marți, 31 iulie 2012


Film original şi bine—intenţionat, cu imagini semnificative şi convingãtoare, THE PYX nu e o pogorâre la Iad, ca filmul cu Pacino—CRUISING. Sinopsisurile pentru aşa ceva pregãtesc—o descindere în Iad, cum e CRUISING (ne putem aminti şi de coborârea în Infern a lui Abberline, în FROM HELL). THE PYX alege, însã, stilistica irizãrii impresioniste.
Spovada şi cuminecarea—trupul vândut şi ostia—heroina şi sedativul administrat de madamã—reveria indusã de droguri şi realitatea abruptã—heroina şi ostia—drogarea şi cuminecarea—naraţiunea e structuratã energic de aceste polaritãţi.
Scenariul caracterizeazã mai degrabã aspiraţiile şi pulsiunile personajelor, decât psihismele ca atare în sensul reprezentãrii naturaliste. Poliţistul e estompat în mod deliberat, ca identitate umanã, ca psihism—ştim numai cã are o amantã—aflãm destule despre lumea interioarã a prostituatei, chiar aceea a prietenului ei invertit—însã nimic despre a poliţistului—care evolueazã ca o simplã funcţie, o profesie, şi rãmâne învãluit pânã la deznodãmânt. Oricum, satanistul cepeleag, cu capotul sãu stupid, e ridicol.
Nu intriga filmului conteazã—ci atmosfera, stilistica impresionistã, aspiraţiile şi tendinţele personajelor—şi cântecele lui Karen.
Ar trebui sã aflu de la un preot cum numesc catolicii români cutiuţa în care e dus viaticum—ul.

Neîntrecutul Borges remarcã la regizorul Sternberg cã spune mult, cu imagini puţine şi simple, cã e capabil de o naraţiune concisã; ceea ce le lipseşte unor filme cum e CRUISING, care nu mai sunt, fireşte, gândite în termenii montajului şi imaginii cinemaului silenţios. În general, sonorul nu a mai stimulat cinemaul sã comunice prin imagini şi montaj. Sonorul a detronat montajul.
Borges vorbea despre câteva filme silenţioase de la sfârşitul anilor ’20.
Serena era o bacantã placidã, rotunjoarã, de o sexualitate explozivã, lascivitatea complementând îndeajuns robusteţea eroticã, vlaga, energia—ca şi Deborah de copilã, sau Stefania la maturitate. La 15 ani, când descopeream cinemaul erotic italian, îmi doream partenere ca Serena, Deborah şi Michella—mai ales genul abundent—picant, vedete nurlii; la 15 ani am vãzut patru astfel de filme italiene, iar la 18 ani—încã trei (cu Eva, Stefania, Katarina). Însã cinemaul erotic nu e un scop în sine—chiar dacã furnizeazã termeni de comparaţie, etc.. Existenţa, empiricul sunt mai interesante. Scopul cititului, al cunoaşterii, sunt existenţa, priceperea, mintea; drama e aceluia care nu înţelege ce se întâmplã cu el.
Remarci mai degrabã ale unui moralist, decât ale unui sociolog; dealtfel, releul existã la Simmel, care citeazã, în sociologia lui, moralişti, şi literaturã din tradiţia moralistã (memorialisticã, anecdote—istoria anecdoticã de interes moral, istoria lizibilã, pilduitoare, instructivã). Tonul era mai degrabã al moralistului, indignat, decât al sociologului neutru, impasibil. Nu era tonul ştiinţific, ci acela vehement, al moralistului.
Absenţa, la Simmel, a fenomenelor sociale terifiante, coşmarescul social, ticãloşia, silnicia, abuzul, etc.; Simmel scrie ca un estet al socializãrii, şi privilegiazã interacţiunea plãcutã din saloane.
Vremea& ca filozof.
Sb.—salatã de roşii şi castraveţi, îngheţatã, douã ‘Oettinger Radler’, cereale cu lapte.


Femei. Literaturã—1 ½ ani—2 x romane—însufleţirea. Geografia. Ca filozof. Vipia. Subiectul. Tonul impasibil. Paleta verii. Paleta literarã—artã& divertisment. Valul.
Unsprezece litbloguri (trei franţuzoaice, ‘BG’, canadeza, evreica, Green, francezii, andersonianul, ungurul, ‘Golconda’)—ocazional: ‘Lotar’, etc.—şi blogurile a cinci autori de anticipaţie.
Numai hip—hop şi jazz.
Dum.—‘Pinball Space Cadet’.
Tifla—boarfa dementã, ambele târâturi—pizde în izmene, ‘Mihãiţã’, beţivul care cicãleşte—slinul omenirii, otrepele, una din populaţiile omenirii—cei care te ginesc. 24 z.—rãspicat, tãios.
Articole. Format concis& gestionarea. 2 x romane. Sfatul de marţi. Rocada—cf. vin.. 2 z.. Folia. Otrepe. Prietenie. Urgia. Mâncarea. Bonuri. Orã. Stilul. Precizia. La prag. Banalitatea vieţilor de cuplu. Deprinderea. A împãrţi. Împovãrãtorul.
Neastâmpãrul şi monotonia—novelizãrile ar fi redundante, dacã n—ar exista neastâmpãrul.
Dum.—salatã de roşii şi castraveţi, îngheţatã, cremwurşti, 2 ½ l. de ‘Timişoreana’.

Namilele isterice, huidume isterice.
Şcolarul aruncã lemnul în direcţia câinelui, care—ncepuse deja sã alerge; expresia câinelui e foarte stranie, iar atmosfera pare una interbelicã, de restrişte griviţeanã. Şcolarul cautã un ştreang. În timp ce doi cautã în rulotã, şcolarul moare spânzurat.
‘Electric …’, ‘Busta …’, ‘Porgie’, ‘Moms’, ‘Vibrant …’, ‘Jam’, ‘The Fire’ ….
Stilul naraţiunii—Evangheliile, Patericul. Evreul argentinian cãuta naraţiunea prin imagini, nu complexitatea intrigii, ci simplitatea. Cu ce a atras luarea—aminte.

Lâncezeala, delãsarea, îmbâcsirea.
Thrilleruri& prozã scurtã& dramaturgie& poezie.
Poezia.
Sunt de acord cu Gracq şi Dna. Maitzen cã rolul criticii nu e sã ierarhizeze, ci sã explice, adicã sã elucideze simţirea singularã. De la un critic rãmân, ca adevãr, nu execuţiile, ci explicãrile originale, caracterizãrile nuanţate şi cuprinzãtoare.

Gãsirea acelor ritmuri inefabile.

‘Batman’, ‘Onedin’, ‘Shogun’, ‘Trek’, ‘Bond’—impostura.

Ellie—nu Shakira—la 4 z..

‘Laramie’, vârsta, ‘Salamandra’, doi cetitori—girul.

Evreul argentinian lui Carrizo—‘Batman’—socialul—vremea—vipia—facturi.

Un c… de care mi—e silã. Evaluarea tãioasã, precizia—cei doi alcoolici dãrãbãneni, boarfa bistriţeanã. Profesia. Invidia. Motivele invidiei.

Evreul argentinian—ca unul dintre cei mai autorizaţi cinefili ai sc. XX.

Opincari mistuiţi, arşi de invidie—şi, la nevoie, de ipocrizie. Reprezentarea invidiei lor, a lividitãţii.

Care sunt adevãratele chixuri în viaţã.

Deficitul de empatie al degeneraţilor—ei îşi reprezintã principiile, etc., nu trãirile celuilalt.

Originalitatea fundamentalã (autorii originali, originalitatea remarcatã de oamenii inteligenţi, de cei pricepuţi—v. Ep., Truffaut, etc.—efectul)& capitalul de noutate şi de imagini originale. Când originalitatea nu e de cãutat la nivelul fundamental, ea pote fi totuşi gãsitã la acela al elementelor—imagini, etc..

Policieruri& genuri& cinema& muzicã& geografia. Subiecte. Dieta. Chixul. Subiectul—la 2 l..

Ca cititor de dramaturgie, de prozã scurtã, de paraliteraturã, Grost e menţionabil. Nu spun cã e neîntrecut; nici nu e unul dintre egali.

Alineate, caracterizãrile—ntr—un alineat ale lui Grost, Lovinescu& jurnale.

Formatul concis—cf. ieri (vin.).

Românii sunt minţi apatice, mohorâte, posace, nevioaie, strepezite.

Formatul concis& dramaturgia.

Etosul abundenţei, al largheţii, al plenarului, al neîncorsetãrii—la prag, pe sãturate, etc.. Etosul vigorii, al satisfacerii directe, robuste, a dorinţei.

Scenariul sugereazã cã prostituata ar fi fost ucisã oricum—sataniştii având nevoie de prostituate nu numai pentru profanare, ci şi fiindcã dispariţia acestora e escamotabilã.

Existã o ierarhie obiectivã a analizabilului—ceva inspirã gândirea în mai mare mãsurã decât altceva—originalitatea e analizabilã în cel mai înalt grad—banalitatea poate fi analizatã aproape exclusiv numai în termeni de şabloane—însã originalitatea e aceea care însufleţeşte mintea, gândirea. Mai simplu—nu orice oferã ceva de cunoscut, de înţeles.

Rãutatea e o trãsãturã de familie, şi e semnificativ faptul cã nimeni nu o crede un om bun—ca şi nãravul de a împroşca numai calomnii la adresa tuturor—etichetele acelea strivitoare, obiceiul de a îi vorbi pe toţi de rãu—reversul laşitãţii ei.

Dacã pentru anglofoni eseistica e asociatã cu creativitatea, cu originalitatea, cu vioiciunea, cu agerimea, cu intelectualitatea, pentru români ea e asociatã cu corvoada şcolarã, cu prolixitatea ternã, cu excedentul verbal, cu verbozitatea anostã—cu ‘comentariile’ şcolare, improvizaţii şcolãreşti—în cel mai bun caz, cu ‘articolele’, atinse de perisabilitate, de perimare. Pentru români, eseistica înseamnã ‘comentarii’, balast, metehne şcolãreşti, lãutãrism.

Deşi au avut atâta succes în primul rând, şi mai ales, şi din capul locului, la francezi, eseurile lui Montaigne nu au inspirat o tradiţie francezã a eseului conversaţional—ci a literaturii moraliştilor. E un paradox.

Cezar I.& tratatul de logicã& matematicienii Radian& EKG şi analize hepatobiliare.

Iubirea e ceea ce se întâmplã între doi oameni, nu ceea ce simte un om, în singurãtate, pentru un altul.

Irodiada şi fratele ei, Agrippa—la început, nepoata lui Irod şi—a ajutat fratele, apoi l—a invidiat. Familie de sceleraţi.

Deexistenţializarea acţiunilor Lui Iisus, transformarea lor în ceva formal, o pantomimã, fãrã riscul ratãrii—fãrã merite.

Pãcatul nu e urmarea libertãţii, ci a sclaviei. Protopãrinţii nu erau sfinţi, adicã desãvârşiţi, fiindcã nu le era imposibil sã pãcãtuiascã—aşa ca în ‘non posso …’. Dacã Protopãrinţii ar fi fost creaţi desãvârşiţi, atunci s—ar fi aflat în condiţia de a nu putea sã pãcãtuiascã—desãvârşirea omenescului; aşa, însã, ei erau în stadiul a de putea sã nu pãcãtuiascã. Pãcatul nu e o dovadã, prometeicã, lucifericã, de libertate, de dezrobire—ci de mãrginire şi de sclavie.

Înverşunarea. Întãrâtarea.

Rugãciunea are ca etimologie petiţia, actul de a cere; prin rugãciune, se cere ceva—nu e o relaţionare dezinteresatã, spontanã.

‘Romancier obişnuit’ nu înseamnã Dekobra, Ohnet sau ceea ce moş Paleologu numea, condescendent, ‘romane de plajã’—‘de garã’, spun francezii (‘de citit în tren’)—de stand din aeroport—senzaţionale, spune un englez.

Miza cititului nu e formalitatea, îndeplinirea unei formalitãţi, ceva silnic, surplusul formalitãţii —ci înviorarea, dezmorţirea, emoţia, simţirea,

Va trebui ca, odatã, în vreo recenzie a unei cãrţi de Chabon, sã amintesc de evreisme, sã menţionez evreismele.

Iisus împotriva dascãlilor care împovãreazã cu prescripţii zadarnice; farizeismul creştinilor.

