã—Draconian, The Vaselines—Blur, Primal Scream, At the Drive In, Anathema—cincisprezece alte cântece jinduite, ineditul—

Serialul, irlandezul, ’40, ‘Holmes’—‘E bine cã—ţi faci timp pentru toate!’.

Vin. seara—Skyclad, Eluveitie, Burzum, cu ‘Tomhet’ şi ‘Daudi Baldrs’, Kate B., Exhorder—şi, abia dupã 10 ½ seara—cafele. Skyclad—folk metal, şaptesprezece cântece, am remarcat ‘Womb …’ şi ‘Song …’, poate şi ‘Mess’, dar nu cunosc suficient aceastã muzicã; sunt ocazional interesanţi. Acesta e simţul momentului—al muzicii oportune. Existenţa inteligentã, ‘înţelegãtoare’, nestâlcitã.
Ce puţin ascult muzica—fie şi când simt nevoia s—o aud!

Sb., dupã 12 ¾--cafele& muzicã—Queensr., şapte cântece.
În miasmele torporii. Dezmorţirea minţii. Nãravuri.

Dum., de la 1 ¾ dim.—cafele& muzicã; de ieri, sb., recitesc articolul, mai vechi, despre Queensr.—coverurile lor, etc., naraţiunea—şi am început sã mã interesez, în numele progresivului, de scandinavii, cred, de la Opeth. Cântecul lor are accente death nete.
Dum. dim., inspirat de nişte lecturi, Opeth, Suicide C., Elffor, Abruptum, Behexen, D. Christ, Massemord, Marduk, Sefiroth, Gorgoroth, Nachtmystium—semnificaţia iniţialã, primarã, dieta, experienţe, gândul experienţelor, mişcarea, disonanţa, ceea ce nu sunã …, cârpãceala, semitonul, scâlcierea, sabotarea, impropriul, cr. ex., analizabilul, ≠, unele sunt coclauri muzicali, însã de interes pentru imanentistul care mã recunosc a fi—copila de vin., et.; rãspântia—black, industrial, etc..
Scuarul—originea numelui—danezii—scandinavii. Medalioane.
Dar impresiile mele muzicale sunt, desigur, prin forţa lucrurilor, destul de nedesluşite.
Bisexualitatea& whisky. Sudamericanul. Standardul.

Dum., la 4 ¼ dim.—al doilea rând de cafele.

Dum., de la 6 ½ seara—cafele.
De la 7 ¾ seara—al doilea rând de cafele. Strângerea resimţitã azi, la amintirea scopiei, aluzia, dezarmarea. Ca greşealã nedemnã, şi dublã abdicare—atât de la caritate, simţire, deschiderea raţionalã, diapazonul trãirii armonioase, muzicalitate—ca disonanţã multiplã—cât şi de la urbanitate şi galanterie.
Dum. seara, drajeuri—Seger, Motörhead, ‘Stone Dead …’, Savatage, Rainbow, Hypocrisy, Montrose, opt cântece—apoi, Anathema, care cântã despre giulgiu, enigmã, vise, pace, despãrţire, asortarea muzicii cu iubirea, opt cântece—divertismentul, şi paleta afectivã, englezii, ceea ce chiar i—aş putea riposta evreului canadez, ca lipsindu—i, ca necunoscând, ca hiat.
Indecizia nu înseamnã subtilitate, aşa cum nici decizia nu trebuie sã—nsemne privare, lipsire. Îngrãdirea. Chirurgul, bazaconii.
Cu excepţia unui mai vechi cover Venom, foarte lo—fi, nu cunosc repertoriul Anathema decât din perioada lor pop.

Echivocul şi nedeterminatul limbajului poetic. Dublinezul, temerar, le confunda cu imprecizia ca deficit.
‘Douã dne. la bancã’—vin. seara, Botez, larma.
La 14 ani, începusem prin a face, toamna, impresie bunã, ca licean—plus, vara, fusta elevei, în febra examenului, şi oţetirea fetei.
Haosul, ceea ce e confuz şi nedesluşit.
Luni, de la 7 ¼ seara—Megadeth—apoi, M. D. Bride, Emperor. Credulitatea mea, ca pârghie, uşurinţa abuzãrii emoţionale, rãdãcina durerii psihice. Darea cãrţilor pe faţã, întãrâtarea. Ideea de femei inteligente. Termeni. Cafele. Truşcã& frustraţii, abuzul, oglindã. Reprezentarea falsã, dincoacele neconştientizat. Ceea ce e mut, silenţios. Laşitatea, prudenţa. Visele. Ritm.
Nu atât zãdãrnicia, sau inutilitatea, cât eşecul pretinsului realism literar.
Luni, de la 8 ¾ seara—al doilea rând de cafele al zilei.
La 10 l., playlisturile acestea însãilate îşi pãstreazã utilitatea—adicã, discografiile tot nu le am.

Marţi dim.—Oblivians, zZz, God F., Lake of Tears.
Drajeuri. Medicii mai duri. Corina P.& Manuela& Laura. Menţionarea donjuanului.
Viaţa îmi pãrea un coşmar de netrãit, nesuferit şi mohorât, numai fiindcã aşa, smintit, o trãiam eu, în apatia posacã.
Marţi dim., ‘Ecstasy’ (zZz),
Despovãrat de ipoteze, de prisosul teoriilor—şi al fricilor—vârsta dionisiacã.
Epicureu de sc. XVIII& gustul desãvârşit, urbanitatea. Rapiditatea galantã. Plãceri. Medicina. Firea. Gândul …. Amorţirea. Hedonicul. Tergiversarea, ipoteze, a ghici, delãsarea, frumoasele, embargouri.
Anchiloze.
O alternativã la monotonia cãsniciei.
Ilustrarea.
Vremea. Corina P.& 6 l.. Blogul …. Mihaela. Aerian. 25 de femei. Oral. Ca ‘Roşu …’.
C. G.& C. P.& Ionela& Oana.
Femeia aparte. Elena 2. Cristina D..
Manuela. C. M..
Tânãra nurlie, vin.. Copila înaltã, vin., gest.
Cafele.
Sânii.
Blonda. Tinere. Şatena de marţi. Poşeta.
Mihaela.
Manuela P.. Raluca. Iuliana T.. Adriana.
Dosul Iulianei.
Frumoasele. Narcisa. Mihaela. Manuela. Adriana.
Adulta aparte. Tel., vin., ora. C. G.. Manuela. Femeia aparte. Tânãra nurlie. Indicii. Semnele. Iubirea. Gândul …. Tabele. Femeile. Plãcerea. Firea. Timp.
Copila. Gestul adultei. Blonda adultã, dum.. Gogoaşa cu ciocolatã, ieri. Eleve. Tânãra jinduitã. C. G.& Florina& gardã& C. P.& Manuela& Mihaela, rãstãlmãciri, crisparea, efectul, decrisparea, limbajul, eleve, excolege. C. G., luni& Ionela& semnele, cursul, Adriana, surditatea, rãstãlmãciri, slinul, cafea. Laura, cf. ieri. Crispãri. Surditatea. Medicii duri, ≠.
Anca.
Mijloace.
Noul, cf. ieri.

Carnetul …, schiţa& raţional. 3 vols.. Gestionarea.

