Yrsa Sigurdardóttir, ‘Zile întunecate’

Yrsa Sigurdardóttir, ‘Zile întunecate’





Citit, în patru z. (vin.—luni), ‘Zile întunecate’ de Yrsa Sigurdardóttir, un fel de roman gotic de aventuri, un thriller însufleţit, o naraţiune de suspans, foarte izbutitã, şi care mai e încã şi altceva—un roman naturalist scandinav, de o tonalitate foarte tradiţionalã, amintind de naturalismul de—acum un veac; însã nici nu credeam cã voi gãsi atât de multe de scris despre un divertisment de weekend. Acţiunea demareazã ca a unui roman de aventuri—cu panica unei islandeze, care se simte ţinta unei ameninţãri nelãmurite. Yrsa Sigurdardóttir ne reaminteşte ceva—ca divertisment, policierul (în acest caz, definit de aventuri, atmosfera goticã, suspans, ritmul narativ de thriller) e neegalat, şi net superior cinemaului. Pânã la urmã, ca şi cãrţile lui Simenon, policierurile scandinave sunt romane ale climei, inspirate de climatul locurilor.
‘Într—o zonã sãlbaticã de pe coasta de est a Groenlandei’ au loc nişte dispariţii misterioase de lucrãtori islandezi, prin urmare o echipã islandezã e trimisã de cãtre banca girantã a prospecţiunilor miniere sã investigheze, şi treptat pãtrundem în folclorul local, superstiţii inuite şi în zvonurile despre blestemul locului, procedeele literare ale ‘Zilelor întunecate’ sunt în mod decis cele ale thrillerului—suspansul şi acţiunea; claustrofobia, trop mereu eficient al literaturii gotice (nu numai ‘Cine—i acolo?’, King, sau atâtea nuvele gotice sau filme despre sãlbãticia americanã ameninţãtoare) sugereazã, pentru cazul de faţã, şi întrebãri de naturã economic—demograficã: de ce e populatã şi azi Groenlanda, ce îi determinã pe localnici sã rãmânã în pustietatea aceea?
Existã destule aspecte literare de discutat. Suspansul prologului e remarcabil, acţiunea e bine condusã, suspansul—bine gradat, şi în doze suficiente, thrillerul alterneazã cu romanul naturalist, şi asta nu e tot—existã o scenã, în a treia zi a misiunii, a incursiunii vesperale în satul groenlandez a trei dintre islandezi (avocata, amantul ei, medicul), de un atractiv gen oniric, foarte bine scrisã—ceţurile, crepusculul, cheiul, pescarii, cuţitul—şi mai existã şi alte câteva scene de efect, ca aceea a bãutului de lichior; însã, cu toate cã naraţiunea, însufleţitã, vie, are ritm, suspans, resursele literare ale Yrsei Sigurdardóttir sunt mai degrabã modeste—cu toate cã nu neînsemnate. Individualizãrile sunt cam schematice, psihologiile personajelor n—au savoare şi farmec (ca la Giono, Dumas, Scott, sunt primele exemple care vin în minte), iar umanitatea e convenţionalã—şabloane, marionete; poate, însã, cã prea spunem tot ce ne trece prin minte, şi cerem totuşi prea mult unui thriller care nici nu—şi propune conştient, nu ambiţioneazã sã rivalizeze cu cei mai mari creatori ai literaturii de gen. Interacţiunile personajelor par artificiale, nu—s foarte convingãtoare, umorul e cel mai adesea forţat şi cãznit, lucru de aşteptat într—un policier scandinav; iar introducerea timpurie a alcoolicului rãvãşit, cãzut, şi chiar a vânãtorului inuit, sunt procedee cinematografice.
O excepţie e inuitul Igimaq, un înţelept croit pe tiparul amerindienilor, cam ca în ‘Ultimul mohican’.
Naraţiunea însãşi, întâmplãrile, atmosfera, suspansul, însã şi naturalismul slinului şi al sevrajului, sunt mai interesante decât personajele şi dialogurile; pe de altã parte, se cuvine spus cã melodramatismul ţine atât de naturalism, cât şi de gotic—şi, în primul rând, de condiţia literaturii populare, în plus: e una din interpretãrile plauzibile date vieţii, viaţa e plauzibil interpretatã în termeni melodramatici, e ceva ce ţine de condiţia romanescului. Ceea ce în mintea Yrsei Sigurdardóttir probabil cã sunã şãgalnic, erotic şi febril, e numai vulgar, libidinos şi deplasat, cu obrãznicii de liceeni. Dar preocupare pentru psihologii existã, în sensul naturalismului menţionat. Arnar şi îmbierea perversã a depresiei (acomodarea morbidã cu tristeţea şi mizeria), frica perpetuã a roşcatei (ca frica prereligioasã a vechilor groenlandezi) sunt trãsãturi reuşite; iar neoanele clubului din Ibiza, o amintire din tinereţea Thórei, ne fac sã ne gândim cã sunt, poate, prea puţine scenele normale de club în astfel de romane. Cartea mai are ceva important—melodrama a ceea ce e exasperant în viaţã (inginerul încolţit de bãşcãlioşi, presupunerile false, erorile, etc.), reprezentarea, fie şi melodramaticã, a exasperantului vieţii, substanţa iritantã care ne scâlciazã nervii; ceea ce face ca existenţa sã fie exasperantã e prezentat în nuanţe melodramatice, însã eficiente literar.
Cu alte cuvinte, putem spune cã Yrsa Sigurdardóttir e o povestitoare iscusitã, nu neapãrat o romancierã.