Aderca& Şuluţiu& ‘Comoara …’& ‘Concina …’& ‘O pânzã …’& ‘Delfin’& contrafaceri& sovieticii.

Banalitatea vieţilor de cuplu.
Mintea. Procesarea. Gândirea.
Impresia împovãrãtoare. Redoarea.
Precizia.
A evalua.
Chimia.

A glosa un pic erotismul literar—recurgând, uneori, la lexicul licenţios, pipãrat, uşor argotic.

‘Postarea de şapte rânduri’.
Articole.
Etimologii.
Ca postãri scurte. Jurnale. Arta conciziei. Lapidaritatea—nu numai narativã.

O intuiţie profundã a evreului argentinian e aceea cã literatura e arta imaginilor—a sintaxei imaginilor.

Bãrbat& francheţea& lejer& adevãrul, a testa, obiectiv, precizia.

Intrigã, subiect narativ, naraţiune—plot, story, storyline, storytelling.

‘Nu despre asta e vorba’—modul criticilor de a fi tendenţioşi e aducerea în discuţie a lucrurilor despre care nu e vorba.
Criticã holistã—estimarea şi caracterizarea întregului, precizia.

Criticã muzicalã borgesianã. Medalioane (muzica)—pentru scuar. Actriţe—pentru blog.

Ca postãri scurte.

Poezia.

La 6 l.—ca postãri scurte& jurnale& lapidaritatea. La 5 l.—‘Lotar’. Originalitatea.

Poezia.

Fondul gândirii mele sunt Darwin, Nietzsche, Marx, Freud şi psihanaliştii—gândirea neteologicã.

La Heidegger, ateismul, anticreştinismul nu însemnau reducţionism, biologism.

Tonul, stilul, timbrul literar erau acelea, vehemente, indignate, caustice, tãioase, ale moralistului, nu acelea ale sociologului neutru, impasibil. Scriam mai degrabã ca moralist, decât ca sociolog.
Echilibrul dietei\ noul& subiectul& vremea& ca filozof& bibl.& raftul& a merita& cu ce ies.

Cultura popularã e cultura divertismentului. ‘Trek’, ‘Bond’, novelizãri, etc.& policieruri& muzica.
Girarea—evreul argentinian& Vian.
Dezicerea—la 16 ani—cu Wilde, James, regizorii italieni.

Ecuaţii clinice—priceperea medicalã e dependentã de cunoştinţe, din cauza complexitãţii ecuaţiilor clinice, se opereazã cu multe variabile, etc..

Sapiditatea superioarã a politicii de stânga.

Echivalarea absurdã—şi ultragiantã, insultãtoare—a socialismului cu … leninismul.

‘Glosele’—ca … schiţe.

Apreciez, la Dna. Y., sapienţialitatea—romane, nuvele, memorialisticã—elucidarea experienţei.

Transpunerea unei categorii existenţiale—raţionalitatea—într—o categorie juridicã, supunerea.

ETOSUL CONCIZIEI. Unii folosesc cuvinte—sau imagini—puţine, dar pentru a spune lucruri tot puţine. Aşadar, e vorba de penurie, nu de vigoare.

Abate tânãr, foarte inteligent, doct, ager şi vrut.

Cred cã Paleologu tindea sã exagereze inegalitatea, şi cã, dacã la unii se poate ca inegalitatea sã fi fost realã (Camil P., Eliade, Sadoveanu, Maurois, Pãstorel, chiar Caragiale), la alţii ea e scornitã (Sartre).

Femeile au un anume farmec, însã acesta e înşelãtor, amãgitor, inautentic.

Ereticii, clericii eretici—gangsterii—cuţitarii—mahalalele—muzica. Mitologizarea cartierelor.

În toamna lui ’96, la cinemaurile noastre rulau filme licenţioase cu Eva. Erau 3 ½ ani de la ‘Giulia’.

Widmark, Sinatra, Lemmon—’50—’60—cãmãşile.

Ford—superlativele colegilor—evreul argentinian—romanul—ecranizarea ratatã (‘Puterea şi slava’). Tendinţa de a rata ecranizãrile, şi subiectele non—western.

Delãsãtorii, apaticii tind totodatã sã fie frustraţi, rãutãcioşi; apatia nu e neutrã, ci acrã.
Aferarea lor virtuoasã şi principialã.

vineri, 27 iulie 2012



Nu împãrtãşesc entuziasmul câtorva pentru THE PYX; intriga mi s—a pãrut nesatisfãcãtoare, abia schiţatã, insuficientã. Însã actorii sunt buni—prostituata, ca şi poliţistul care îi elucideazã moartea.
Pentru o drogatã, se folosesc, de cãtre satanişti, droguri—însã ea se cuminecã, are acces la realitate, şi moare cuminecatã, iar aceasta aminteşte despre mucenicii morţi pentru a împiedica o profanare. Trupul, heroina şi ostia alcãtuiesc tiparul simbolic al scenariului.
Prostituata se înalţã din torpoarea drogului—într—o formã de altruism.
Grost despre Van Dine& evreul argentinian despre Sternberg.

Trãirea înãbuşitã de cuvinte.

‘Moscova …’, Clift şi Fay.

Ieri (sb.)—trei filme—‘Moscova—Casiopeea’, Fay, ‘Ridicarea blocadei’.

Termenii se pot referi la—materialul folosit—mecanism, animarea, efectul—licãrire, scânteiere—pârâiturile coloanei.
Începusem prin a mã gândi la ecranizarea interbelicã a ‘Pelerinei spaniole’, şi la scântei, şi licãr.

Calmul& postare scurtã&

Bârfa calomnioasã în care se scufundã, cu delicii, catolicul BW. Moralism indignat, etc..

Criticii detestabili care invocã publicul, gustul zilei, entitatea publicã, pentru a—l impune ca pe un al treilea obligatoriu în intimitatea relaţiei cititorului cu literatura. Intimitatea se dizolvã. Astfel de critici sunt nu ‘arbitrii’, ci pretinşii ‘notari ai gustului’, cei care înregistreazã tendinţa comunã.

Ironia care face ca Grost sã dea ca exemplu de literaturã desuetã crâmpeiul în care V. Dine vorbea despre desuetudinea povestirilor lui Poe—‘stropitorul stropit’, vremelnicia.

Discul—marţi& joi& sb..

Literatura e creaţia cea mai purã a unei minţi, a minţii umane.

Într—un an şi jumãtate, la 33—34 de ani, dantura mea s—a distrus complet—s—a pulverizat—mai exact, distrugerea ei s—a accelerat.

Ca evreul argentinian despre Sternberg—‘92& , alegeri originale şi nearbitrare. Cinematograficul, nu literarul.

Predania creştinã nu ţine seama de ipocrizia de ordinul doi, ipocrizia psihanalizabilã, nemãrturisitã nici sieşi.

Suprafaţa verbalã a operei—ca tapiserie, şi ca relief.
Radu P..
Aprecierea boantã.

Ecranizãri—Hitchcock, Dna. Ch., Greene.

Dezicerea. Abjurarea.

Proza scurtã mai degrabã vehiculeazã, decât creazã. Simbolizeazã—ceea ce nu e un surogat, ci ceva intelectual. Meşteşug de epigramist şi bijutier, de giuvaergiu. Ideea dozei—Himes, la Morariu—vraful. Însã proza scurtã schiţeazã. Originea istoricã—gazetãria& umplutura.

Accentuarea instinctivã a aspectului de tapiserie, şi a aceluia de altorelief—polii verbalului.

‘Styles’, ‘Ackroyd’, ‘ABC …’.
‘Visul din …’.
Simbolistul.
Sovieticii& ‘O pânzã în depãrtare’& ‘Delfin’& contrafaceri. Una din cele mai hedonizate forme de literaturã.
Swapping—ul. Kessel.

Ideea de ‘romancier obişnuit’—neexcepţionalul unei literaturi. Pe când publicau Flaubert, sau Beyle, Balzac şi Hugo, trebuie sã fi existat şi romancieri obişnuiţi.

Trilogia ‘Valois’& romanele despre sc. XVIII& romanul comic, umoristic& ‘Bragelonne’& nuvela& simţul& criticul scoţian.
Contrafaceri.

Stilul, adicã gândirea, în slujba banalitãţii subiectului.

E întrucâtva firesc ca un flaubertian sã—şi intituleze o carte … ‘Arsenic’.

Butor& Ulici& MP& NS& retrad..
Sovieticii.

Armonia şi disonantul, impropriul, inadecvatul.

Berea comandatã.

Al doilea roman cu muschetari—ed.& ‘Andrews’—parodia& romanul despre ultimul Împãrat grec. Whitman din anii ’50.

Mintea mea tinde sã vadã, şi sã evalueze, mai degrabã întregul, ansamblul. Grost tinde sã fãrâmiţeze, sã disece. E neconvingãtor prin aceea cã procedeazã destul de maşinal, cu o precizie neînsufleţitã.

Thrillerul, ca literaturã a dinamismului fizic, a agerimii.

Joi—un ‘Beck’s Green Lemon’, un suc de nectarine, şi o halbã de ‘Timişoreana’.

Pentru cei trei cârnaţi ‘Alpin’, îmi mai trebuia un leu (cãci aveam la mine numai un bon, şi unsprezece lei).
Joi—parizer, roşii, icetea, un L bere, un suc; ieri, cozonac, lapte, nectarine, cremwurştii din ajun, icetea, îngheţatã, doi L de bere.

‘Trek’, lumea, ‘Bond’, Nero& Mike, ecranizari, cr., kantismul, Lynch.
Banalitatea intrinsecã a lumii serialului nu poate fi un inconvenient pentru un trekker.

Altruismul e o formã de curaj, de neînfricare. Demenţa am întâlnit—o însoţitã de laşitate.
Laşitatea, defetismul, mântuiala, pretextele, reaua credinţã.

A scrie, despre Pãrinţi, ca un bãrbat—nu ca un estropiat.

Schiţa psihologiei paterne.

Faptul cã se vorbeşte despre timp în termeni spaţiali denotã tendinţa de a controla timpul, controlul asupra timpului, spaţializarea înseamnã reificare, inerţializare. Însã e o tendinţã generalã a vremii noastre—‘undeva …’, ‘în spaţiul …’. Timpul e conceput prin prisma controlabilului spaţial, drept ceva ce poate fi mânuit, stivuit, etc.. E iluzia de a avea controlul asupra timpului, de a deţine timpul—nu de a fi timp şi vremelnicie, ci de a—l avea. Timpul devine ‘un spaţiu’.

Bãrbaţii—hoaşcã, cicãlitorii, trãsãturã foarte nemasculinã.

‘Caşul’—batjocura paternã.

Ceea ce se spune, şi ce nu.

Mai ales lichelele au neobrãzarea de a moraliza, sfruntarea de a cicãli—tocmai fiindcã sunt frustrate, complexate, înãcrite. Moralismul complexaţilor.

Bãrbaţii neputincioşi, neisprãviţi, sunt apodictici, ritoşi, sentenţioşi, firi de soacrã, colţuroşi, cicãlitori. Aceasta e marca frustraţilor—şi lucrarea frustrãrii. Aceasta e neruşinarea frustraţilor.

Animalitatea posacã şi monotonã a atâtor cupluri.

’91—thrilleruri, policieruri (valul)& decadenţii—nuvela mateinã& sociologie& paleta—atât divertisment (sb. şi luni), cât şi artã (marţi şi laureaţii). Anca. Vremea. ’91. Vremea. A scrie sociologie—originalã, şi a citi thrilleruri, policieruri, proze scurte, nuvele.

Viaţa modificã înţelegerea teoreticã, funcţionarea gândirii abstracte, nu înţelegerea teoreticã modificã viaţa.

