Wojtyla şi Vaticanul II—generaţia Vaticanului II—au însemnat mai degrabã moderaţie, tonul bonomiei inteligente, decât diplomaţie nesincerã; ceea ce e cel mai rezonabil a coincis cu ceea ce e şi cel mai diplomatic—dar asta nu aratã cã dezechilibrul, fanatismul, bigotismul înseamnã sinceritate religioasã, pe când raţionalitatea, nu. Pe unii îi nemulţumeşte succesul diplomatic al inteligenţei bonome, al moderaţiei, al tonului cumpãtat, nevindicativ. De ce? Fiindcã ei pornesc de la o accepţie caricaturalã, improprie, a socialului. Le scapã semnificaţiile umane profunde.
Dialogul nu înseamnã compromis, iar Vaticanul II a impus inteligenţa dialogului.