Gravida. Sânii arãtaţi. Dosul arãtat. Agerimea. Soţii. Trãsãturi. Mãdular. Simboluri& 6 l.. Ritm. 3 x la 3 s.—C. G., consum, tarabe. Simboluri, cf. azi. Adriana, pierderea. Laura, cf. ieri. Maturitatea. C. G., impoliteţea, gãrzi. Semnele. Goalã.
Simultan greoaie, amorţitã, crispatã psihotic, şi neinteligentã.
Elasticitatea şi inteligenţa. Mersul lumii. Frici. Maturitatea, Adriana& angrenajul. ‘Habar …’.
’77. Ocazii. Gãrzi, impoliteţea, ceea ce nu se face. Locul. Tel.& rastelul. Limbajul& privire. Dana. Sora copilei. Maria M.. Locul la prezentãri, semnele. Cursul. Florina. Blogul ….

Marţi—de la 9 ¼ seara, cafele& muzicã.
Punerea în cauzã a chiar tiparului de privare—aprioricul.
25 de femei. Blonda nurlie, sb. (la 3 z.). Banchizã. Conştientizarea. Gestul, atingerea vulvei& impoliteţea, abia la 2 l.& vintrea, fior. ‘Toba …’, ed., la 3 l., imaginea, loc. Risipã. Carnetul …, azi, consum& orã& cafele& citit …, urmarea de ieri, tendinţã. Extenuarea. Luni, de la 10 ¾ seara—al doilea rând de cafele al zilei. Tabelul& scopul. Gestul înfrigurat al încredinţãrii mutuale.
Albumele, trupele şi—ar putea avea/ gãsi locul în însemnãri despre altceva, fãrã a fi scopul …. Jurnale. Analize. Blogul …. Însemnãri erotice. Florina. Vârsta. Adulte. Soţii. Binele vârstei lor. Libertinaj. ‘Pediatria’. Ba chiar …. Vârsta cãutatã. Neezitant. Roşcata adultã, azi (marţi). Pe fazã. 25 de femei& vârsta, 35—37. Deschiderea. Crispãri, muchii, greşealã, blocaje. Moderaţia. Tihnã. Echilibru. Cafele, azi, atenuarea, 7’.
Crezul, gazetãria, drajeuri. Versuri.
Era îndemnul Rodicãi D.—şi, apoi, al dezmãţatei astenice, contabila. Dar Rodica D. o ceruse, îmi fãcuse loc acolo. Ulterior, eşecul cu adulta de 48. 2 x vârsta, cf. azi—eu& Manuela P..
Reprezentãri false—ca atare, nici nu …. Trişãri, straturi, strecurarea falsului. Tracasãri. Oftalmologa—şi zbârlirea Manuelei, la menţionarea schimbãrii de nume, gelozia, Crenguţa nemaifiind ….
Marţi—dupã 11 seara, Emperor.

Principiul, vintrea, organicul, greşealã, balastul. Trei trepte.
12 ¼ dim.& fiindcã trecusem de 40 de pag..
Loc, deja …, experienţã.
Femeile, gândul, C. G., femeia aparte. Stirpea, firea, gratitudinea. Dreptul la reciprocitate.
Tarabe, policierul italianului, vremea.
Braţe atinse—patru. Decolteul unei tinere. Muzicologul marxist.
Duplicitatea. Rezidente. Pe fazã.
Dimensiunea. Relaxarea. 12 ¼ dim.. Pragul trecut.

Mi. seara, dupã 7 ¾, cafele.
Dinamici biologice, fluxuri, distincţia.
Blogul …. Sinceritatea şi sfidarea, neobrãzarea. Echivocul& semitonul. Jalonãri& marcaje.
Tihnã. Moderaţia. Femeile. Intensitatea. Mesaj mut& înseamnã ceva. Impoliteţea& gãrzile. Laura.
Dum. dim.—danezii& cacialmaua.
Cârpãcealã.
Urmarea, luni. Decizie, pârghia. Semitonuri. Echivocul. Sunetul …, alura. Simboluri& noul.
Ingerinţe iluzorii. Hotarul.
Impoliteţea. Ocazii.
Cafele& citit …& delãsarea& dezlânare& alee& plânsã& colegele& gestul afectuos, vulvã.
Un blog de interpretãri imanentiste, tãioase, date tezelor şi poziţiilor creştinismelor apostolice.
Vocea spartã, timbrul spart.
Frumoasele.
Intenţia comtianã.
Frumoasele jinduite.
Cutume, şi prerogativele iubirii, ale frumuseţii, ale surâsului. Bona, pensia, urologul.
Mi., de la 9 ¼ seara—al doilea rând de cafele. Haosul. Cârpãceala. Cafelele aşa de gustate. Nivelul& atenuarea. 3 x jurnalul ĕ, azi-- . 2 x ¤. Mihaela. Florina. Blogul …. Întrebuinţare. Semnele. Crusta iluziilor. Vrut. Haosul.

Generatorul. Relaxarea. Elementul. Decrisparea. Dinamica. La 2 s. (mi.). La 15 z.. Tihna. Vacarmul. Falus. C. P.. Impoliteţea. C. G., luni. Florina. Rãdãcina.
Privarea. Gest lovinescian. Artificialitatea. Generatorul. Cantonãri—temporale, etc.. Pragul scãzut.
Ceea ce, mut, neştiut, neconştientizat, lipsise—mai întâi Laura—semnificaţia tentativelor ezitante, sau penibile, absurde—Roxana—Elena, franceza, cursul, munte, cinele. Laura& rev. fr. veche& Elena, franceza, cine.
Femeile—existã şi locuri mai rele dinaintea cãrora sã îngenunchezi.
Imanentismul profesat, deschis. Crezul imanentist. Diluarea, atenuarea.
Nu atât recomandare, cât discutare cu cei care deja cunosc—şi admirã. Romane care fac numai obiectul unui interes pasager, trecãtor, de moment—şi altele, discutate cu alţi iubitori ai lor—pe care, de ex., nu ştiu dacã ‘Manuscrisul …’, citit acum, îi are, dar îi meritã.



Sb., Alina D.. Vremea. Bronzul. Cizelarea. Intensitatea.
Oral. Mintea. Ocazii. Aerian, moment.
Confuzia. Urmarea. Ritm. Empiricul. Colori.
Ieri, vin., cãtre 10 seara—
Sb., de la 4 ¼--cafele& muzicã—Ladytron, şase cântece [‘Ace …’, ‘Light …’, ‘Tomorrow’, ‘Cat’, ‘They …’, ‘Burning’], D. Head, Duran D., primele cinci cântece, ‘B & W Town’; dim.—D. Head (recapitulând cover—urile, M. Head, King D., K. Joke, ’94), ‘Orion’, ‘The Lovers’, ‘Puppet …’, Rasa—semnificaţia, jurnale, cehul, menţionarea, artificialitatea, Larcher, disonanţã resimţ., întrebuinţarea referinţei muzicale, gazetãria, medalioane, scuarul, colegele, grunge, rock, experienţe, cetitorii, rockerii—livrescul şi devitalizarea, şubrezirea, surparea. Alina& la 10 z..
Îmi place cinismul, dar acela nuanţat şi subtil, nu dezabuzat, dezmãţat şi pedestru.
Alina, azi& vremea& aleea& armonia& poeţii nemţi, simţul& pozitivitatea& tihnã& moderaţia. Imnuri& tranziţia. Kitsch. Imnuri. Decongest.. Cântece. Drajeuri.
Desluşirea sentimentului. Dinamici biologice. Înţelegerea e condiţionatã biologic, e un fenomen biologic—testul clinic, suportul biologic, eroarea.
Cel mai mare rãu al autenticitãţii e poza. Perechile polare—cel m.m. rãu însoţeşte orice, îi e dublul.

