vineri, 29 decembrie 2017

Doamnă, mi-au trebuit trei ani ca să cred că înţeleg o ecuaţie; din egoism, din neglijenţă, din lipsă de înţelegere, din durere, deopotrivă din lipsa moralei şi a experienţei, pentru că nu aş fi îndrăznit să nădăjduiesc, pentru că nu credeam în ceea ce vedeam. Adică, o existenţă devorată de fantasme.
În planul ideilor, probabil că ecuaţia e valabilă veşnic. Însă în plan empiric?
După tradiţia modalismului [1], poate că e.
Împreună cu dv., doamnă, aş scrie o carte, şi v-aş povesti, însă mai întâi v-aş întreba, v-aş ruga. Vă iubesc atât de mult.
Fondul fiinţei mele nu e deriziunea, ci nevoia unei interacţii reale, în măsura în care aceste lucruri pot fi exprimate în cuvinte.

Dacă aş fi fost prieten cu adevărul, aş fi fost într-adevăr demn de Platon.
Prin educaţie, eu sunt biolog, nu sunt matematician, însă matematica îmi place foarte mult, cam târziu.
Altminteri, cizelez tipologii.

‘Socrate’ şi dna. Isoscel, fără dirigenţie.
Socrate şi Diotima din Mantinea.
Socrate şi Xantipa (care era mult mai tânără decât el, poate cu decenii, aşa încât ipoteza idilei cu elevul cel mai important nu e implauzibilă), fără cucută.
Platon a fost celibatar.
Aristotel a fost căsătorit cu Pythias (fiica adoptivă a unui despot din Asia Mică), a rămas văduv pe la 60 de ani, Herpyllis a devenit amanta lui.
Platon se numea Aristocles, iar supranumele se referă la carură. Ruby Blondell citează un cuvânt al lui Protagoras din ‘Teetet’), ‘tu însuţi arăţi …’ (cf. ‘Letting Plato …’, în ‘Who Speaks for Plato? Studies in Platonic Anonymity’).
Dealtminteri, Aristotel, acela cu Liceul, era ambiţios (şi s-a afirmat că e invidios), conştient (şi s-a afirmat că e vanitos), elegant, înţelept (şi s-a afirmat că e oportunist), pedant, moderat şi prudent (şi s-a afirmat că e ipocrit), dezinvolt şi întreprinzător (şi s-a afirmat că e trădător): haloul de calomnii. Era preocupat de biologie, de anatomie. Ca intelectual, avea răbdare de elefant.
Platon era acela care ‘umbla ca un cerşetor’.
(Cioran îl detesta pe Aristotel, însă era el însuşi invidios, vanitos, elegant, oportunist, ipocrit, pedant, trădător, şi un intelectual îngrijit.
Eliade îl admira pe Aristotel, şi nu era nici invidios, nici vanitos, nici oportunist, nici ipocrit, nici trădător, nici elegant ca persoană; era foarte robust.
Sf. Toma îl admira pe Aristotel, şi nu era nici invidios, nici vanitos, nici oportunist, nici ipocrit, nici trădător.
Noica era vanitos şi cam ipocrit, însă nu era oportunist.)

Joi seara citesc despre Maalouf, copilăria egipteană, strămoşii … protestanţi, locul Istanbulului, araba ca ‘limbă de lumină’, şi despre comicsurile franceze din anii ‘50.


NOTE:

[1] Modalismul ortodox, pentru care absolutul e unic şi are trei modalităţi de manifestare temporale, simultane şi nu succesive (altfel, ar fi ioachimism), e substratul cel mai adevărat al teologiei romane tradiţionale.
Sabellius: şi condamnat (de Roma), şi adoptat (de ea), şi frumos bărbat. Se crede că era un african din Pentapolis.
Ortodoxia romană: nici patripasianism, nici adopţionism, nici psilantropism.
La fel a fost pentru Aristotel, în Occident şi, mai ales, în Bizanţ (Sf. Grigore al Tesalonicului îi studiase gândirea).
La fel a fost şi pentru Sf. Toma, o vreme în Occident, apoi, tot o vreme, în Bizanţ (au existat antiunionişti tomişti).
La fel a fost şi pentru Sf. Grigore al Tesalonicului, mai întâi în Bizanţ, apoi în Occident.
E valabil pentru toţi patru.

miercuri, 27 decembrie 2017

Ieri, marţi, sărbătoarea Arhidiaconului Ştefan în comuniunea Romei, Missă cu veşmintele admirabile în cinstea martirilor, mijlocirea Sf. Ştefan şi Anton; eu m-am rugat pentru poetul D., pentru episcopul P., pentru bunicul meu.
Ne amintim şi de mâna dreaptă a celuilalt mare Sf. Ştefan, regele ungurilor (canonizat în 1083, după 45 de ani), întemeietorul unei mănăstiri la Ierusalim.
Azi, sărbătoarea Sf. Ev. Ioan (autem ille erat notus pontifici et introivit cum Iesu, ‘ucenicul acela era cunoscut arhiereului şi a intrat împreună cu Iisus’, Ioan 18.15), referitor la care un exeget presupune că era el însuşi cleric.

duminică, 24 decembrie 2017


Citesc versuri pentru Crăciun: ‘Muzică în dimineaţa de Crăciun’ (Anne Brontë) (muzica din zorii Crăciunului, veghe, venerare, bucurie, reiterarea cântecelor ce au răsunat odinioară la Betleem, ‘Dumnezeu al nostru a venit să îşi ceară ceea ce e al său’, adevărul ceresc va răsări din pământ), ‘Crăciun în India’ (Kipling) (‘tinereţea era ieftină’, zori, zi, amiază, amurg, noapte; nu atât sentenţios, cât stoic), ‘Cadoul de Crăciun’ (Goethe) (‘Un lucru …’), lucruri care, zilele acestea, îmi sunt mai conaturale decât teoria teologică.
Donald Hall sesizează bine verosimilul imanent al laturii liturgice a momentului, în ‘Petrecere de Crăciun la biserica din South Danbury’, citirea Bibliei, imnurile, etc..

Ieri seară, la TV, un concert cu Azur, Odeon (cam plebei şi cam mediocri), Generic (care au început cu ‘Treceţi batalioane …’, au cântat un cover Albatros şi ‘Vagabondul …’). Dum., ascult ‘Am venit la nunta ta’, ‘Ineluş cu piatră albastră’, ‘Eu merg singurel pe drum’, ‘Nu am pe nimeni’, ‘Salade de fruits’ (‘… des chansons zouglous, des tubes ivoiriens, quand moi je sortais cette artillerie de "Salade de fruit" qui a fait la difference …’), cântecele cu nume de fete, ‘Daţi-mi măcar o speranţă …’ (o versiune fără geaca de piele, ‘terenul’, fără tactica seducerii), Lidia Buble (‘Casa părintească’, duetul şi coverul), ‘Trenul vieţii’, ‘Când se lasă seara’, ‘Ţigara şi cafeaua’, ‘Aripioare la grătar’, Jane’s Addiction (‘Strays’, ‘Everybody’s …’), ‘Alive’, ‘Hunger Strike’ (Temple …), (ca balade metal din anii ’80, ’90), ‘In Union We Stand’, ‘1000 Days in Sodom’, Slayer & Machine Head, ansamblul Ellas, ‘Portofele, portofele’, ‘Se scuturau toţi trandafirii’, ‘Chihlimbar’, ‘Da, este gelozia’.
Prin natura lui feminină (prin asemănarea cu Sf. Maria), Aramis dorea un fiu hiperinteligent şi neasemuit de frumos, pe care să-l venereze (Athos).
Prin natura lui filială (prin asemănarea cu Iisus), Aramis dorea o mamă (Athos).
Prin natura lui masculină (prin asemănarea cu Sf. Iosif), Aramis dorea o soţie (Athos).
Trilogia lui Dumas e un giuvaier de psihologie.
Dacă vei citi vreodată rândurile acestea, aminteşte-ţi că ne-am întâlnit, o dată, vara, lângă un zid al plângerii, şi eu nu te-am întrebat: unde mergi, Stăpână? Stăpână, tu ştii că te iubesc. Acceptă, te rog, ceva din durerea mea. Dă-mi, te implor, ceva din fericirea ta.
Mă gândesc şi la Luca 15.11-32 (fiul risipitor, et nemo illi dabat, ‘însă nimeni nu-i dădea’), Luca 18.1-8 (judecătorul nedrept, aceasta e religia pură, emancipată de orice frică şi de orice complex, ‘totuşi […] îi voi face dreptate’, tamen […] vindicabo illam), Luca 10.29-37 (samariteanul, vade et tu fac similiter), Matei 7.6-8 (omnis enim qui petit accipit, ‘că oricine cere ia’), Fapte 2.24 (‘dezlegând durerile morţii’, solutis doloribus inferni), Fapte 7.53 (qui accepistis legem in dispositionem angelorum).
Recte respondisti hoc fac et vives (Luca 10.28: ‘drept ai răspuns, fă aceasta …’).
În parabola fiului risipitor: cito proferte stolam primam et induite illum, ‘aduceţi degrabă haina lui cea dintâi’, restaurarea firii adamice. Mântuirea e mai mult decât atât: se adaugă inelul, încălţămintea, viţelul gătit, epulari autem et gaudere oportebat, ‘se cuvenea însă să ne veselim şi să ne bucurăm’.
Sf. Luca şi Ioan sunt aşa cum ar trebui să fie adulţii: pasionali şi altruişti.

