vineri, 31 mai 2013


Nu ştiu dacă aprecierea lui Cioran pentru budism, budismul de care făcea atâta caz, presupunea şi complementul meditaţiei, practica meditaţiei, nu ştiu dacă recurgea la practicile de meditaţie în xistenţa curentă; budismul îl menţionează încă din scrisorile de la Berlin, corespondenţa timpurie (unde budismul e desemnat drept servind ca antidot la mrejele hitlerismului rampant).
Aşadar, a fost Cioran un practicant al meditaţiei budiste? A recurs la meditaţia budistă? Ce credea despre învăţătorii mai noi, şi despre întrebuinţarea curentă?

Prestigioasa miscare vipassanā e impropriu numita modernista, fiind moderna, adica un pas in evolutia fireasca a religiei, si provine din creuzetul budismului Asiei sud—estice; obarsiile ei sunt in budismele din Birmania (Theravada), unde exista weizza (vraji, practici de concentrare, alchimie), din Laos (Theravada hibridata cu credinte animiste; exista si budisti Mahayana chinezi si vietnamezi), din Tailanda (deasemeni unul hibridat cu credinte populare, religii chineze, etc.), din Sri Lanka (unde ar fi ajuns inca de pe vremea fiului Imparatului Asoka!)—si de la dascalii Theravada: monahii birmanezi Sayadaw (m. 1982, ucenicul lui U Nārada), Ledi Sayadaw (m. 1923), bengalezul Munindra (format in traditia precedentului; m. 2003), tailandezul Chah (m. 1992)—ca si de la Goenka, ucenicul lui Ba Khin. Dar exista multe nume care pot fi inscrise ca reprezentative pentru aceasta primavara budista originala.
Scopul acestei miscari e unul moderat—Sotāpanna (cel care a intrat in flux). Intentia a fost formulata de Buddhaghoṣa, cel mai important comentator al Theravadei. Numele acestuia inseamna ‘vocea lui Buddha’.
Cel putin la nivel de sloganuri, autocentrarea e simplista, un termen reductionist pentru monismul panenteist asa cum il inteleg eu, ‚,metoda” autentica reunind echilibrul moral, cunoasterea obiectiva, precizia, necredulitatea (facultatea critica), elasticitatea, calmul, miscarea libera a intelegerii, nu reducerea a toate la „aparente’’. Ca un corectiv la tendintele mintii, trebuie subliniat ca (nici) vipassana nu e un scop ca atare, ci numai o treapta, o sugestie, o unealta, ceva de utilizat, in masura in care corespunde situatiei.
Budismul birmanez include o dimensiune ezoterica si oculta—weizza, dar aceasta ramane una marginala.
Se vorbeste despre mostenirea culturala comuna a Tailandei, Cambodgiei si Laosului (budismul Asiei de sud—est).

marți, 28 mai 2013

Am ajuns să ştiu care sunt cântecele de pe albumul de coveruri Venom, pe care—l ascultam cu nesaţ acum 18 ani—Sodom: ‘One Thousand Days In Sodom’, Kreator: ‘Witching Hour’ [2], Voivod: ‘In League with Satan’, Candlemass: ‘Countess Bathory’, Paradise Lost: ‘In Nomine Satanas’; majoritatea sunt de pe Welcome to Hell, debutul Venom (1981).
Maeştrii de la Sodom şi—au antologat coverurile pe albumul din ’96.

NOTE:
[1] ‘Unholy city, a sinners delight …’.
[2] Înseamnă ‘miezul nopţii’, dar se pare că expresia urcă numai până la ‘Legenda lui Sleepy Hollow’, 1820.

luni, 27 mai 2013


Dum. seara, pe o vreme răcoroasă, drept cină: două brânzoaice, nişte napolitane Nestlé Joe, şi un l. de cola 0.
Urinez mai mult pe lângă vasul destinat (după—amiază, derulare, pe care o găsesc completă).
Ascult ‘Witching Hour’ (Kreator, Slaughter, Venom, Mayhem, Slayer: un cover live), alte coveruri Venom (Carpathian Forest—‘In League …’, Dimmu Borgir—‘Black Metal’, Six Feet Under—‘In League …’, RAM—‘In League …’—de pe ‘Sea of Skulls’, Zimmers Hole, Vital Remains—‘Bathory’, Unleashed, Azaghal, Blitzkrieg, Pentagram ), ‘Massacra’ (Hellhammer cântat de Slaughter), ‘Synagoga Satanae’, ‘Ain Elohim’ (live la Wacken); un eseu pedestru despre Doinaş ca eseist (Boldea)—eseist, cred, foarte în stilul lui Blaga sau Balotă, cu aceeaşi sintaxă, sau una înrudită, şi dezvăluind o anume limitare sau mărginire—care poate, însă, fi simpatică.

