Creştinismul ar trebui sã se decidã sã ofere înţelepciune, nu fãgãduinţe cu îndeplinire postumã; existã aici un fel de laşitate şi de neîncredere în sine, sau cel puţin un compromis, cu devalorizarea existenţei actuale, în decizia de a oferi nu o înţelepciune, ci promisiuni. Creştinismul ezitã sã mizeze pe înţelepciune, pe înţelepciune pur şi simplu, fãrã recompense şi pedepse, nici în viaţa de acum, nici în ipotetica existenţã postumã. Cãci forţa creştinismului ar trebui sã fie numai înţelepciunea prezentã, atinsã, nu paleaţia prin fãgãduinţe şi sperietori. Religia nu trebuie sã decadã la rolul de opiu, de calmant, de paleaţie, de compensare iluzorie a mizeriei şi a durerii prezente. Viaţa de apoi, retribuţia postumã sunt o astfel de paleaţie, o ipotezã paleativã—o licãrire înşelãtoare, iluzorie, în noaptea mintalã şi afectivã a durerii şi a anomiei resimţite. Creştinismul mizeazã pe viaţa postumã, devalorizarea existenţei actuale, rãsplãţi şi pedepse. Cununa nu e înţelepciunea, ci rãsplata în viaţa de apoi; însã chiar realitatea vieţii de apoi nu ar fi un motiv pentru desconsiderarea, devalorizarea existenţei actuale, iar mentalitatea de cãlãtor nu ar trebui sã justifice superficialitatea care dispreţuieşte existentul sau îl considerã irelevant în sine.
O religie nu numai fãrã viaţã de apoi—însã şi fãrã rãsplãţi şi pedepse, fãrã fãgãduinţe şi ameninţãri—ca morala lui Guyau (cãruia anatomistul Rainer îi admira poezia, iar Ralea, caracterul, firea).

Înţelepciunea nu devalorizeazã existenţa actualã, nici în principiu, şi nici în fapt.