Vulvã. Vârsta. Scrisul. Abilitat. LYA, blonda. Tinerele. Vulvã. Blonda. Cafele. Straturi. Sentiment.
Binele înseamnã, comportã, chiar necesitã limitare. Limitarea inerentã e necesarã existenţei binelui, îi condiţioneazã existenţa.

Decongestionarea devenitã necesarã. Subconştientul, expresii. Cleştii. Trei bilete, azi& ieri—formatul curent—memorialul. Alina, ieri. Dum., dupã 2 dim., cafele.
Slinul. Cafea. Delãsarea. Cafeaua. Împovãrãri.
Deşi ispitesc, derogãrile, delãsarea, apatia, lenea, torpoarea consimţitã, balastul, surplusul, aleatoriul, scâlcierea, şubrezirea—catalogul relelor curente—lezeazã—şi demoralizeazã, descurajeazã —chiar tâmpesc …. Ele sunt ispitiri masochiste, tentante ca lezare ghicitã, şi ‘prin reducere’, prin decalibrare. Eschivarea, delãsarea, dezlânarea, amânarea, tergiversarea, derobarea lezeazã—cu toate cã, la început, ispitesc. Deasemeni, dau deprinderi, creazã relee, deprinderi, suportul biologic.
Prezentul—şi simţul prezentului. Paseismul. Prevalarea. Ancuţa, sezon, vreme& streaşina. Prezentul. O spun şi creştinii—trãieşte în prezent—conştient, dar racordat. Deprinderea de a fi aerian.

Capitalul meu e ceea ce pot încã face, schimbând subtil—un capital de activitate, nu de delãsare, apatie, lene, defetism şi descurajare. Rãdãcina. Conştientizarea rãdãcinii ascunse, mute, abcesul.

Tonicitatea nu presupune crisparea, rigiditatea psihotice, falsul recurs, încredinţarea greşitã, reificarea. Dubluri.
E nevoie, da, de tonus, însã fiziologic, nesuplinibil prin rigiditatea, crisparea, împietrirea psihotice. Crisparea imitã tonicitatea—fiind cel m. m. rãu al ei, dublul.

Devenit blog despre sapiditatea existenţei, rãmâne un blog de psihologie. Scrisul. Siglã.

Insultat de debili, de sluţi.

Recunoaşterea simptomelor psihotice—chiar dacã, la alţii, în forme mai moderate.

Dum. dim., Bach (Gould), 24’, dupã care ; vlãguirea, extenuarea—sau deraierea. Acorduri mozartiene. Echilibru ghicit. Instrumente. Întrebuinţãri raţionale, nepotrivnice. Panoplia psihoticã. C. G., aluzia.

Adulterul înseamnã erotismul pur, despovãrat de familism, erotismul pentru cei care nu—şi doresc familie.
Luni, de la 10 ¾ seara—cafele.
Luni—am mâncat un melc cu caşcaval, melci cu nucã, pui prãjit, mazãre, cornuleţe cu dulceaţã (200 gr.), zacuscã iute, am bãut bere, apoi icetea.
Gustãrile& cornuleţe, icetea& becuri& cafele& zacuscã.
Luni, patru drumuri—salariu, gustãri, mâncare—gustarea, icetea—cafele, blugii—zacuscã (vrând rulouri).
Femeile le ai, când ajungi sã le vrei nu cu ardoarea sufletului, cu care ele n—au ce face, ci a instinctului. Abia atunci îţi aparţin, ţi se dau.
De la 12 dim., al doilea rând de cafele.
Decolteul, luni, sânii& hainele& mirosul. Mihaela. ‘Oglinda …’, termenii, semnificaţie, criticã.

Mecanismul temutei inflamaţii a prepuţului se poate sã fi fost traumatismul, sau simpla expunere—ca o pleoapã rãfrântã, expusã. Prin traumatism, sau prin expunere.
Ieri, chipul copilei, cu linii rafinate, pure, luminos, coada blondã, lungã, unduioasã, mersul elastic.
Marţi seara—al patrulea rând de scheciuri (‘Cheia’& Anna& Michella, etc., Claudia, dosuri& pornografia). Copila cu bluza verde (‘087’). Nu altceva vor Alina D., C. G., C. P., Manuela, R., etc.. Nu altfel de lucruri. Aceleaşi plãceri.
Cicatricile, şi doamnele care vor şti ce sã dea.
Gestul adultei. Nurliile brune, luni. Pozitivitatea. 25 de femei. Atingerea nurliei domoale. Ritm. Pulberea.

Vin.—cafeaua rãcitã, bãutã prea repede.
Am descoperit, chiar un pic surprins, cã blonda de ieri, şi gândul de a o avea, mã excitã foarte mult, gândul de a fi a mea.




În viaţã, comportamentele religioase sunt, de regulã, expresia a altceva, mai profund, a unor pulsiuni, tendinţe şi mişcãri subconştiente—sunt travestiri ale realului fiinţei, în comportamentele religioase fiinţa e mişcatã, în secret, de altceva, de alte resorturi, de motivaţii ascunse ei înseşi, subconştiente. În comportamentele religioase, fiinţa nu îşi coincide, e travestitã, poartã o mascã, pulsiunile ei reale sunt indirect exprimate. Religiosul nu exprimã fiinţa în mod direct. În religie, omul nu suprimã, ci travesteşte impulsuri îndeobşte neconsiderate ca fiind religioase. Prin îndemnuri religioase şi poveţe se traduc patimi obişnuite.

Întâlnirea enunţului nu înseamnã şi întâlnirea gândului.

Iisus le promite ucenicilor cã vor avea un subconştient curat şi prompt—curãţirea subconştientului, cu vlaga minţii, şi iscusinţã în rãspunsuri—subconştientul le va dicta bine, îi va servi.

Ca Verne la Gracq—ca Dna. Ch. la londonezã—efectul—PF.

Citarea lui Bultmann de cãtre un Papã nu e ostentativã, dar e conştientã; Papa nu încerca sã epateze, citându—l pe Bultmann, însã e semnificativ cã îl citeazã despre Iisus, aşadar ca biblist, acceptându—i, şi girându—i, exegeza. Turma conservatorilor se preface cã nu s—a—ntâmplat, omite sã discute faptul—un Papã, citându—l pe Bultmann, în scrieri publicate în timpul pontificatului, ca Papã—şi citând exegezã, nu altceva. Nu e ceva ostentativ, dar nici ceva inconştient, anodin, sau lipsit de semnificaţie.
Numai tãcerea conservatorilor, a turmei, e grãitoare.

În ceauşism, Verne se publica spre sfârşitul toamnei, ca sã coincidã cu sezonul cadourilor pentru copii—erau apariţii de toamnã.

Muzica pe care le—aş oferi—o iubitelor mele—trupele enumerate ieri (luni)& genuri întregi& zZz, etc..
Bani refuzaţi& rãstãlmãcirea, bont, aerian, vremea. Timpul& muzica& galanteria.