duminică, 26 mai 2013

Găsesc la Meredith ideea că nemurirea noastră e în ceea ce facem, nu în ceea ce suntem (‘Un act omenesc odată pus în mişcare …’). Acelaşi spunea că vorbirea e mărunţişul tăcerii. Sărutatul nu durează, gătitul, da. O femeie spirituală e o comoară ; o frumuseţe spirituală e o forţă (deşi Meredith a spus : ‘putere’, ceea ce sugerează un accent mai stihial—nu inadecvat).
Huxley a scris că experienţa nu e ceea ce ţi se întâmplă, ci ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă. Omul copilăros e cel care continuă să evolueze.
Fromm observă că iubirea imatură spune : ‘Te iubesc fiindcă am nevoie de tine’. Iubirea matură spune : ‘Am nevoie de tine fiindcă te iubesc’.
Balzac spunea că o femeie cunoaşte chipul bărbatului pe care—l iubeşte, aşa cum marinarul cunoaşte largul mării.
Merton credea că găsirea semnificaţiei vieţii nu e o îndeletnicire solitară—semnificaţia vieţii o găsim nu de unii singuri, ci împreună cu altcineva.
Colton spune că prietenia sfărşeşte adesea în iubire—dar iubirea în prietenie, niciodată.
Helen Keller afirmă că ‘ceea ce ne—a plăcut odată, nu putem pierde niciodată, tot ceea ce iubim adânc devine parte din noi’.
Nietzsche scria că iubim viaţa, nu fiindcă suntem obişnuţi să trăim, ci fiindcă suntem obişnuiţi să iubim.
Einstein a spus că iubirea e un dascăl mai bun ca datoria.

Reifert, vocalistul şi toboşarul Autopsy (şi bateristul primului album Death, ‘S. B. G.’), îi menţionează pe Bukowski, Castaneda şi Nietzsche; bateristul său predilect e Moon, mai ales muzica Who timpurie, deasemeni Lombardo, N. Smith, şi are elogii pentru nişte baterişti de jazz (Tony Williams, Steve Gadd, Buddy Rich, Gene Krupa)—schiţează progresia durităţii rock, ca trecere de la Kiss, la Black S., la Iron M., la Venom, la Slayer, la Mantas/Death …. (Există o eroare—Black S. nu au radicalizat rock—ul lui Kiss, nu provin din aceştia.)
Ca vocalist, l—a inspirat Schuldiner.
Stainthorpe îi vorbea cuiva despre Celtic F., Candlemass, thrash—ul nemţesc, ‘Master …’, a început să se intereseze de doom ascultând ‘Nightfall’ (despre care citise cronici).
Craighan (chitaristul M. D. Bride, n. ’70) are un playlist doom—cu trupe pe care nu le ştiu—Triptykon, Morgion, Novembers Doom, Withered şi Runemagick.
M. D. Bride au şi un cântec pe versurile lui La Fontaine (‘Cerbul bolnav’). Un alt cântec de pe ‘Turn …’ foloseşte versurile lui Hamilton (+ 1754), poetul bătăliei de la Prestonpans.
Există parametri naturali inteligibili, care explică decursul unei situaţii. Aceşti parametri în acţiune decurg firesc din conţinutul situaţiei. Când analizăm situaţii erotice, nu trebuie să pierdem din vedere existenţa legităţilor naturale, obiective. Există legităţi de neneglijat, a căror ignorare are consecinţe neplăcute. Situaţiile se derulează după legităţi naturale, care trebuie înţelese şi folosite.

Harul nu e o forţă fizică, naturală, creată, experimentabilă, juxtapusă; Dumnezeu nu e niciodată agent juxtapus, agent înseriat, nu—Şi are ‘locul Său’ în mozaicul dinamic al evenimentelor. Teologia nu e nici o fizică, nici o psihologie—adică, nu e o ştiinţă naturală (aşa cum o vroia, însă, modernistul englez antebelic—ca probare, adeverire, ‘demers evidenţial’). Adeverirea nu e de căutat, sau de găsit, într—un element anume—agent, eveniment, etc.. Tot ceea ce e dat în experienţa directă e natural, e creat, sau ‘secundar’ (în raport cu temeiul necreat a toate).

