vineri, 29 noiembrie 2013

Eseurile metodologice ale lui Lukács se întemeiază pe ipoteza (aparenta certitudine subiectivă) că la începutul anilor '20 (ai sc. XX) proletariatul apusean încă mai exista.
Evaporarea proletariatului vestic a fost marea eventualitate neprevăzută, întorsătura, renghiul.
Se uită, de către unii (conspiraţionişti) că Engels, Liebknecht, Mehring, Clara Zetkin, Plehanov, Stalin, Labriola, Gramsci (era albanez), Sartre, Althusser, Mao, etc., nu erau evrei.
'Nepomenirea' răului e importantă fiindcă e salutară, nu fiindcă e nobilă; răul suferit poate rătăci mintea umană. Iar 'nepomenirea' înseamnă iertare, nu refulare, ignorare, stâlcire. Răul suferit trebuie înfruntat făţiş, biruit, învins, nu refulat.
De aceea, 'nepomenirea' aceasta a răului suferit, îndurat, mântuieşte, curăţeşte.
Iertarea e o descătuşare, nu o datorie, şi se poate ierta în mod greşit, ranchiunos, formal, static, incomplet, cu frustrare. Crisparea iertării e înveninare. Iertarea are un meşteşug, buna intenţie poate eşua, nu e totul. Se poate ierta de formă, cu neclintirea urii.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Puţinele scrieri politice ale lui Lukács, toate din tinereţe, sunt, deopotrivă, capodopere; scrieri net condiţionate de momentul/ prezentul lor istoric nerepetabil, de contingentul lor—dealtfel, asuumat deschis.
Lukács a lăsat puţine scrieri politice, şi rezistă toate.
Momentul comunismului de partid, aşa cum îl ştiam, aşa cum ne era cunoscut, a trecut de mult, a apus.
Dealtfel, încă din vremea lui Bloch şi Marcuse au existat comunişti fără partid, neînregimentaţi, nereprezentaţi.

Apolitismul Bisericii


Dacă Biserica se recunoaşte incapabilă să analizeze imparţial şi concludent situaţii istorice, prezentul generic global, cu atât mai neavenită e pretenţia ei de a judeca echitabil situaţii morale, individuale, esenţial imponderabile.
Există aici o contradicţie între refuzul de a se implica în viaţa nu de partid, ci publică, şi imixtiunea în aprecierea unor situaţii a căror înţelegere e infinit mai incertă (încercările omului), a căror evaluare e un gest mult mai temerar.
Apolitismul strict al Bisericii ar fi o eroare, iar Biserica Romei nu a comis—o; politicul ei se cheamă 'învăţătura socială'.
North despre 'Internaţionala a Patra'
('38, Paris, troţkism).
Patrologul american recomandă un articol despre uciderea lui Kennedy [1], şi citează câteva versuri ale lui Lou Reed:
"I dreamed I replaced ignorance, stupidity and hate...
I dreamed I wasn't gross or base, a criminal on the take,
And most of all I dreamed I forgot the day John Kennedy died."



NOTE:

[1] 'An essay by David North, placing the Kennedy assassination in historical context. Whether or not one agrees with the author's socialist opinions, the essay is clear-headed, factual, and worth reading. In fact, it would be difficult to find a clearer short description of the historical forces that shaped Kennedy's presidency.'

marți, 19 noiembrie 2013

În ‘Eseu de filozofie concretă’, Marcel aduce în discuţie reflecţia exercitată asupra experienţei celei mai intens trăite, amintindu—i pe Schopenhauer şi Nietzsche, rolul lor.
Peter v. Struve încerca să apere înţelegerea materialistă a istoriei împotriva lui Marx—forţele economice modifică formele legale—cf. Louis B. Boudin, ‘’Sistemul teoretic al lui Karl Marx’—Struve era fiul unui guvernator rus, a fost, succesiv, marxist (era revizionist, moderat), liberal, apoi anti—bolşevic.
A făcut politică pentru Denikin şi Wranghel; era mai în vârstă decât amândoi, fiind din generaţia lui Lenin.
În prefaţa ‘Istoriei …’, vorbind despre ‘teoria lui Marx, aşa cum a înţeles—o el însuşi’, Lukács amintea de ‘ceea ce v. Struve numeşte integritatea estetică a sistemului lui Marx’.

Axile. Monezi. Listări. Mail. Cetitorii …. Carnetul …. Tel.& pixuri& carnetul …. Cererea. Sertare noi. A posta.
Gunoiul. Ambalaje.
Axile.
Mail.
Monezi.
Cetitorii …. Listări. Sertare. Cererea. A posta. Bloggerii. GM. Bloggerii. Cină.
Titlul omis, cusurul.
Prisosul.
Ivirea.
Mai nou mă interesez de ‘Creşterea radicalismului filozofic’, a lui Élie Halévy, congenerul lui Lenin şi Struve.
Cinema. Raidul, azi, la o l.. Vols. de joi. Icetea. Cetitorii. Carnetul …. Articol. Cererea. Ziarele& franciza. Tel.. Cafea. Listări. Mail.
Muzică& popcornul. Ciocolată& câteva linguri de orez& cafea.
1 dim.—5: postări& articol& icetea& listări. Mail. Prezentarea. Listări. Cafeaua& icetea. Carnetul …. Cererea. Mail. Cinema. Ziarele. Carnetul …, dim.& card& tel.& pixul. Articolul.