Drumul la Sibiu

Drumul la Sibiu






La Fãgãraş am vãzut, din mers, mãnãstirea franciscanã şi firma ‘Obama’ (mai întreg, ‘Obama Invest’); la Oneşti vãzusem firma ‘Onedin’—şi cafeneaua dintr—o piramidã de sticlã albastrã. Însã am cãlãtorit, la—ntoarcere, cu câteva tinere oneştence frumoase şi dezgheţate.
Am remarcat sânii, mari, ai sibiencelor—şi ai ardelencelor, în general; dar se poate ca observaţia mea sã fi fost tendenţioasã.
Pe drum, nimeni nu citea nimic—oameni care preferã sã se plictiseascã.
La Sibiu am mâncat nişte cabanos în aluat, foarte bun, şi douã felii de plãcintã cu brânzã—aceasta, de o simplitate îmbietoare. Am bãut nişte icetea adus de la Iaşi—luni dimineaţa fusese brumat, şi nişte sprite. Patiserie mâncasem de la ‘Simpa’.
Am locuit din nou pe Calea Dumbrãvii, aproape de ‘Hotelul Sport’, însã la altã pensiune—‘Nero’—decât dãţile trecute. O zi de cazare e 800 de mii—mai puţin ca biletul pânã acolo—sau de acolo. Aranjarea camerei şi baia mi—au plãcut mai mult, duşul era încãpãtor.

La popasul de la Oituz am servit, la dus, trei mici şi o bere; la întoarcere, am coborât pe malul Oituzului, ca sã ating apa. O nesimţitã m—a enervat plângându—se, prosteşte, de banalitatea peisajului.
Aşezãminte franciscane am vãzut la Fãgãraş şi la Roman.
La dus, m—am gândit mult la meritele prozei scurte.
Am înţeles de ce un controversat trust de presã a sistat livrarea de thrilleruri şi de Nobeluri —paranoia rãstãlmãcirilor.
În Sibiu m—am aflat 15 ore. Cãlãtoria a durat 33 de ore.
Torpoarea mea cotidianã e cauzatã de plictis; lipsa vioiciunii dispare, în fluxul salutar de stimuli—şi prin interrelaţia acestora—dependenţa Shakirei, decolteul unei copile, lipsa unei cãrţi, berea. Un jet, un flux de stimuli aţinteşte mintea.
Paşii pe malul Oituzului …. Însã şi murdãria acestor popasuri montane, ubicuitatea mizeriei, a deşeurilor, etc..
La popasurile din munţi era rãcoare, şi mi—am amintit cã nu mai atinsesem apã de munte de 15 ani.

La întoarcere, marţi seara, mai aveam 7 mil. pe card, şi un mil. în buzunar.

De la întoarcere, am dat de gustul berilor cu suc de lãmâie.
Schiţam eseuri cu titluri ca ‘Sexualitate explozivã’, etc..




Crimele perfecte sunt asasinatele acestea tãcute, despre care ştie, de fapt, toatã lumea din jur—linşajul la care toate pramatiile sunt bucuroase sã ia parte—înãbuşirea, calomnia (45), încolţirea, tracasarea, etc.. Ele sunt ştiute. Toate instrumentele comiterii aparţin acceptabilului social. E complicitatea tribului împotriva a ceea ce e bun şi sfânt, sau numai deosebit; crimele perfecte se comit cu uneltele cele mai banale—tracasarea neîncetatã, prigoana cotidianã, etc.. (E povestea multor vieţi de sfinţi—Thérèse, Juan sunt numai douã exemple.)
În ferocitatea lor, inşii coboarã într—o sãlbãticie aviarã sau insectiformã, sub pragul fizionomiei; ajung sã aminteascã de pãsãri şi de insecte. E maşinalitatea lipsitã de fizionomie, de chip distinct. E decizia tãcutã de a elimina originalitatea şi distincţia.
Crimele perfecte, publice, despre care autorii policierurilor nu scriu, sunt acelea în vãzul tuturor—calomnia, sufocarea, tracasarea, stâlcirea, exasperarea, ‘tocarea’. Josnicia sordidã e cenuşie şi nespectaculoasã, erodantã.
Jugul acestor practici tãcute e foarte evident. Persoane principiale şi apodictice nu cuteazã sã crâcneascã împotriva acestor rânduieli sociale; nu e surprinzãtor sã vezi aferaţi, militanţi, sentenţioşi, sfãtoşi, care joacã întrutotul dupã aceste reguli, şi le acceptã fãrã sã obiecteze, ca pe ceva de la sine înţeles. Dã de gândit raritatea denunţãrilor verbale ale acestor cabale mute ale ticãloşiei. Aferaţii i se conformeazã. ‘Curajul’ lor e inautentic, şi neriscant, nepericlitant.

sâmbătă, 21 iulie 2012

Grost pare efeminat, îmbufnat şi anost, cumva imbecil. Pare o ilustrare de manual a imbecilului burghez, sentenţios şi aferat. Critica lui, moralizatoare, didacticã şi şcolãreascã, pedestrã, enerveazã adesea, şi convinge rareori. Nu e atât un revizionist de tip cãlinescian, cât, dimpotrivã, un dezamãgit şi un cusurgiu.
În mod evident, Grost nu e singurul care sã gândeascã şi sã simtã aşa—sã înţeleagã policierul ca pe un divertisment vioi, cu o reprezentare socialã idilicã, la antipodul oricãror realitãţi supãrãtoare; cei care au scris mai ales pe gustul lui gândeau şi simţeau la fel—deşi, poate, cu mai multã largheţe, şi înţelegere pentru estetica altora. Deasemeni, poate cã la alţii tiparul cerut de Grost era numai o laturã, o alternativã.
Ca o caricaturã de duzinã a lui Iorga, Grost îi obiecteazã unei povestiri cã e ‘proastã’ fiindcã protagonistul ei e necugetat, şi existã violenţã înfiorãtoare. Îi place sã mustre, sã moralizeze, sã indice calea—aluat de ipocrit. Dezacordul cu oricine altcineva îl lasã rece—e inflexibil, capsomanul deţine criteriile absolute.
Imbecil pedant, cãznit şi ipocrit, minte posacã, sentenţios şi didactic, Grost îşi are, însã, idealul literar ilustrat de cãtre nu puţine policieruri faimoase.

Citind ‘Avatarul’







Citind ‘Avatarul’







Cãlãtoria în timp e imposibilã, deoarece nici trecutul, nici viitorul nu existã. Chestiunea e una de ontologie, nu de tehnologie. Nu se poate cãlãtori nici în viitor, nici în trecut, fiindcã acestea nu existã. Chiar dacã pot fi descrise fizic, la nivel subatomic, ele tot nu existã acum; unul va exista, celãlalt deja nu mai existã. Nu sunt ‘locuri’, ‘unde’ sã poţi merge.
Maşina T a fost discutatã sub raportul cãlãtoriei în timp, urmând, bineînţeles, direcţia datã chiar de Tipler—nu însã şi pentru ceea ce are mai interesant—saltul în spaţiu. Cilindrul Tipler se mai numeşte ‘maşina timpului Tipler’, iar Hawking şi—a îndreptat conjectura de protecţie cronologicã împotriva posibilitãţii teoretice de a cãlãtori în timp. Însã la Anderson, aceastã maşinã îndeplineşte deasemeni rolul porţii

Anderson e cunoscut ca maestrul conjecturilor ecologice, al ecologiilor plauzibile.

Navele trebuie sã facã slalom în vecinãtatea maşinii T.

O scriere de anticipaţie rãmâne prin lucrurile pe care autorul ei le—a imaginat, nu prin acelea pe care le—a profeţit.

‘Avatarul’ funcţioneazã ca o însumare, recapitulare, trecere în revistã a subiectelor politice, filozofice şi morale, ştiinţifice (ecosisteme, conjecturi fizice) şi literare (aventura, erotismul, tragicul, dezmãrginirea) ale lui Anderson; dupã o bibliografie, se pare cã, fiind din ’78 [????], precede deopotrivã cyberpunk—ul, cât şi NSO.
‘Avatarul’ e un roman dinafara seriilor andersoniene—ca şi altele, foarte gustate—‘Brain Wave’, ‘Tau Zero’ pentru cele de anticipaţie, ‘The Broken Sword’, ‘Three Hearts …’ pentru cele fantastice.
La noi s—au tradus mai ales scrieri din serii—‘The Queen …’ (’71) (publicatã şi în culegerea ‘Rustum’ din ’82, şi într—o culegere din ’73; însã aceastã nuvelã fantasticã, foarte premiatã, aşa de premiatã, nu face parte din Rustum, fiind numai grupatã împreunã cu nişte povestiri din acel univers, publicatã împreunã cu nişte povestiri despre Rustum), ‘The Time Patrol’, ‘Operation Chaos’.
Întâia scriere pe care am citit—o a fost ‘The Queen …’, în ’91—în vara lui ’91, când am citit şi ‘Remember’, Goma, scurtul roman scandinav, şi am început sã citesc ‘Dox’ ….

Anderson a fost socrul lui Bear—presupunând cã Astrid s—a mãritat cu Greg înaintea decesului tatãlui ei.





Îmi place sã mã gândesc la frugalitatea unor bãtrâni, Buñuel sau Gracq, e ceva din care pot învãţa şi tinerii, fiindcã nu e vorba de rutinã, sclerozã, restrângere şi amorţeala senilã; iar ceea ce pot sã înveţe tinerii e enunţabil simplu—frugalitatea poate fi un lucru bun. Poate cã e mai rar sã îi auzi pe tineri vorbind cu moderaţie despre frugalitatea lor; tinereţea tinde sã prefere—dacã e cazul—asceza, pânã la fachirism.
Lucrãrile ascetice sunt numite ‘nevoinţe’, ceea ce e concludent, deoarece ele nu—s luxuri, capricii, etc., ci ceva necesar. E nevoie de ele; nu aspectul de ne—voire, de tãiere a voii, silire, forţare, mã intereseazã în cazul acestui termen, ci conotaţia, pozitivã, de ceva trebuincios, necesar—care nu e un lux, ceva supraadãugat. Nevoinţele sunt cele necesare, de care e nevoie, cele trebuincioase, salutare. Sunt fãcute, deoarece sunt necesare—nu—s o desãvârşire suplimentarã.
Viaţa schimbã gândirea, nu gândirea schimbã viaţa. Gândirea nu poate fi schimbatã decât indirect, schimbând, mai întâi, elementele pe care ea le reflectã.

Aşadar, câţiva bãtrâni simbolizeazã tendinţa de a fi frugal—la ei, în condiţiile unei existenţe diminuate biologic, însã amplificate spiritual. Senectutea nu deţine monopolul frugalitãţii—însã o simbolizeazã.
Dacã o trãsãturã a unui personaj e uitatã, înseamnã cã autorul vrea ca ea sã fie uitatã, nu reţinutã şi reamintitã, aceasta e logica imanentã a povestirii. De ex., pentru personaje ca Watson, Battle. În plus, funcţionarea unei trãsãturi umane se cere contextualizatã, nu e un şrapnel.

Cu simţul, cu sentimentul participãrii la o lume.

Ingeniozitatea, originalitatea modalitãţilor de a gusta, calibrarea, etc.. Contracurentul. Înregistrarea indiferentã a divergenţelor critice.

Grost confundã cronologia, greşeşte deceniile, încurcã cronologia, situeazã greşit.

Oribilul vieţii e irosirea.

Nu cred cã Dna. Christie se interesa mai mult de ajutoarele marilor detectivi. Cred cã altceva vrea sã spunã, şi are un mesaj de transmis. Ideea e cã alţi autori n—au izbutit, pânã la ea şi în vremea ei, sã creeze decât figuri secundare. Ea nu spune cã în literatura poliţistã cele mai interesante/ importante personaje sunt/ trebuie sã fie ajutoarele marilor detectivi—ci cã în literatura altora izbutite sunt, prin forţa lucrurilor, numai personajele de rangul secund. Cred cã Dna. Christie vrusese numai sã sublinieze cã celorlalţi autori le—a rãmas sã exceleze doar în crearea de subalterni, revenindu—i ei prerogativa de a modela detectivii. Cred cã e un elogiu perfid, şi o înclinaţie nesincerã—aceea cãtre, chipurile, personajele de rangul al doilea.

Vigoarea, vlaga, carura, robusteţea. ’88.

Kant, Marx, Freud, chiar Schopenhauer. Simmel nu e în aceastã ligã, a descoperitorilor.

Scriitorii care au avut ceva de spus despre literatura altora—Carr (şi lecturile lui timpurii), Dna. Sayers. Critici, antologatori. Gazetãrie. Rubrici.

Mie sinestezia mi se pare cã denotã caracterul prea trupesc al minţii, al inteligenţei, neputinţa disocierii necesare, incapacitatea de abstractizare—de ex., remarcile nabokoviene despre stilul lui Kafka, Cehov, etc..

În amintirea citirii nuvelei lui M. Caragiale.
’88—stilul, armonia, eul, identitatea, trãsãtura. ’91—nuvela. ’92—vârful& ‘Dox’. ’93—marginea. ’94—surparea bruscã, delãsarea.

