Cele şase femei—cinci adulte şi o blondã tânãrã.

‘Morgan’, baptistul, evreul canadez, cititorul lui Wallace, Horguelin, Jolley, Ep., catolicul Watson, canadeza, ortodoxul canadez.

Probozirile faimoase, retorica defãimãrii—Kusturica despre ‘Die Hard’, Cioran despre raţionalişti (‘înrobitorii minţii’), danezul despre Hegel. Ridicolul pozei, al indignãrii.

‘Scriiturã …’& ‘Literatura …’.
Evreul genevez.

Tonul meu—afectiv, intelectual, literar—nu e acela al evreului canadez; dealtfel, ne deosebesc atâtea—fizic, intelectual, social, cultural, temperamental.

În legãturã cu erotismul, mã gândeam, azi, în drum spre clinicã, la Beyle şi Brass, la clasicistul Botta şi cuceririle lui.

FILOZOFIA IMANENŢEI ŞI A MUNDANULUI. Criticismul perspectivist, Bataille, A., politologii, nu neapãrat filozofia limbajului obişnuit (adicã o filozofie pronunţat antimetafizicã)—filozofia care nu e şi o metafizicã.

PLAYLISTURI—XXIII, XVIII, XXVII—XXX, II, IV.

Ceea ce decredibilizeazã creştinismul.

Dezlânarea. Delãsarea.
Sb., întâi 45’, dupã care 30’, apoi douã ore de muzicã şi bãut cafea (1—2, apoi 5 ¾--7 ¾)—muzicã din martie (XXVII); întâia zi cu vreme caldã, de vin. am trecut la haine de primãvarã.

Dramatismul vieţii poate fi cunoscut şi reprezentat fãrã indiscreţie. Literatura ajunge sã reprezinte esenţialul dramei umane, esenţialul dramatismului existenţei, fãrã balast, fãrã povara accesoriului.

Eu cãutam explicaţii în spectrul psihologiei normale.

Eliade, precizia, Chartier, catolicul Watson despre Whewell (al patrulea eseu, dupã Rosmini, Ariosto şi filmul SF), Jolley despre Cavell (o glosã cavellianã), Pruss despre obiectivitatea frumuseţii. (Da, însã încântarea corelatã e altceva.)

Pruss vorbeşte despre educarea în scopul competenţei estetice, educarea pentru a deveni capabil de aprecieri estetice, întrucât teza lui e universalitatea frumuseţii; însã cine spune cã aceastã educare merge în sensul firescului uman? Poate cã e o falsificare, o pervertire. Eseul lui Pruss e ambiţios, însã reductibil la o petiţie de principiu.

Afectivitatea fiinţei e singularitatea ei.

Uitasem de ‘Orele’.

Avangardiştii—iar naturalismul e o formã de literaturã experimentalã, aşadar e încadrabil împreunã cu avangardiştii. Inegalii.

Vrea sã spunã cã o parte din ceea ce a scris romancierul avangardist Wallace e, de fapt, indigest; cã a scris şi lucruri indigeste, (multe) pagini terne, indigeste—ceea ce poate cã, de fapt, e secretul lui Polichinelle, lucrul pe care—l ştiu toţi.

‘Povara lumii’, ar trebui tradus.

Nesaţul muzicii. Dum., 5 ½ ore de muzicã şi cafea (9 ¾--12, 5—8 ¼).

Cei incapabili de respect sunt sinistru de capabili de slugãrnicie; cei incapabili de respect, cei incapabili sã simtã respect pentru oameni, au mari resurse de servilism, de slugãrnicie, de fricã slugarnicã. Cârpele sunt foarte demne, laşii sunt foarte cruzi.

Prefer o teologie fãcutã cu luciditate, uneia fãcute cu credulitate; prefer o teologie criticã, a luciditãţii, uneia a credulitãţii descalificante.

Mã gândesc la o filozofie în serviciul literaturii, nu care şi—o aserveşte; Lotar şi eseurile religioase (sunt mai mult discuţii, de o formã destul de liberã, şi ocazionale), Cavell, Jolley. Citatele—şi cititul. Muzica—evreul canadez, Horguelin, patrologul. Cinema—Horguelin, ‘Morgan’, evreul canadez, patrologul.

Întâietatea empiricului.

Jocul competiţiei, al concurenţei, e cel pe care mereu am refuzat sã—l joc.

Şestov, Cavell, Bataille, Derrida, Girard, evreii francezi. Autorii originali—ambele cataloage, insolitul lor.

Existã un ‘plictisitor pozitiv’, o ‘narcozã care include’, adicã nu lasã cetitorul pe dinafarã, ci—l poartã cu ea. Dealtfel, topografia sau morfologia literarã sunt mai variate decât li se pare unor teoreticieni nerãbdãtori sau blazaţi, oricum, nedispuşi sã încerce, sã testeze. Existã un astfel de plictisitor creditabil, hipnotic, fascinant într—o mãsurã, şi care, fãrã a suscita însufleţire, dã o satisfacţie bonomã, domoalã, satisface prin ceva—rãspunsul e şi o chestiune de temperament, de înclinaţie, de predispoziţie cãtre aşa ceva.

Aprecierile ca atare nu mã prea intereseazã, nu sunt esenţialul. Nu ele sunt esenţialul.

Voinţa de a nu se lãsa descumpãnit de conjuncturi.

Situaţiile inautentice, inautenticul, cârpãceala.

Existã o negativitate supãrãtoare, lipsitã de scop şi de sens. O experienţã timpurie a acestei negativitãţi dizolvante. Sunt probabil cele mai sfruntate rãstãlmãciri şi mistificãri, date ca exegezã—mai arbitrare decât exegezele anexioniste ale lui CN şi A.. Orice strãdanie de obiectivitate e abolitã, nu mai rãmâne decât vãpaia negativitãţii.

Mie P. Floyd mi se pãruserã ultimul cuvânt al muzicii postbelice.

Eu am rãmas la elementul psihologic, nu am sesizat dinamica, tendinţa, semnificaţia, raporturile, pl. II; elementul nu înseamnã nimic, numai dinamica lor conteazã, progresia, funcţionalul, elementul ca atare e neantul.

Exegeţii care rãstãlmãcesc—şi falsificã—Şestov, Chartier, Noica—deprinderea cu aşa ceva perverteşte. Nu e vorba cã poţi face ca ceva sã însemne literalmente orice.