Monezi, azi. Spontan. ‘ARB’. Seriale. Cererea. Carnetul ….. Articol. Card& pixul. Muzică. Raidul, azi.
Marcel părea să îi recunoască mai multă autenticitate filozofică lui Schopenhauer, decât lui Kierkegaard; mai precis, numai aceea a primului i se părea indubitabilă.
Horguelin a postat despre Marker.
‘Opt’, de Katherine Neville
, e povestea căutării unui legendar set de şah, dar, mai ales, a semnificaţiei ascunse a jocului: thriller cuprinzător, care alternează naraţiuni, una din Manhattanul începutului anilor ’70 în Africa, până în labirintul din Tassili, o alta în Europa sfârşitului de sc. XVIII, plus câteva racursiuri, toate însemnând ocazia aducerii în scenă a unor celebrităţi istorice, mai ales vedetele Revoluţiei franceze, Robespierre, Marat, Talleyrand, David, ţarina Ecaterina, Napoleon şi familia sa, ucigaşa lui Marat, Desmoulins, Dna. de Staël, chiar Wordsworth, deasemeni Carol cel Mare, marionete mânuite fără o iscusinţă deosebită, iar în racursiuri apar Richelieu, Voltaire, Euler, Bach, tapiserie străbătută de însufleţirea unei intrigi oculte.
Unele sunt lucruri care se citesc cu plăcere; autoarea nu dispune de cine ştie ce resurse literare, dar ceva din sentimentul Manhattanului transpare în vinietele satirice.
Nerecomandat conştiinţelor literare exigent, ‘Opt’ i—ar putea interesa pe cei în căutarea subiectelor de ocultism fantasmagoric, şi dispuşi să guste o aventură internaţională.
Romanul e gândit ca un caleidoscop istoric.
Pe la jumătatea romanului, plonjăm în paleoastronautică.
Acest gen de thrilleruri sunt supralicitări ale formulei ‘Şoimului maltez’.
Romanul e de un nivel literar destul de scăzut.

Bolşevicii au onorat amintirea lui Marat, numind astfel un cuirasat.
Mail. Raidul. Listări. Salahorii. Carnetul …. Pixuri& tel.. Cetitorii …. Cererea. Drum. Postări& articol. Mail. Listări. Prezentarea. Cetitorii ….
Mâncare. Vremea& salariu. Cină.
Franţa& ed. ě.
Postări. Articol. Listări. Mail. Cafea. Ungurul evreu& GM. Bloggeri. Biletul de azi. Carnetul& card& tel.& pixuri.