Pentru mine, persoanele născute primăvara simbolizează pasiunea, iubirea, veneraţia, ceea ce îmi place cel mai mult (Shakespeare, Doinaş, Gib Mihăescu: luciditatea şi limpezimea, Balzac, Brando, Rainer, Marx, Küng, Rahner, etc.), persoanele născute iarna, mai ales în decembrie, reprezintă prietenia (acordată de bărbaţii vârstnici, bunicul meu, un episcop ortodox american, Schiller, etc.), persoanele născute toamna simbolizează simpatia, ajutorul (episcopul, Rourke, Clift, E. Botta), persoanele născute vara simbolizează atât confruntarea, înverşunarea în termeni interpersonali, cât şi veneraţia în termeni literari, estetici (Rembrandt, Dumas). Ca orice tipologie, e aproximativă şi nu trebuie interpretată literal.

vineri, 22 decembrie 2017

La 9 şi la 10 ani, albumele mele audio predilecte erau ‘Kéraban Încăpăţânatul’ (‘În ziua aceea, 16 august, la ora şase seara, piaţa Top-Hané din Constantinopol, de obicei aşa de însufleţită de du-te-vino-ul …’ [1]’), deasemeni ‘Laleaua neagră’, ‘Ruy Blas’ şi nişte basme.

‘Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit’ nu l-am citit, am văzut o singură dată, demult, la anticariat, ediţia frumoasă, ediţia întâi, nu ştiu de ce am ezitat. Ediţia nouă văd că are un titlu parcă mai vulgar, nedemn de autoare (referitor care tot ceea ce am citit mi s-a părut emoţionant şi foarte suav).
De Haig G. A. nu am citit nimic, de Arşavir A. prea puţin, nişte fragmente de jurnal publicate în anii ’80, într-o revistă. Ambii erau publicaţi, în anii ’90, la Iaşi.
‘Vitejii din Sasun’ mi-a plăcut enorm, stilul traducerii e vioi, coşbucian, însă probabil că o epopee gruzină, ‘Viteazul în piele de tigru’, e superioară.


NOTE:

[1] ‘… Propunerea a fost acceptată. Aceasta l-a costat mult, fără îndoială, însă [domnul Kéraban] a devenit încă şi mai popular, şi acum străinii nu ratează niciodată ocazia de a-l vizita pe Kéraban Încăpăţânatul, ca pe una din cele mai uimitoare curiozităţi ale capitalei Imperiului Otoman.’
Paginile despre Kéraban, depeşă şi Van Mitten ar merita citate integral (‘Un vis! … reluă Van Mitten. Seamănă cu un vis!’. ‘‹Hotărâtă! … nu moartă!› Nu e văduv!’).

miercuri, 20 decembrie 2017

Partenie Ciopron a devenit episcop la aproape 41 de ani (hirotonit în septembrie ’37, investit în octombrie de Carol al II-lea), în timpul primului patriarh român, Miron. A fost episcop 11 ani (în timpul patriarhatelor lui Miron şi Nicodim), din ’41 a condus şi eparhia Hotinului; în august ’48 a fost exclus din armată. În anii ’60 şi ’70 a slujit ca episcop eparhiot.
Se numea Ştefan, a absolvit şcoala de cântăreţi, s-a călugărit la Slatina. În tinereţe a fost arhimandrit, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Iaşilor.

Complementul, sau mai mult corectivul, în termenii culturii populare, al ‘Dnei. Bovary’ e ‘Prinţişorul meu’, complementul ‘Annei Karenina’ e ‘S-a rupt lanţul de iubire’. Probabil că pe Flaubert ar trebui să-l citesc în modul unei doamne, cu înţelegerea unei doamne, ca să-mi şi placă, nu aş avea nicio încredere într-un bărbat căruia i-ar plăcea (prea mult) Flaubert, artizan meschin şi obtuz, pe când Tolstoi e obligatoriu, aşa cum ‘Lanţul …’ e obligatoriu în versiunea lui Iordăchioae; ‘Educaţia …’ aş citi-o împreună cu cineva, eu am citit prea puţin Flaubert, câteva (zeci de) pagini din ‘Dna. Bovary’, câteva pagini dintr-o nuvelă, în copilărie răsfoiam ‘Dicţionarul …’. Turgheniev era un artist mai nobil decât amândoi.

Poate părea neverosimil, însă lui Modest Morariu îi revine versul:
‘surâsul revederii — un joc de limpezi ape’.
Alteori, tonalitatea e biblică:
‘ca norii se destramă timpul meu’.
Azi poemele lui înseamnă ceva. Acelea eutimice sunt cele mai izbutite. Taxonomiile criticii sunt cu totul superflue. (Eticheta de atitudine deliricizantă nu e numai falsă, e absurdă.)
Alteori încă, tonalitatea e quasiargheziană, pentru himera eleată: ‘şi toate sunt exact cum le-ai lăsat’ (a patra vocabulă e substituibilă), ‘precum a fost dintotdeauna’, ‘tot mucegaiul/ care-a-nflorit pe mine/ se va topi la prima ploaie’ (‘Neobosita aşteptare’), uneori cu muzicalitatea şansonetei.
Îşi avea momentele lui, inegalităţile omeneşti. Unele poeme, acelea mai puţin îngrijite ca formă, mai necalofile, sunt indigeste. Stilul bombastic şi forţat, indignarea prea directă ale ‘Eternului cuplu’, surogatul anost de expresionism scâlciat, exhibă o eclipsă a gustului. ‘Câinii vagabonzi’ e în aceeaşi tonalitate, de un neaoşism etic ostentativ (‘juvăţul’, etc.), cu o ironie şleampătă şi un retorism neconvingător. ‘Izgonirea din Paradis’ are izul rebutului. Mult mai izbutit e un poem din al doilea volum: ‘Eu eram Adam …’.
‘Reconstituire’, din ‘Ovăzul sălbatic’, demarează abia la al cincilea vers (‘acolo, pe cer, era un nor’), însă e un giuvaier: flautul, ochii, ţigara, cerul, timpul, apropierea; gravura cu aborigeni e transpusă în pacea casnică, indienii, aburul, flautul, ţigara, anularea timpului (durata a devenit fără ‘niciun înţeles’), adevărul secret al gravurii de demult era bucuria comuniunii, lectură magistrală a unei litografii (probabil), în care distanţarea spaţială, caracteristică himericului, şi exotismul pueril sunt dejucate ca superflue, iluzorii. ‘Neobosita aşteptare’ e mai retorică la nivelul sentimentului şi mai pesimistă.
Modest Morariu a publicat patru volume de versuri, când avea 39, 41, 45 şi 55 de ani. Cum se întâmplă, cel care părea un poet ocazional scria foarte bine.

joi, 14 decembrie 2017

Senzaţia de altitudine pe care o dau scrierile Sf. Isaac Sirul (comemorat la 28 ian. în comuniunea Romei) corespunde perspectivei imense deschise de înţelepciune, ca atare trebuie receptat dinspre viaţă, dinspre experienţa obişnuită, temele lui erau umanul, sfinţenia; gândirea lui e expresia maturităţii umane. ‘Împacă-te cu tine însuţi şi se va împăca cu tine cerul şi pământul. […] şi una şi alta e acelaşi lucru şi intrând în una le vezi pe amândouă. Scara împărăţiei acelora e înlăuntrul tău, e ascunsă în sufletul tău.’
Sf. Isaac scria că există ‘frica de tot felul de lucruri’, ‘frica de judecata lui Dumnezeu’, şi lipsa oricărei frici, corespunzând: vieţii necuviincioase/haotice, bezmetice, descurajate, recunoaşterii lui Dumnezeu, şi începutului iubirii de Dumnezeu.
‘Când faci un dar, veselia feţei tale să fie mai mare decât însuşi darul.’
‘Sprijină cu cuvântul pe cei întristaţi, şi te va sprijini dreapta care poartă toate.’
‘Crucea este poarta tainelor’: gând foarte echilibrat, perspectivă mistagogică şi cosmică.
‘Omul este iubirea care înalţă pământul la cer.’ ‘Apropie-te de cei drepţi, şi prin ei te vei apropia de Dumnezeu.’ ‘Cel ce se cunoaşte pe sine, cunoaşte totul.’ ‘Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate’ (adică, supunându-se opiniilor curente, mercantilismului, meschinăriei, deriziunii).
‘Tăcerea este o taină a vremii viitoare […]’, sau ‘liniştea este misterul lumii ce va veni’.
‘Mintea este unul din simţurile sufletului […].’
‘Dragostea adevărată este asemeni puternicului izvor care ţâşneşte din pământ; curge mereu, nesfârşit.’
‘Înaintea harului păşeşte smerenia.’
Ieronim din Egina recomanda ‘să nu treacă zi fără a citi măcar o pagină din avva Isaac.’
Iosif Isihastul îi studia mai ales pe Sf. Isaac, avva Dorotei, ‘Scara …’.
Există o tradiţie sapienţială creştină, o şcoală de sobrietate, care egalează sau întrece izbânzile păgânilor antici şi pe ale urmaşilor lor de la Renaştere încoace. Fobiile modernilor provin din nerealismul lor, din închipuirile lor.

luni, 11 decembrie 2017


‘Tu singur eşti fără de moarte’. Aceasta înseamnă şi că Dumnezeu e singurul generos. ‘Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau.’ (Fapte 3.6) Argentum et aurum non est mihi quod autem habeo hoc tibi do.
‘Străin sunt eu pe pământ ….’
‘Poruncile tale sunt gândirea mea’.
‘Toate sunt ţărână, toate cenuşă, toate umbră’.
‘Început şi temei mi-a fost mie hotărârea ta de a mă zidi’.



