[] Marţi, Course of Empire, The Cure, Lakeside, etc..

DUPĂ 3 ½ L. [însemnarea precedentã e de la 2 s. dupã Sf. Arhangheli]. Marţi—3 ¼ ore la web (dupã 4—dupã 7 ¼).

Critica literarã e o operaţie de altã naturã decât literatura (e evaluarea literaturii în funcţie de nişte norme); critica filozoficã nu e—e estimarea unei pretenţii la adevãr, în numele chiar al adevãrului.

Mintea criticã, neaservitã—baronul englez& sociologul luteran. Minţi critice.

Mi., trezit la 2 ¾ (dupã baie la 12!).

Catolicul Watson& Jolley& hispanicul& Schudt& Ep.& dublinezul.

VII:--rambursul nevenit& salariu& bonuri& ritm& dentalgii& viroza cu mialgii& vuietul demoralizant din ţevi.

Haddaway.
Hiturile din ’93—ca rock, şi ca tehno.
Nu cred cã—mi plãceau prea mult în adolescenţã, însã acum le ascult cu încântare.
Ieri (marţi), am fãcut nişte loc pentru muzicã, ştergând o înregistrare fãcutã cu 7 ani în urmã; îmi voi putea oferi, lunar, muzicã, pânã—n toamnã.

A privi fãrã a vedea. Cei care privesc fãrã sã vadã. A privi nu înseamnã a şi vedea.

Înţelepciune—însã nu posomorâtã, mohorâtã, antipaticã—ci voioasã—aşa cum o vroia şi Nietzsche (ceea ce nu înseamnã, însã, scelerarea lui Bataille). Bineînţeles cã nici voioşia nietzscheanã nu convinge pe nimeni, şi rãmâne numai o intenţie.

Existã câţiva autori, pe care i—am califica mai degrabã drept gânditori, decât drept filozofi.

Poţi încuraja cu cuvinte, oamenii îşi spun unii altora diferite lucruri, pentru a se încuraja.

Canadeza scrie despre lecturi în curs, dar nu încearcã caracterizãri peremptorii, apriorice, grãbite.

Existã, bineînţeles, un farmec al erudiţiei celei mai minuţioase, bine folosite—se vede la George, la materialistul francez pe care l—a tradus, etc.; însã e o erudiţie vioaie, agerã, bine dispusã, nu posomorâtã şi împovãrãtoare.

BW, canadezul, tomistul cotidian şi filozoful mecanic (şi scolasticul analitic, şi oglinda criticã), canadeza, umoristul evreu, Horguelin; ≠. Amintirea cãrţii aceleia deteriorate.

Intuiţia înseamnã organicul, firescul, noul, creativul—apexul raţiunii.

Resorturi—satirã, parodie, alegorie, parabolã.

Eu crezusem, presupusesem cã Eliade se referea la publicistica din exil, însã probabil cã vorbea chiar despre eseistica lui din tinereţe, ceva ce nu mai scria, ceva ce încetase sã scrie.

Se uitã, cred, prea adesea, cã Eliade era foarte heideggerian, mãcar la fel de decis heideggerian ca Noica—nu avea numai un interes de circumstanţã.

Frecvenţa licenţelor gramaticale e semn cã nu gândesc lucrurile pânã la capãt, ci mai mult tatonez.

O cititoare francezã nu înţelege natura cehovianã, subtilitatea, inefabilul cehovian ale nuvelelor mansfieldiene, care îi par nememorabile.

Adesea se face mult caz de lucruri aproape inexistente, admise prin convenţie şi din spusele altora.

Simţul empiric, pozitivitatea, pozitivul.

Am decis sã citesc aceste policieruri lovinescian, ca şi cum ar fi literaturã—ca romane, drept literaturã.

Dubla greşealã—pe de o parte, am gândit în termeni de psihologie normalã, ceea ce trebuia gândit în termeni medicali, de patologie, ratând esenţa semnificaţiei morbide; pe de altã parte, luând disfuncţia drept autenticitate, am gândit în termeni ideali, absoluţi, improprii, ceea ce trebuise gândit în termeni umani—pierzând, aşadar, timbrul uman inconfundabil, pretinzând cã nu sesizez deosebirea.

Fac atât filozofia religiei în înţelesul propriu, hegelian—ca interpretare filozoficã a comportamentelor religioase, a religiozitãţii (însã la hegel e mai mult—e şi o reinterpretare, filozoficã, a noţiunilor vehiculate de religie, aşadar o metafizicã procedând hermeneutic)—cât şi teologie filozoficã, adicã metafizicã—cât şi filozofie religioasã, aşadar de inspiraţie religioasã.

Dinamica sentimentelor nu o putem manipula, n—o putem controla direct, însã o putem influenţa.

Prin ‘istoria filozofiei’, eu subînţeleg biografiile filozofilor, vieţile filozofilor—şi, câteodatã, genealogia ideilor.

Tactica lui Patapievici de a le da dreptate şi a le gãsi merite tuturor—de la Jaspers, la psihopatul Des Esseintes, dezaxat pe care Patapievici îl credea în fruntariile normalului.