Filozofia lui Karl Jaspers


În prezentarea rezumativă a unei problematici filozofice ample (în cazul de faţă, proprii lui Jaspers), răstălmăcirile, simplificările, abrevierile falsificatoare, înţelegerile de moment greşite, ca şi unele deficienţe de informare, provenite din necesitatea survolării unui teren filozofic variat şi în transformare, a unei tectonici în dinamică, îşi spun cuvântul şi sunt nu numai posibile, ci şi probabile.
Nimic din ceea ce e afirmat astfel nu poate fi valabil referitor la orice; provine dintr—o perspectivă anume, care nu e numai individual în sens ideal, ci şi condiţionată, circumscrisă de moment, dispoziţie, etc., şi are în vedere ceva anume, sesizat sub un anume unghi, într—un moment anume.
Corespondenţa comentariului cu filozofia discutată face ea însăşi obiectul circumspecţiei critice, ca necesară, şi al intuirii inspirate.
Dacă e în natura interpretării să fie discutabilă, şi relativă în mai multe feluri simultan, indiscutabilul său fiind unul contingent, aceasta o dezavantajează doar în perspectiva unui ideal fals de obiectivitate. O interpretare nu e un rezultat ştiinţific.
Exercitarea interpretării e o metodă de dialog, formează pentru dialog, şi o modalitate de însuşire a realismului în dialog: utilitatea e condiţionată de înrudire, şi nu are sens ca ceva absolute, ci numai în relativul existenţei morale, al fiinţării morale, aşa cum e ea trăită, plus renunţarea la pretenţii nerealiste, ca şi însuşirea critică a socraticului ‘a nu ţine să ai dreptate întotdeauna’.
Există un moment al înţelegerii, o formă psihică a acuităţii înţelegerii, a agerimii; chiar spulberate ulterior, ele lasă ceva în urmă. Rămâne slova citeaţă a unei reflecţii asupra ansamblului.
Intenţia mea a fost surprinderea unităţii gândirii lui Karl Jaspers, dar nu prin reducerea diversităţii la un numitor comun.
E bine să pornim de la cuprinzători, nu de la modurile lor. Cei doi cuprinzători sunt sinele şi fiinţa. Experienţa ambilor o fac prin intermediul libertăţii, al cifrurilor, etc.. Modurile trebuie înţelese pornind de la cuprinzători, nu invers.
Despre întâiul cuprinzător, sinele, îmi vorbesc fiinţarea plenară, comunicarea, libertatea. Despre fiinţă îmi vorbesc cifrurile. Ambii cuprinzători sunt incognoscibili.
Sinele, libertatea, Unul, unitatea sunt incomprehensibile. Procesul global, libertatea sunt non—obiectuale.
Karl Jaspers spune că sinele, ca şi cuprinzător, are patru moduri: fiinţarea factică, perceperea realului, instinctul—conştiinţa în genere, intelectul, certitudinea—spiritul, raţiunea, convingerea—existenţa, credinţa.
Jaspers vorbeşte despre raţionamentul lui Descartes, ca şi cum scopul acestuia ar fi să confere senzaţia, asigurarea realului. Operaţiunea lui Descartes e, însă, de natură logică, nu psihică, ţine de alt registru, al certitudinii. Scopul lui Descartes era să ofere un argument logic pentru existenţa realităţii, nu să trateze stările de derealizare ale psihoticilor.
Cotitura decis nekantiană a filozofiei lui Jaspers sunt cifrurile: valifitatea relativă a metafizicilor.
Temeiul distincţiei făcute de Jaspers între modurile fiinţării e discutat ceva mai jos.
O altă idee a lui Jaspers e originea, ceva ce simt ca necesar în iluminarea libertăţii mele, etc..
Am sentimentul întregului lumii, al propriilor resurse nebănuite (de care nu pot dispune după bunul meu plac, ci sunt solicitate în aşa—numitele împrejurări—limită, când ceea ce se iluminează în mine pare să îmi transceandă posibilităţile fiinţării factice), al eului mai adânc, etc., dar nu le pot formula ştiinţific, nici teoretiza; din punct de vedere al intelectului, acestea apar ca aspiraţii (ale gândirii, care încearcă să îşi transceandă limitele), dar adevărata lor natură e de sentimente, ale căror cauze nu pot face şi obiectul cunoaşterii ştiinţifice.
E adevărat că ele nu sunt obiecte de care să se poată dispune, la dispoziţia intelectului (a conştiinţei în genere, a certitudinii), dar transpar, licăresc, sunt iluminabile, etc., exced previzibilul, aşadar omul întreţine cu ele un alt mod de raport cognitiv (pe care Jaspers nu îl recunoaşte ca atare, ci consideră iluminarea ca net distinctă de cunoaştere—aşadar, subiectul uman are un raport iluminator), o altă cunoaştere (‘iluminarea’ acestora), altă relaţionare cunoscătoare. Jaspers, repet, afirmă că nu se poate vorbi propriu—zis de cunoaştere, că iluminarea nu e cunoaştere—ci ceva deasupra ei.
Neputând fi circumscrise de intelect, dominate, survolate, ele nici nu scapă oricărei cunoaşteri, dar sunt accesibile iluminării, etc., şi revin pe de o parte sentimentului, pe de alta, artei cu posibilităţile sale originale. Amintind din nou sentimentul, trebuie arătat că Jaspers a scris împotriva recursului la sentiment, a argumentării prin sentiment, adică a imixtiunii sentimentului în ordinea intelectului şi a raţionării; şi cred că ar fi preferat să vorbească, aici, despre credinţă. Oricum, nu e vorba despre sentimentele din registrul fiinţării factice, ca trăiri parazitare, etc., ci despre ceea ce e propriu—zis resimţit, gustat în situaţiile când se dezvăluie brusc, spontan, posibilităţi nebănuite, şi nemanipulabile, ireductibile la îndemânările, priceperile, etc., de care pot dispune de obicei.
Aşadar, sunt resimţite aceste resurse care scapă previzibilului conştiinţei în genere; de ex., libertatea, comunicarea, acordul fiinţării cu sinele.
Pe de altă parte, ele nici nu rămân cu totul înafara posibilităţilor limbajului, ci pot fi sugerate, iluminate indirect, etc.. Ele nu sunt strict indicibile, ci întrucâtva pot fi indicate.
Ceea ce transpare şi e iluminat nu e un ‘mai mult decât …’ (ca un alt strat obiectual, în spiritul metafizicii clasice), ci e chiar profunzimea, identitatea metafizică a lucrurilor, fiinţărilor, etc.. E resimţit ceva în esenţa lui neobiectual, neconjurabil de către intelect, inabordabil de către conştiinţa în genere, şi care nu poate fi formulat în categorii general—valabile.
Acest set de resurse suplimentare ale umanului nu e o sursă de frustrare a gândirii, ci de reoriginare a fiinţării, şi de accedere la plenarul acesteia.
Aşadar, reflecţia lui Jaspers porneşte de la ceea ce resimt, încearcă să ilumineze ceea ce resimt, şi, din cauza naturii universale a acestui set de experienţe umane—universalitate a formei, conţinuturile variind, şi fiind strict personale—e posibilă o teorie filozofică, un nivel de generalizare, util pentru a orienta iluminarea, scopul mărturisit al acestui mod nou de a face filozofie fiind experienţa spirituală, elevaţia.