Ieri, la Missa de seară, o traducere excelentă a versetului 10, ‘principiile elementare se vor distruge în foc’ (elementa vero calore solventur): στοιχεῖα δὲ καυσούμενα λυθήσεται, ‘încă şi elementele se vor topi arzând’, şi continuă cu reiterarea eshatologiei, καὶ γῆ καὶ τὰ ἐν αὐτῇ ἔργα εὑρεθήσεται, simboluri ale topirii, ale curăţirii [1], deasemeni versetul 12 din 2 Petru 3: ‘principiile elementare, arzând, se vor topi’ (elementa ignis ardore tabescent), versetul grec e: στοιχεῖα καυσούμενα τήκεται, ‘elementele se topesc arzând’; opt versete din Isaia 40, ‘ridică glasul, nu te teme’ (citeşte verbalizând şi rar): exalta noli timere. La Sf. Marcu, un verset despre Sf. Spirit şi Bunavestire: ‘îl trimit pe îngerul meu înaintea feţei tale’ (1.2), mitto angelum meum ante faciem tuam qui praeparabit viam tuam, e o învăţătură despre Sf. Spirit (la fel ca la Matei 12.49, o învăţătură despre Biserică, simbolul Sf. Spirit).
Aceşti autori se gândeau la elementele cosmice, la suflet, la natura umană, la timp, la vremelnicie. Elementele sunt adevărate, sunt veritabile.


NOTE:

[1] Versetul 11 are: ‘dacă toate acestea se vor distruge astfel’, Τούτων οὕτως πάντων λυομένων, verbul e polisemic: a elibera, a îngădui, a dezlega. Verbul e λύω, a dezlega, a anula.

miercuri, 22 noiembrie 2017



hoc nunc os ex ossibus meis et caro de carne mea haec vocabitur virago quoniam de viro sumpta est (‘aceasta iată e os din oasele mele şi trup din trupul meu; se va numi femeie …’, Geneza 2.23).
erant autem uterque nudi […] et non erubescebant, ‘şi nu se ruşinau’.
Când te îndrăgosteşti de cineva, Dumnezeu îţi declară: te iubesc, jertfeşte, adică inima sus, curaj, fericire. Dumnezeu îi declară omului un singur lucru: veni foras (vino afară!, Ioan 11.43), solvite eum et sinite abire (dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă’, Ioan 11.44), sed vado ut a somno exsuscitem eum (mă duc să-l trezesc, Ioan 11.11), ascultă-mă. Fii fericit, fii bun, cunoaşte ce înseamnă să cinsteşti, cinsteşte ceea ce e vrednic.
În versetul 24 de la Geneză 2 e enunţată legea complementarităţii, et erunt duo in carne una.
de fructu vero ligni quod est in medio paradisi praecepit nobis Deus ne comederemus et ne tangeremus illud. ‘Numai din rodul pomului celui din mijlocul Raiului …’ (Geneza 3.3). În suflet există pulsiunea de a iubi binele, şi de a nimici răul. Sunt cele două impulsuri din teoria freudistă, erosul şi distructivitatea, doar că distructivitatea aceasta e orientată moral, ar trebui să slujească purificării, să modeleze fiinţa. Abia ca ură de sine, ea se exprimă ca latrie sau ca mizerie.
Există modalităţi de a te închina binelui cu sinceritate; nici binelui, cu ipocrizie, nici răului, cu sinceritate. A doua variantă e o ticăloşie, a treia ar fi o naivitate.
Care e semnificaţia ‘pomului cunoştinţei binelui şi răului’ (Geneza 2.9, 2.17), lignum scientiae boni et mali? Înseamnă erosul şi opusul său, structura binară, o complementaritate, însă nu aşa cum a răstălmăcit-o freudismul, care imită o etologie mecanicistă. Ce înseamnă interdicţia de ligno autem scientiae boni et mali ne comedas in quocumque? Cunoaşte-te pe tine însuţi, vezi lumea aşa cum e, acesta e darul cel mai preţios. Nu răstălmăci. Să nu te crezi sfânt, să nu te crezi condamnat. Nu trişa, nu inversa, nu adora mintea, nu adora lumea.
Lasă neatins acest pom, virgin, nu îl perverti, nu îl devora, ai înţelegere, păstrează-ţi discernământul. E pentru tine, nu îl scâlcia. Nu îţi îngrădi mintea, nu o aservi, nu o instrumentaliza.
Gândirea magică e falsă pentru că recurge la analogii, amalgamează. Gândirea metafizică vizează esenţialul şi individualul.

Ioan Alexandru are o poezie despre Raiul subzistent, ‘dezlegarea florilor’, firea originară subzistentă, ‘licărele-acestea de potire’, frumuseţea fizică înţeleasă ca aliment al dorinţei umane de nemurire, ceea ce e un gând nobil (‘Flori şi fluturi’). În lirica sa religioasă există uneori bucurie.
În ‘Pantocrator la Borzeşti’: ‘obrazu-acesta-nseninat’.
În ‘Agapia, iubirea va rămâne’: ‘Ea singură în lume-i mai presus/ De-mpuţinare şi de devenire’.
Grigorescu e înţeles ca pictor extatic (‘Şi-n loc să fie ele-n slujba ta …’).
Lirica lui Ioan Alexandru nu convinge întotdeauna. Fluenţa şi simplitatea au ceva păunescian; poate tocmai de aceea creaţia lui pretinde familiarizare, obişnuire. Alteori, există o oarecare artificialitate (‘Dinspre înviere răsărindă’; dealtminteri, ‘Iubirea’ revine unui ermetism sui generis), cu convenţionalitatea sentimentului, o grandilocvenţă simplistă şi vană (‘A viat la noi întru-nviere’), autohtonism pompos şi festivist, teribilism şi efecte epatante, şi neglijenţe, sau nonşalanţe, de ritm, de metrică (structură ritmică). Naivitatea simulată şi pompoasă a ‘Sinaxarului’ poate reprezenta polul acesta.
‘Omul’ e un poem expresionist izbutit. Poate exista impresia că substratul cel mai profund al liricii lui e anxietatea; pare o lirică lipsită de cordialitate.
Am ales câteva poezii ale lui Alexandru: ‘Flori şi fluturi’, ‘Iubirea’, ‘Agapia, iubirea va rămâne’, ‘Grigorescu la Agapia’, ‘Moldoveanca’, ‘Pantocrator la Borzeşti’, ‘Sinaxar’, ‘Omul’, ‘Psalm’ (‘Oriunde plec Tu eşti mereu cu mine’).
Ioan Alexandru e autorul unei opere lirice, alfabetar al frumuseţii, care trebuie gustată, testată, nu caracterizată în ansamblu.

luni, 20 noiembrie 2017


Duminică seara, la Missă, lectură din ‘Cartea proverbelor’, aleph mulierem fortem quis inveniet … (31.10), şi parabola talanţilor. Semnificaţia acesteia ar putea fi: să nu fii complexat. Al treilea servitor se consideră netrebnic, nu are încredere, ‘puterea’ lui e vlaga lui morală, adică încrederea puţină, lipsa de robusteţe: et timens abii. Unicuique secundum propriam virtutem, ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν, ‘fiecăruia după priceperea proprie’, δύναμις înseamnă aptitudine, iscusinţă, har, valoare, semnificaţie. Un lexicon chiar dă ‘putere morală’ ca una din valenţele cuvântului. Versetul 30 de la Matei 25 dă semnificaţia justă a predestinării, ca posibilitate, ca şansă oferită. Aceasta e chiar gândirea Sf. Ioan Zlataust. Al treilea servitor s-a oferit pe sine plânsetului şi scrâşnirii (adică pocăinţei, adică unui început de reconciliere, regretului cu care începe reconcilierea); parabola nu e deloc pesimistă. Biblia enunţă pretutindeni, întotdeauna, iubirea, iertarea. Chiar pentru cel nevrednic poate să mai fie o şansă.
Gelozia legitimă e absolut îndreptăţită, pentru că e o participare a naturii feminine la firea lui Dumnezeu, care detestă adulterul şi inconsecvenţa, ezitarea.
Traducerile româneşti ale paremiilor biblice au, la 31.10, ‘coralii din depărtare’, ‘mărgeanul’, ‘mărgăritarele’. O ediţie interlineară a Bibliei ebraice dă ‘valoare cu mult deasupra rubinelor’. Termenul e pə•nî•nîm, tradus ca giuvaiere, rubine. Rubinul simbolizează pasiunea, apărarea, soarele.
La predică, Schweitzer, liberalul meloman, şi sobrietatea lui, bunul simţ, Sf. Francisc şi începerea binelui, Sf. Augustin şi dăruirea, un film al lui Fellini şi metafora circului. Luteranul e simbolul celei de-a treia căi în exegeză.
Dimineaţă m-am gândit la protagonistul unui roman interbelic american (1929, al patrulea roman al lui Faulkner), Benjy Compson; la inversul epigrafului acestui roman; la calamburul englez; la gratitudine; la o capodoperă a romantismului francez, al doilea roman al lui Beyle.