Cei care deplâng excedentul romancierilor, prisosul, supraproducţia, ar trebui să reflecteze la faptul că balzacianul Gracq credea că măsura maestrului o dau (numai) patru romane, că de la Balzac rămân patru romane însemnate. Dar prisosul poate fi pur şi simplu eludat; nu trebuie subliniat, criticat, etc., e irelevant.
Ieri, sb., fumat, de la 10 ½ seara (zece ţigări, până la 12 ¾ dim.), apoi o oră în baie, şi alte patru ţigări de la 1 ¾ dim.. Azi dim., patru ţigări, la cola şi la cafele.
Dum., Fesperman (‘Guantanamo’) şi Bordon & Winters.
Iisus nu a instituit religia prietenului imaginar—v. Ioan, 14.15 (‘De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele’), Ioan 14.21 (‘Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte’), Ioan 14.23 (‘Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi’), şi Matei 7.21 (‘Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri’).
Iisus articulează existenţa nouă, inaugurată de Evanghelie, pe precept, nu pe comuniunea închipuită cu o fiinţă. Dacă răspunsurile dumnezeieşti sunt mereu neverbale, ‘în context’, ‘răsâdite’, la fel să fie şi apelurile umane—tot neverbale, tot simbolice şi practice. Nu poate fi vorba despre colocvii imaginare. Religia nu trebuie să propună surogatul unei companii omeneşti, sau substitutul. Pietatea înseamnă bornare—e chiar negarea carităţii.
Iisus sugerează practica unei existenţe în care evlavia e minimală şi simbolică, a unei vieţi filozofice.
Formulările religioase, vârsta arhaică a gândirii, privinţă în care incomparabilul Hegel avea dreptate, cuprind nu numai răspunsurile şi soluţiile, ci şi fricile, rătăcirile, ezitările, remediile cu valabilitate relativă, iluziile, ipotezele, simbolicul şi figuratul , etc.. Tradiţiile religioase nu sunt aeroliţi.
Juxtapuse soluţiilor găsim, în formulările religioase, frici, remedii cu însemnătate relativă—nu neapărat neghină, dar relativul.

sâmbătă, 25 mai 2013

道教



Ultima dinastie imperială chineză, ‘Marele Qing’, pare să fi vitregit daoismul—peste două veacuri şi jumătate de marginalizare politică—azi există mulţi daoişti taiwanezi. Există şi daoişti malaezieni, filipinezi, singaporezi.
E o religie cu simţ sacramental, sau ezoteric.
Prezicerea şi divinaţia au făcut renumele ocultismului daoist.
Daoiştii numesc stâncile, ‘rădăcinile norilor’.
Există două secte daoiste dominante în China de azi--Zhengyi şi Quanzhen. În tradiţia Zhengyi, preoţii sunt căsătoriţi, bârbaţi sau femei, de provenienţe sociale diverse—clerul Quanzhen e monastic, şi domină în China continentală. Există şi preoţi daoişti neafiliaţi, căsătoriţi, cu locuinţă.
O a treia sectă majoră e Shangqing—religie a celor cultivaţi, a cărturarilor; au avut şi ei mănăstiri şi temple.
A patra sectă e Lingbao—preluare de elemente budiste—politicienii au preferat modelarea daoismului pe calapoade budiste—încă din sc. VII, budismul i—a fost oferit ca model taoismului. Lingbao reflectă această tendinţă, încurajând celibatul şi traiul monastic. Repudierea budistă, creştină şi platonizantă a trupului şi materiei apare în această sectă; jindul erotic e prohibit. Jindul sleieşte forţa vitală. Existau mănăstiri mixte—Julia Hardy vorbeşte despre coitul fără orgasm, sec. Există rituri funebre sau în beneficiul strămoşilor—şi rituri în beneficiu comunitar, pentru zeci sau sute de sate, efectuate la trei—doisprezece ani. E nevoie de cinci Taoshi pentru rit—Marele Maestru şi patru asistenţi. Marele Maestru va contribui cu dansul stelelor.
Preoţii şi monahii daoişti de azi activează ca experţi ai ritualurilor.
Preoţii daoişti sunt cei care prezidează ritualurile; adesea, poartă veşminte roşii. Mulţi sunt laici. Au existat, în trecut, preoţi daoişti celibatari, vegetarieni, trăitori în mănăstiri—n—au existat niciodată prea mulţi.
Existau, în munţi, asceţi taoişti care locuiau în peşteri. Cultul nipon Yamabushi prelungeşte această tradiţie.
Există monahi taoişti la temple--dar şi din aceia familişti (ceea ce e absurd—probabil că e vorba despre oficianţi, clerici; Hays se referă la monahii din ordinal Zheng Yi, v. supra).
Un rând al lui Hays despre pictura de inspiraţie daoistă îmi aminteşte de Boorstin.
O stadializare mai nouă a limfoamelor e aceea Cotswold—tot cu patru stadii.
Chartier are dreptate, şi Hegel poate fi înţeles ca unul dintre înţelepţii civilizaţiei europene—aceasta, şi în sens direct: ca autor de amxime, dictoane, etc., tocmai ceea ce remarcase francezul. E interesant că Simmel citează o vorbă de duh a lui Marx, dar, din câte ştiu, nu şi pe Hegel, care e unul din înţelepţii majori ai civilizaţiei vestice (Hegel tipărit, şi nu caricaturile profetice, etc., vânturate de epigonii sau exegeţii maestrului, răstălmâcirile şi bazaconiile apocrife pe care i le—au atribuit alţii).
Societăţile au religiile pe care le merită; nu există societăţi arhaice cu religii (sau gândire religioasă) evoluate—dacii sau siberienii aveau religiile care le trebuiau, iar contraexemplul lui Eliade, cu dogonii, e, într—adevăr, nu numai răsuflat, ci şi patent neadevărat. Hegel le e superior, ca metafizician, dogonilor lui Eliade.
Nivelul societăţii se corelează cu nivelul religiei sale. Eliade credea că există societăţi arhaice, cu religii evaluate; nu cred că avea dreptate. Marile religii au apărut în societăţi evoluate, în civilizaţii impozante, sau remarcabile.
Dacii şi siberienii aveau religiile care le trebuiau.