Karl Jaspers nu se înşela asupra originalităţii acestui mod de a filozofa, prin modul tratării conţinuturilor oricărei metafizici, şi care îl situează într—o discontinuitate pronunţată atât faţă de metafizicile prekantiene, cât şi de acelea post—kantiene care au ignorat lecţia criticismului. Dar filozofia lui nu rămâne la o absenţă a metafizicului propriu—zis; există un indiciu, ‘cifrurile’, ireductibil la obiectele lumii, există un fel de obiectualizare a metafizicului (numit, atunci când e desemnat în sine, ‘transcendenţă’ sau Dumnezeu).
Jaspers propune mai degrabă o teorie a experienţei filozofice, a filozofării, înţeleasă ca exerciţiu spiritual, ca iluminare a limitelor gândirii şi înţelegerii (la Karl Jaspers, înţelegerea are sensul strict din ştiinţe, ca explicaţie cauzală)—dacă filozofia lui e o etică, în sens larg, e vorba nu despre o etică deontologică, ci a reoriginării fiinţării, a trecerii de la fiinţarea factică, la aceea plenară, autentică, numită şi fiinţarea de sine. În spirit kantian, Jaspers porneşte de la imposibilitatea ontologiei—ca teorie a fiinţei.
Filozofia e în situaţia de a recunoaşte cifrurile ca cifruri, fără a putea lămuri ce anume este cifrat astfel, deoarece acest ‘ce anume’ transcende experienţa şi poate numai să fie postulat de raţiune/ spirit, şi iluminat de credinţă/ existenţă.
Cum e percepută, cum e simţită limita? Cum sunt conştientizate aceste limitări ale gândirii?
Aceste idei (întregul lumii, etc.) sunt conştientizări ale insuficienţei gândirii referitor la ceva. În ele transpare incongruenţa unor tendinţe, aspirăm către mai mult decât putem cunoaşte; ‘obiectul’ lor nu există, deoarece sunt nu numai neobiectuale, dar nici nu corespund unor realităţi existente, sau posibile, ci sunt licărirea limitei, a inadvertenţei absolute a unor pretenţii prezente în tendinţele minţii noastre când credem că putem vorbi despre lume, fiinţare, etc., neobiectualul spre care par să indice cifrurile, etc..
Jaspers nu spune atât că ontologiile sunt îndreptăţite, ci că nu sunt total neîndreptăţite, au un temei în registrul care scapă intelectului şi spre care e deschisă credinţa aşa cum o înţelegea el.
Unitatea aceasta vizată de Karl Jaspers e un principiu impersonal, şi deasemeni inexistent în realitate, neexistând în felul a ceva dat, realizat (iar Jaspers nu spune că existentul ar putea fi altfel decât dat, prezentat); nu e cognoscibilă, dar e iluminabilă.
Subiectul uman al trăirii (deoarece Jaspers se referă mereu la trăiri şi experienţe, nu la domenii ale valorii, cum e harul) e de fiecare dată un psihism, iar acestea sunt determinări şi momente psihice, chiar când comportă şi o altă analiză decât aceea convenţională, în termenii ştiinţelor umane aferente.
Autenticitatea realizată e discontinuă şi spontană, întreruptă, în eterogenitatea fiinţării; în spiritual teoriei lui Jaspers e să spunema că întăiul cuprinzător e fiinţarea pur şi simplu, globală, deopotrivă factică şi autentică.
În interpretarea lui Jaspers, unul din evenimentele decisive ale post—modernităţii filozofice, cotitura faţă de modernitatea ce a mers de la Descartes la Kant (sau de la teologii mistici germani, la Kant), e sublinierea şi discutarea voalărilor, ale neautotransparenţei, ale modurilor în care omul se alienează şi se falsifică. De la Hegel, filozofia discută pervertirile faptului de a fi conştient, voalările.
Vreau să remarc aici câteva trăsături ale utilităţii pentru noi a filozofiei lui Jaspers: interpretarea fără conotaţii defetiste a eşecului ca dat, care e substratul unei realizări şi accederi la plenarul fiinţării; fiinţarea poate face loc plenitudinii, poate fi elevată, nu e cantonată în regimul facticului, poate deveni plenară, comunicarea şi libertatea sunt posibile. Pentru cine e descumpănit de nedesăvârşirea proprie, va găsi la Jaspers prezentarea caracterului deopotrivă inerent, asumabil şi corectabil al acesteia. Corectabil nu în întregime. Dar pe Jaspers îl preocupă mai mult soluţiile, decât dramatizarea verbală a imperfecţiunii umane. De aceea, privirea lui e aţintită către ceea ce se poate face, şi nu există loc pentru deplângerea omenescului nedesăvârşit.
Tot Jaspers mai spune că scepticismul faţă de posibilităţi limitează efectiv posibilul, îl restrânge.
Mie mi—a fost folositor să încerc să regândesc filozofia lui Jaspers, să variez unghiurile, să reformulez, să modific sintaxa, funcţionalizând, testând.
Reflectând la interpretările care i s—au dat filozofiei lui Jaspers, mi—a apărut netă diferenţa de lectură faţă de cea a francezilor, pornind chiar de la cheia afectivă: unde ei vedeau un gânditor în descendenţa lui Kierkegaard, eu găsesc o filozofie de inspiraţie kantiană, preocupată de antinomii, cunoaştere şi experienţă, de limite şi eşecuri, de conjuncţia nealeatorie a experienţei psihice, a empiricului psihic, cu raţionalitatea. Datul ei fundamental, al acestei filozofii moderne, sunt un set de sentimente, la a căror experienţă generică Jaspers crede că se poate face apel: e vorba de ceva resimţit, încercat, simţim în mod direct, avem sentimentul lumii ca întreg, al posibilităţilor interioare de care nu pot dispune ca de ceva dat inerţial, al deschiderii şi al originarului, etc., nu şi noţiunile lor. În cadrul filozofiei lui, Jaspers ar numi mai degrabă ‘idei’ aceste experienţe de natură psihică fundamentale.
E locul să ne întrebăm de ce sunt întemeiate aceste idei. Cifrurile trimit gândul la transcendenţă, libertatea şi comunicarea, la existenţă. Dar tabelul modurilor cuprinzătorului nu e, de fapt, înţeles cel mai bine pornind de la aceste moduri însele. Ele sunt sistematizarea raţională a modalităţilor în care se manifestă cei doi cuprinzători, incognoscibili: sinele şi fiinţa. Abia pornind de aici, modurile îşi află temeiul logic. Trebuie gândit, cu alte cuvinte, nu de la moduri, către cuprinzători, ci de la cuprinzători, către moduri. Toate modurile cuprinzătorilor sunt manifestări—inclusiv transcendenţa, de partea fiinţei, şi existenţa, de partea sinelui, comport manifestări, chiar dacă ele sunt neobiectuale, neconjurabile de către raţiunea în genere: cifrurile, libertatea, comunicarea mă îndrumă către fiinţă şi eu. Altfel, un mod al cuprinzătorului cum e ‘lumea ca întreg’ nici nu are o întemeiere logică: s—ar putea ca întregul acesta să fie numai o tendinţă greşită, o aspiraţie greşită a intelectului meu, aspiraţie de care atâţia se şi lipsesc, în exerciţiul lor intelectual, ştiinţific, etc.. Postulatul acesta nu are o întemeiere necesară. Lumea ca întreg îmi e, însă, dată ca un fel de cifru—cifrul global, corespunzând totalităţii lumii.