miercuri, 15 noiembrie 2017

Jeremy Taylor, episcop, ‘Shakespeare al teologilor’, comemorat liturgic de anglicani, unul din autorii spirituali majori ai Occidentului, scria că meditaţia este limba sufletului şi limbajul spiritului nostru.
‘Partea principală a rugăciunii noastre e întregul îndatoririi noastre; şi aşa cum trebuie să îi cerem lui Dumnezeu orice avem nevoie, aşa trebuie să veghem şi să lucrăm pentru tot ceea ce cerem.’
‘Milostivirea este ca şi curcubeul, pe care Dumnezeu l-a aşezat în nori; niciodată nu străluceşte după ce se înnoptează. Dacă refuzăm milostivirea aici, vom avea parte de dreptate în veşnicie.’
‘O soţie bună e cel de pe urmă şi cel mai bun dar al Cerului către bărbat, nestemata lui cu multe calităţi, sipetul [1] lui de giuvaieruri; vocea ei e muzică suavă, surâsurile ei sunt ziua lui cea mai strălucitoare, sărutul ei păzeşte nevinovăţia lui, braţele ei sunt hotarul siguranţei lui.’
‘Să nu te înşeli. Acele plăceri care răvăşesc calmul şi liniştea vieţii tale nu sunt plăceri.’
‘Acest har (curăţia intenţiei) e atât de ales, încât sfinţeşte faptele cele mai obişnuite ale vieţii noastre, şi cu toate acestea atât de necesar, încât fără el cele mai bune fapte ale cinstirii noastre sunt nedesăvârşite şi greşite.’
‘Oricine care e un ipocrit în religia lui îşi bate joc de Dumnezeu, înfăţişându-i exteriorul, şi păstrând interiorul pentru duşmanul său.’ (Duşman care e atât al lui Dumnezeu, cât şi al ipocritului, de aceea ipocritul e sclav.)
‘Cele mai mari rele sunt de la noi înşine; şi tot de la noi înşine trebuie să aşteptăm binele cel mai mare.’
‘Dacă ai un ghem de spini în ceea ce ţi-a revenit din viaţă, nu e nevoie să te şi aşezi pe el.’
‘Toate visele reflectă ingeniozitate şi dibăcie înnăscute pentru a te confrunta cu, şi a rezolva problemele vieţii.’
‘Prietenia e cea mai puternică legătură din lume.’
‘E imposibil să îi faci pe oameni să îşi priceapă ignoranţa, pentru că trebuie cunoaştere ca să o sesizezi; şi, ca atare, cel care o poate sesiza nu o are [ignoranţa]’ [2].
‘Nimeni nu poate să ne stânjenească rugăciunile particulare către Dumnezeu; fiecare om poate clădi o capelă în pieptul său, el însuşi preotul, inima lui jertfa, şi pământul pe care păşeşte, altarul.‘ (Acesta e unul din principiile luminoase ale protestantismului. Ca atare, viaţa, viaţa cotidiană nu trebuie să devină o blasfemie, o secvenţă de blasfemii sau de concesii. Apoftegma aceasta e vrednică de Scriptură.)
‘Prin prietenie să înţelegeţi cea mai mare iubire, cea mai mare solicitudine, cea mai deschisă împărtăşire, jertfele cele mai nobile, adevărul cel mai răspicat, povăţuirea cea mai cordială, şi cea mai mare unire a minţilor de care sunt capabili bărbaţii şi femeile de ispravă.’
‘Toate femeile virtuoase, ca ţestoasele, îşi poartă casa pe capete, şi capela în inimă, şi primejdia în ochi, şi sufletele în mâini, şi pe Dumnezeu în toate faptele lor.’
‘Dumnezeu e ubicuu prin puterea lui. […] El face să se zdruncine puterile iadului de ameninţările lui, şi leagă diavolii cu cuvântul lui.’
‘Credinţa conversează cu îngerii, şi anticipează imnurile de slavă.’
‘Unele prietenii se leagă prin fire, unele prin contract, unele pe dobândă, şi unele de către suflete.’
‘Discreţia e castitatea prieteniei.’
‘O religie fără taină trebuie să fie o religie fără Dumnezeu.’ (Impostorii au născocit, drept surogat, o pretinsă religie cu mahalagism.)
‘Cea mai bună teologie e mai degrabă o viaţă dumnezeiască decât o cunoaştere dumnezeiască.’
‘Orice implorăm de la Dumnezeu, să ne şi străduim pentru acel lucru.’
‘Căsătoria este maica lumii. Menţine regatele, şi umple oraşe şi biserici, şi Raiul însuşi.’ [3]
‘Să fii mândru de învăţătură înseamnă cea mai mare neştiinţă.’
‘Cel care glăsuieşte împotriva raţiunii proprii glăsuieşte împotriva conştiinţei proprii, şi ca atare e sigur că niciun om nu-l slujeşte pe Dumnezeu cu o conştiinţă bună, dacă îl slujeşte împotriva raţiunii lui.’
Existenţa ar trebui să nu fie un comentariu batjocoritor al Scripturii. Deriziunea nu e niciodată sfântă. Perfidia, strepezirea, impostura şi mediocritatea dau numai poşircă, argoul exprimă numai meschinărie şi obtuzitate. Nesimţirea, grobianismul nu se aflau în ierarhia valorilor morale enunţată de episcopul Jeremy Taylor. Nesimţiţii vor să primească suflet şi să ofere batjocură şi ipocrizie; ei preferă să tapeze. Deasupra tuturor sunt simbolurile religiei.
Heber scria că Taylor îi seamănă, ca polemist, lui Pascal (cf. ‘The Whole Works of the Right Rev. Jeremy Taylor’, v. I, 1839, pag. 243 a prefeţei).
‘Oamenii spun că viaţa e principalul lucru, însă eu prefer cititul.’ (L. Pearsall Smith)


NOTE:

[1] Înseamnă şi sicriu.
[2] Aici formularea episcopului Taylor e un pic echivocă, pentru că în enunţ au figurat atât ignoranţa, cât şi cunoaşterea.
[3] Aici, căsătoria poate să fie şi simbolul Sf. Spirit.

luni, 13 noiembrie 2017


‘Cât de departe sunt cerurile de la pământ, aşa de departe sunt căile mele de căile voastre şi cugetele mele de cugetele voastre’ (Isaia 55.9).
Versetul enunţă, însă, şi diferenţa dintre existenţa pământească adevărată şi surogatul existenţei. Cerurile sunt departe de pământ, însă infernul e departe şi de Cer, şi de pământ, care e la mijloc. Enunţului apofatic îi corespunde şi mesajul de încurajare.
Înţelesului literal îi corespunde un înţeles simetric, deopotrivă de adevărat. ‘Fii mai uman, nu fi absurd, ai bun simţ, nu te mai chinui, trăieşte pe pământ, nu în infern, nu fi nici arogant, nici credul, nu te îngrozi de mine.’

duminică, 12 noiembrie 2017


Într-un ‘Imn către Venus’, Homer scrie că Jupiter
‘ades pogoară să-şi iubească făpturile;
iar spre a ascunde hoţia de ochii Herei,
zeul se preschimbă într-o formă foarte pocită;
Hera, soţia şi sora lui, atât în rang
cât şi ca frumuseţe cea dintâi în neamul ceresc’
(‘The Minor Poems of Homer’, , pag. 77)
‘Era obiceiul de a săruta ochii, ca un semn de gingăşie extraordinară.’
‘O Hera, nu fi supărată pe Iupiter al tău’ (din ‘Timon’, piesă manuscrisă, cf. Steevens, comentariu la ‘Winter’s Tale’).
Johnson scria că Shakespeare a confundat-o pe Hera cu Atena (v. ‘The Plays and Poems of William Shakespeare’, v. XIV, pag. 353).
La Missa de sâmbătă seara, o lectură din ‘Cartea înţelepciunii’, 6: clara est et quae numquam marcescat sapientia …. La versetul 19: cura ergo disciplinae dilectio est.
Cogitare ergo de illa sensus est consummatus, ‘aşadar să te gândeşti la ea e înţelegerea desăvârşită’, ceea ce se corelează imediat cu untdelemnul din parabola fecioarelor: ‘au luat untdelemn în vasele lor’; adică nu numai nunta, ci şi untdelemnul, luciditatea.
Capitolul începe cu melior est sapientia quam vires et vir prudens magis quam fortis. La versetul 3: praebete aures vos (sonata pentru pian şi vioară a lui Vinteuil: ‘fericirea nobilă, inteligibilă şi precisă’, mişcarea ‘melancolică […] şi blândă’, ‘fraza lui Vinteuil’ avea ‘ceva uman care era destul de emoţionant’, ornament al sufletului, ‘filtrul sunetului’, mângâierea sufletului), ‘adierea de vânt lin’ din 3 Regi 19.12, sibilus aurae tenuis. Tot la 3 Regi 19: grandis enim tibi restat via, ‘că mai ai cale lungă’ (versetul 7).
Pentru experienţa Sf. Ilie, Biblia latină are această expresie suavă: sibilus aurae tenuis.
Parabola fecioarelor începe cu versetul deconcertant, enigmatic: tunc simile erit regnum caelorum decem virginibus (E. secundum Matthaeum, 25). Τότε ὁμοιωθήσεται ἡ βασιλεία τῶν οὐρανῶν, ‘atunci se va asemăna Împărăţia Cerului …’. ‘Împărăţia Cerului va fi ca zece fecioare’, ca ambele grupuri de fete, atât ca unele, cât şi ca celelalte (v. şi ‘Asemenea este Împărăţia Cerurilor omului care …’, Matei 13.24; alteori, identitatea e directă şi evidentă: muştarul, aluatul, ‘comoara ascunsă în ţarină’). Termenul grec pentru untdelemn e ἔλαιον, iar vegherea e luciditatea. La Evrei 1.9 e ‘untdelemn de bucurie’, ἔλαιον ἀγαλλιάσεως. ἀγαλλίασις e bucuria intensă, biruitoare, extazul. Propterea unxit te Deus Deus tuus oleo exultationis.
Însă m-a frapat rezonanţa stranie a acestor cuvinte ale psalmului: in umbra alarum tuarum (psalmul 56). Numquam timebunt umbrae.
În psalmul 16: ‘ce-mi iese din gură, aceea şi gândesc’, non est inventa in me iniquitas.
Rugăciunea asupra darurilor enunţă că ‘pătimirea Fiului’ e sărbătorită ‘în chip tainic’, adică e din nou o iniţiere, e o celebrare pedagogică, o comunicare confidenţială (‘umilindu-te ca un îndurat şi căutându-mă’). Creştinismul a început prin a fi, ca şi religiile misteriilor, o religie neoficială, avea acest lucru în comun cu ele. Dimensiunea mistagogică, interpretarea tainei, era foarte importantă; era o călăuzire, o iniţiere în misterii, mysteria însemnau iniţiere, educare, îndrumare, elucidare, explicare rezervată aleşilor.