joi, 23 mai 2013


Tins şi Oxtoby au un studiu despre diferenţa dintre angiografia CT şi aceea convenţională, în boala ocluzivă aortoiliacă—tomografia evidenţiază stenoze asimetrice, vascularizaţia colaterală—dar poate rata stenoze scurte.
Lee, Cheng şi Lin raportează o ilustraţie.
Aspectul cronic al bolii ocluzive aortoiliace e boala aterosclerotică periferică avansată şi arteritele inflamatorii, aspectul acut e embolismul arterial.

vineri, 17 mai 2013


Democratismul, egalitarismul în materie de sentimente sunt falimentare. Nu se porneşte, aici, de la principii egalitariste şi de la umanitarism. Abia aici se cade să fim elitişti—adică, electivi. Relaţiile erotice nu se întemeiază pe principii democratice. Căutaţi, dimpotrivă, ‘elita’—secţiunea socială irepetabilă, operată de fiecare individ. Nu democratismul se cade să ne orienteze alegerile. Democratismul e o normă politică, nu baza vieţii erotice. Generozitatea abstractă, generică, e utilă altundeva. Umanitarismul nu e o chestiune de sentimente erotice.

joi, 16 mai 2013




Trebuie avute în minte două axiome—mai întâi, că fiinţele persecutate se simt, de fapt, bine şi în largul lor în compania ‘persecutorilor’ (nefiind ostatice fizic, ele nu s—ar afla acolo, dacă nu ar şi gusta compania)—şi pe nimeni nu vor urî şi umili ele ca pe oglinda josniciei lor, ‘altruistul’ care le face dreptate, şi cu care ele nu seamănă, care e străin. O fiinţă ‘persecutată’ nu se află ‘în mâna persecutorilor’ în mod fortuit—ci fiindcă e alegerea ei, fiindcă aşa îi convine, fiindcă asta corespunde deprinderilor şi înclinaţiilor ei.
Aceste două axiome explică dinamica grupurilor mici, unde altruistul sesizează o fiinţă nedreptăţită, ostatică, şi întreprinde salvarea ei. Substratul acelei fiinţe, însă, e înrudit cu al persecutorilor ei, nu cu al salvatorului—acesta e străinul.
Fiinţele ‘persecutate’ se simt bine în compania celor care le umilesc, etc.. Dacă le—ar displăcea, ar fi altundeva; nu pot fi cu adevărat obligate să facă ceea ce fac, ceea ce mai pun şi de la ele, etc.. Proba complacerii persecutaţilor e chiar prezenţa lor, asiduă, avidă, printer cei care le ‘persecută’ —iar ‘reformistul’, cel care vrea, de fapt, să revoluţioneze situaţia, etc., e străinul, e neînruditul, etc.. Doar un naiv s—ar minţi în privinţa binelui resimţit de persecutaţi în compania celor care îi persecută.
Există o complicitate—dar a persecutatului cu persecutorii, nu a primului cu ‘salvatorul’ indezirabil. Persecutatul îndelung le seamănă celor care îl persecută, altfel nu s—ar afla printre ei.
E vorba despre o deprindere, un nărav, o dependenţă adâncă. Persecutatul are nevoie de zbirii săi, le seamănă, e ca ei, cel puţin in cele mai multe privinţe—e ‘versat’, e ‘dat cu lumea’, pe când naivul întreprinzător e neavenit şi inoportun. Iniţiativele generoase de acest fel nu—şi au rostul.