1. Existenţa e ceea ce e vizat, iluminat, în actul de a fi conştient de posibilităţi, în conştiinţa deschisă a posibilităţilor. Ca atare, ea nu se substituie fiinţării, nu e treapta superioară a acesteia, ci un alt mod al cuprinzătorului.
Dar există şi o contopire directă a existenţei cu fiinţarea—când fiinţarea factică, ce nu e un dat ineluctabil, devine fiinţare plenară, când libertatea se realizează şi comunicarea are loc, iar Jaspers vorbeşte ca despre aceastea ca fiind nu numai posibile, ideale, ci şi realizate, şi realizabile.
Aşadar, trebuie să concluzionăm că existenţa nu e numai un ideal normativ, ci şi o posibilitate realizabilă, şi realizată, experimentată, şi care transformă, în actul realizării ei, fiinţarea: din factică, în plenară.
Existenţa poate fi privită ca un ideal—dar fiinţarea plenară, care îi corespunde, e o realitate.

2. Jaspers a scris despre nedesăvârşirea asumată, şi inerentă: o întâlnim ca subiect al filozofiei lui. Or, această nedesăvârşire, chiar dacă e contingentă, e şi obştească; Jaspers ne spune că resimţirea ei nu îl aşază pe om înafara umanului obişnuit, deoarece ea e a tuturor. Dacă aflăm nedesăvârşire în fiinţarea noastră, în filozofia lui Jaspers o găsim asumată, declarată, conştientizată, şi drept inerentă—asta, fără afectare, ci cu simplitate (care e una din cheile conduitei literar—filozofice a lui Jaspers).

3. Autorul discută şi chestiunea vieţii filozofice, şi a utilităţii filozofării: cultivarea ideilor despre care am vorbit, ca exerciţiu spiritual, în conştientizarea limitelor, cultivarea elevaţiei filozofice, formă de viaţă, exerciţiu spiritual. Scopul e purificarea fiinţării, care e posibilă, şi cu beneficii nete. Sentimentele, scrie undeva Jaspers, referindu—se la trăirile curente, depind de ceea ce gândim, slujesc gândirea.
Filozofia nu are de vehiculat nişte rezultate valabile în mod general, ci suscită libertatea, trezeşte, eliberează, dă ideea deschiderii. Iar dacă nu face acestea, atunci e numai răstălmăcire a propriei ei funcţii.
Conţinuturile metafizicilor, enunţurile acestora, sunt puse de Jaspers în balanţa teoriei lui despre modurile cuprinzătorului.

4. Două filozofii pot fi comparate, nu şi amalgamate; ele pot fi comparate pentru a fi distinse, ca să subliniem individualitatea fiecăreia, temeiul şi trăsăturile proprii fiecăreia, nu pentru a fi amalgamate. (Uneori, revendicările de genealogii filozofice, adică revendicările genealogice în filozofie, sau oriunde în mişcarea ideilor, fac asta.)
Amalgamate, ele îşi pierd adevărul. De aceea, nu cred în însuşirea filozofiei altcuiva de către un autor (când critica înseamnă negare, nu distingere). Această formă de spoliere e o sursă de confuzii.