Rãul e finit, scrutabil, mãsurabil.

Poate sã existe predispoziţia, susceptibilitatea. Originea torporii, a extenuãrii, a ameţelii, a amorţelii—a paraliziei. Cine a fost întâia sã speculeze intimidabilitatea. Cine a fost întâia sã bruscheze, sã profite, sã umileascã—disproporţionat, nemãsurat, în neştire, pe saturate. Ipocrizia deplângerii ‘orfanilor’.
Rãspunsul somatic, reacţia somaticã.
Erorile de evaluare, de apreciere—imense.

Cu limitãrile lui, Grost nu are autoritatea inteligenţei artistice, a evreului argentinian, ci numai indignare moralizatoare, involuntar comicã. Ca NI, transferã eticul direct în estetic—la fel ca şi Ep..

Romanul ca obiect de artã. Poliedru. No.. Diferenţa marcatã între roman şi povestire; interesul povestirii e altul.

Grost despre Stagg, orbul Gaunt, bonomia lui Crossen; aversiunile lui pedestre, şi ipoteza, presupunerea cã sunt unanime, generale. Vrea policieruri nedeprimante şi cinstite.

Patrologul—policieruri—no.—Futrelle& Chesterton—ca despre Gaboriau. Ignoranţa.

Remarci despre povestiri—policieruri& almanahuri vechi& ca despre Gaboriau& Doyle& ignoranţa.

Proze scurte& tipare& similitudini& tematologie.

Romane care îi plac pânã şi lui Grost—Gruber (’47), Davis, Sale.

Joi seara—nu mi—au trebuit decât îngheţata, puţin parizer, roşii, douã trigoane; mâncasem salatã de roşii.

Ed.& ‘91& piaţã& Delon& ciuperci& ‘92& ’93—epurarea& acronimul, de la ce vin iniţialele& tarabe& voracitatea şnapanului& dozã& raţia& tarabe.

Bataille, Foucault, existenţialiştii, celelalte gogoşneţe, îl au pe Nietzsche, însã fãrã Schopenhauer& Simmel—adicã, fãrã glosar şi eratã, fãrã gramaticã.

Joyce la 23 de ani. Cititul& femeile. Blogul. Subiecte. Formatul. Raftul\ ed.—autorii.

Literatura de gen recomandatã de cusurgiu.

Ce îşi imagineazã Grost cã înseamnã ‘eufemismul’ … elizabetan.

Vecinãtatea apei curgãtoare dezmorţeşte mintea—muntele imbecilizeazã, tâmpeşte.

Epopeea& gazetãria& basme& romanul.

Ceea ce se cheamã dinamicã, sau acţiunea romanului; ca şi în francezã, ‘intrigã’ e polisemantic.

Realismul sacramental e disonant faţã de ceea ce ştim despre realitate; efectul retoric poate impresiona, însã se simte o disonanţã, o notã falsã.

Patrologul& policieruri& Futrelle, Chesterton& Doyle& ca despre Gaboriau. Antologii.

Posibilitãţile de originalitate oferite de literatura de gen. Originalitatea& arta povestirii. Grost& afganul& Fraser& americanii& Horguelin& catolicul Watson& francezii& cusurgiul& evreica& evreul Stahl& Truffaut& Ep. Sigrist& canadeza& Teachout. Analize. Poezia.
Tabere.
Stilul.
Autorii lui Truffaut, Stahl, Ep. Sigrist. Cãrţile recomandate (pânã şi) de cusurgiu.

Vin. seara, un gyros, bere.

Serialul anost. Cele trei seriale poliţiste anoste, franc monotone. Mulţimea de povestiri—ale filozofului ilustru. Autorul ilustru. Latura. ‘Sora’ din serial.

Van Dine& Stout.
Himes& Spillane& McBain.
Omiterea. Rev. fr. veche. Neaoşismul. Dizidentul. ‘La un an DUPĂ …’. CDC. Istoricul. ’97—rev.. ’97—tel.; vremea.
Valul: ’91—’93.

Ideea cã sfinţenia presupune asexuare. Ceea ce spune Iisus e cã viaţa nu va continua într—o formã biologicã—nu va exista întoarcerea la o formã biologicã. Biologia se va pierde ireversibil.

Policierurile, şi activitatea neobositã a inteligenţei.

Despre reed. ‘Dune’—ca ed. de lux.

marți, 17 iulie 2012

Tabuurile lui Grost

Tabuurile lui Grost





Referindu—se la povestirile posomorâte ale lui Pentecost, Grost dezaprobã un mod de a face literaturã, iar ascuţimea picarescã nu e niciodatã un criteriu pentru el, aşa cum nu e nici realismul moral, reprezentarea realistã a umanului; pornire puerilã de a refuza ceea ce îl indispune—sau sperie. Nu îi place nici satira causticã, necruţãtoare, mordantã.
Grost remarcã thrillerurile timpurii ale lui Pentecost—’38, ’39.
Ca idiosincrazii ale lui Grost, aş enumera—dezaprobarea strictã faţã de implauzibilitate, neverosimil, ‘decadenţa dezgustãtoare’ (Dna. Sayers), aspectele dezagreabile ale existenţei, angoasã, reprezentarea brutalitãţii. Grost tabuizeazã numeroase aspecte ale realitãţii—naturalismul şi francheţea, în general. Aş spune cã are o minte posacã, şi o percepţie artisticã sãracã şi sumarã, cãznitã şi stângace.
Inferioritatea romanelor (Futrelle, Chesterton, Woolrich) e un laitmotiv enervant al criticii acestui informatician pacifist; la Asimov, Dna. Christie, Queen discuţia e axatã pe povestiri. Capacitatea de a se plictisi a lui Grost dã de gândit. Cautã în literaturã echivalentul rebusurilor.
Canonul estetic folosit de Grost e rezumat în pagina despre Queen—când discutã ‘Pisica …’, romanul din ’49, despre un ucigaş în serie dement. Nedeprinderea cu literarul, amatorismul, sãrãcia înţelegerii, şi a mijloacelor critice, sunt evidente. Analiza e stângace, iar sinteza, caracterizarea generalã a meritelor unei literaturi, chiar înţeleasã diacronic—inexistentã. Meteahna de a recomanda numai cap. din romane e una din cele mai enervante pe care le are; pur şi simplu nu se face aşa ceva. Recunosc la el încãpãţânarea, cerbicia şi orgoliul dobitocului parşiv. Divergenţele de estimare literarã nu—l pun pe gânduri. Pare şi un om uşor de plictisit.
Idiosincraziile a numeroşi critici provin mai ales din tabuuri—tabuuri şi tabuizãri—şi nu din simţul disonanţei, din perceperea disonanţei.
Grost e unul dintre criticii hazlii. Ilustreazã fenomenul cunoscut în lumea criticii literare—criticul doct, însã hazliu—ca şi Chendi, Sanielevici, pionierul simbolismului la noi—ca şi, deasemeni, afganul, Fraser—cu alte cuvinte, nu e unul dintre egali, ci unul dintre suciţi—şi anume, dintre aceia precar echipaţi pentru criticã.
Scrisul critic al nimãnui nu e un monolit; la Grost existã pagini, alineate, remarci situate pe diferite trepte ale izbânzii critice—de la stupiditatea indignãrii, la acuitatea sesizãrii semitonului. Grost e un critic limitat, însã bun acolo unde se pricepe.
La Bogart, Borges, Barbu, Ralea, Sartre—cititori de policieruri—am gãsit mai multã simpatie genericã.
Cap. unui policier nu sunt actele unei piese clasice.

Ca şi la veteranul Hobana, critica literaturii de gen înseamnã tematologie, comparatisticã.

De la Haycraft avem panorama istoricã a genului, antologia, douã antologii—’38—’46.

O pag. a lui Grost mi—a amintit de Truffaut, ecranizãrile lui Truffaut—romancierii ecranizaţi de el—Truffaut girase primul, şi nu Fraser, evreul Stahl, cusurgiul Kurp, sau Ep. Sigrist.








Consultând o culegere de scrieri sociologice ale lui Simmel, gãsesc ideea cã realitatea istoricã a exemplelor oferite e indiferentã, de vreme ce acestea sunt numai material de analizã—şi conteazã ca analiza în sine sã fie corectã, deoarece exemplele nu demonstreazã, ci ilustreazã—faptele, ca ficţiuni ilustrative—şi cred cã astfel de lucruri erau în mãsurã, şi de naturã, sã scandalizeze. Simmel afirmã cã prin ‘metodã sociologicã’ se poate înţelege studierea fenomenelor istorice interpretate ca rezultat al contribuţiilor fãcute de interacţiunea indivizilor (perifraza e inutilã—‘rezultat al interacţiunii indivizilor’ ar fi spus acelaşi lucru, mai pe scurt), sau ca etape de viaţã, în vieţile grupurilor supraindividuale; e una dintre accepţii, ca în sociologia istoricã a lui Weber, sau, la noi, a lui Herseni sau Stahl. Sociologia formalã e, apoi, prezentatã ca o treaptã mai înaltã a acestei preocupãri.
Aprecia butadele, vorbele de duh, sociabilitatea spiritualã şi agerã de salon. În sociologia lui, Simmel citeazã vorbe de duh ale lui Heine, Schiller, Lessing, Solon—ceea ce numea ‘adevãrul observaţional al proverbelor’, remarci ale lui Darwin, Retz, Proudhon, Bismarck, Ludovic al XIV—lea, Stubbs despre feudalismul englez; ca întotdeauna, analizele formale, sau pure, ale lui Simmel, sunt întregite de exemplificãri istorice, empirice.
Discutã adesea teorie politicã—principii de organizare statalã, etc.. Ajunge pânã la … istoria Bisericii episcopale americane; şi cu toate cã—şi minimalizeazã acurateţea, se simte nesaţul de a se documenta.
Are un paragraf interesant de sociologia povestirii, a actului de a povesti, a actului narativ—‘obiectivitatea în interesul sociabilitãţii’ (despre sociologia conversaţiei), echilibrul eticii sociale atins de anecdota desãvârşitã.
La pag. 228 a ed. pe care o consult eu, explicã psihologia linşajului—în termenii proprii, ca pe un fapt de psihologie.
În secţiunea despre ‘Cunoaştere, adevãr, falsitate …’, are un alineat despre ‘Natura procesului psihic’.

Impsabilitatea şi obiectivitatea tonului ştiinţific sunt admirabile; obiectivitatea e asumatã, e o conduitã vrutã, a unui om care gãseşte interes şi generalului, cu toate cã e conştient de inferioritatea acestuia. Ştiinţa pare capabilã sã ajungã la nişte legitãţi ale individualului ca atare. Aş spune cã exemplificãrile din Antichitatea clasicã sunt omniprezente. Unele teorii enunţate sunt, pur şi simplu, elucubraţii cu pretenţii savante. Cred cã unitatea grecilor antici a fost generatã mai degrabã de limbã, religie, etc., decât de ‘trãsãturile comune negative’—sau, mai exact, acestea nu sunt accidentale; Simmel face mare caz de împãrtãşirea caracteristicilor negative—e ingenios, însã derizoriu prin pedanterie. Faptul cã grecii vorbeau aceeaşi limbã a primat înaintea trãsãturile negative.
Meritã subliniat un paradox asumat—stilul e generalul, numai generalul/ stilul poate face obiectul ştiinţei, obiectul ştiinţei e, aşadar, inferiorul. Se poate face ştiinţã numai despre stil, numai despre ceea ce e cu adevãrat comun mai multora; însã asta e şi ceea ce e mai puţin interesant. Numai generalul face obiectul ştiinţei, iar generalul e ceea ce e mai puţin interesant. Nu existã, şi nu e posibilã, o ştiinţã, o cunoaştere ştiinţificã a individualului. Ştiinţa e neputincioasã în faţa individualului.
Scrie despre ‘stãrile emoţionale nelãmurite, provenite din practicã’.
Anticii nu sunt un fenomen mai puţin covârşitor ca pentru Taine, Thibaudet, Proust, Lovinescu, etc..

Stilul lui, chiar când e ornat, nu are niciodatã întorsãtura liricã ocazionalã întâlnibilã nu numai la Chartier, ci chiar la Marcel.