Adesea, nu ştim, de fapt, ce anume sã îi recomandãm cuiva sã modifice; îi cerem sã schimbe o apreciere, ca şi cum ar fi o rufã, nu un rezultat al gândirii. Nu ştim, de fapt, ce anume trebuie modificat, care e resortul general, ascuns, deocamdatã neaccesat, şi care, odatã schimbat, va antrena natural modificãrile pe care, din stângãcie, le pretindem noi altuia. O parte din aprecierea aceea falsã e întemeiatã, eroarea pivoteazã în jurul ei, aceea e balamaua. Nu gândul trebuie schimbat, ci dincoacele. Existã adevãr în eroarea aceea care nouã ni se pare manifestã, adevãr rãzleţ de care se agaţã greşeala. Nu poate fi îndreptatã ca atare, altceva trebuie reformulat, dres. Îndrumãrii curente îi scapã aceste lucruri, şi rãmâne moralizare—de ex., religia ca moralism, ‘binele nostru’, postulatele, aprioricul, superioritãţile imaginare, pe care nici nu ne trece prin minte sã le punem în cauzã—ci se strecoarã.
Nu partea de adevãr, valabilul, impersonalul ne displac, ci înverşunarea, pornirea. Dar nu conştientizãm nici noi ceea ce gândim, simţirea cognitivã avutã.

Voi menţiona muzica scriind despre altceva, aşa îşi va avea locul, în scrieri despre altceva. Cafele, azi, orã—nivel, atenuare& 7’. Cârnaţi& beţivul, vremea, contrastul.

Falsa conştiinţã, livrescã şi mimeticã, a intelectualilor, conştienţa de—a gata.

Gândirea nu e un termen, ci o relaţie între termeni—şi abilitatea de a relaţiona termeni. Termenul, în izolare, înseamnã subjugare—şi adinamie, gândirea e tãrâmul libertãţii.

A cunoaşte pasiunea, iubirea, intensitatea—plãcerea—gestul încredinţãrii reciproce—dezîngrãdirea—stirpea vrutã, semenii, firea—pasiunea menţionatã—evreul& mediocritatea—dansul, cãlãtorii, relaţionarea, împãrţirea. Renghiuri. Imprecizie. Cedãri. Resortul. Cârpãceala. Haosul.

Ce ar avea de spus religiologii despre oamenii în care religia e indistinctã de superstiţie, de gândirea magicã, de recursul la acţiuni iluzorii. Fapt e cã majoritatea oamenilor sunt nu religioşi, ci superstiţioşi, înclinaţi cãtre magie şi nãdejdi iraţionale—ce au de spus religiologii despre asta. Religiologii discutã religia ca şi cum ar fi fenomenul spiritual observabil la câţiva universitari, etc.—când, de fapt, religiosul ubicuu e mai degrabã magicul ubicuu, superstiţia ubicuã. Religiologii au o înţelegere de cabinet, abstractã, o reprezentare falsã, neempiricã, teoreticã, infirmatã imediat de experienţã.
Alţii recurg la clişeul sãtencei bãtrâne—Dinescu, Paleologu se amãgesc cu ‘credinţa sãtencei vârstnice’.
Eu cred cã superstiţia, iluzia sunt ubicue—nu religia.

Diferenţa dintre roman şi simpla naraţiune linearã, care şi ea poate avea o lume, etc., e cã romanul e un obiect, o configuraţie, un giuvaier. E analizabil în aceşti termeni. Înseamnã procedee compoziţionale, conştientizate sau nu, interesul sãu trecând dincolo de povestire.

Ideea de a putea discuta despre o carte cu alţi iubitori ai ei—ca raliere.

Conţinutul propriu al gândirii desferecate sunt nu termeni, ci operaţii—situarea la nivelul echilibrelor, cumpãtul—de ex., echilibrarea lecturilor, alternarea, etc..

C. G., C. P.—mã excitã mai ales ideea de a le sãruta—asta, oralul, şi gestul de a le atinge acolo.

Absurditatea mutã a blocajului, îndârjirea, crisparea, refuzul muţesc.

Târârea şi discreţia.

Semnele& loc. Menţionarea donjuanului. Cursul.

Gândul echilibrãrii lecturilor. Simpatia, simbolul. ≠, ed.. Cetitori. JG. Deprinderi. 3 vols.& mişcarea, viu, suscitarea interesului, apatie. Mihaela. Florina. Laura. Rev. fr.. Elena, franceza. C. G., luni.

Anna Galiena




Dum., pe la 4 ¾ dim., pe când citeam ‘Fulcanelli’, şi mai aveam ceva mai mult de 50 de pag., cineva mi—a bãtut la uşã, apoi a deşurubat siguranţa de la tabloul de pe hol, din culoarul de trecere dintre scãri, de unde se poate dispãrea uşor.
La repornirea computerului, am nimerit peste nişte imagini cu Dna. Galiena dezbrãcatã; apoi am continuat sã îl citesc pe Mariani—încã 25 de pag., pânã dupã 6 ½ dim., şi m—am gândit la Florina, mi—am amintit—o pe Florina—şi ceea ce poate cã fusese indicaţia subtilã a Iulianei M..
Şi abia dim. m—am gândit cã, la urma urmelor, Mariani a publicat un manual despre scrierea thrillerurilor, aşadar e interesat de artisticitatea, sau cel puţin de mãiestria necesarã.

Pe Dna. Galiena am vãzut—o în mult mai puţine filme decât mi—aş fi dorit; am început sã mã interesez de ea ca actriţã a lui Brass, dar filmul respectiv e dezamãgitor şi tern, romanţios şi şubred.
În secvenţa de iubire conjugalã din ‘Senso’, Anna intenţioneazã sã rãmânã impasibilã, dar cedeazã, se dãruieşte—ca sã revinã, în final, la grimasã—grimasa conjugalã. Anna e dezbrãcatã în scena cu amantul ei hitlerist, în aceea din cabina de plajã, apoi în apã, şi în întâlnirea cu soţul ei, menţionatã.



Cred cã Britpop—ul e mai bine înţeles drept grunge—ul insularilor, decât ca anti—grunge; e termenul unui dialog, nu rãspunsul polemic—Britpop—ul, începând cu Suede, nu contrazice grunge—ul, ci îi dã modulaţia europeanã. În câteva privinţe, etosul e identic.
Nu ştiu dacã Noelrock—ul chiar era mai provincial decât grunge—ul, fapt e cã majoritatea exponenţilor nu s—au impus internaţional în aceeaşi mãsurã—într—un anumit sens, au şi rãmas un stil subliniat naţional, aşa cum o vroiau. Nu au coincis cu imaginea principalã a rock—ului. Diferenţa poate proveni şi din aceea cã provincialismul americanilor e neconştientizat.



În febr., am suplimentat bibl. cu alte 7 (luni)& 6 (mi.)& 5 (dum.)& 15 (marţi)& 20 (mi.)―›50 de cãrţi—echivalentul consumului în ½ de an.
La început de martie, cinci cãrţi—Doinaş (antologia), ‘Ceapaev’, filozofia fizicii, Cristea, Gaidar.
Ceapaev e, cred, un erou revoluţionar, nu un stahanovist.

Sb.—şase cãrţi—englezul, rusul, Brecht, fizicianul, romanistul teuton, romanul.

Rãpide ochire asupra metalului simfonic, de inspiraţie pretins goticã, etc.