5. Filozofia lui Karl Jaspers e elucidarea laturii morale a câtorva conjecturi kantiene (adică, de inspiraţie kantiană: teoria cuprinzătorilor, un apriorism raţional), urmările lor pentru realizarea libertăţii şi practica de zi cu zi; în acest sens, Jaspers e un filozof al fiinţării, al reoriginării fiinţării factice [1], deoarece existenţa denumeşte, la el, altceva (decât în limbajul curent), temeiul ideal.
Libertarea, comunicarea sunt şi ele cifruri, deoarece vorbesc despre sine, despre sinele altfel incognoscibil, ‘cuprinzătorul care sunt’.
Fiinţarea rămâne, ca atare, fiinţare. Ea nu poate fi abolită, însă poate fi reoriginată, eliberată. Ea nu se transformă în altceva, nu devine un alt mod al cuprinzătorului, nu ‘sare’ în alt registru, dar poate fi informată, modelată, reoriginată de către ceea ce Jaspers numeşte existenţă (adică ceea ce e iluminat atunci când ne conştientizăm posibilităţile, necesitatea fiinţei proprii, adică legităţile cărora simţim că le corespundem, şi libertatea).

6. Aşa cum spune Marion, filozofii sunt cei care îi evaluează pe comentatorii lor, nu invers; indecizia deplorată a filozofiei lui Karl Jaspers e, de fapt, nedeterminarea în sens tehnic, corolarul unei morale asumate a libertăţii.
Ca atare, adesea ceea ce îi e reproşat acestei filozofii nu e decât reprezentarea distorsionată, stângace, boantă, a unor caracteristici pozitive. Criticii respectivi remarcă câte ceva, dar neînţelegând despre ce e vorba, şi distorsionând.

7. Despre stilul lui Jaspers s—au spus diverse. Dicţia egală, uniformă, neîntreruptă, deşi utilizând şi dispunând de mijloace literare variate pentru suscitarea experienţelor morale şi general—umane intenţionate, ar putea fi mai corect apreciată, dacă s—ar reaminti ceea ce credea Jaspers despre simplitate. În scrisul său, a găsit o dicţie simplă, neafectată, directă.
Purdea (traducătorul antologiei apărute la noi în anii ’80) are despre stilul lui Jaspers nişte aprecieri foarte discutabile, provenite, probabil, dintr—o inaptitudine funciară, e ceva funciar în stângăcia cu care trunchiază întregul funcţional al scrisului lui Jaspers, fenomenul acestui stil, de parcă interesul ideilor enunţate ar fi distinct de dicţia egală, izolând ‘stilul’ ca pe ceva abstract, etc..

8. În prefaţa lor (la antologia amintită), Ghişe şi Purdea critică ideile lui Jaspers despre mase, îi reproşează elitismul, etc.; dar din antologie nu lipsesc paginile unde Jaspers îşi varsă oful referitor la mase, masificare, condiţia maselor, tocmai de pe poziţiile liberalismului elitist.
Cu alte cuvinte, autorii ediţiei critic, dar antologhează; sau, antologhează ceea ce, în cuvinte, denunţă, şi de care se dezic.
Mărturisesc, însă, că paginile despre mase ale lui Jaspers mi—au fost destul de antipatice, pentru ifosul lor cu şart, şi caducitatea unui tradiţionalism desuet.
Reprezentările lui Jaspers despre mase îşi au desuetudinea lor.
Am mai remarcat că antologia vehiculează denunţarea frontală a teoriilor istoriei de felul aceleia marxiste.

9. Cei care spun despre filozofia lui Karl Jaspers că e ‘nesistematizabilă’ se înşeală chiar asupra naturii actului filozofării.

10. Filozofia libertăţii politice e filozofia drepturilor omului.
Există la Jaspers preocuparea pentru registrul publicului, domeniul public (educaţie, etc.).
Antologia lui Purdea cuprinde mai ales scrieri de filozofia culturii şi metafilozofie, etică şi filozofie politică.

11. Autoanaliza e mai bună decât o pretinsă teorie general a umanului.

În genealogia filozofică a lui Jaspers există Kant şi Nietzsche—ca şi la Simmel, Weber şi Buber.
E interesant de văzut care sunt autorii citaţi sau menţionaţi de Jaspers—Portmann
(zoolog elveţian, gânditor din mediul lui Scheler, Plessner şi Gehlen), A. Weber, Wilhelm Röpke (întemeietorul ordoliberalismului).
Jaspers are în comun cu Marcuse admiraţia faţă de sociologia lui M. Weber.


NOTE:
[1] Aceasta e semnificaţia aversiunii lui Jaspers faţă de ceea ce el denumea ‘mistică’, ieşirea din lume.