În ‘Comentariul la Psalmi’ (pe care eu îl consult în trad. lui Bolton, de la 1880), Delitzsch scrie despre Psaltirea din Itala, dupã care comenta Sf. Augustin, şi pe care a revizuit—o Sf. Ieronim, dând Psalterium Romanum, pe care biserica milanezã şi Bazilica vaticanã au pãstrat—o cel mai mult.
A doua ed., de la Betleem, a Sf. Ieronim, se cheamã Psalterium Gallicanum.
Delitzsch schiţeazã şi o scurtã istorie a exegezei Psalmilor—remarcând scrieri ale Sf. Atanasie cel Mare (‘Pros Markellinon …’), Grigore al Nyssei, tratatul Sf. Ilarie Pictaviensis.

Delitzsch observã cã marii scolastici au fost buni comentatori ai Psalmilor.

Poul Anderson, ‘Avatarul’







Poul Anderson, ‘Avatarul’







Un Anderson în formã şi—a dat mãsura cu aceastã conjecturã cyberpunk, sau care ţine seama cã cyberpunk—ul survenise, înregistrându—l dinspre conjectura de aventuri cosmice (NSO); l—aş numi mai degrabã un ‘roman conştient de cyberpunk’, care ţine seama de cyberpunk. Dar nu vreau sã las impresia cã Anderson stãpâneşte arta literaturii; şi sunt atâtea stângãcii în roman, şi atâta predicã politicã neavenitã, cu Brodersen ca exponentul valorilor americane, încât stângãcia scriitorului e dezamãgitoare. Şi nu navele cosmice, laserele, sau maşina timpului, fac ca ‘Avatarul’ sã fie infraliteraturã—ci stângãcia, didacticismul, priapismul, politica, aferarea personajelor, stupiditatea ipostazelor, balastul.
Civilizaţia pãmânteanã e periclitatã de transdeism, ‘Noul Islam’, asianism. Omenirea la un moment de cotiturã—destrãmare, sau renaştere? Anderson face sã intre în scenã exponenţii unor idei antagonice, divergente. Aflând de întoarcerea expediţiei de pe Beta, Brodersen porneşte pe urmele acesteia şi trece din sistemul sãu solar—colonizat de pãmânteni—în acela al Terrei, încercând salvarea exploratorilor şi demascarea cabalei adversarilor ; în joc sunt motivaţii foarte diverse, iar Brodersen nu poate conta, deocamdatã, decât pe o mânã de oameni.
Ceea ce se poate spune de la început, e cã avem dinainte o carte cu idei. E un Anderson revenit la conjecturã, la virtuozitatea conjecturii. Cu ‘Avatarul’, Anderson a încercat o epopee de anticipaţie—şi chiar avem un gust de aşa ceva, când romancierul spune cã numele ‘Maşinii T’ vine de la Tipler, transport, şi timp; cãci e o povestire de anvergurã, la interesecţia mai multor lumi—Pãmântul (prizonierii), colonia sa (tribunul Brodersen), Ceilalţii (furnizorii de ‘Maşini T’), betanii—aşadar, pãmânteni, colonişti umani, extratereştri, iar temele ştiinţifice, conjecturale, sunt enunţate în prefaţã. Lumile acestea imaginare sunt mai degrabã schiţate, plãnuite, decât trãite, cu toate cã şi romancierul acesta încearcã o cartografiere a lor ‘de la nivelul experienţei’.
Betanii sunt bipede hexapode, cu blanã cafenie, membrane nictitante, şi aspect saurian.

Universurile descrise de Anderson scânteiazã de culori învãpãiate—adeseori, prin simplã enumerare.

Maşina T a fost discutatã de cãtre fizicieni; Hawking a publicat, cu douãzeci de ani în urmã, studiul despre curbe cauzale închise. Maşina din roman e un cilindru finit, aşadar cere o vitezã de rotaţie foarte rapidã.

Ipoteza moralitãţii superioare a altor rase inteligente nu ţine seama de aspectul biologic al comportamentelor, de determinarea biologicã, şi porneşte de la un idealism foarte neîntemeiat. Inteligenţa e o funcţie biologicã; rãul e explicabil biologic, nu mitologic (prin urmãrile ‘pãcatului primordial’, de ex.). Inteligenţa existã în vederea succesului biologic. Nu e o funcţie de cunoaştere dezinteresatã. (Şi ce ar fi de cunoscut în mod dezinteresat?)

Existã, în acest roman, lucruri care nu—mi plac—prolixitatea politicã şi istoria imaginatã, idila, artificialitatea reprezentãrilor despre cuplu, Brodersen însuşi. ‘Avatarul’ e un roman cu multe prisosuri, surplusuri, umpluturi; închipuindu—şi cã e picant, autorul izbuteşte sã sune libidinos. Anderson nu crede în ‘puţinul suficient’.

Brodersen e un tip de fanfaron, irezistibilul antipatic şi enervant; incapabil sã creeze personajul cu trãsãturile atribuite, Anderson i le postuleazã, adicã i le atribuie verbal. Mersul acţiunii e condiţionat de ipoteze inadmisibile, ca în ‘Fundaţia’—resorturile acestei lumi sunt neplauzibile—Barry nu ştie cã soţul Lisei e sub arest—guvernatoarea nu bãnuieşte de ce s—ar întâlni Lisa cu Barry ….
Existã, în ‘Avatarul’, lucruri de o stângãcie descalificantã. Homais senil al literaturii de gen, Anderson are personaje care vorbesc despre ‘metafizica lui Yeats’; ceea ce vrea sã spunã romancierul e cã elucidarea nesaţului trãirii simpatetice a apartenenţei la creat nu poate sã apeleze la şabloanele desuete. Alteori, ne oferã interpretarea psihologicã a replicilor (‘fentã atacul’), pentru a se asigura cã am înţeles, şi recurge la monologul interior, care demascã adevãratele motive ale personajelor, ni le explicã; rezultã nişte tirade prolixe. Didacticismul de proastã calitate e o trãsãturã generalã a literaturii acestui scriitor.

Anderson dã o definiţie citabilã a tragediei moderne, nemitologice, a situaţiei tragice—‘un conflict ineluctabil între persoane de egalã moralitate, egalã inteligenţã şi egalã sensibilitate’.

Anderson caragialesc? Scena eroticã din peşterã e vrednicã de Caragiale, pentru tiradele de o stupiditate nemãsuratã. Gãsim şi dizertaţiile politice—explicaţiile pe care Brodersen i le dã lui Pegeen despre revoluţionarii latino—americani. Vârsta nu l—a tãmãduit pe scriitor de obiceiul predicii politice. Iar folclorismul şi idilismul pãşunist sunt supãrãtoare. Anderson avea, dealtfel, nãravul de a—şi supralicita şi supradimensiona câte un personaj.
Filozofia lui Anderson era un conservatorism individualist şi priapist, libertin, de esenţã americanã şi heinleinianã. Afirmat de timpuriu ca Ianus al anticipaţiei, i—a rãmas tributar lui Heinlein cu modelul acesta.
Prin câteva lucruri, ‘Avatarul’ mi—a amintit de ‘Fundaţia’, comparaţie în defavoarea romanului mai vechi, decât care cartea lui Anderson e mult mai îngrijit imaginatã şi scrisã; o epopee la scara civilizaţiei umane cosmice.

Pringle a selectat, în cãrţile lui despre literatura de gen, trei romane de Anderson—unul de anticipaţie (’70) şi douã fantastice (’54, ’61).

‘Urmele cuielor’










‘Urmele cuielor’





Credinţa celor care cred fãrã sã fi vãzut nu se referã la ceea ce au vãzut cei care cred fiindcã au vãzut. Vizibilul e o cale, nu o ţintã. Pe de altã parte, e cert cã Iisus denumeşte, prin ‘credinţã’, încredinţarea—fiindcã tot ‘credinţã’ o numeşte şi pe aceea din vãzut.
Iisus nu laudã credulitatea. Nici nu rosteşte acest cuvânt, despre cei care cred fãrã sã fi vãzut, spre a avea aerul cã laudã credulitatea. Iisus laudã, dimpotrivã, inteligenţa. Spune cã cei care n—au avut nevoie de semne, pentru a se încredinţa, au o perspicacitate superioarã. Cã o încredinţare superioarã nu se întemeiazã pe semne. Avertismentul împotriva centrãrii vestirii pe neobişnuitul semnelor e un laitmotiv al predicii Lui Iisus. Nu crede în pedagogia semnelor. Nu acestea pot converti.
Credinţa nu e credulitate. Iisus nu spune—‘Fericiţi credulii!’. Spune, însã, cã încredinţarea raţionalã derivatã din semne e inferioarã aceleia rezultate din analiza vestirii.
Iisus nu spune cã e bine sã crezi în realitatea unor evenimente pe care nu le—ai vãzut. Spune, însã, cã nu acestea sunt decisive. Spune cã existã un alt mod mai sigur de a—L cunoaşte, decât semnele, vederea semnelor—urmele cuielor, pretinse de Ap. Toma.

Semnele sunt ‘urme de cuie’, dovezi indirecte. ‘Semnele’ însele ajung sã nu însemne nimic, asistenţa e impasibilã, împietritã, Iisus ştie cã oricâte semne din acestea, exterioare, fizice, nu vor decide inima. Iisus oferã ceva mai bun, care sã îi vorbeascã inteligenţei, nu simţului comun stupefiat, dezorientat. Iisus ştie neregularitãţile naturii, nu crede în puterea lor de a convinge; crede, însã, în activitatea liberã a inteligenţei, acolo unde aceasta e capabilã de aşa ceva.

Credinţa lãudatã de Iisus se referã la identitatea Cuiva—nu la ceea ce au vãzut alţii. Iisus scuturã tot miraculosul de pe trunchiul credinţei—ca fiind inferior şi, pânã la urmã, nefolositor. E real, însã şi ambiguu, şi neconcludent. Iisus nu le cere unora sã creadã ceea ce au vãzut numai alţii—sã ‘creadã pe nevãzute’—ci sã ajungã la încredinţarea raţionalã despre Iisus, independent de mãrturia directã a semnelor.
Iisus ştia cã cererea de semne e ipocritã. Oferite, nici semnele nu conving; convingerea survine şi în lipsa semnelor.

Palma aceasta, care acum se întinde deschisã, a fost strãpunsã.
Nu aş ezita sã clasez ca demenţã nesimţirea certãreaţã, arţãgoasã, promptã, sfruntarea oţãrâtã, grosolãnia mereu pe fazã, vehemenţa stropşitã, aţintirea furioasã—rapiditatea oarbã, promptitudinea mecanicã, nedescumpãnitã, a vanitãţii puse în cauzã—arsenalul banal al vehemenţei insolente, cinice. Vehemenţa aprigã a ripostei îl caracterizeazã pe neandertalianul care nu se pierde.
Acest soi de demenţã certãreaţã, de ripostã promptã, nu e deloc rarã la bãrbaţi. Ea e reversul frustrãrii, şi al pornirii de a domina. E o racilã provenitã din conştiinţa ratãrii, din înveninarea neputincioasã a ratãrii.
Arţãgosul stropşit şi perfid e un frustrat. El mizeazã totul pe o imagine, pe care o ştie contrafãcutã, mãsluitã. Promptitudinea arţãgosului e mãsura derizoriului sãu nemãrturisit, de care e, în grade diferite, conştient. Minciuna masculinã, lãudãroşenia, istorisirile fabuloase, aparţin aceluiaşi set comportamental. Bãrbatul susceptibil e o caricaturã a masculinitãţii. Mã refer la acea susceptibilitate care e reversul pornirii de a insulta, de a împovãra cu prezenţa, de a fi o prezenţã cicãlitoare, stridentã, indiscretã şi împovãrãtoare, lipsitã de nonşalanţã şi de bonomie.

Şabloanele din reprezentarea curentã, tipologiile, joacã mai multe funcţii. Sunt false, însã asta serveşte interesul jocurilor ipocriziei.
Ipocrizia e interesatã, şi consimţitã. Interacţiunile sociale sunt jocurile ipocriziei, ale prefãcãtoriei. Satisfacţiile de diferite moduri sunt înţelese ca antidotul la veninul ipocriziei, care e consumat în cantitãţi nemãsurate.
Stratificarea psihicã, implicând gradele conştientizãrii, e cea care dã echivocul situaţiilor—de ex., iluziile vanitãţii, falsa competenţã, nepriceperea deghizatã ca avizare, neştiinţa care se crede îndreptãţitã sã estimeze, etc.. Astfel de echivocuri cotidiene provin din stratificarea psihicului, din conştientizãri incomplete, parţiale, etc.. Existã motivaţii ascunse, sau parţial şi avantajos ascunse, chiar fãptaşului.
Un om poate şti mai mult decât îşi declarã sieşi—sau decât recunoaşte chiar faţã de sine.