O rugăciune coptă: ‘dă-ne pacea ta şi iartă păcatele noastre’. Rugăciunea siro-maronită are o intonaţie sublimă: ‘să-mi dăruiască să stau în faţa tribunalului lui Hristos fără condamnare şi fără ruşine’; ‘Biserica ta sfântă ca drum de adevăr şi de mântuire’.
Un Pro defuncto are in pacis ac lucis regione constituas.
La Sf. Bernard: sit ultimum verbum tuum in cruce, ultimum verbum meum in hac luce.
În Ordo commendationis animae: libera, Domine, animam servi tui sicut liberasti Henoch et Eliam de communi morte mundi; litanía începe cu Abel, Avraam, Ioan Botezătorul.
Demnitatea acestor rugăciuni e incomparabilă.
‘Câte sunt zilele robului tău ?’
‘Pe cel ce a trecut la tine din stricăciunea aceasta nestatornică învredniceşte-l, […] socotindu-l drept prin credinţă şi prin har.’

Ilustraţia e din Evangheliarul de la Rossano, manuscrisul bizantin din sec. VI, descoperit de Harnack în sacristia catedralei.

vineri, 10 noiembrie 2017

Adevărul literal, nefigurat, al versetelor paulinice este frapant: ‘Taina aceasta mare este’ (Efeseni 5.32), ‘Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte’ (Efeseni 5.28), ‘întru miros cu bună mireasmă’ (Efeseni 5.2), ‘tot ceea ce este descoperit, lumină este’ (Efeseni 5.14). La Evrei 13.4, ‘Cinstită să fie nunta întru toate …’, honorabile conubium in omnibus et torus inmaculatus, Τίμιος ὁ γάμος ἐν πᾶσιν καὶ ἡ κοίτη ἀμίαντος (cinstită [e] căsătoria în toate şi patul neprihănit, nepătat, virgin, sexualitatea conjugală e echivalentă cu castitatea, adică sunt o aceeaşi virtute). La Evrei 13.3: ‘întrucât şi voi sunteţi în trup’, ὡς καὶ αὐτοὶ ὄντες ἐν σώματι (ca şi cum şi voi sunteţi în trupul [lor]), nuanţă de empatie pe care o are şi Biblia latină: et ipsi in corpore morantes, ‘şi voi supuşi prigoanei’, cu dativul pluralului lui moror, zăbovitor, încovoiat, obstrucţionat, tracasat; poate însemna şi ‘în comuniune’, laolaltă (v. Irena Backus, ‘The Reformed Roots of the English New Testament’, pag. 157). Aşa sunt lucrurile după cum le vrea Dumnezeu.
Versetele Scripturii trebuie interpretate ca atare, drept ceea ce sunt, drept ceea ce enunţă, fără perfidie sau necredinţă, de aceea ipocriţii îl detestă pe Sf. Pavel. Isteţimea e artificială, pentru că nu pricepe literalul, dibuind echivocul.
Scriind versetul 32 din Efeseni 5, sacramentum hoc magnum est, τὸ μυστήριον τοῦτο μέγα ἐστίν (iniţierea aceasta mare este), Sf. Pavel enunţă un principiu teologic: unirea bărbatului cu femeia (adherebit uxori suae, Ad Ephesios 5.31) poate fi o mare taină (ego autem dico …), adică o educare majoră despre Dumnezeu, o instruire, iniţierea în viaţa dumnezeiască. Un mijloc important de a-l cunoaşte pe Dumnezeu este unirea cu femeia, şi încă mai util dacă mijlocul e căsătoria; sexualitatea iniţiază, căsătoria cinstită iniţiază încă şi mai mult. Sexualitatea dezvăluie mult, căsătoria încă şi mai mult. Iar pentru aceasta trebuie rămas la literalul erotismului şi al căsătoriei. Toate Tainele creştine sunt iniţieri, comunicări confidenţiale, confidenţe, declaraţii în taină şi rezervate aleşilor.
La Efeseni 5.28, qui suam uxorem diligit se ipsum diligit , ὁ ἀγαπῶν τὴν ἑαυτοῦ γυναῖκα ἑαυτὸν ἀγαπᾷ (cel care îşi iubeşte soţia, pe sine se iubeşte).
La Efeseni 5.2, in odorem suavitatis, εἰς ὀσμὴν εὐωδίας, aprox. într-o mireasmă aleasă, de soi, delicioasă.
La Efeseni 5.13, omne enim quod manifestatur lumen est, πᾶν γὰρ τὸ φανερούμενον φῶς ἐστιν, ‘într-adevăr tot ceea ce e vădit e lumină’ (har). Acelaşi verset 13 are quae arguuntur, cu indicativul pasiv prezent la persoana a treia plural al lui arguō, ‘a arăta’, însă şi ‘a acuza’, ‘a învinui’, ‘a denunţa’. Scriptura greacă are πάντα ἐλεγχόμενα, ‘tot ceea ce e vădit’ sau ‘tot ceea ce e condamnat’. Prin aceasta, versetul 13 din Efeseni 5 izbuteşte inefabilul.
Acest sens al iniţierii, al educării, al comunicării unei taine, şoptită şi nu divulgată, era foarte puternic la începuturile creştinismului. Perversă e ipocrizia. Cineva poate fi pervers în două moduri: prin scelerare sau prin ipocrizie.
Ai, aşadar, încredere, preaiubito.
Ezotericul e literalul. Aceste lucruri sunt adevărate în sens literal.

joi, 9 noiembrie 2017




Francheţea lui Léon Bloy e autentică, nesimulată, iar veselia lui e nestilizată, afectuoasă, directă, chiar ‘barbaria’ lui e nu arhaizantă, ci inteligenţa rafinamentului suprem, acela al adevărului literal, fără rabat, prin luciditatea veselă, nu a strepezirii sau ranchiunei. Bloy era contrariul a ceea ce cred unii; era literalist şi sobru, pentru că veselia lui, poantele lui indică identitatea adevărată a sacrului, coerenţa sacră a toate, aşa sunt lucrurile sfinte, percepute în complexitatea lor fenomenală, iar probitatea lui Léon Bloy a fost de a le simţi în mod consecvent, la el fenomenalul, evenimentele nu doar înseamnă, ci cuprind sacrul, sunt sacre, şi răspunsul lui afectiv e integral. Într-un anume sens, veselia lui oţelită e cu totul secundară, aproape un pretext, amuzament ocazional; ca atare, nu a rămas la obscenitate, la deriziune, la echivoc, la batjocură, deşi le recunoştea. ‘Bătrânul din munte’ e Hassan ibn al-Sabbâh, conducătorul şiit.
Bloy nu stilizează, ci e un naturalist creştin, adevăratul naturalist (cu toate că nu unicul) [1], prin percepţia verosimilă, literală, integrală, exprimată sincer; a ştiut să admire o capodoperă naturalistă, şi să îşi recunoască fericirea de a o citi; însă nu prin sensibilitatea lui e universal, cum nimeni nu e. I se întâmpla să se definească drept ‘saltimbanc sonor’ şi un leneş. Veselia lui e amară pentru că e foarte umană. Fastul lui literar nu e deloc livresc. Şi chiar blasfemia lui ocazională pare afectuoasă, dezamorsată şi tandră, întrucâtva ca blasfemia medievalilor.
În iunie 1892 scria în jurnal ‘această lege riguroasă: Scriptura e absolut ininteligibilă dacă se uită faptul că Dumnezeu nu vorbeşte niciodată decât despre sine însuşi’. Ideea e de o justeţe infinită, dacă ghicim natura relaţiei lui Dumnezeu cu existentul, cu mundanul.
Tot în iunie 1892 citea ‘La Débâcle’ (‘această carte extraordinară’), romanul de război publicat în acel an şi penultimul din ‘Istoria naturală şi socială …’, şi avea cinstea de a admira ceea ce se cuvine.
În iulie 1892 îi explica soţiei un verset din 2 Macabei 7: consolabitur in nobis (dicentes Dominus Deus aspiciat veritatem et consolabitur in nobis …), ἐφ’ ἡμῖν παρακαλεῖται.
Louise Petel e menţionată frecvent în jurnal.
Într-o evocare, ‘După o jumătate de veac’, Jeanne Termier scria că tatăl ei ştia ‘pe de rost sute de versuri ale lui Hugo’, şi că ei continuă să îi placă ‘marile cărţi ale maturităţii literare a lui Bloy’, acelea de la 1890 la 1905. Bloy vorbea despre Missă ca săracii despre alimente. Înafara Bisericii e numai ‘vânt îngheţat şi pulbere’. Însă era capabil de o înţelegere cosmică, neşovăitoare, universală. Altminteri, febrilitatea lui a fost mereu înrudită cu aceea a boemei pariziene pe care o frecventase în tinereţe, e şi exaltarea neruşinată a boemei.
Referitor la Bloy trebuie scris cu simplitate şi cu bun simţ, fără a-l pastişa zadarnic.
Barbey îl povăţuia să-l citească pe Voltaire, să îi citească pe cei uşori, pe aceia de care e diferit.
Arveiller a scris despre întâlnirea lui Bloy cu Sangnier, căruia îi solicitase/implorase mecenatul.