Thóra, blondã, suplã, juristã, divorţatã, bunicã sub patruzeci de ani, face parte din echipa islandezã trimisã de o bancã în Tuku (Groenlanda esticã) sã elucideze dispariţia unor angajaţi ai unei firme de prospecţiuni miniere; grupul meritã recapitulat—avocata, amantul ei sclivisit, salvatorul slinos şi hârlav, secretara antipaticã, roşcata vãicãreaţã, informaticianul rasist şi homofob, medicul bãtrâior şi deprins cu drumeţia. Soluţia poliţistã a cazului se întrevede destul de timpuriu, prin intercalarea perspectivei fãptaşului, însã e, în parte, o pistã falsã, cãci faptele se vor asambla imprevizibil; de aceea, romanul e, cum am zis, mai degrabã unul de suspans şi aventuri, de atmosferã, un thriller. Naraţiunea alterneazã trei perspective —membrii grupului (şi mai ales avocata), vânãtorul inuit (apoi şi fiul sãu degenerat), alcoolicul pradã remuşcãrilor pentru rãzbunarea lui.
Existã, curios, un fel de didacticism sãmãnãtorist, o subliniatã preocupare socialã, cu intenţie pedagogicã; vorbesc despre insistenţa asupra urmãrilor alcoolismului. Alcoolismul şi superstiţiile, ca şi şamanismul, duc cu gândul la melodramele, senzaţionale sau nu, despre amerindienii din rezervaţii. Romanul are o laturã de un pronunţat naturalism zolist, pe un ton foarte didactic, amintind sãmãnãtorismul—şi anume, ravagiile alcoolismului, între inuiţi şi islandezi—mã gândesc la casa unde locuieşte beţivul Naruana. Parcã sunt povestirile despre beţivi de la sat ale lui Sadoveanu.
Mã aşteptasem ca membrii echipei sã fie şi ei decimaţi pe rând, între gheţurile groenlandeze, dupã tipicul celor ‘Zece negri mititei’, a lui ‘Cine—i acolo?’ şi a altor fantasme ale ororii claustrãrii.

Policierul nu e tocmai un paşaport de nemurire literarã. Va mai fi citit ‘Zile întunecate’ şi peste un veac? Nu e vorba despre un pronostic, ci o reflecţie despre natura şi condiţia literaturii populare. Nu ştiu dacã cineva scrie policieruri cu gânduri de nemurire literarã; cu gândul unei vacanţe, sau al unei maşini, da. Te întrebi, însã, dacã astfel de romane vor continua sã îi încânte pe cei interesaţi de literatura popularã de peste un veac. Literatura popularã se trece, în mare, cu fiecare generaţie, şi nici nu e, în general, nevoie sã se recurgã la aceea mai veche, câtã vreme fiecare vreme îşi are furnizorii ei, care întotdeauna îi nemulţumesc pe snobii contemporani, însã îi voi înduioşa pe unii dintre aceia viitori; aşadar, va mai citi cineva, peste un veac, ‘Zile întunecate’, sau alte policieruri scandinave la modã azi? Ceva rãmâne întotdeauna; şi încã mai sunt citite unele din policierurile faimoase ale sc. XIX—şi nu numai de cãtre victorianişti. Reputaţia nu e o mãsurã a dreptãţii—nici în rãu, şi poate nici chiar în bine.
Oamenii nu citesc policieruri mai vechi, fiindcã nu e nevoie, nu ajung sã fie nevoiţi sã recurgã la ele. Existã destule noi. Nu e cazul sã fim sentimentali. Aspectele de epocã, pãstrate involuntar, nu—s de naturã sã—l încurajeze pe consumatorul obişnuit, cãruia îi vor apãrea ca datând, ca fãcând policierul sã dateze. Policierurile interbelice nu mai sunt citite nu neapãrat fiindcã au încetat sã corespundã gustului de azi—ci fiindcã existã, pur şi simplu, destule scrise acum, ca sã nu mai fie nevoie sã se recurgã la literatura altei vremi.