Novitate vitae ambulent. Tâlcuirile lui Fisher la Psalmii de pocãinţã







Novitate vitae ambulent. Tâlcuirile lui Fisher la Psalmii de pocãinţã






În ed. ‘Comentariului la Psalmii de pocãinţã’, Phillimore discutã câteva chestiuni paleografice şi textuale (v. pag. 13 a prefeţei).
Fisher, în proza lui primãvãraticã, colţuroasã, subliniazã cuvântul Ap. Pavel—cea care cheamã la pocãinţã e bunãtatea, nu asprimea.
Altundeva, observã cã Iuda s—a pocãit.
Fisher îl citeazã adesea pe Ap. Pavel, de câteva ori pe Sf. Augustin, o datã pe Sf. Grigore, ‘Gorgias’, pe Sf. Ioan Zlataust, Anselm, Ap. Petru. Citeazã şi convertirea Sf. Antonie.
Cartea are elocvenţã, sonoritate, şi robusteţea ingenuã a multor scrieri timpurii.

Catalogul ‘Bibliotecii catolice’ care retipãrise, acum un veac, tâlcuirile la Psalmii de pocãinţã, ale mucenicului Fisher, enumerã numai câteva titluri ale unor autori cunoscuţi—în principal, Maisie Ward şi Benson; nu ştiu cine erau iezuiţii Joyce şi Lucas, dominicanul Jarrett, Allen, Watkin, Dease.
Selecţia hagiograficã propusã e definitorie—Sf. Iñigo, Antonino, Bernardino—glazura tridentinã, cu gustul schismaticilor rãsãriteni pentru secundar şi neesenţial.
Dna. Christie are naraţiuni cu Poirot (‘Styles’, în 20), Dra. Marple (’27), Quin, Tommy şi Tuppence, Pyne, Battle. E tentant pentru scriitor sã încerce repetarea izbânzii de a crea personaje viabile, în tridimensionalitatea datã de o secvenţã.
A scris şi un roman istoric—în ’44.
A spune cã fundalul egiptean al câtorva naraţiuni ale Dnei. Christie e o reminiscenţã, sau referinţã la Freeman, mi se pare deplasat.
Compania de asigurãri, Egiptul, hipnoza, naratorul medic, escamotarea cadavrului, otrãvurile nu înseamnã ceea ce vrea cârpaciul Grost sã le facã sã—nsemne.
Izbânzile timpurii ale romancierei—‘Styles’, ‘Ackroyd’, ‘Sittaford’.
Şi Simenon îşi asigurase o alternativã la Maigret.
Gãsesc câteva tururi de forţã ale lui Grost—ca alineatul despre armonia ‘Inelului talisman’, capodopera Georgettei Heyer (Grost spune cã un alt roman istoric reuşit e ‘Fiica lui Faro’); alineatul despre umorul Dnei. Christie; remarcile despre Chesterton şi povestirile cu Quin din anii ’20; similitudinile cu Mason şi Wallace (‘Arcaşul verde’); alineatul despre stilul lui Barr.
Îi displac romanele lui Fletcher; însã altundeva mãrturiseşte cã îi displac romanele în general. Iar satisfacţia lui e aceea de a analiza proza scurtã—Asimov, Dna. Christie—şi de a individualiza unitãţi cum sunt cap..
Paginile lui Grost m—au îndemnat sã caut cãrţile Georgettei Heyer, ale lui Will Scott, Cumberland, Barr, Anderson, Stribling.
Sb., Girard, despre dorinţa mimeticã, la ‘Opinii îndreptãţite’.

Mâncarea& ritm& cafele& selecţii. Citit. Straturi. Casã. Delãsarea.

Libertatea realã, semnificativã, e de a nu publica orice, de a nu da curs toanelor, pornirilor, de a nu se lãsa—n voia toanelor.

Simţirea finitudinii propriei vieţi.

Pentru cã am ştiut mereu cã nu mã—ndrept spre nicãieri.

Cardul ed.& sacoşa cu casete. Sb., dupã 6 seara, pânã la 6 ½, am amenajat balconul—paravanul necesar de 6 l.—cu douã schimbãri ale planului iniţial—am folosit chiar o perdea—şi am ancorat—o de suporturi metalice, apoi de sârma pentru rufe, prea rigidã ca s—o pot ancora aşa cum fusese.
½ an—din 10 l.—din 1 ½ ani (19 l.).

Sunt cele şase omisiuni—etajera şi cârligele din baie, douã galerii, şi sârma de rufe plus aceea pentru perdea.

‘Facerea’ se referã nu la muncã, ci la aceea chinuitoare, extenuantã, epuizantã, la corvoadã; slavona la echivaleazã, însã şi engleza—chin şi muncã se spune la fel.

Perdeaua e alta decât aceea din nylon, pe care o ştiam, şi am folosit—o în locul vreunuia din cele douã aşternuturi vechi, cu care nici n—aş fi ajuns la fel de sus.

Proba martor—ed. ‘Beatles’.

Joi& luni (vârsta). Simbolicul. Decrisparea. Cursivitatea.

Horguelin—muzicã& interioare& geografia. Poezia. Însã Horguelin e numai o schiţã, o prefigurare.

Tabel. Straturi. Scuarul. Socialul.
Organic.
Gestionarea. 2 x ‘Fracasse’. A vrea cu adevãrat. Cetitori. 2 x romane.
Componenta subconştientã.
Stevenson& Chesterton& A. & Wilde. Senzaţii. Ed.& tarabe& ecranizarea& romane. A..

Sb.—trei cafele—de la 3, la 11 seara.

Eul. Vraful. A mânui. Copila& vraful. Vraful de rev.—’97. Omiterea. Anca.
’92. ’93. Romanul. Americanii. Valul.
Sapiditatea.
2 x romane.
Mâncarea.
Joia—baie, subiectul, raftul\ ed., vremea.
Şatena decoltatã\ ed.. Italienii. Plictisul. Urâtul. A împãrţi.

A scrie nişte nuvele ca variaţiuni la prozele altora.

Iluziile sunt cele care duc la invidie, etc.; toanele sunt nesinceritatea, reaua credinţã, tendenţiozitatea patentã—invidia urmatã de indiferenţã, frustrarea urmatã de apatie.

Ieri (dum.), ideea minţii—nearb.—funcţionarea.

Fantasme ale privãrii, parezei, amorţirii—ca opuse împovãrãrii. Reducţionismele sunt astfel de fantasme ale privãrii, lipsirii, interdicţiei.

Imaginea de armonie luminoasã, de raţionalitate şi echilibru—de ex., patrologul.

Povestitorul şi romancierul; scopul povestitorului nu e sã creeze o lume, un giuvaier, un obiect de artã, ci sã relateze ceva.

’20—’31, sau ‘Styles’—‘Sittaford’, piscul, vârsta scriitoarei. Ca şi în matematicã, în policierul interbelic biruinţa putea sã fie a tinerilor. Autoarea şi—a supravieţuit.

Amestecul de demenţã şi urã inexplicabilã, abruptã, totalã.

A interzice, fãrã a şi oferi.

Ceea ce e valabil la Grost e îndemnul de a analiza proze scurte—de a nu dispreţui prozele scurte—şi de a gãsi tipare, prin tematologie, de a remarca tipare, idei, similitudini, diferenţe, etc.. Similitudinea e înşelãtoare, şi e mereu numai în termeni formali. Douã opere asemãnãtoare rãmân la fel de distincte ca şi douã opere nesimilare, similitudinea nu poate masca unicitatea fiecãreia—nici nu trebuie sã devinã un pretext pentru a o subestima.

Limbour& Matei C.. Naturaliştii nordici. Limbour—cam la vremea sfinţirii caselor, în ’97—cu denunţarea preotului ….
O vreme, romancierii au fost plebeii literaturii, intelectualitatea fiind ilustratã de poeţi şi dramaturgi. Joyce şi Musil ca simboluri de intelectualitate—pe potriva lui Dante, Shakespeare, Montaigne, Racine, Goethe, Hugo—ceea ce romancierii de pânã la James şi France nu prea fuseserã.

Scatologicul lui Joyce.

‘Finnegan’ e giratã de cei care conteazã—începând cu Wilder, Frye, Derrida, Bloom, Burgess.

Dialoguri cu regizorii, lucrãri de criticã, teorie, monografii, rev.. Adnotãri la articole. CDC.

Descoperirea modernã a valorii persoanei, a individului, trebuie, dacã nu vrea sã rãmânã o lozincã, sã precizeze care e aceastã valoare—prin ce e valoros individualul.

Anecdota cu taxiul—aflatã demult. Parisul. Celebritatea. Deceniul--≠. Cititul. Girarea—nu numai VN şi evreul argentinian. Plictisul.

Cuvântul tipãrit înseamnã artã, cunoaştere, inteligenţã.

Hârtia (mezelurile de la ucigaşi)& DSP& tablourile.

GI& ’20, colegul (‘citea ceva despre …’). Grãdinarul. Maşina. Bibliotecarul.

Empiric—mintea dezmorţitã, 11 seara, vremea. Pleoştirea unei sacoşe. [La 40 de pag.: 6—7 seara, 9—11.]

E mai bine sã ai credinţa, neamestecatã cu superstiţie, decât superstiţia, fãrã credinţã.

Atribui o importantã semnificaţie simbolicã, imanentã, raţionalã, mundanã, pozitivã, ritualurilor religioase. Nu sunt magie, ci o figurare simbolicã, inteligentã.

Desãvârşirea mecanicã, şi aceea organicã, dinamicã.

Colajele înseamnã abdicarea de la demnitatea narativã, sau credinţa în zãdãrnicia demnitãţii narative.

Mi., ascultând ‘Dilli Hai Dil …’, mi—am amintit de culorile învãpãiate, scânteietoare, ale lui RK—vopsele învãpãiate, licãrind, scânteind.

Biblioteca e adeverirea legendei evreieşti, în limitele empiricului—şi ale testabilului.

Îndemnul dat de zeu lui Arjuna.

Dumnezeu nu e un tip de existenţã sau lucrare juxtapozabil existenţelor sau lucrãrilor create, obiectivabil în planul acestora.

Dupã pãrerea lui v. Hügel, în istoria religiei se aflã în joc mai mult decât numai umanul.

În viaţã, doctrina nepticã despre ‘gânduri’, etc., e la fel de folositoare ca şi biochimia la patul bolnavului, sau histologia în mica chirurgie, etc.—‘—cum ai sã poţi trata, dacã …’. Principiile abstracte.

3+ 2 culegeri, şi 3+ 2 romane.

Citit& nepoate& ‘bãieţi’& ‘bilã’.

‘Finnegan’& ‘Fracasse’& Fraser, ‘Margot’, romane, afganul, analize, Grost, nuvele; Horguelin& Lethem, ‘Galaad’.

Arta e inteligenţã, limbaj abstract, limbaj de ordinul al doilea—pe când natura nu e.

Am pierdut, vreme de ani, legãtura cu cãrţile—aproape orice legãturã cu cãrţile.

Citim pentru artã, şi citim pentru divertisment—iar cele douã câteodatã coincid.

Independentul are dreptul la exasperare. T., vremea, englezul, secretul, sentimentul, titluri.

Tonul arhaizant, inflexiunea& latura cazonã, abruptã.

Magicul, ca indiciu al sãrãciei spirituale, al derizoriului—e aici ceva, o indicaţie de sãrãcie spiritualã.

Rãsãritenii schismatici se referã la o ‘Bisericã’ nu mai puţin iluzorie şi idealã, fantasmaticã, neîntrunibilã empiric, decât aceea globalã despre care vorbesc protestanţii.

Nu existã monopoluri ale mântuirii, monopoluri ale ‘cheilor’.

‘Manea’—pluralul folosit.

Comentariul la Psalmi al lui Delitzsch.

Psihopatul greoi, placid (Ga., Da., ploşniţa).

Vremea—6 seara—9. Ieri, de la 10 ½ seara—30 de pag..

Gândirea nu se poate încredinţa proverbelor ca atare.