Pentru câteva informaţii biografice am consultat şi utilizat ‘Léon Bloy. Dossier conçu et dirigé par Michel Aubry’, Les Dossiers H. Bloy s-a născut în iulie 1846, fiu al unui funcţionar dintr-o familie de negustori. A debutat la 27 de ani, în ianuarie 1874, cu un articol. Cam în aceeaşi vreme i-a frecventat pe Bourget, Richepin, Hello. A corespondat cu Gobineau. Lucra ca funcţionar: copist (1874), desenator (1877).
La 30 de ani a întâlnit-o pe Anne-Marie, prostituata bretonă, care s-a convertit în toamna lui 1878 (după un an şi jumătate de legătură).
La 33 de ani, în 1879, e instruit de către Tardif despre experienţa Mélaniei, vizitează împreună La Salette. Tardif răposează în toamna lui 1879.
Soţia lui Bloy a fost o daneză, Johanne.
În 1906 s-a împrietenit cu Termier.
O operă a lui are acest titlu emoţionant: ‘Învierea lui Villiers’ (1907).
Volumele jurnalului au fost publicate în 1904, 1905, 1909, 1911.
F. Guillaumont a publicat marginaliile lui Bloy la ‘Scrisorile lui Barbey către Trebutien’ (exemplar dăruit Jeannei Termier). Bagatelizarea a ceea ce li se părea celor doi a fi sentimentalism religios e nedemnă.


NOTE:

[1] ‘Fraţii Goncourt scriau romane naturaliste. […] Bloy le trăia.’ (Dominique Pradelle, ‘Bloy la umbra lui Barbey’).

Marţi seara, ca o reconciliere (ideală) cu E., la ale cărei gesturi mă gândesc, amintindu-mi-le după atâţia ani (cuierul, degetele, decolteul, privirea şi frigul).
Cine nu ştie să dăruiască nu ştie nici să primească. Spolierea e iluzorie.
Iar azi, când la răsăriteni e ziua Sf. Arhangheli, am fost tratat cu foietaje, prăjituri, tort, pizza, etc., cola, suc. La prânz, supă cu găluşte, păstăi, etc.. Luni, chipsuri picante, gogoşi, prăjituri cu brânză (110 mii), croissante.
Mă gândesc la egoismul erotic, la lipsa de reciprocitate, la taparea afectivă care se mulţumeşte cu surogatul.

marți, 7 noiembrie 2017

Léon Bloy se ştia şi era un creştin nedesăvârşit, ezitant, neideal, blasfemia îl atrăgea, extravaganţa, ocazional teribilismul, câteodată exegeza lui se mai întâmplă să fie formalistă, ca un joc formal. În mai 1892 citea biografia Sf. Francisc scrisă de Chérancé (biograf al Sf. Clara, Sf. Anton, Sf. Margareta, Fer. Christophe de Cahors), pentru a-şi fortifica duhul rugăciunii. Tot în mai 1892: ‘Petrec după-amiaza cu studiul Scripturii, prin tratatele despre Sf. Ioan ale Sf. Augustin. […] nicio licărire de geniu. Ezoterism nul.’ După opt zile: ‘studiez tratatul despre Sf. Ioan, ceea ce pentru mine înseamnă întotdeauna o voluptate a duhului’. Jurnalul lui e atât de bun pentru că e foarte pur, corespunde integral accepţiei de bun simţ a genului.
O scrisoare din iunie 1892, la Rusalii, e o capodoperă; are un alineat despre cuvântul lui Iisus de la ‘Fapte’, 20.35: τῶν λόγων τοῦ Κυρίου Ἰησοῦ ὅτι αὐτὸς εἶπεν Μακάριόν ἐστιν μᾶλλον διδόναι ἢ λαμβάνειν, ‘de cuvintele Domnului Iisus, căci el a zis: ‹Mai fericit este a da decât a lua›’. ‘Acest apostol a fost ales în mod tainic pentru a fi astfel evanghelistul unei apoftegme unice şi foarte aparte a Mântuitorului ….’ Credea că ar trebui să existe sărbători ale Ipostaselor.
Scria că totul e împlinit ‘numai în nădejde’. ‘Ne simţim câteodată îngrozitor de orfani.’
Aştepta o ‘efuziune/revărsare inefabilă a vieţii dumnezeieşti’. Scria că ‘întâmplarea nu există’. Pesimismul i se părea a fi însumarea neputinţelor. Îi atribuia, în mod absurd, protestantismului … dogmatismul cel mai inflexibil, uniformitatea, ‘nivelarea sufletului omenesc’.
Îi declara cuiva că se pronunţă ‘cu autoritatea unui creştin’. Avea mândria de a se declara latinist, chiar dacă mărturisea a fi unul ‘mai curând plăpând’ (‘Journal inédit’, I, 1892-1895, 1996, pag. 89).
‘Omul întreg, adevăratul om trebuia să fie o combinaţie de putere şi blândeţe, şi nu am dispreţuit lacrimile D. N. Iisus Hristos’. Tot în 1892 cita un cuvânt al lui Hello: ‘caritatea înseamnă să ghiceşti‘ (cf. ed. cit., pag. 99). Scria că izraeliţii au dreptate ‘să-l aştepte pe Messia’ (pag. 102).
În iunie 1910, Bloy citea ‘Piratul’ lui Scott.
În iulie 1910 se plimba pe plajă cu familia. La cafenea citea ‘Derniers refuges’, poemele Jeannei Termier (fiica geologului P. Termier); despre familia Termier, v. Jacques et Raïssa Maritain, ‘Oeuvres complètes’, X, pag. 1141.

S-a împlinit un veac de când a răposat Bloy, în toamna lui 1917; celor de azi le plac mai ales neobrăzarea bombastică, teribilismul. Însă superioritatea lui autentică a fost aceea de a denunţa şi accepta, simultan, tragismul şi mizeria existenţei terestre vulnerabile, le detestă însă le acceptă, ştia să accepte fără a consimţi.
‘Frecventarea cotidiană a Vulgatei (pe care Bloy o copiază, o traduce, o adnotează, o comentează şi chiar o rescrie) îmbogăţeşte şi mai mult relaţia lui cu limba latină, pe care dealtminteri o întrebuinţează ludic în corespondenţă şi pe care o integrează sub formă de mozaic de citate în ‹Jurnalul› său.’ (Glaudes, recenzând ‘Latină şi latinitate …’)
Prefaţa ‘Exegezei locurilor comune’ cuprinde medalionul Sf. Ieronim, ‘cosemnatarul pentru totdeauna al Cuvântului’, şi ‘mai ales interpretul, comentatorul inspirat’.
Bibliografia critică e destul de indigestă şi debordează de clişee, de extravaganţă mimată, de afectare şi grandilocvenţă şcolărească; ceea ce înseamnă că unicitatea poetului e intactă.
Bloy chiar e foarte răstălmăcit de cei care pretind că-l admiră, şi care emit/înfulecă parafraze bombastice indigeste (‘exigenţa de absolut’, ‘ dezorientarea cititorului’, , etc., poncife şcolăreşti, inepţii, găselniţe), luând armonia drept incoerenţă, suavitatea şi gingăşia simţirii lui pare să le fi rămas străină, ceea ce era foarte elevat; altminteri, severităţile lui sunt, ca ale oricui, discutabile, neobligatorii. Glaudes lasă impresia unui mediocru pedant şi anost, lipsit de talent; a observat însă că grotescul poate să fie sublimul care se ignoră. Tonul exegezei e foarte artificial, chiar neverosimil, adesea psitacism smintit. Glaude crede că serveşte reputaţia lui Bloy dacă îl calomniază pe Barbey (aristocrat care doar se amuză cu literature, are o uşurătate de sec. XVIII), însă aminteşte că Bloy trecuse prin şcoala ‘râsului demolator’, anarhist (în revista în care semnau şi Verlaine, Lorrain, Richepin).
‘Paginile smulse …’ ale lui Nabe (‘Léon Bloy’, Aubry, ‘90) sunt la fel de găunos-puerile, de o superficialitate descurajantă, de o isteţime penibilă.
Cu ‘Léon Bloy, pelerin al Sf. Mormânt’, Boutang e mai bun, deşi scrie tot parafrazând sau pastişând. Gabriel Bounoure e cel care l-a înţeles mai bine, cu ‘Actualitatea lui Léon Bloy’ (‘Léon Bloy’, Les dossiers H, ‘90): ‘Bloy avea vocaţia de a naturaliza infinitul în viaţa cotidiană a oamenilor’, a adus ‘o mărturie extraordinară asupra psihologiei şi a semnificaţiei artei’. Perspectiva lui Gabriel Bounoure îmi place. Putem aminti ideea lui Hello, că ‘arta trebuie să fie una din forţele care vor vindeca imaginaţia’; deasemeni, aceea că arta e o ‘lume exterioară’ (o obiectivare).
Dominique Millet-Gerard a publicat ‘‹Evangheliarul plin de anluminuri›: tentaţia latinizantă …’, cu un epigraf al ‘cinstitorului Vulgatei’ şi dezavuarea ‘esteticii galicane’ a ‘leprei sentimentalismului religios’.
Gaëlle Guyo are o lucrare, ‘Latină şi latinitate în opera lui Léon Bloy’; am citit recenzia publicată de P. Glaudes.
În iulie ’52, Emmanuel a conferenţiat despre ‘Léon Bloy şi istoria’ (cf. Guy Courteau, ‘Léon Bloy en Amérique française’, ’59).
Limbajul şi sintaxa poetului nu trebuie supralicitate.
Sentimentele lui erau mult mai corecte decât interpretările lui; adică avea mai ales priceperea şi generozitatea inimii, decât pe ale inteligenţei analitice obiective. Bloy e nobil nu prin strepezire; nimeni nu e nobil prin strepezire, nici înnobilat de ea. Insultele rămân insulte. Însă e adevărat că era ‘îndrăgostit cu pasiune de limba franceză’. Maniheismul lui antimodern e latura cea mai inautentică, cea mai întâmplătoare şi cea mai puţin demnă.
‘Deopotrivă incapabil să iubească şi să înţeleagă’, scria Bloy, în ‘Constantinopol şi Bizanţ’, despre oamenii din vremea lui. Însă nu era defel ‘un creştin din sec. II, rătăcit’ printre moderni.
‘Eu nu uit că Maria era evreică, Hristos era evreu’.