L. Coil fac rock de divertisment, de recuzitã, şi mã întreb cât din rock—ul acesta face o impresie cu adevãrat goticã—numai Haggard, din ceea ce cunosc eu, fiindcã restul sunt gotici pe potriva benzilor desenate, şi a cinemaului de duzinã, e ceva destul de dezamãgitor qua trãire goticã. Eu am descoperit muzica aceasta din interes pentru Candlemass (aşadar, pentru doom) şi pentru death.
The Gathering sunt destul de înrudiţi cu L. Coil—gotic pentru Eurovision. Tot ceea ce pot ei face e sã—ntruneascã o recuzitã caracteristicã. Stream of Passion se înscriu în aceeaşi tendinţã kitsch —muzicã de divertisment, de care nu am cu adevãrat nevoie pentru viaţa mea afectivã—rock de inspiraţie prerafaelitã, cu sopranã—romanţios, idealizant şi ipocrit—eu îi plac pe unii, fiindcã au şi cântece interesante de oferit. Dar nu corespund unor tendinţe profunde ale mele—nu avem sensibilitãţi înrudite.
Coil sunt mai buni decât Stream …, în linii mari, e pop rock, Sonata A. ajung sã semene, câteodatã, cu Queen (‘Swan’ e o pastişã Queen, destul de glamouroasã)—Sirenia înseamnã, la fel, pop cu sugestii rock, destul de languros, pop inspirat de cãtre rock—totul e recuzitã, butaforie, aparenţã, antipodul esenţialitãţii neconcesive—afectare—ceva foarte lipsit de temperament, de francheţe—Sirenia au şi cântece cu accente death, e Orff plus death—Ayreon sunt şi ei destul de inexpresivi—mai puţin interesanţi decât se spune—în general, numai gotic convenit, buf sau romanţios, afectat.
În privinţa genealogiilor, interviurile, revendicãrile muzicienilor sunt orientative, nu decisive—interesante, dar dispensabile.


Mi. seara, am scris ceva despre metal—ul simfonic, gotic, etc..



Eseistul nu e un cronicar literar, meseria lui e sã scrie despre literaturã recititã.
Existã trei modalitãţi de a discuta literaturã—analizând, discutând structura obiectivã—fãcând psihologie—şi fãcând cronicã. Nu enumãr şi surogatele criticii—liste, calificative sumare, etc., aruncarea cu aprecieri sumare, inutilizabile, etc..
Pe de altã parte, o carte nu e un flacon cu substanţã, nu e o fiolã, ci un întreg organic, dar mixt—adicã, de fapt, cu caracterele organicului, viului, şi ale mintalului; un cuvânt nu o poate rezuma, nici un enunţ linear, abrupt. Numitorul comun al unei secvenţe de experienţe şi trãiri poate rezuma rãspunsul, la un moment dat, al cititorului—e altceva, e psihologie, autoanalizã, nu esteticã. Estetica are alt principiu.
Unii se pronunţã de parcã o vorbã ar putea spune totul, sau esenţialul, despre o carte—ceea ce nu e niciodatã cazul, de aceea nu cred într—o criticã decisã sã culmineze într—o formulã sinteticã.

Derrida& Bataille.



Devo cântã un disco atât abstract, destul de astringent, de posac, de neîmbietor, de o facturã aridã—muzicã aridã, anostã—cât şi neinspirat—sugereazã mai degrabã crispare, spasme aleatorii, decât dinamism. Cel puţin aceasta e o primã impresie.
Devo are întrucâtva timbrul unor cântece ale lui Bowie.
‘Mongoloid’ e un cântec bun, antrenant—cinci cântece ascultate mi. dim., de la 8, înaintea cafelei—aşadar, şi de aceastã datã, ieri vorbise oboseala, scâlcierea, dezlânarea, risipa, semitonul apatiei, demoralizarea, delãsarea. Mi. dim., cu totul altceva decât gândisem ieri.
Dupã Devo, S. Minds, La Roux, Hockey. La Roux au un disco mai spectral. Un disco glacial; La Roux sunt mai glaciali ca Devo, Hockey aduc o cordialitate îmbietoare, de o nuanţã pop convivialã.

marți, 26 martie 2013





Aiurând, mai mult sau mai puţin, cu minţile lichefiate de teroare, am amintit Deniile Prohodului, nevrednicia cetãţenilor Ierusalimului, linşajul, pe Maxim şi Teodor, pe mãrturisitori, chiar pe Arsenie şi cultul sãu—eram otrãvit de urã—dreapta trãire—gândul cã am sã cad şi am sã ajung ca ei—spuneţi Filioque cu mine, şi poate n—o sã mai fiţi un neam de slugi—
Temperamental, sunt mai aproape, presupun, de Marx, decât de Simmel—mai degrabã un coleric, tãios, contondent, abrupt—deloc bont …--
Evenimentul vieţii mele e privarea—trebuie sã fi fost, de la bun început, privarea, lipsa, absenţa—evenimentul absenţei, descurajarea, amarul, pustiul—
Cu sentimentul unei ascensiuni.

Ştiu cã fãgãduinţele Lui Dumnezeu nu sunt ale unei fiinţe, ci ale unui mod de existenţã. Restul chiar e idolatrie—şi fantasmã.
Experienţa e dantescã, deoarece cuprinde deopotrivã vârful şi mocirla.

Pentru omul spiritual, disensiunile cultelor creştine sunt ceva extrinsec, o chestiune extrinsecã, lipsitã de vreun interes imediat sau existenţial—ţin de necuprinsul istoriei, şi de stilistica civilizaţiilor.




E interesant cã rezervorul de ticãloşie al unei societãţi sunt, în general, tinerii, a cãror capacitate de oligofrenism pare nelimitatã.
Zilele acestea am întâlnit şi ieşeni neamuzaţi.
Avea dreptate Pãr. Stãniloae—aşa cum a avut dreptate întotdeauna—românii sunt un neam ales, pâinea Lui Dumnezeu.
Calea Crucii e aceeaşi în toate vremurile, în toate oraşele—şi Iaşul îşi are ‘femeile Ierusalimului’—Iadul şi bolta înstelatã.
Originea urii, rãutãţii şi cruzimii e pretutindeni frustrarea, strepezirea, în conjuncţie cu lipsa de culturã spiritualã (cultivarea umanului).




Murdãria descurajantã a existenţei—lumea de adulteruri prozaice, dezmãţ, etc.. Libertinaj posomorât şi anost. Eu aparţin comunitãţii abstinenţilor sexual, celei a cititorilor ‘Manuscrisului lui Fulcanelli’, celei a consumatorilor de cafea, şi celei a ascultãtorilor W.A.S.P.. E şi un univers al privãrii. E un an de când avusesem gândul aleii, al sapienţialitãţii, al meridionalului. Dar şi al tiparului, minţii, irosirii.

Mi. de—abia am putut fi treaz cam şapte ore, iar ca prânz am mâncat patiserie—doi melci cu caşcaval, doi hotdogs, un extra cu brânzã, un covricheese (nenecesar).