Citesc mai mult ca sã am despre ce scrie. Însã ce aş citi, sau aş reciti, numai pentru mine, fãrã gândul de a publica ceva despre asta? Îmi amintesc de când citeam altfel: în urmã cu cinci ani, şi de Crãciun.

Joi—trezit la 3 ¼. 13 ¼ ore în aşternut.

Plictisul e un nãrav, şi o hotãrâre—decizia de a se plictisi. E ceva ce omul hotãrãşte sã simtã, e o pornire, iar încercãrile de redresare sunt nereuşite fiindcã, deşi chinuitoare, epuizante ele însele, sunt superficiale, se adreseazã numai simptomelor, ignorã cauza, încercând doar sã suprime simptomele, sã lupte cu acestea—ceea ce n—are cum sã fie decât ineficient. Plictisul nu numai cã ţine de om, însã ţine direct de decizia, de hotãrârea lui, e ceva decis de om. Şi existã nenumãrate modalitãţi în care un om îşi sugereazã şi autoinduce plictisul, îl pregãteşte, şi—l vesteşte, etc. (amânãri, etc.). Pentru a obţine o trãire, mintea face orice. E cu totul în puterea omului sã nu se plictiseascã.

Postãri antologabile ale catolicului Watson—Rosmini, Ariosto, ‘In Time’ (care mi—a fost povestit în urmã cu 6 s., într—o gardã); existã deosebirea cã, la BW, literatura nu e subiectul principal, nu e preocuparea principalã, iar funcţia ei e, adesea, aceea recreativã, de relaxare, e blogul cuiva care nu se ocupã în principal de literaturã, ci îi preferã alte subiecte, recurgând la literaturã mai ales pentru relaxare.

Unii cred cã o literaturã caricaturalã e, prin aceasta, şi pãtrunzãtoare.

Cititul de nuvele, ca şi acela de eseuri, e un semn de distincţie.

Existenţa muzicienilor care au reluat post—punk—ul, şi care se revendicã atât de la K. Joke, cât şi de la D. Duran, subliniind onorabilitatea muzicalã a ultimilor.

Scriind pamflete, mã gândesc la Bloy, la (al patrulea) Myers—poate şi la formidabilul articol despre Zola, probabil al lui Doumic, nu mai ştiu acum.

Umanitatea îşi e propria ei caricaturã, nici nu mai e necesarã o intervenţie literarã, o interpretare; umanitatea se autocaricaturizeazã.

EŞECUL MEU. În legãturã cu chixul, putem vorbi de Schopenhauer, însã Gâdei e mai nimerit; întâiul e comparaţia relativ flatantã, însã Tavi G., chiar mai mult decât Ch. Blãnaru, Teo B. şi Ichim, e aceea relevantã.

E caracteristic celor care acceptã în teorie orice luptã, sã nu accepte în practicã niciuna; în mintea lor, ceea ce acceptaserã ei erau victorii, nu lupte.

De muzicã, adicã de parcurgerea câte—unui playlist, n—am vreme decât în zilele libere, când am timp; de aceea, ideea penuriei e falsã, nu trebuie gândit de parcã muzica mi—ar trebui, în practicã, zilnic—ea e un loazir pentru zilele libere. Redresarea bioritmului, însã, e o urgenţã—dupã 8 ani. Plãcerea de a face lucruri raţionale—de a reveni la—sau de a începe, a descoperi comportamente raţionale şi nedegradante.

Literatura conteazã numai ca ceva trãit, experimentat.

Tendinţa minţii de a amalgama e un semn de fricã, de timorare.

Nu am de gând sã dispreţuiesc şi eu, mimetic, muzica despre care umoristul evreu se întâmplã sã scrie cu dispreţ (şi, uneori, revizuind)—o trupã de grunge, una de New Wave, una de nu metal.

Semnificaţia filozofiei, a psihologiei, a muzicii, a literaturii, a înţelepciunii şi bonomiei, însã şi a estetizãrii; scriu despre muzicã atât cu gândul la frumuseţe—estetizarea—adicã, pentru a afirma frumuseţea, cât şi cu gândul la semnificaţia realã a muzicii acesteia postbelice—validitatea ei neîndoielnicã—e o muzicã despre care meritã sã scrii—nu numai menţionabilã, ci şi analizabilã, semnificativã.

Umoristul evreu are, ca şi alţii, tentaţia de a iubi unele lucruri împotriva altora. E felul lui de a spune cât de mult apreciazã ceva.

A prefera aprioricului, experienţa, testarea, faptul de a testa, a avea mai multã încredere în experienţã, în experienţa directã—cum credea colega aceea, în ’96—decât în aprioric; şi e, mai întâi, o maximã de viaţã, ceva trãit, o normã a existenţei—şi o normare a ei.

Depistarea factorului care îmi inautentifica experienţele şi trãirile, imixtiunea. Ce anume le falsifica, le fãcea irelevante—şi repudiabile (mã gândisem la Gracq: probabil cã nu e o chestiune de vârstã).