La cină, luni, o şaorma (picantă, cu ardei), două felii de pizza, două felii de tartă cu fructe, un L cola, 1 ½ l. icetea, şi o cafea (execrabilă!)—130& 80& 140& 45& 60& 15 mii.
Franţa şi piratarea.
Gogoşi. Şaorma. Gustări. Pizza. Pui. Cantină.
Vremea.
Mail.
Cetitorii.
Drumul.
Monezi.
Ziare& franciza. Tel.. Cafea.
Raidul, azi (la o l.).
Prenumele.
Evreul ungur. GM. Bloggerii. Cină. Rusul alb—gardist. Ed. Ĕ.
Mail. Listări. Prezentarea. Postări: articol, etc..
Ochii azurii, azi, panta.

Lukács şi leninismul



În legătură cu Lukács şi leninismul, leninismul lui Lukács, consecvenţa sa, se pot citi postarea lui Williams despre opinia defavorabilă a lui Lenin despre evreul ungur, postarea lui Rajski despre monografia lui Lukács (acelaşi Rajski are şi alte postări interesante, şi recomandă ‘complexitatea lucrărilor originale ale lui Lenin’—în locul plachetei lui Lukács), articolul lui Lars Lih, ‘Teoria Kautsky—Lenin a revoluţiei globale’, unde citează ‘paradoxul aparent’ al noţiunii de imperialism leniniste (reunirea problemelor politice ale epocii prezente).
Prioritare sunt chiar scrierile lui Lukács—‘Lenin’(1924), ‘Lenin—teoretician al practicii’.
De interes e şi postarea despre ‘Actualitatea Revoluţiei’—care consemnează capitularea—intelectuală, morală, filozofică a lui Lukács, survenită, se pare, către sfârşitul anilor ’20—devenind unealta ‘clasei conducătoare oprimante’ sovietice, portavocea stalinismului, în pofida ifoselor lui de dizidenţă şi saduceism critic. Analiza provine de la ‘Organizaţia Socialistă Internaţională’ neozeelandeză (Aotearoa); postarea insistă că ‘Istorie …’ trebuie luată împreună cu ‘Lenin’, e ceea ce sugera şi Žižek vorbind despre ‘caracterul profund leninist’ al ‘Istoriei …’.
Un oarecare Lopez are o postare despre ‘Alienarea în scrisul timpuriu al lui Marx’, însă e viciată de agramatism şi cârpăceală—ceea ce îmi aminteşte despre imperativul marxist al acriviei. Lopez îşi propune să accentueze ‘umanismul radical al lui Marx’ şi ‘afinitatea fundamental cu gânditori ca’ Lukács.
E interesant că la Marx pare să ajungă să fie vorba despre ‘obiecte’ mai ales în înţelesul de corpuri fizice—mai departe, mărfuri, etc.—şi niciodată despre interacţiunea cu fiinţe inteligente, despre modul cum abia aceasta modelează fundamental umanul. Alienarea e deja prezentă în modelul marxist—lumea ‘obiectelor’, a corpurilor inerte, etc.. Fiinţa pare să trăiască izolată în mijlocul unei lumi de corpuri materiale; e consecinţa răstălmăcirii idealiste a gnoseologiei kantiene, a direcţiei gnoseologice kantiene, construirea lumii, a universului uman, pe canavaua unor pure relaţii de cunoaştere—iar Marx nu pare să schimbe asta. Interacţiunea cu lucrurile pare să rămână, la el, singura fundamentală, piatra unghiulară, interumanul, comunicarea, etc., fiind reduse la ‘relaţiile de producţie’, la economic, politic, înavuţire şi cupiditate. Marx toarnă substanţa economiei (în speţă, a economiei clasice engleze) în mulajul idealismului, al reprezentării idealiştilor despre realitate. Ceea ce la Kant fusese cunoaşterea, la urmaşii săi idealişti a devenit întregul, ansamblul. Totul e reprezentat, înţeles, explicat în termenii relaţiei cu lucrurile.

Două vols. ale evreului ungur (‘Hegel’ şi ‘Istorie …’), şi scrierea timpurie a lui Hegel; am căutat, azi, şi studiul despre Hegel al lui Bloch.
Lukács şi Bloch—Kant şi Nietzsche—Nietzsche şi Schopenhauer—Kant şi Goethe. A reuni în chiar numele divergenţelor insurmontabile, reale.
Ricardo l—a citit pe Smith la 27 de ani, într—o vacanţă; era evreu sefard, dintr—o familie portugheză venită din Olanda. A fost afacerist, agent de bursă, iar primul articol de economie l—a scris după zece ani de la citirea tratatului lui Smith.
A fost prieten cu Mill, Bentham, Malthus, a aparţinut ‘Clubului de Economie Politică’ şi ‘Societăţii Geologice’. La 45 de ani a publicat ‘Despre principiile economiei politice’.
Cu Sraffa a debutat Şcoala neoricardiană.