Existã mai multe posibilitãţi de a analiza policierurile—ca naraţiuni—ca mistere—ca lume—ca romane; paradoxal nu e cã londoneza discutã policierurile pentru lumea înfãţişatã—ci cã discutã lumea naraţiunilor Dnei. Ch., împotriva cvasiconsensului existent în privinţa naturii schematice, neconvingãtoare artistic, a lumii policierurilor Vârstei de Aur, a cãror mizã era alta. E, din nou, dihotomia dintre tradiţia lui Poe, şi aceea a lui Balzac. Londoneza crede cã personajele policierurilor, lumea acestora, sunt importante, semnificative, pot face obiectul analizei, nu sunt simple convenţii. Sunt termeni cu care eu nu sunt obişnuit, având deprinderea de a privi lumea umanã a policierurilor clasice drept convenţii necesare.
Aşadar, surprinde deprinderea londonezei de a analiza policierurile Vârstei de Aur în termenii personajelor. Ceea ce dezminte ideea de—a gata despre natura integral logicã a romanelor despre care vorbim. Evreul argentinian, de ex.—dar, probabil, şi Barbu—aşa le înţelegeau: ca pe demonstraţii de virtuozitate logicã, de raţionament—nu drept schiţe de literaturã verosimilã din punctul de vedere al realismului tradiţional, sau curent.
Paradoxalã e alegerea policierurilor Dnei. Ch. pentru a le analiza în termeni de lume şi personaje, ideea cã prezintã interes pentru analizã, cã pot interesa ca lume; e puţin deconcertant, nu e un instrumentar critic cu a cãrui întrebuinţare sã fi fost obişnuiţi, dar exersarea e interesantã şi convingãtoare, net superioarã evaluãrilor sumare, grãbite, cronicii zorite. În acest mod, londoneza, care a şi recunoscut cã nu e cititoarea lui Poe, discutã policierurile—inclusiv pe ale Dnei. Ch.—în perspectiva realismului asumat—şi cere realism. Aceasta e originalitatea recenziilor londonezei (fiindcã sunt, într—adevãr, mai mult recenzii, decât analize, ca discutarea de structuri literare obiective).

Apucãtura cunoscãtorilor (americanul anglofil, australianul) e de a transforma reformularea raţionalã a ierarhiei, în inversarea ei; exagereazã. În loc sã reaşeze, inverseazã; nimic din ceea ce e celebru, nu e pe nedrept ştiut. Poate sã nu justifice gradul, dar nu notorietatea însãşi. Asta le scapã celor fanatizaţi—mecanismul celebritãţii. Ceva poate fi nedrept de celebru, dar nu poate fi celebru în mod nejustificat.



‘Lolita’ nu e un roman despre Lolita, ci despre Humbert, e portretul naratorului, nu al copilei. ‘Lolita’ nu e despre Lolita, nici despre iubirea naratorului pentru Lolita. Copila e schiţatã numai în cele mai generice trãsãturi. Nu e un personaj ‘realizat’, tridimensional—probabil, prin hotãrârea romancierului—şi nu e nici spaţiul unei fantasme, locul geometric al dorinţei.
‘Lolita’ nu e despre copilã aşa cum o vede Humbert—ci despre el însuşi, e portretul lui Humbert.

O însemnare despre ‘Cheia’ lui Brass




Forţa eroticã a imaginii Teresei urinând. Teresa, privitã, în timp ce urineazã, de soţul şi de ginerele ei. Teresa, şoptind numele ginerelui ei, mãrturisind. Teresa, dezgolitã de soţ în faţa şi ginerelui—şi arãtatã, în imagini. Teresa, înştiinţatã de soţul ei, în timpul primei împreunãri din film—şi întrebatã.
Prin urmare, am vrut sã remarc forţa vizualã a momentului iniţial—Teresa urinând—şi sã marchez şase momente—faptul cã Teresa e vãzutã urinând de ambii bãrbaţi—şoapta ei inconştientã—dezgolirea, de cãtre soţ, a dosului—înmânarea imaginilor—menţionarea ginerelui, ca martor al momentului intim—şi întrebarea, lãsatã de soţie fãrã rãspuns explicit.

Soţul Teresei e cel care o dezgoleşte, şi o aratã goalã ginerelui lor. Ea e vãzutã, în timp ce urineazã, de cãtre ambii, şi şopteşte, inconştientã, numele ginerelui, soţul ei îi spune cã ginerele lor a vãzut—o pe vine; de comparat cu romanul japonez.



Parcurgând memoriile victorianului—copila din parc (16 ani), sãrutul primit—şatena Hetty—slujitoarea nurlie.

Eseu despre muzica anotimpurilor





Eseu despre muzica anotimpurilor



Despre varã au cântat Hüsker Dü (‘Celebrated Summer’), Yo La Tengo (‘The Summer’), Celtic Frost (‘Eternal Summer’), Bauhaus (‘Endless Summer …’), Modest Mouse (‘Summer’), Type O Negative (‘Summer Breeze’), Jane’s Addiction (‘Summertime Rolls’—cântec cãtre care m—a îndrumat eseul similar al evreului canadez, despre muzica de sezon), The Ataris (‘The Boys of Summer’), Unwound (‘Summer Freeze’), Coltrane (‘Summertime’), Peterson (‘Summertime’), Eyeless in Gaza (‘Summer Salt’), Billy Idol (‘Hot in the City’), Jason Donovan (‘Sealed …’), Uriah Heep (‘July Morning’), Soul Asylum (‘Summer of Drugs’).
Despre iarnã, Saint Etienne (‘Teenage Winter’), Yazoo (‘Winter Kills’), Midlake (‘Winter Dies’), The Crüxshadows (‘Winter Born’), Darkthrone (‘The Pagan Winter’), Tori Amos (‘Winter’), Urgehal (‘Dead Cold December’), Unwound (‘December’), Emiliana Torrini (‘Snow’), M. D. Bride (‘A Cruel Taste of Winter’).
Despre primãvarã, Midlake (‘We Gathered in Spring’), The Jesus and Mary Chain (‘April Skies’), Delain (‘April Rain’).
Despre toamnã, Cathedral (‘Autumn Twilight’).

La redactarea repertoarului, nu am trişat folosind erudiţie de—a gata, la îndemânã (motoare de site, etc.). Am cãutat în muzica pe care o am şi o ascult în mod curent.

S—ar putea încerca lucruri similare pentru ploaie, etc., momente ale zilei, munţi, cântece despre iubire.

Dimensiunea eroticã a socialului, dimensiunea socialã a eroticului





Dimensiunea eroticã a socialului, dimensiunea socialã a eroticului



Un articol poate fi gestionat de echilibre savante, compoziţia lui e un joc savant de dicibil şi de ceea ce e omis fiindcã nu sunã bine, expresie a instinctului uman pentru armonii superioare, mai pure. Dimensiunea eroticã a socialului e gestionatã de dorinţã şi de cutume—nu atât îngrãditã, cât modelatã. Interacţiunile umane guvernate de erotic sunt



Creştinismul nu recomandã banalitatea, dar recomandã obişnuitul—o spun rãsãritenii: Hopko, Teofil, care prin obişnuit nu înţeleg standardizarea silnicã, şabloanele, stâlcirea, ci normele curente, lepãdarea extravaganţei şi a originalitãţii gãunoase, piezişe. Cuvântul creştinismului e: nici standardizarea posomorâtã, banalul împovãrãtor—nici vanitatea, zãdãrnicia extravaganţei obtuze. Binele e dincolo de acestea amândouã, întrucât ambele îl pot pierde pe om, sau rãtãci. Obişnuitul e un principiu superior, de raţionalitate şi de conformare raţionalã, nu de conformism. Deprinderea obişnuitului trebuie sã izbãveascã sufletul de haos, de neorânduialã.
Obişnuitul creştinismului e contrariul haosului, al haosului sterp. Recomandarea obişnuitului înseamnã cã haosul e sterp şi lipsit de sens, iraţional—uneori, insidios iraţional. Despre asta vorbesc Hopko şi alţii. Obişnuitul duce dincolo de banalitate.
Originalitatea cu orice preţ e o formã de sfruntare, şi de obtuzitate—pledeazã nu numai împotriva caracterului, ci şi a inteligenţei. Racile pe care le are, desigur, şi conformismul bont, posac.



‘Trupul pe care Iisus l—a luat şi pentru care a murit …’, scria Bergoglio.