sâmbătă, 4 noiembrie 2017

Ca boală, fetişismul e nu o predilecţie, ci o exclusivitate şi o incompletitudine; nosologia e absurdă: ‘pubefilia’ e taxată ca … parţialism, ceea ce, de fapt, exhibă meschinăria burgheză a psihiatriei parafiliilor. Definiţia parţialismului e atât echivocă (alte părţi ale corpului sunt la fel de excitante ca organele genitale, ceea ce nu înseamnă exclusivitate), deoarece înţelegerea sexualităţii e reducţionistă, cât şi întemeiată numai pe expresia verbală a ceea ce crede o persoană, pe propria reprezentare, ceea ce cred oamenii despre ei înşişi. E o psihiatrie gândită de bolnavi, mintea răstălmăcită de către perverşi; într-o societate seculară care se închipuie … emancipată sexual, gustul pentru sâni, fese, buric, picioare, axile, mâini, e … parţialism şi ‘venerare fizică’ (‘orice practică de venerare fizică …’), iar o zeiţă htoniană din ‘Edda’, zeiţă a grâului şi a familiei, zeiţa cu păr auriu, soare terestru, trece ca expresia şi atestarea perversiunii …. Puerilitatea acestor decodări e demoralizantă, aşa cum e şi vulgaritatea lor, ca penibile răstălmăciri ale elementarului. Perspectiva emică e aceea umană, naturală.
Adevărul e că terminologia e vagă, iar firescul e amalgamat, în acest mod, cu clinicul.
Frumuseţea neînchipuită a versetului din ‘Cartea lui Isaia’ (Sefer Yeshayahu): ‘voi sădi cedri, salcâmi, mirţi şi măslini …’ (41.19), dabo in solitudine cedrum et spinam et myrtum et lignum olivae … (la Isaia 55.13: pro saliunca ascendet abies et pro urtica crescet myrtus). Versetul 10: ‘nu te teme, căci eu sunt cu tine …’, … quia tecum sum ego ne declines quia ego Deus tuus ….
‘Acela care a chemat neamurile de la început …’, vocans generationes ab exordio …. Acesta e orizontul infinit al profeţiei veterotestamentare. Ceea ce a crezut Renan că descoperă, identitatea creştinismului cu apogeul profeţiei biblice, le era cunoscut şi Sf. Grigore al Nyssei şi Sf. Ieronim.
‘Fiecare zice fratelui său: ‹Fii cu inimă!›’ (Isaia 41.6), unusquisque […] fratri suo dicit confortare.
În ‘Cartea înţelepciunii’, 1.1: sentite de Domino in bonitate, φρονήσατε περὶ τοῦ κυρίου ἐν ἀγαθότητι.
La Isaia 55.9: ‘cât sunt de sus cerurile faţă de pământ …’, quia sicut exaltantur caeli a terra sic exaltatae sunt viae meae a viis vestris. Versetul următor explică faptul că realul e sintonia, comuniunea: et quomodo descendit imber et nix de caelo et illuc ultra non revertitur sed inebriat terram ….

François Varillon, reprezentant al creştinismului existenţial, a respectat atât frumuseţea lumii, cât şi durerea oamenilor şi îndatorirea momentului prezent. Iubirea trebuie să fie lucidă, inteligentă, raţională, matură; acesta e limbajul, aceasta e direcţia.
Îi plăceau Wagner, Claudel, Fénelon, cunoscuţi în această ordine, şi al căror numitor comun e iubirea, afectivitatea; a scris că iubirea dumnezeiască, pentru că e desăvârşită, e fără condescendenţă. Prosper Monier l-a învăţat că poezia şi cunoaşterea sunt lucruri dumnezeieşti.
‘Hristos îndumnezeieşte numai ceea ce noi am încercat să umanizăm.’
François Varillon are o remarcă de o subtilitate neobişnuită: dacă pasibilitatea lui Dumnezeu e o afirmaţie antropomorfistă, impasibilitatea lui e un gând încă şi mai antropomorfist, şi mai omenesc; idee al cărei revers poate convinge, adică e mai verosimilă deoarece e mai umană.
A publicat în ’57 o lucrare despre Fénelon (‘Iubirea pură’).

Guitton îl numea pe Sf. Spirit ‘blândeţea a ceea ce e puternic’, Sf. Spirit e şi acela care crează din nou, înnoitorul Creaţiei. Sfânta Hildegard îl numea ‘refugiul frumuseţii’, εἰς ἡμέραν ἀπολυτρώσεως, ‘pentru ziua mântuirii’ (Efeseni 4.30). Sfânta Tereza-Benedicta a Crucii îl numea, într-un poem de un lirism intelectualizat şi nobil, scris la Rusaliile din ‘37, ‘frumuseţe pură’, ‘cel care clădeşte catedrala veşnică’, conţinătorul fiinţei.

În 1910, Bloy scria despre permanenţa Sf. Spirit asupra izraeliţilor, al căror Mesia e Sf. Spirit (v. Pierre Glaudes, ‘Léon Bloy au tournant du siècle’, ‘92). Ieri s-a aniversat un veac de când a răposat Bloy, la 3 noiembrie 1917. În ordinea reală, neconvenţională, Bloy a fost un mare poet creştin, aşa cum credea şi el despre Anna Katharina Emmerick.
Bloy scria şi că resimte ‘o blândeţe/gingăşie infinită, o suavitate minunată’ de fiecare dată când deschide Sfânta Carte. În august 1894 scria că ‘Sf. Pavel este un tip universal’, adică simbolizează răscrucea din viaţa fiecărui om, apelul şi alegerea, şansa. Jurnalul exprimă predilecţia pentru Noul Testament (lectura Evangheliei, dec. 1894; Sf. Pavel; întregul: ‘citiţi mai ales Noul Testament’, oct. 1895); aceasta mi se pare o trăsătură foarte importantă a spiritualităţii lui, care e alimentată mai ales de literatura neotestamentară, şi care e atât de diferită de spiritualitatea protestantă, informată eficient de Vechiul Testament. Eshatologia lui era una a progresului infinit, ‘uragan teologal infinit şi neîncetat’, binecuvântata perspectivă răsăriteană timpurie. În aprilie 1897 credea că o biografie a Annei Katharina Emmerick e ‘cartea cea mai frumoasă’.
Gratitudinea acestui om era imensă (‘Fiecare lucru a fost la timpul său.’), iar unele aprecieri aveau o generozitate emoţionantă, adică nu era capabil să admire în mod mediocru. Ceea ce scria cu iubire e excelent, strepezirea compromite gândirea.
‘Nimeni nu poate vedea decât ceea ce e în el. Dacă vedem Calea lactee, cauza e că ea există cu adevărat în sufletul nostru.’ (iunie 1894)
Cel împotriva căruia sunt toţi are în el ceva dumnezeiesc care-l face demn de iubire.
Are şi o însemnare despre ateismul majorităţii preoţilor.
V. şi ‘Christophe Colomb et la découverte de l’Amérique …’, ‘94, pag. 259.