Delãsarea. Tel.. Ieri—cafeaua, ritm. Nerepetarea. Policele. Înviorarea. Ed. ĕ—azi. Ceea ce îndobitoceşte şi abrutizeazã, scâlciazã.
Profesie. Beţivul.
Salariu.
A merita.

Râsul, şi strãdaniile latiniste. Dupã francezã—foile risipite, spaniolã ….

A vrea cu adevãrat. Sandlin. Americanii. Nearb.. Treptat& gradarea. Americanii―›impulsul. Abrutizarea vs. americanii.

Grost\ analize, Fraser, afganul, Horguelin, americanii, englezul, BW, Sandlin. Romanul. Stimularea cea mai netã. [Poezia. Evreul argentinian. Deprinderi. Francezii. Baptistul. JG& MP& Chabon& Ellis. ‘Fracasse’. Epiderma. ‘Margot’& ‘Fracasse’. Thrilleruri. Analize. Baptistul—romane—no..] Ca la BW. Romanul. Toana. Toana pasagerã. No.. Funcţia. Rangul. Egalii. Tonul. Banalitatea. Blogul--≠. Conştientizarea ≠. BW—no.—afganul. Aleea. Vremea. Nuvele—dublinezul& Horguelin. Horguelin—ca multiplu inspirator.

Cred cã muierile neîngrijite, hârlave, şleampete, sunt şi cele mai rele—de nuanţa tiranicã, sadicã, a demenţei. Îngãlatele sunt cele mai afurisite. Benzile desenate comit o eroare psihologicã—versiunea femininã a Jokerului nu e o vampã. Neîngrijirea spune lucruri alarmante despre psihicului cuiva—dincolo de bonomia rãsãriteanã a mizeriei, de nonşalanţa slinului, de dezinvoltura asiaticã a jegului afişat.

Tendinţa cãtre echilibru, nu cãtre ceea ce e impropriu fãcut.

Harul înseamnã cã superiorul nu rezultã logic din inferior; o specie evoluatã nu e concluzia logicã în sensul unei necesitãţi mecanice predictibile.

Strãdania conştientã, limpezimea vrutã, aleasã.
Ceea ce extenueazã şi rãtãceşte mintea.

Vin. am bãut o singurã cafea—aceea pregãtitã joi; dealtfel, nici n—am avut mai mult de şase ore de trezie, pânã cãtre 7 ½ seara. Apoi, am dormit aproape 6 ore—spre 1 ½ dim..
Sb. am bãut cafeaua pregãtitã vin. seara.

Iisus spune cã pãcatele subtile, echivoce, ale ipocriţilor, sunt mai ucigãtoare decât pãcatele trupeşti. E şi ceea ce e simbolizat prin gravitatea ereziei.

Cititul e realizarea psihologicã a unei prezenţe. Eu n—aş desemna aceastã prezenţã, ca pe a unei voci. Tocmai aspectul de dominare psihicã, al ascultãrii unei voci, al vocii altuia, lipseşte.

Cele mai multe formulãri pornesc de la ipoteza unui psihic nestratificat, a unui psihic în monostrat.

Existã autori pe care îi recitim doar ca sã mãsurãm distanţa mereu crescândã.

Pentru cel chinuit de incertitudini, lucrurile împotriva cãrora nu se poate face nimic sunt decisive, înafara arbitrarului.

A distinge, cu precizie, principiul, de aplicarea lui. De ex., principiul ‘ereziei necondamnate’. Prezumţia de nevinovãţie e altceva, e o normã juridicã, de utilitate în sfera împãrţirii instituţionale a justiţiei. Pe de altã parte, principiul ereziei materiale nici nu contravine prezumţiei acesteia de nevinovãţie, care e numai o prezumţie, ceva provizoriu, dispensabil, revocabil. Pot sã nu fiu de accord cu modul în care schismaticii rãsãriteni aplicã principiul ereziei neînfierate; însã îi recunosc valabilitatea.

Normele juridice nu sunt norme directe ale experienţei, chiar dacã cel mai adesea o reflectã.
Prezumţia de nevinovãţie nu spune cã acuzaţii sunt, de regulã, nevinovaţi, ci cã trebuie, în interesul imparţialitãţii, consideraţi, pânã la dovedirea contrariului, nevinovaţi.

Scopul limbajului e de a face ca lucrurile sã arate, sã parã într—un anume fel.

Critica literarã înseamnã a evalua, a gusta, şi a explica. Gustãrii îi corespunde semnalarea de frumuseţi, de impresii.

Defetismul, descurajarea înseamnã agravare, şi transferarea îngrãdirii, a tracasãrii, care trebuie jugulatã, nu admisã.

Parcurgerea, derularea unui playlist—nu repetarea unui cântec—pânã la scâlciere—principiul playlistului.
În zorii sb., ideea unei ecranãri eficiente.
Delãsarea.

Ceea ce demascã, descoperã rãul din noi, ceea ce e fals şi falsificant.

Teologia creştinã a pãstrat necumpãtarea, trãsãturile sofistice şi naivitatea ştiinţei antice, prestidigitaţia, butadele, incomensurabilul afirmaţiilor, absurditatea demonstraţiilor, etc.. E defazatã, genericã, neanaliticã, peremptorie.

La Stanford, unde e coleg cu Serres, Girard predã literaturã francezã. E acolo ca profesor de literaturã.

Planşeuri. Ecrane. Casã& ritm& redresarea& ajustarea& a vrea cu adevãrat& cafele. Delãsarea.

Vioiciunea cãznitã a ziaristicii isteţe—eforturile de a pãrea ager, etc..

7 ¼--7 ½ dim..

Limpezimea—neconcesiv, necomplice—a afla—a mânui.

Analiza stilisticã e o analizã în termeni de procedee tehnice.

Cititul nu spune nimic despre un om. Slugile citesc. Otrepele citesc.

Indignarea vanitoşilor, chiar dacã e previzibilã, nu e şi îndreptãţitã.

Cheia socialã.

Omul nu trebuie sã spere într—o unitate magicã, sau exogenã, a vieţii lui, ci numai în aceea biologicã, naturalã.

Oamenii—ca animale înzestrate cu limbaj şi cu rãutate.

Thrillerul—ca succedaneu şi literaturã a vieţii fizice, a senzaţionalului şi palpitantului.

Genul, vârsta& polonezul evreu& exdecanul& cartea& fizicianul& articole. Premiul. Ignorarea. Ed..

Babele sunt, prin firea lor, codoaşe, au iscusinţa proxenetismului.

Graviditatea& 45& fenotipul.

Apr. (gustarea)& iul.& ghetele& apr. (aniversarea, mirosul)& iul..

Ardei umpluţi—cu tomate& cremã de zahãr ars. Rãcoritoare—bere, apã mineralã, icetea, cola, sucuri, fructe, harbuz, îngheţatã, iaurt.

Pare sã existe în creştinism convingerea cã exagerarea, distorsionarea sunt inofensive—chiar lãudabile. Nu e inspirat de un simţ al echilibrului, al mãsurii—‘cel mai bun lucru’. Nu se pãcãtuieşte exagerând.

Grost& evreul argentinian& Ep. & tarabe.
Abrutizarea.
Fizicianul, premiul, exdecanul, cartea, articole. Genul, vârsta, evreul polonez.

Naivitatea şi imbecilitatea. Naivii şi imbecilii. Pictura naivã, şi reprezentarea imbecilã. Exasperarea. Baudelaire& idilismul gratitudinii. Iluzii.

Grost despre dispozitivele ucigaşe—gadgeturi.

Pentru mine, trecutul e impurul—ceea ce poate murdãri, polua o experienţã.

Autorii dialectali (scoţieni). Sem. IX, ed. ĕ. Listate. Epistaxisul. Interviuri. VN& A. & AP. Copila& vraful. Copile—sem. IX.

Grost—analize, naraţiuni scurte, nuvele, antologii—a evalua—safire—artisticitatea, a afla, Barr, Anderson, Stribling, Dna. Heyer (şi Coward—probabil Coward e un jalon de artã dramaticã mai rezonabil decât Cehov), alineatul despre Beaumarchais, piesa lui Milne, sublinierea elementelor de artisticitate; cf. şi Ep.: recomandarea—alineatul despre umor, etc.—Blake şi Dna. Christie, Van Dine şi Phillpotts, Dna. Sayers şi V. Dine despre Mason.

Horguelin—policieruri& genuri& ≠& muzica& geografia& interioare& vocea lui. Casã—ieri (sb.). Ritm. Nerepetarea. Policele.

Însufleţirea comunicãrii vioaie de impresii, senzaţii, trãiri, descoperiri, lucruri gãsite. Horguelin despre policieruri. Evreul argentinian. 2 x culegerea eseisticii lui.

Percepţia, decizia, articularea, concludentul.

O capodoperã de psihologie bombasticã, flamboaiantã. Nu e nimic abisal—ci, dimpotrivã, o demonstraţie de virtuozitate netãgãduitã, o pastişã.

Marsh—romanele din ’35 (‘Enter …’), ’40 (‘Death …’), ’38 (‘Death …’), ’59. Însã, ca şi la Ep. Sigrist, adjectivele—şi impresiile înregistrate—sunt idiosincratice, pentru Grost, ‘plictisitor’ e echivalent cu thrillerul—v. şi stupiditatea indignãrii lui virtuoase, absurditatea indignãrii moralizatoare.

Suferã din pricina iluziilor cine se lasã în voia lor—mã refer la acelea care duc la a invidia, etc., şi ecraneazã tridimensionalitatea prezentului. Iluziile de acest fel estompeazã prezentul.

Armonia aceea definitorie. Gândul armoniei definitorii—’88, stilul, meritul stilului—acesta fusese gândul. ‘Limitarea’ e altceva decât mãrginirea. Sau decât îngrãdirea. A identifica timbrul profund al unei naraţiuni.

Joi—biblistul, mucenicul, evreul berlinez& azi (dum.)—Grost. Mintea.

Straiele de pocãinţã, ale monahilor, cu simbolismul lor penitenţial, contravin dezaprobãrii Lui Iisus faţã de postirea mohorâtã, încrâncenatã, ostentativã. Iisus dezaproba penitenţa mohorâtã, afişatã—afişarea penitenţei. Recomanda discreţie.

Gândindu—mã, zilele acestea, la un roman cu Dra. Marple—a patra carte a Dnei. Christie pe care s—o fi citit—mi—am amintit de actriţele care au interpretat—o pe detectivã, de ecranizarea vãzutã la sovietici, şi de serialul anost, descurajant de banal, însã şi de alte seriale—‘Queens’, ‘Maddie’, ‘Poirot’ şi ‘Holmes’—ca şi de aprecierile cinefililor despre ecranizãrile din anii ’60, iniţiale.
Când cãutam ed. ĕ ale vechilor policieruri celebre, încã nu ajunsesem la americani.

Critica lui Grost e eticistã, moralizatoare şi idiosincraticã.

În literaturã, nu conteazã ceea ce citeşti, ci ceea ce reciteşti; sau: ceea ce reciteşti conteazã.

Uneori, caut încurajare, armonie şi echilibru în gândul unei cãrţi, al unui personaj.

Vârsta—putuse avea o semnificaţie simbolicã, acum 3 ¼ l., chiar acum 11 z. (joia celor douã copile blonde, şi a spaimei), sau acum o s..
3 x mâncarea—gustarea de searã& fantazia culinarã& cf. azi (luni).
Tipãriturile& mâncarea.

Rãtãcitã într—o lume de fantasme paranoice şi vindicative.

Mai degrabã un simţ, un tonus al armoniei.

Stilul& lumea romanului& insatisfacţia, sau chiar împotrivirea minţii. Articularea, enunţarea, secvenţa, paşii.

Criteriul pentru policier e cazul, existenţa unui caz, o situaţie care reprezintã, pentru cineva, un caz.

Povestirile Dnei. Christie, ale lui Asimov şi Queen.

Lucrurile prin care—am trecut mi—au lãsat un gust cam amar.

Impresia distinctã a fricii. Şi lucrurile erau prea trase de pãr, prea ieşeau numai prost, ca sã fie o întâmplare—prea ieşeau numai într—un fel, orice—ar fi fost.

Existã ‘surrealismul rãutãţii’, şi ‘surrealismul plenitudinii’, enumerativ.