Învãţãtura moralã a Bibliei nu e un cod de legi care sã trebuiascã transpuse, aplicate, în Biblie juridicul e numai simbolul, exteriorul—crusta juridicã e simbolul, nu norma. Mântuirea nu se face prin legi. Tendinţa Bibliei e sã dezrãdãcineze juridicul, legea. Legea e surogatul mântuirii, simbolul. Nu ca treaptã, ci ca simbolizare stângace—chiar improprie, v. anti—legalismul Lui Iisus şi Pavel, care împlinesc Legea desfiinţând—o; Iisus vrea sã spunã cã lucrarea Lui e, dupã sens, o perfectare, o desãvârşire, nu o desfiinţare. Dar Ap. Pavel merge, în cuvinte, mai departe—Legea nu e numai insuficientã, ci nocivã. Nu doar cã nu mântuieşte—ci surpã, osândeşte, condamnã—face tocmai ceea ce Iisus a contraindicat. Ca atare, la Sf. Pavel nu e vorba de o dialecticã, ci de punerea în cauzã a legalismului—ca termen la care legea duce inevitabil. Legea propovãduitã de Ap. Pavel e, în schimb, caritatea. Caritatea nu deformeazã, şi e, prin natura ei, nedistorsionabilã. Caritatea e izvor de viaţã.
Iisus a interzis sã judeci, în accepţia de a condamna; Legea asta face.



Nu ştiu de ce, discutând eficienţa preoţilor cãsãtoriţi, Bergoglio exemplificã numai cu creştinismele apostolice de origine bizantinã, şi nu şi cu protestanţii. Chiar neconsiderându—i preoţi pe clericii protestanţi, poate sã sublinieze activitatea lor eficientã ca oameni ai Bisericii.
Cu meditaţiile, reflecţiile, provocãrile publicate, Bergoglio înseamnã o intelectualitate ca aceea a lui Paul al VI—lea, nici mãcar a lui Ioan Paul I şi Ioan al XXIII, ca sã nu amintim intelectualitatea remarcabilã a cinci dintre papii ultimului veac—Benedict XV, Pius XI, Pius XII, Ioan Paul II, Benedict XVI.
Bergoglio înseamnã o figurã simpaticã, relativ anostã, banalã, prozaicã, lipsitã de anvergurã. Omul în sine nu e cine ştie ce, mai degrabã atributele lui sunt simbolice—latino—american şi iezuit. Bilanţul episcopatului sãu pare destul de banal, de neimpresionant.
Freeman a subliniat deja înrudirea între iezuit şi Paul al VI—lea, dar e vorba în primul rând de alura intelectualã a celor doi—nu foarte cosmopolitã, sau originalã—ambii, preoţi mãrginiţi.
Însã trebuie sã—mi spun gândul pânã la capãt—îmi plac preoţii occidentali mãrginiţi. I—am cunoscut, i—am întâlnit şi în epura realismului catolicilor apuseni, îmi sunt ştiuţi. Nu mã dezic de ei.




Şapte cântece—douã Queensrÿche, trei Pentagram, douã Uriah Heep.

(Sã mã interesez de Pentagram am ajuns citind despre doom, ai cãrui pionieri sunt.)

Sb.—douãzeci şi şapte de cântece—opt Uriah Heep, şapte Yes, trei Queensrÿche, douã Smokie, patru Frank Zappa, şi câte un Nazareth, Roy Orbison, Zamfir.




Horguelin posteazã imagini, numai cã sunt imagini care nu spun nimic, lipsite de interes. Nu faptul de a posta imagini îmi displace, dar acela cã sunt lipsite de interes.

De ieri, vin., am o ed. ĕ a întregului jurnal al victorianului Walter. Citesc de la sf. cap. 5.XI—oala. Doamna necunoscutã.

De la Ap. Pavel la Pãrinţii neptici, atâta din marea teologie e una contextualã. Teologia cuprinsã în scrisori—în scrisorile Apostolilor, ale Pãrinţilor, ale asceţilor—e una contextualã, se referã la circumstanţe specifice. Universalitatea nu e echivalentã cu abstractul. O teologie nu e neuniversalã, fiindcã e neabstractã. Lipsa abstractului nu implicã un deficit de universalitate. Anticilor le plãcea sã editeze scrisorile. Credeau în universalitatea celor scrise în epistole.

Eu sunt educat cu ideea continentalã de fantastic—de aceea ezit sã etichetez ca atare fabulosul anglo—saxonilor.

Paleta ed.—cinci policieruri, douã thrilleruri, patru romane de anticipaţie, trei fantastice, capodopera italianã, douã vols. de filozofie, ‘Descartes’, ‘Voltaire’, vol. americanului. Calibru. Carurã.

Dum. dim., mi—a fãcut bine sã citesc despre patru romancieri—şi interviul unui sihastru occidental.

Catolicul Watson îl contrazice şi corecteazã pe Zizioulas, neşovãind, net.

NM& romanistul neamţ& Schiller& vol. filozofului francez; şi despre Durand—‘Ţapul …’, paralelismul, jungianul, ed., un al patrulea vol. tradus. Istoricul francez& fizicianul. ‘Desenul …’. Argentinianul. Austriacul MF.

Echitatea ei necuratã, perversã—echitatea ei era numai masca necurãţiei inimii, carapacea. Nu era echitate, ci sadism, puterea sadicã a frustratei.

Gândirea, cf. ieri (luni).

Despre dependenţa afectivã.

‘Toate trei’& cafele& degetele.

De circumstanţã.

Gândirea—Bataille& Girard& Caillois& sociologul bãtrâior.

Când dispare agresivitatea, când suprim agresivitatea, nu dispare şi frica de aceea resiţitã—jupuirea, tracasarea, etc.. Nu elimin şi receptivitatea faţã de agresiunile închipuite, rãstãlmãcirea masochistã.

Spinrad& Brunner—cf. ieri (luni).

Citatele, balastul, adâncimea, originalitatea—mintea pãtrunzãtoare a preoţilor Romei, lipsa citatelor, a pedanteriei talmudiste, a prevalãrii de autoritãţi, recursul la raţiune şi experienţã directã —precedentul leonin.

Cum survin rãstãlmãcirile—chiar cele mai patente.

Monahismul înseamnã nu absolutul realizat, pogorât—ci o culturã, cu limitãrile ei, etc..

vineri, 22 martie 2013





Trupele cu discografii rarefiate—Alice in Chains, Tool, The Sisters of Mercy, Jane’s Addiction, Soundgarden au şase albume,

Citind Panihida. Psalmul 90





Citind Panihida. Psalmul 90






M—am gândit mult la semnificaţia Psalmului 90, l—am şi citit adesea în vremuri de teroare, şi cred cã se referã nu la asigurãri magice, iluzorii, ci la virtuţi—‘aspida şi vasiliscul’, molima, frica, sãgeata, spaima din beznã sunt pãcatele, care nu vor putea eroda, distruge, urâţi sufletul. Psalmul acesta spune cã înfrângerea moralã poate proveni numai din capitulare—capitulând, fãcând jocul, omul se dã în puterea acestor stihii. Nu e vorba despre entitãţi, ci despre factori morali care urâţesc umanul. ‘Ajutorul Celui Preaînalt’ sunt virtuţile, lucrarea lor; despre unele dintre ele, se spune cã sunt teologale—adicã, desemneazã mai mult decât strãdania imperfectã: denumesc transformarea. Psalmul 90 consemneazã, aşadar, câteva rezultate ale experienţei umane imediate. E psalmul ‘Cel ce locuieşte …’.
Mâinile îngerilor sunt virtuţile. Omul nu e înfrânt decât dacã va capitula. Toatã puterea va dispãrea ca prin farmec, dacã sufletul va pactiza cu ‘lumea’, cu necuprinsul patimilor. Psalmul 90 vorbeşte despre haosul patimilor, şi cum sã nu îi cazi pradã.
Virtuţile nu trebuie apãrate cu preţul lor—adicã, nu trebuie apãrate prin mânie, furie, turbare, etc.. Omul e eticul, e întregul virtuţilor lui, prin viaţa acestora. Abdicarea înseamnã abdicarea de la umanitate, de la uman, de la identitate.