La pag. 271 a tratatului lui Thornbury şi Culp de roentgenologie a tractului urinar găsesc, la cap. Despre calculii vezicali, trei imagini curioase—o fiolă de sticlă (în vezica unui pacient), un chibrit, un burete chirurgical.
De la pag. 268, aflu, din legenda unei cistograme cu aer că aspectul cistoscopic al calculilor de oxalat e culoarea neagră. Mai e prezentat I un calcul muriform, tot de oxalat de calciu.







vineri, 10 mai 2013


Sindromul Cushing este manifestarea clinică a hipercortizolismului, şi cel mai frecvent e iatrogen. Sindromul Cushing endogen e rar—şi poate fi dependent sau nu de ACTH. Acela dependent e cauzat fie de un adenoma pituitar secretant, fie de o sursă ectopică. Articolul lui Pojunas şi Daniels despre tomografia hipofizei şi a suprarenalelor în sindromul Cushing subliniază că hiperplazia suprarenală e rară, mai ales în excesul de provenienţă pituitară al ACTH (sindromul Cushing poate fi dependent de hipofiză, sau nu).
Creşterea în dimensiuni a cortexului suprarenal poate să nu fie patentă tomografic .
Hipercortizolismul independent de ACTH provine din boală adrenală primară.
Boala adrenală primară, cauză a sindromului Cushing independent de ACTH, poate să fie: unilaterală (adenoma, adenom în mielolipom, carcinom) sau bilaterală (displazie adrenală nodulară, hiperplazie adrenală macronodulară independentă de ACTH).
Sohaib raportează suprarenale frecvent mârite la pacienţii cu sindromul dependent de ACTH (70% din 53 de pacienţi).

Psihicul e organizat polar, si in om regasim contrastele—femeile, fiinte ambivalente, sunt cucerite de blândeţe, şi subjugate de violenţă—într—un sens, e adevărat că ambele modalităţi funcţionează: blândeţea le cucereşte, dar brutalitatea, violenţa abruptă le subjugă, le convinge, cu toate că în alt mod. Aşa cum am sugerat deja, cred că această ambivalenţă erotică feminină e ilustrativă pentru natura generală a psihicului uman: tendinţa sa de a îngloba un lucru şi contrariul său—ceva şi opusul său—cu deplină sinceritate în ambele direcţii, Ianus al pulsiunilor, deşi cu timbre afective distincte, nesuperopozabile. A cuceri amoros e altceva decât a subjuga, şi rezultatul trăit, pentru cuceritor şi cucerirea lui, e altul. Dar aşa funcţionează psihicul uman cotidian.
Atât forţa, cât şi blândeţea, le conving pe femei—sunt două limbaje, unul adresat aspiraţiilor feminine, imaginii pozitive de sine—celălalt, corespunzând, dimpotrivă, reversului psihismului feminin—autodeprecierea, consimţirea la barbarie, complicitatea, complacerea, confirmarea trăită a complexelor resimţite mut.
Pe scurt, omul poate fi convins atât din cauză că e vanitos, cât şi pentru că e complexat. Există, probabil, şi o a treia cale, tot o blândeţe, umană, inteligentă şi raţională, care merită încercată.
Există, în fiinţe, o nevoie înrădăcinată de a fi umiliţi, de a se complace în servitutea cea mai jalnică, în vreme ce se conving că recurg la tactici ingenioase de îmbunare a adversarilor potenţiali. Nu e nici gregaritate, cu atât mai puţin bucuria cooperării, ci nevoia de a se temeni, de a fi înjosit—e şi acesta unul din ulcerele umanului.

Tandemul Beyle şi Balzac există la Barbey, Taine, Chartier, Gracq; Chartier nu îl aprecia, însă, pe Taine, în care n—a văzut un predecesor---nici Gracq, pe Chartier drept critic al celor doi romancieri francezi. De aceea, la francezii care mă interesează nu există o adevărată dinastie culturală duală. Chartier nu îl recunoştea pe Taine (ca filozof; probabil nici drept critic), iar Gracq îl contesta pe Chartier—tocmai când venea vorba despre critica celor doi autori. Fiecare a preferat să reînceapă în nume propriu. Critica fiecăruia îi reprezintă propria experienţă.
Pe M. Caragiale îl simţim mai ales balzacian—ca şi pe Proust.

joi, 9 mai 2013



Comparat cu Chamfort, Rivarol îmi pare net superior, şi un scriitor încă mai bun—mai tăios, deşi, poate, mai puţin graţios (supleţea organică a stilului lui Chamfort).
Rivarol era cu peste un deceniu mai tânăr, şi i—a supravieţuit şapte ani.
Evlaviosul, scria Rivarol, se încrede în evlavioşi, cel neevlavios, în filozofi; dar amândoi sunt deopotrivă creduli.
‘Ideile sunt fonduri care nu prezintă interes decât în mâinile talentului.’
‘Cel care pentru a iubi nu caută decât un trandafir, în mod sigur nu e decât un fluture.’