Marţi—cârnaţi, roşii, îngheţatã, schweppes de mandarine, douã snickere.

luni, 9 iulie 2012

Am publicat ceva despre un film din ’50, cu Monty Clift, despre blocada Berlinului, un soi de reportaj romanţat; nu subscriu superlativelor pe care i le acordã, nu se ştie de ce, alţii. Scenariul e peticit, aleatoriu, cu un deznodãmânt grãbit.
Stilul e o însãilare de clişee, de pastişe (comedia bonomã, neorealismul incipient al odãilor sãrãcãcioase, suspansul thrillerului de spionaj)—anumite cadre cu Cornell Borchers amintesc solemnitãţile cinemaului sovietic al vremii.
În emisiunea ‘Întâlnirile lui Édmond Morel’, la apariţia unei culegeri de nuvele, Horguelin vorbeşte despre iluminãri, fulger, fracţiune, desenul lui Klossowski, genuri—stilul policierurilor, experienţã de cititor, arta personajului (nume), evitarea analizei şi a descrierilor, adevãrul detaliilor, estetica lapidaritãţii; policierurile revin ca jalon literar, şi precizeazã ceea ce înţelesesem—dieta, întâietatea unor genuri. Are toate limitãrile unei originalitãţi meritorii, însã prea subliniate.
Impresia mea e aceea cã scrie o literaturã epigonicã, pedantã şi preţioasã.
Accentul francez şi timbrul lui Horguelin mi—au displãcut.
Tresmontant vorbeşte simultan despre integritatea noului nãscut şi despre ereditate, povara ereditarã, despre teozã şi afundarea, distrugerea prin vârstã, ca şi despre profeţia uşor inexactã şi viitorul deschis.
Sunt aporii pe care nu le aduce nicãieri în discuţie. Ce teozã, dacã îmbãtrânirea pare sã însemne inevitabil distrugere? Care integritate a nou—nãscutului, dacã vine pe lume cu povara unei ereditãţi?
Femeile mai puţin frumoase tind, dealtfel nu toate, şi nu întotdeauna, sã aibã o vorbire mai sincerã, deschisã, directã, cinicã, realistã, francã, neconvenţionalã—ceea ce le face mai simpatice; celelalte cautã sã—şi maximizeze avantajul frumuseţii prin ipocrizie. Cu alte cuvinte, cele mai frumoase sunt şi cele mai ipocrite. Aşadar, ideea ar fi cã ipocrizia, prefãcãtoria renteazã—şi o vredem reapãrând la celãlalt capãt al spectrului—urâtele ambiţioase sunt, deasemeni, terifiant de ipocrite.

Vârsta, banii, plictisul, tiparul, ipocrizia.
Ritualul Sacramentelor ţine de simbol, nu el e esenţa, şi în niciun caz nu se produce o conjurare a harului; teurgia e magie, şi ceea ce, în riturile creştine, aminteşte teurgia, foloseşte uneltele magiei, lucreazã în atmosfera magiei. Acelaşi lucru e valabil şi pentru gesturile cotidiene cãrora le acordãm o importanţã deosebitã—funcţionalizarea e mai utilã, situarea într—un climat de funcţionalitate, de utilizare liberã şi inteligentã, decrispatã.
Un Sacrament nu e o conjurare, formulele rostite nu sunt conjurãri—învolburãri ale neştiutului şi enigmaticului. Formalizatul e provizoriul şi neimportantul. Ritualizarea e în sine simbolicã, secundarã, o figurare, ceva figurat.

Ceva despre psihologia ticãloşiei






Ceva despre psihologia ticãloşiei






Agresivitatea e un fapt zoologic; ceva mai jos, vom aduce un amendament. Deocamdatã, sã spunem cã agresivitatea umanã denotã douã lucruri, natura animalã, terestrã, şi echivocul encefalizãrii; fiinţa umanã aparţine regnului animal, iar encefalizarea ocazioneazã o coborâre sub nivelul animalitãţii. Animalele sunt amorale nu fiindcã nu cunosc/ nu li s—a dat Legea—ci fiindcã nu sãvârşesc rãul, şi nici binele, etologia lor se situeazã în mod obiectiv înafara comportamentelor morale.
Aţâţarea distructivitãţii provine din perceperea binelui. Perceperea binelui incitã la distrugere, la profanare. De câţi pãrtaşi e nevoie, pentru a se vorbi de linşaj? Psihologia linşajului ţine de furia omului vechi împotriva omului nou; Tresmontant o credea un fapt de filogenezã. Psihologia asasinatului e altfel, şi nu are nevoie de condiţii sociale.
Cine trãieşte o vreme în lume, va concluziona cã nu existã ceva mai urât decât omul, mocirla Creaţiei.
Rãul şi binele nu trebuie mitologizate, dar pot fi metafizice.
Peceţile rãului şi demenţei sunt uneori recognoscibile imediat, alteori cer analizã, raţionament. Femininul e mai înclinat cãtre distructivitate şi rãu—şi mai dibace; remarca e valabilã şi pentru bãrbaţii —ţoapã: escrocul moralist—patron al endoscopiei ieşene, nepotul bedefil, opincarul rujat. Psihicul feminin e mai mult pradã înclinaţiilor cãtre distructivitate, urã, anihilare; reversul creativitãţii biologice involuntare e distructivitatea moralã vrutã.
În cazul incitãrilor la linşaj ale Mariei Creţu (CGH) e vorba despre sadism şi mãrginire, fiindcã trebuie sã fii şi imbecil ca sã lucrezi astfel, iar cruzimea imbecilizeazã, tâmpeşte [1]—fãcându—mi atmosferã, ea credea cã demenţa e argumentabilã.


NOTE:

[1] Aşa cum şi gregaritatea tâmpeşte.
Imbecilul Chabon, care îl ia la rost pe Joyce, crede cã Vico a fost un istoriograf renascentist. Vai, imbecilã francheţe de cretin. Şi, din nou, blazarea aceea isteaţã, insuportabilã, enervantã. Nu mã intereseazã de ce gândeşte aşa; însã ‘Dublinezii’ e, ca ansamblu, o capodoperã—iar ‘Portretul …’ e un roman remarcabil. Chabon pare sã vrea sã sugereze cã reuşitele lui Joyce sunt sporadice, necaracteristice—a se vedea condescendenţa isteaţã cu care bagatelizeazã versurile, trãsãtura iezuitã a irlandezului; articolul e o mostrã de rea—credinţã deliberatã, asumatã, şi de insolenţã.

Psihologia linşajului—şi asmuţirea haitei.

Cretina i—a furnizat limbajul, ea i—a girat diagnosticul, ea a consimţit la aceastã versiune; azi aflu şi cã s—a—nşelat, şi cã îi e fricã, îi ţine isonul, îi cântã—n strunã. Limbajul a fost girat, obrãznicia declanşatã.

Metafora politicã—‘a treia carte’, înfiabilul.

Îmi place sã cred cã apolog va fi însemnând ‘cuvânt înãlţat’.

Inocenţa profesatã, neştiinţa& transportul& Xanaxul& cine a dat tonul, şi a folosit limbajul& genetica& a treia carte.
Ipocrizia& contrastul cu îndemnul de a refuza—şi cu cinismul raţional.

Oamenii chiar nu realizeazã cât de imbecilã e rãutatea.

‘At all’ se traduce prin ‘chiar deloc’.

Polonezul& naturalistul nordic& ‘60& trad.& MB.

Sapiditatea pe care o are viaţa limpede.

A savura incomparabilul literaturii.

Natura simbolicã, nemagicã, a toate. Realismul patristic, dacã existã, e greşit. Riturile numai simbolizeazã, sunt pur simbolice, nemagice, lipsite de vreo putere intrinsecã. Vechimea nu autentificã nimic—ci numai raţiunea; iar dacã rezultatele acesteia sunt incerte, le prefer certitudinii false.

Gândul arbitrarului, al silniciei ilogicului, mã chinuie ca şi acela al penuriei.

Cã puteam sã bat nepedepsit. Puteam snopi, dupã plac.

Necreatul nu poate sã fie agent—şi nu e atotputernic în accepţie verbalã, ci esenţialã.

‘Zgãbearţã’, ‘Afansin’—deprinderea dãrii pe mâna brutelor; împreunã cu cine se fãceau astfel de … glume.

Interesul romanului nu e altul decât acela al naraţiunii de amploare—epopee, poem epic. E vorba despre anvergura naraţiunii. Lumea ca fruct.

Trebuie o caracterizare mai bunã a statutului ucenicului în tradiţia religioasã evreiascã—ce însemna un ucenic, ce semnificaţie avea ucenicia, ce se aştepta de la un ucenic, ce spunea despre cineva faptul de a fi fost admis ca ucenic.

Dum. seara—un hamburger dublu, un cheeseburger, un l. bere; dum.—banane, apã mineralã, cafea.

O funcţie chimicã. Omul e un chemostat.

Ceea ce pãruse prea deochiat, prea numai de—un fel—mecanismul a fost mereu acela al gãsirii/ scornirii de pretexte—nu numai cuţitul, ci şi Leblanc\ ‘Taipan’, etc.—sub pavãza principiilor pedagogice. Postulatul bunei credinţe. Rãul are mereu nevoie de albia moralitãţii.
Înaintea degeneratului, fusese degenerata.
Vademecumul distrus. Douã seturi de pretexte—pentru derobare—şi pentru strivire. Chipul nu înşealã—pare bleagã, însã rea.
La 28 ½ ani, formulasem cu precizie originea rãului—zbirul, antipatia resimţitã, distructivitatea—originea amorţirii mele psihice.
Brutalitatea care şi altora le pãruse gratuitã, deplasatã; ulterior, eroizarea zbirului celuilalt.
Cine mi—a indus ideea, reprezentarea de sine distorsionatã, absurdã; sunt lucruri de viaţã şi de moarte, iar Biblia învaţã cã pãrinţii din lumea aceasta pot fi, şi sunt, ucigaşi şi prigonitori—adesea, în limitele trasate de nevoia ‘conştiinţei curate’. Apoi, calomnia, bârfa—şi teza nocivitãţii bunicilor care intervin, care ‘se amestecã’ în pedagogia pãrinteascã.

marți, 3 iulie 2012

Dincolo de oamenii cumsecade, bãtrânii îmbunãtãţiţi, familiştii convinşi, cerşetorii bonomi şi vagabonzii inofensivi care populeazã reprezentãrile sociale idilice ale tradiţionaliştilor, existã o altã lume, descurajantã, mai ales nepovestitã, în care se întâmplã lucruri atroce, terifiante, abominabile, cu dezlãnţuiri demonice de distrugere, silnicie şi ticãloşie, o lume în care nimeni nu e bun de nimic; nu ştiu dacã se aflã dedesubtul, sau la marginea primeia. Mie, experienţa cea mai timpurie mi—a arãtat—o mai ales pe a doua—e lumea fãrã cruţare, amoralã, a jivinelor. Presupunerea mea e cã idilismul tradiţionaliştilor nu e naiv, ci duplicitar, interesat, o orbire voluntarã.
Mi—ar plãcea sã cred cã ignorarea acestor aspecte tãinuite şi atroce, tabuizate, e sincerã, ingenuã; nu cred cã e. Cred cã e o ignorare interesatã—poate, uneori, semiconştientã.
Din comoditate, mintea tinde sã lucreze cu reprezentãri simplificate—adesea, cu caricaturi. Aceasta, fiindcã inteligenţa e o funcţie biologicã. Scopul ei e de a servi homeostazia.
La antipodul bonomiei, indignarea virtuoasã, oţãrârea creştinilor sunt asumarea unei astfel de caricaturi—identificarea cu o caricaturã.

E interesant cât de puţin sunt preocupaţi creştinii tradiţionalişti de rãul uman banal, sordid, cotidian; ei sunt interesaţi de ‘pãcate’, de masonerie, şi de un podium de pe care sã fie şi ei dascãli ai Legii. Acolo, îşi pot trãi fanteziile vindicative, şi pot perora în voie, nestãvilit.
Una din caracteristicile creştinismului tradiţionalist e lipsa de ţinutã, recurgerea la fizionomiile exagerate ale unui kabuki patristic.
Existã talmudismul—însã, o treaptã mai jos, la nivelul imbecililor aferaţi, e kabuki.
Îi demascã lipsa lor de discreţie, locvacitatea, demonstrativitatea, trâmbiţarea. E vorba despre retoricã, despre modul lipsit de tact în care enunţã lucrurile.