Una din antinomiile existenţei e cã, deşi natura caritãţii e socialã, tendinţa virtuţii e socialã, omul virtuos se gãseşte adesea singur împotriva tuturor.



Ultimul playlist din februarie are unsprezece cântece—şapte W.A.S.P., trei Stratovarius, un Alice in Chains.



Iisus trebuie urmat nu numai în deşertul postirii, ci şi la nuntã—şi e bizarã tendinţa creştinilor de a se teme mai mult de nunţi, decât de deşert—înclinaţie exprimatã în fragmentarea, crâmpoţirea reprezentãrii vieţii Lui Iisus. Creştinul nu e chemat sã imite numai un moment, sã ipostazieze, reificând, un moment oarecare—adevãrul vieţii Lui nu e rezumat de vreun moment anume—cu atât mai puţin de cãtre unul preresurecţional. Trebuie ghicitã mişcarea existenţei Lui Iisus. Cantonarea în imitarea unui moment e contrarã spiritului, aratã neînţelegerea întregului, rezumarea la un moment anume.



Recitind un articol despre istoria death—ului, vãd cã ivirea, geneza death—ului sunt considerate ‘Reign …’ al lui Slayer—şi albumul din ’85 al lui Possessed—Death au debutat în ’87 (vorbesc despre albume). Sunt menţionaţi Edge …, Pestilence, Entombed şi Gorefest—şi death’n’roll—ul în ansamblu, iar Huey chiar asociazã impresia de putere, cu groove—ul (‘Soul …’, albumele din ’94 şi ’96).
Nimeni nu e obligat sã îţi silabiseascã.
Relaţia, iluzoriul şi fantomaticul. ’96, adulta jinduitã, fusta. Situarea.

La 2 l. (britanicii menţionaţi, mai\mar.).
Marţi seara—Emperor, nouã cântece—şi Saturnus, printre puţinii danezi remarcaţi în metal—ul extrem.

Laura. Sublinierea. Cetitorii. Imprecizii. Zgurã.
Crispãri, oţãrârea, avocatul.
Resortul. Salariu& 5 z.. Ritm. 7 vols.. Şapte ani. Laura. Laura, cf. ieri. Organicul. Epitetul, vizita blondei. Blonda ştiutã. Mihaela. Plânsã. Florina.

Ca ‘Roşu …’. 3 vols., precizia. Ziarele. Falsificare, trişãri. Parafa. Noul, cf. ieri.

Un atlas de roentgenologie muzicalã





Despre radioactivitate au cântat Kiss (‘Radioactive’), Kraftwerk (‘Radioactivity’), Wu—Tang Clan (‘Radioactive’), Marina & The Diamonds (‘Radioactive’), The Meteors (‘Radioactive Kid’), Nuclear Assault (‘Radiation Sickness’), Kings of Leon (‘Radioactive’).



Wojtyla şi Vaticanul II—generaţia Vaticanului II—au însemnat mai degrabã moderaţie, tonul bonomiei inteligente, decât diplomaţie nesincerã; ceea ce e cel mai rezonabil a coincis cu ceea ce e şi cel mai diplomatic—dar asta nu aratã cã dezechilibrul, fanatismul, bigotismul înseamnã sinceritate religioasã, pe când raţionalitatea, nu. Pe unii îi nemulţumeşte succesul diplomatic al inteligenţei bonome, al moderaţiei, al tonului cumpãtat, nevindicativ. De ce? Fiindcã ei pornesc de la o accepţie caricaturalã, improprie, a socialului. Le scapã semnificaţiile umane profunde.
Dialogul nu înseamnã compromis, iar Vaticanul II a impus inteligenţa dialogului.



La Bataille, erotismul e unul al alienãrii, nu al comuniunii, e un erotism aliena(n)t. Bataille înseamnã erotismul rãstãlmãcit, libertinismul în cheie filozoficã nemţeascã—sadismul de la francezi, dezmãţul, şi peroraţia dezlânatã, de la nemţi. Hegel, Marx şi Nietzsche, la unul care nu mai împerechea erotismul cu filozofia francezã a sc. XVIII, cum fãcuse unul din precursorii lui.
Dar chiar girat filozofic, acest erotism rãmâne maladiv, alterat, impropriu, indigest. Bataille nu analizeazã erotismul majoritar, tendinţa principalã, ci schiţeazã unul alternativ, sadian.

Nici Bataille [1], nici Marcel nu s—au înşelat asupra naturii fundamental nihiliste, chiar absolut nihiliste, necruţãtor nihiliste, a gândirii lui Şestov—în acelaşi sens pledând admiraţia lui Cioran—ca şi verdictul lui Paleologu, nesubjugat de critica filozoficã a rusului. Bataille, Marcel, Paleologu vedeau în Şestov un nihilist, chiar dacã poate neasumat. Fiindcã Şestov ar putea ilustra nihilismul duplicitar, al dublului limbaj, poate chiar mai mefistofelic. La Şestov, nihilismul e temperamental, instinctiv, deci cu atât mai autentic.


NOTE:

[1] Bataille, care era din generaţia lui Ralea, Blaga, C. Petrescu, etc., şi Marcel, congenerul lui Heidegger şi Wittgenstein.

O însemnare despre ‘Regina Margot’




‘Regina Margot’, simbolul literar al romanescului şi al senzualitãţii timpurii—existã regiuni ale experienţei în care personalul, existenţialul, necesarul, şi structurile obiective ale culturii se coreleazã—cunosc şi eu câteva’, ‘Margot’ e unul dintre ele; acest roman mai e menţionat, deşi nu în termeni înrudiţi, sau mãcar similari, de filozoful Chartier (cartezian, comtian, kantian, hegelian şi platonician—într—un cuvânt, raţionalist laic).
‘Margot’ înseamnã binele cel mai timpuriu, însoţirea timpurie cu arta şi cu senzualitatea însufleţitã, osmozã a originalitãţii şi a deja—cutumei.

Ochiul feminin are o autoritate suveranã de cunoaştere în ceea ce priveşte umanul. Iar prin vicisitudinile mundanului, femininul înseamnã cel mai adesea fascinantul irosit în zadar, pierdut.




Recitesc adesea câteva momente predilecte din ‘Viaţa secretã’ a lui Walter, victorianul libertin—c. 2.I (Louise—‘ţãrãncuţa vulgarã’, şi albumul, nasul frecat de clitoris când copila se rãsuceşte pentru a scãpa strânsorii; ‘amestec de ţãrancã şi slujitoare’), c. 1.VIII (cuplul, şase alineate), c. 1.III (slujitoarea, avansurile, erotismul, începutul îndestulãrii), daneza, soţia ameţitã, surprinsã, inspectarea Louisei.