Chiar în lipsa unei experienţe de viaţă, pe Kant poţi să nu—l răstălmâceşti, la fel şi ceea ce e explicit, tranzitiv, ştiinţific, etc.; dar tot ceea ce implică butadă, racursi, joc de cuvinte, etc. (adică, moraliştii, autorii filocalici, literatura) le vei râstâlmâci neapârat. În lipsa experienţei, ştiinţa, ceea ce e neechivoc, poate fi încă citită cum se cuvine; dar nu şi literatura care utilizează resursele reflexive, nestandardizabile, neconsensuale, ale limbajului.
Fiindcâ acestea vor fi neapărat răstălmâcite. Experienţa nu poate fi substituită, deşi poate fi desluşită, înţeleasă mai bine folosind reflecţia altora—mai ales a minţilor înrudite.
Deficitul experienţei se însoţeşte de o încercare de corectare vicioasă, de suplinirea experienţei, de substituirea ei prin ‘experienţă de—a gata: tocmai ceea ce furnizează moraliştii, etc.. Or, tocmai literatura acestora e strict inutilizabilă, şi foarte înşelătoare, în absenţa experienţei personale. Nu există scurtături, nu poţi citi moralişti în loc sâ trăieşti.

miercuri, 8 mai 2013



Adâncul mut al vieţii e guvernat de amoralitate şi de plăcere, cu care simpatia, provenienţă a altruismului, coexistă nestingherit. În dinamica liberă a vieţii, simpatia trâită, simpatia resimţită, efectivâ, spontană, e întotdeauna diferenţiată, alta pentru fiecare—şi finită.
O paletă de simpatii empirice, prezente, e preferabilă universalităţii unei simpatii abstracte; iar fiinţa trebuie să înceapă prin a simţi ceva, fie şi puţin.
Dar viaţa e guvernată de plăcere şi de o axiologie imanentă, spontană, care apare ca amoralitate în raport cu moralitatea oficială. Comportamentele oamenilor sunt foarte tropice, şi nu sunt invariabil guvernate de egoism. Există, de ex., împărtăşirea plăcerii.

sâmbătă, 4 mai 2013

Cateva portrete ale Catherinei Walston.

Despre celebrul Kââ gasesc putine lucruri, un dosar bine alcatuit, o insemnare despre ‘Calatorie la capatul zilei’, alta asemanatoare, o evocare banala (dar nu stiu cine e Harry Bosch !); mai avea si alte doua pseudonime, la fel de insolite, de stranii. Brussolo, insa, ii mentiona ‘tinuta literara inalta’, si scepticismul voltairian decapant—iar reputatia autorului ramane una confidentiala, cu toate ca reala.

Bear scrie anticipatie dura—ca si Benford, Brin, Egan.
King, Koontz, Straub sunt echivalentul gotic al lui Grisham, Clancy, Forsyth.

[transcris din carnet]


Mai tanar cu patru ani decat King, Brussolo spune ca citise de sase sau sapte ori ‘Shining’ (care aparuse atunci cand B. avea 26 de ani, si despre care avea sa marturiseasca faptul ca i—a ‘fost vreme indelungata cartea de capatai’). Ii reproseaza, intre altele, neverosimilul psihologic, simplismul, psihologiile sablon. E vorba, pana la urma, de o divergenta estetica, de estetici diferite, si de diferentierea legitima, rezistenta fata de amalgamarea silita. E modul francezului de a isi apara, defini si afirma originalitatea.
King, sugereaza Brussolo, procedeaza prin amplificarea unei anomalii, a dismorfiilor cotidianului, prin sublinierea diformitatilor cotidianului targurilor americane, procedeu care lui Brussolo ii pare anost, dar care e incuviintat si practicat de Andrevon; insa cred ca maestrii europeni de prim rang nu procedeaza nici ei altfel, urmeaza aceeasi metoda. Nu practica, adica, atat flamboaianta socanta, cat insolitul cotidianului, minimalismul eficient. (In anii ’90, B. a vorbit despre autorii si naratiunile care ii plac—de ex., Chase, Ray, goticul englez, Blaise si Peel, etc..)
Maniheismul lui King e mai degraba imputat, obiectat, decat regasibil, observabil, real. Vehicularea lui e numai o arma polemica, o gaselnita, poate o scorneala; partea de adevar corespunde unei deosebiri, legitime, de estetica, de miza si scop al naratiunii—intr—adevar, cei doi sunt mai degraba neasemanatori, decat asemanatori.
Cred ca B. exagereaza si rastalmaceste semnificatia recurgerii, curente, la psihologii functionale, la tipologii, la linearitatea specifice basmului, dar si literaturii populare. (De altfel, cand vine vorba de alti clasici ai literaturii populare, B. nu le adreseaza asemenea obiectii, desi psihologiile reprezentate in operele lor nu—s mai sinuoase sau ambigue.) Perversitatea nu inseamna nici ea realism, sau verosimilitate. E si ea tot o conventie, iar originalitatea implicata nu inseamna si realism.
Critica lui Br. se vrea devastatoare, nemiloasa, si reuseste sa para numai sumara si boanta, de un resentiment anost si cam strepezita. Nefiind analiza, ramane sa conteze numai ca rezumarea unor reactii personale.
Altfel, rechizitoriul e irelevant, stangaci, un pamflet, nu analiza, si numai decadentii iau perversitatea, dealtfel inofensiva, drept verosimilitate.
Flamboaianta voit provocatoare a lui Br. tine mai mult de estetica benzii desenate, decat de abisurile morale si de haurile nietzscheene; dar poate ca orice baroc incepe ca revendicare de realism, ca sa continue ca fantasmagorie.
Remediul la sarjele lui Br. ar putea fi generozitatea, larghetea inteligente ale lui Andrevon.