La evoluţia teoriei economice zise clasice au contribuit şi câţiva francezi—Say, ba chiar Quesnay şi fiziocraţii.

duminică, 10 noiembrie 2013


Simpatia teologilor creştini, mai ales postbelici, a mers mai degrabă către Heidegger, 'celălalt existenţialist german'; Jaspers ilustra un mod de filozofare provenit din kantism şi iluminism. Relativa lipsă a unui ecou istoric durabil al filozofiei lui Jaspers poate fi de natură să nedumerească, dar e contingentă—în fond, teologii creştini au preferat să i se adreseze lui Heidegger, şi au găsit chiar în Wittgenstein un interlocutor mai de interes. Dar acestea sunt vicisitudinile istoriei culturale—nu neapãrat domeniul întâmplãtorului ca atare, dar al contingentului istoric.
Nu cred cã lipsa de ecou durabil, sau larg, e de naturã sã intereseze. Cei care vor simţi nevoia, vor avea mereu cui să i se adreseze.

O însemnare duminicală despre subtilitatea filozofiei lui Karl Jaspers


Revendicarea kantiană, general—criticistă, a lui Jaspers e foarte îndreptãţită, şi corespunde caracterului real al filozofiei sale.
Filozofia lui Jaspers m—a convins treptat, m—a cucerit, fără să regăsesc, probabil, motivele francezilor (Marcel, Camus); citesc antologia lui Purdea, apărută în ultimul cincinal ceauşist. Scrierile antologate sunt de interes variabil, şi ţin mai ales de filozofia culturii şi metafilozofie, cu accentul etic permanent.

Jaspers indică nişte moduri ale cuprinzătorului care nu sunt nici empirice, ca lumea, fiinţarea factică (biologică şi psihologică) şi spiritul, nici cuprinzătorul ca atare—ci tot numai moduri ale acestuia—dar neempirice. Pot fi dibuite, sesizate ĩn irizaţii, sunt nenoţionale.
Există două tipuri de 'moduri ale cuprinzătorului'.

E interesantă apariţia unei antologii (Purdea) ĩn care sunt denunţate teoriile istoriei de felul marxismului, şi iluzia progresului, ĩn anii ceauşismului pe cale de dezagregare, de risipire. E interesant că s—a putut publica aşa ceva, că a 'trecut'.

Cazurile lui Bruno, Boethius, Socrate nu sunt subsumabile nicicum—decât ca 'filozofi executaţi'. La Bruno e vorba despre nişte teze, etc..

E necesar ca Jaspers să explice activitatea filozofică ĩn absenţa conştientizării relativităţii inerente. Bruno nu gândea ca Jaspers; probabil cã lupta pentru o tezã, sau un set de teze, nu pentru o revendicare generalã.

duminică, 3 noiembrie 2013

Nişte cărţi ale lui Dussel.
Ricoeur & lacanienii—semnificaţia filozofică a psihanalizei (ca explicare, nu numai ca practică terapeutică).
Goethe: la Simmel, Gundolf, Jaspers, Noica, Hadot.
Primele pag. Ale studiului lui Jaspers despre umanitatea lui Goethe par să aibă ceva demoralizant. Oricum, e vorba despre dinamică. Nerezumabilul—şi chiar neparafrazabilul. Jaspers ca autor sapienţial.

Cetitorii. Ed. ě. Prefixe. Buzãu: ironia.
Tel.. Chixul. Tânãra.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013


Citesc despre Badiou că e maoist, a polemizat cu Deleuze, a fãcut parte din 'grupul Spinoza' al lui Althusser; tipul de autor gustat de Piţu, şi persiflat de bănăţeanul Ciocârlie.

Mirajul vacanţelor. La 14 l.. Franceza. Marion. Fostul vecin. Azi, capodopera lituanianului.
Vremea.
Colaborarea pedagogică. Aerul. Curentul leninist.

Veninul unei toamne

La 14 l.. La 5 ½ l..
Am avut ocazia să apreciez 'deschiderea' dintr—o 'amiciţie'. Deprinderile. Lăbărţarea egoismului, apogeul. 'Nu toţi pot fi aşa deschişi şi cinstiţi'.
Opt (patru bărbaţi).
Iezuitul.
La 3 ½ l..
Suntem, în psihologia tipurilor umane, în situaţia ingrată, de început, a presocraticilor, a fizicienilor celor mai timpurii, sau a teoriilor religioase arhaice ale elementelor naturale. De—abia am schiţat o direcţie, şi domină aprioricul numerologic. Sunt bâiuguieli. Poate cã pânä la Lavoisier, Mendeleev şi Sanger, Ostwald, Svedberg şi Prigogine, urmează să mai treacă milenii; psihologia e ĩn etapa ei presocratică, de tatonări iniţiale.

Ziarele.
Ziarele. Tempo. Vremea. Povaţa, autoumilirea.
Scuarul. A posta.
KJ. MH. Urnirea.
Vlagă. 5 z..
Pauli era cu un mai în vârstã decât Pauling. Born era cu trei ani mai vârstnic decât Bohr.
E foarte probabil cã psihologia tipurilor umane, caracterologia, filozofia tipurilor psihice se aflã azi acolo unde era fizica presocraticilor, sau teoriile arhaice ale elementelor, cu superstiţia lor a şabloanelor şi numerologia rudimentară, faţă de chimia lui Lavoisier, Pauling, etc.. Suntem, în psihologie, acolo unde erau presocraticii în chimie, avem aceeaşi noţiune a varietăţii, a posibilului, a incongruenţelor—acelaşi apriorism numerologic, etc..