Marţi am greşit necitind, iar ieri, citind puţin—în general, cã am preferat altceva, literaturii, cã m—am derobat; azi am greşit netelefonând. Sinistrul situaţiei provine din aceea cã e justificat atât sã nu ai încredere în ceea ce simţi, fiindcã simţirea poate sã înşele, cât şi sã nu ai încredere în norme, fiindcã acestea pot sã fie arbitrare; nu existã ieşiri filozofice, magice, instantanee, din asemenea situaţii, care trebuie asumate conştient, conştientizate.
Gândul cã viaţa mea e interesantã—şi, în primul rând, pentru mine—nu în intenţiile (şi neîndeplinirile, nerealizãrile)—ci în mizeriile ei; viaţa mea nu conteazã defel prin ceea ce am intenţionat.

Zilele acestea mã trezesc pe la mijlocul dupã—amiezii, îmi ofer cam douã ore de muzicã, de cafea (azi, vin.—douã cafele) şi de scris.
Nu ştiu dacã semnificaţia patologicã a trãirilor se explicã prin falsitatea lor fundamentalã—sau prin incompletitudine.
Gratitudinea: ceea ce mi—a dat viaţa—mi—a dat literatura, mi—a dat muzica, mi—a dat înţelegerea artei.
Azi, vin., îmi amintesc de o casetã vãzutã în ’93, cred, cãtre sfârşitul anului, într—o dugheanã, aşa cum erau expuse atunci casetele.

Killing Joke, Joy Division, Bauhaus, Gang Of Four, Modest Mouse, Course Of Empire, Radiohead, Jane’s Addiction, Nine Inch Nails.