[transcris din carnet]

Pornind de la perspectivism, Wilber il evoca pe Gebser. Interviurile acordate de Wilber lui Gruber, Torrent, Wachowski, Shambhala, Treya K. W., Paulson.

Salahorul literar Andrevon il mentioneaza mereu pe King, cu care si aspira sa fie comparat. Il admira pentru chiar trasaturile literare pe care Brussolo i le reproseaza.
Romanul de calibru ‘Casa …’ i—a fost inspirat de o nuvela a lui King, iar in Under the Dome regaseste substanta si structura propriei naratiuni.
Lui ‘Sylvain’ ii spunea ca il enerveaza fetele care se epileaza.
Ii plac schitele lui Jauffrey.
Intr—un mai vechi interviu cu Schlockoff, Jean—Pierre Andrevon il numeste pe Stefan Wul ‘cel mai mare autor de space opera, incluzandu—i pe americani’—iar despre space opera, ca ‘’ii place atunci cand e bun’—desi nu seamana anticipatiei politizate.
Ii aminteste adesea pe Brunner, Barjavel, Van Vogt.
Spune ca citeste in tramvai, in tren, intr—o sala de asteptare, pe o banca intr—o gradina publica.
Khaled vorbeste despre colaborarea lui cu Andrevon.
Brussolo a discutat thrillerurile si policierul surrealist ale lui Andrevon.
Andrevon e nascut in ’37, King in ’47, iar Brussolo in ’51.


Semnificatia ispitirilor din desert ale Lui Iisus nu e aceea ca Iisus ar fi fost tentat de puterea lumeasca (simbolul mesianic ramanand acela regal, nu preotesc; Iisus se intreaba de ce nu e un Imparat, ca Solomon, nu un Arhiereu)—sau de demonstrarea indestructibilitatii fizice—sau de puteri paranormale—ci Se intreaba in ce mod poate reprezenta indeplinirea profetiilor mesianice—de vreme ce nu e nici un Imparat, nici indestructibil fizic, nici capabil de minuni ca ale lui Moise (mana). Iisus nu Isi dorea pentru Sine aceste puteri neobisnuite, insa le credea, inca, esentiale pentru conditia mesianica—‘Daca as fi Mesia, as …’. E vorba despre identitatea mesianica, si talcuirea profetiilor.
Natura ispitirilor resimtite, incercate, nu e, probabil, aceea directa (Iisus tentat de puterea lumeasca, etc.)—ci mesianica: semnificatia profetiilor. In ce fel se adeveresc, in Iisus, profetiile? Cum realizeaza El ceea ce s—a profetit despre Mesia? Cum e Mesia, nefiind Imparat, nici indestructibil fizic, si neavand la dispozitie miraculosul trecerii prin desert a evreilor din vremea lui Moise? Iisus intelege Scriptura, se incredinteaza de nevoia interpretarii alegorice, spirituale.
Farmecele nurliei Diana. Deasemeni, aici.

vineri, 3 mai 2013




Mathias Prokop spune, la pag. 607 a tratatului, doua lucruri: ca spatiul Morison denumeste spatiul subhepatic (cele doua sunt sinonime)—si ca exista spatiu subhepatic stang (ilustrat in 16.12), asa cum rezulta si din observatia ca frecventa abceselor subhepatice e mai mare pe dreapta—asadar, exista abcese subhepatice stangi.
E adevarat ca definitia spatiului Morison (care e mai degraba un reces, un repliu) spune ca acesta e delimitat anterior de ficat, si posterior de rinichi si de suprarenala; dreneaza lichid din bursa omentala, exista numai pe partea dreapta.
Se mai numeste reces hepatorenal, si poarta numele chirurgului Morison, care a mai botezat o incizie si un forceps.


Cred ca afirmatiile lui Andrevon despre caracterul politic al anticipatiei sunt un pic expeditive, stangace; ceea ce s—ar putea concluziona e numai ca poate sa fie afirmata o dimensiune de alt fel, etica, a anticipatiei, ‘politica’ in sens aristotelician, registrul public al eticii, etica guvernarii, a raporturilor de putere, a administratiei, etc., ‘treburile publice’, cu alte cuvinte, iar aceasta dimensiune etica poate, intr—adevar, sa fie militanta, insa intr—o relatie intamplatoare cu substratul estetic, unicul care conteaza. Vorbeste despre inrudirea lui Giono cu Barjavel—Aymé, Sartre ca novelist si, la antipodul lui Brussolo, are cuvinte apreciative despre americanii vitregiti [1]—King, Straub—insa cu aceeasi obiectie referitoare la calibrul operelor. La King subliniaza tocmai ceea ce Brussolo reprosa—si afirma identitatea estetica, adica faptul ca isi propune aceleasi lucruri—pentru a lauda ‘usurinta cu care aliniaza romanele de succes, pastrand o calitate inalta’—inversul a ceea ce spusese, cu venin, Brussolo. Mentioneaza nevoia de a scrie mereu despre subiecte noi, pentru a nu se plictisi.


NOTE:
[1] Exista un grup de scriitori anglo—saxoni vitregiti de catre pedanti—King, Koontz, Barker, Straub, etc.. Sunt cei indicate de obicei pentru a exemplifica proasta calitate literara, carpaceala, etc.; in legatura cu care, ne putem gandi la o modalitate folositoare de a intrebuinta analiza—adica, poate ca unii dintre acesti scriitori sunt in situatia lui Scott—exista, la ei, uneori, sau de la un moment dat, si carpaceala—dar nu numai, si fara a exagera cu severitatea estimarii.

Abia azi realizez ca, in pofida credintei lui in fascicolul roz de provenienta extraterestra, Dick nu a fost, probabil, un autor de ‘anticipatie cu extraterestri’; gandindu—ma la ecranizarile pe care le stiu (Verhoeven, Scott, Linklater), exista insa, cel putin in ecranizarea nuvelei din ’66, o bruma de fiinte extraterestre. Dick nu a facut din extraterestri subiectul anticipatiei lui.

Sentimentalitatea rafinata a lui McCullers, sentimentalitatea valabila estetic, nedisociabila de forma literara in care e turnata. Greene s—a referit la limpezimea stilului ei—insa comparatia schitata e irelevanta, autoarea incearca altceva decat Faulkner; iar ambiguitatea acestuia e dubla—atat a semnificatiei operei, si a metaforei matriceale, cat si a desenului psihologic—efectul intrebuintarii asa—numitului ‘flux al constientei’—cu totul altfel de reprezentare decat acela intalnit la McCullers—la americanul mai varstnic, desenul psihologic nu mai are cum fi net, deoarece tinde sa reproduca chiar cursul ca atare al vietii psihice, pe cand McCullers ofera rezultate sintetice.
O pag. despre Par. Bulgakov.
Prin kantismul sau raspicat, transant, Par. Bulgakov e mai modernist decat sovaielnicul, uneori, Tresmontant, si m—ar interesa, de aceea, sa stiu ce gandea despre modernistii catolici antebelici—sau daca a scris despre ei, ori i—a citit, in vremea controverselor. Gandea realitatea in parametri kantieni. Atitudinea lui moderna e intrucatva consonanta cu a lui Ware, ambii inteleg palamismul ca pe o explicare a naturii realitatii care tine seama de exigentele critice si rationale—kantismul, pentru teologul rus, si misticile asiatice, de ex., pentru ortodoxul englez.

[transcris din carnet]

Legitatile descoperite de stiinte sunt valabile, insa nu explica mersul lumii.

[transcris din carnet]

Exista lucruri americane pe care e nevoie sa fii de—al lor ca sa le gusti: religia baseball—ului, etc..

[transcris din carnet]
Eu realitatea o inteleg ca pe grade: crestinismul occidental si acela rasaritean, crestinismul si religiile asiatice, Zola si Balzac, King si Dick, Masterton, Brussolo, Slayer si Obituary, ‘Bond’ si ‘Modesty’, o scara, o ierarhizare, nu poli, opozitie, dihotomii; sentimentul e acela al trecerii la un mai bine, diferit.

[transcris din carnet]

Am preferat fericirea nedesavarsita si reala, tangibila, fericirii desavarsite si iluzorii, imaginare.

[transcris din carnet]

Brussolo face stangacia de a iubi unele lucruri impotriva altora: dihotomizand, opunand, contrastand, vazand opozitii: intre King si Dick, King si Masterton, ‘Modesty’ si ‘Bond’, Chase si epigonii sai francezi; dar sesizeaza corect resursele de surrealism ale literaturii de gen nepretentioase, trasnite, suie, ale senzationalului care se recunoaste ca atare, ale frenetismului dezagazuit. Nu e un ganditor literar—insa e un traitor autentic, un om care stie sa guste literatura.

[transcris din carnet]

Partea de adevar a afirmatiei lui Borges e aceea ca Ortega publica mult; dar Borges era neingaduitor cu intelectualii spanioli faimosi, iar la englezi nu—l deranja locvacitatea eseistica. Ceea ce le reproseaza spaniolilor, ca descalificant, nu—l deranjeaza cand e vorba despre englezi, ale caror divagatii il incantau.

[transcris din carnet]