luni, 30 octombrie 2017

Ieri, la Missa de seară, lecturi din ‘Cartea exodului’ 22 (‘haina pentru trupul său’, indumentum carnis eius, ‘căci eu sunt milostiv’, quia misericors sum), 1 Tesaloniceni 1 (în versetul 6: ‘imitatorii noştri şi ai Domnului’, μιμηταὶ ἡμῶν […] καὶ τοῦ Κυρίου, imitatores nostri […] et Domini, ‘cu bucuria Sf. Spirit’, μετὰ χαρᾶς Πνεύματος Ἁγίου, cum gaudio Spiritus Sancti; Iisus, τὸν ῥυόμενον ἡμᾶς ἐκ τῆς ὀργῆς τῆς ἐρχομένης, ‘cel care ne izbăveşte’), Matei 22, cu emoţionantul verset 40: in his duobus mandatis universa lex pendet et prophetae, ὅλος ὁ νόμος κρέμαται καὶ οἱ προφῆται, cu verbul κρεμάννυμι, ‘a depinde de’; a doua poruncă e aceea a înţelegerii, e poruncit să ai înţelegere, să îi înţelegi pe alţii prin analogie cu tine însuţi, adică nu e cerută smerenie falsă, ci lipsa dispreţului, luciditate: sicut te ipsum, Ἀγαπήσεις […] ὡς σεαυτόν. Traducerea latină are ca predicat diliges, indicativul viitor al lui diligo, a respecta, a stima.
Transcriind aici sintagmele fulgurante din lecturile liturgice, apreciez cum se cuvine bunătatea scrierilor sfinte, ceea ce le caracterizează ca scrieri sfinte, de ex., lirica aceasta cristalină şi robustă a ‘Cărţii exodului’, prospeţimea dicţiei, agerimea spirituală. Lectura întâi, legislaţie diafană de un lirism concomitent robust şi gingaş, de o sobrietate suavă, pentru că teologia Vechiului Testament afirmă simultan transcendenţa lui Dumnezeu şi umanul făpturii, chiar natura veritabilă a umanului aşa cum poate acesta să fie, apofaticul şi psihologicul atribuit omului, e remarcabilă prin emoţia indicibilă şi curată pe care o evocă. (Anticreştinii tind să fie indulgenţi cu eroii homerici, şi severi cu aceia biblici. Rezumă spiritualitatea păgână la Ἀκρόπολις, făcând abstracţie, convenabil, de mitologie cu vârstele ei, de epopei, de dramaturgie, de istorie. E ceva inechitabil. Pentru că echivalentul existent al citadelei ateniene cu templul ei sunt atâtea capodopere spirituale biblice.)
Rugăciunea după împărtăşanie numeşte Sacramentele ‘celebrare tainică a realităţilor veşnice’.
Nişte poveţe afişate într-un orfelinat din Calcutta îndeamnă să fii caritabil, să faci binele, să izbuteşti în termeni mundani (reuşita izolează), să fii cinstit, să clădeşti, să te pui în valoare, fără iluzii şi fără demoralizare; să fii bun, şi consecvent în bunătate, din recunoştinţă. Autorul lor e K. Keith, care le-a publicat în ‘68. Le citează şi un manual, ‘Learning from Religions’ (Sheryl Arthur, Gina Hewson), pag. 57.

vineri, 27 octombrie 2017

Cicerone Theodorescu are unele poeme de un simbolism generic (‘Marină’, ‘Eforie’, ‘Vioara’, ‘Şoimul’, ‘Pentru cântecul întârziat’), unele sunt pasteluri, ca ‘Poteca lunii’; soarele la apus e ‘cuib de frunze aprinse’. Cordialitatea cosmică (ca în ‘Pictorul’, din ‘Făurari de frumuseţe’), impresia de bunătate sunt de netăgăduit, lirica lui are o gingăşie savuroasă a sentimentului. Poemele pentru copii sunt foarte reuşite.
Cărţile sunt ‘ca florile-n răzoare’, cartea e ‘floare cu petale multe’, ‘floarea cu petale-o sută’.
Într-un poem din ‘Copiii cartierului’, ‘Lumea visului nostru e-o floare aleasă.’
‘Stelele în pârg’ devin ‘vişine coapte’ (‘Marină’), sunt ‘pârguite ca boabele de strugur’ (‘Eforie’).
Cicerone Theodorescu e autorul acestui vers desăvârşit: ‘Cu-a ta prezenţă-n gând, oricine-ai fi’. Versul are intensitatea imnului celui mai pur. În acelaşi poem: ‘Înclină crengile albastrului tău pom …’.
Aici puteţi citi nu mai puţin de unsprezece poeme ale lui Theodorescu, din şapte culegeri (‘Cleştar’, trei din anii ’50, trei din anii ’60), până la ‘Poteca lunii’.
et mors ultra non erit neque luctus neque clamor neque dolor erit, şi nu va mai fi moarte, nici suferinţă, nici plânset, nici durere nu va mai fi (din nou indicativul la singular), καὶ ὁ θάνατος οὐκ ἔσται ἔτι οὔτε (nici) πένθος (doliu) οὔτε κραυγὴ (nici strigăt) οὔτε πόνος οὐκ ἔσται ἔτι (nu va mai fi, ἔσται, cu adverbul ἔτι).
‘Rănile lumii au un sfârşit’, scria Cicerone Theodorescu.
‘Lumea e încă o rană amară’ (‘Lumea din vis’).
Poemul ‘În străinătate’ al lui Eichendorff e despre moarte şi nostalgie, iar poemul ‘Ochii’ al lui Sully Prudhomme e despre nemurire şi bucuria privirii. Epitaful scris de Byron pentru un câine are semitonul satiric propriu operei acestui poet.
Tradiţia literară e întemeiată pe linearitatea semantică, pe coerenţă, pe unitatea sensului. Pe alegere, pe selecţie, nu pe nediferenţiere, amorf şi deriziune, pe magma deriziunii, pe informul semantic. Edna St. Vincent Millay scria despre ‘gerul autumnal al morţii’, Charlotte Brontë mărturisea că se bucură nu mult de viaţă şi că se teme nu mult de moarte. Eichendorff are, cu ‘În străinătate’, un lirism graţios, elegiac, blând şi resemnat, într-un poem foarte rafinat, în care moartea e o estompare treptată, cu gândul solitudinii silvestre liniştite, die stille Waldeinsamkeit.
Byron a compus epitaful unui câine, care avea ‘toate virtuţile omului, fără viciile sale’, iar versurile exprimă demnitatea modestă a regnului întreg, excelenţa morală a fiinţelor altele decât omul.

Împlinisem 19 ani când am întâlnit şi am îndrăgit foarte mult un poem al lui Sully Prudhome, ‘Ochii’, capodoperă de o simplitate minunată şi o eficienţă lirică extraordinară; acest poem dă o bucurie elementară şi senină. Sully Prudhomme scria că soarele şi stelele sunt simboluri ale nemuririi, ‘aştrii la asfinţit ne părăsesc, însă rămân la cer’ (în Rai), într-un poem care e echivalentul literar al unei flori, şi al cărui supranaturalism integral e foarte sincer. ‘Ochii’ aparţine volumului din 1865 al lui Sully Prudhomme, ‘Stanţe şi poeme’, culegerea de debut (cu secvenţele ‘Viaţa interioară’, ‘Fete’, ‘Femei’, ‘Melanjuri’, ‘Poeme’); intelectualitatea complexă a autorului merită amintită. Sully Prudhomme a fost exegetul lui Pascal, în ‘Religia adevărată după Pascal’, urmată de o analiză a ‘Discursului …’. A observat că gnoseologia lui Pascal e ‘fără cea mai mică amărăciune’.
La 40 de ani a publicat o traducere din Lucreţiu, ‘cel mai robust dintre poeţi’; e autorul a două volume de estetică (1884, 1892), a publicat un discurs despre turnul Eiffel, şapte studii despre cauzele finale (în dialog cu Richet, 1899, 1902), a prefaţat teatrul lui Aristofan şi credea că Leconte de Lisle e autorul unei traduceri inegalabile a teatrului lui Eschil (‘oroarea vieţii pământeşti’). De la 50 de ani s-a consacrat metafizicii. A prefaţat ‘Biblia’ lui Michelet.

miercuri, 25 octombrie 2017

Un echivoc al liricii lui Gellu Naum, ca de altfel şi romantismul ei definitoriu, provin din faptul că, la nivelul epitetelor, limbajul nu înregistrează, ci reflectă (‘începe un timp al lucrurilor …’, în ‘Când ne vârâm sub saltele’; ‘substanţa aspră a reveriei’, în ‘Orbitalii’), adică nu e, măcar nu întotdeauna, înregistrarea directă a senzaţiei, ci interpretarea ei ironică şi austeră, utilizând anacolutul, în termenii alienării, ceea ce ar putea fi de natură să dea o idee despre întrebuinţarea parodiei, când ceea ce e îndeobşte numit ironie e, de fapt, echivocul; nu e o persiflare simplistă, ci caleidoscopul sau mozaicul, ‘jumătate alb jumătate roşu jumătate negru’ (‘Orbitalii’), o geometrie paradoxală. Alteori, există modestia sinceră a imaginii: ‘apa călduţă’, edenicul urbanului transformat alchimic (apa călduţă, nămolul, spuma, malul), pentru că lirica austeră a lui Gellu Naum integrează realul (‘tăcerea intactă a gălbenuşului’, în ‘Heraclit’), apelând la anacolut, îl transformă sau îl transcrie, şi îl amplifică. ‘Varul inocenţei noastre’ e şi spoiala, şi gestul, faptul de a da înfăţişare, şi materia însăşi, carbonatul de calciu, calcarul biogen. Lirica e echivalată cu erotismul:
‘începe
deruta fără motiv fără evenimente
încep obscurele aspiraţii şi spaimele
tresărirea formelor într-o implacabilă geometrie’.
(‘Când ne vârâm sub saltele’)
E implacabilul desăvârşirii, al ‘spectralului’, al naturii profunde a lucrurilor. Se poate să existe şi o reminiscenţă a ‘simetriei’ din ‘Tigrul’. Cu toate acestea, echivalenţa ar putea să pară numai parţială, lirica lui Gellu Naum fiind şi altceva decât ‘un timp al lucrurilor monoton …’; e adevărat că, la acest autor, frazarea anacolutului ia această formă paradoxală şi echivocă însă austeră a ‘fluxului monoton’, subliniată şi de referirea la presocraticul al cărui nume îl are una din poezii, coexistenţa ‘geometriei implacabile’ (care va birui monotonia, fiind contrariul ei: geometria nu e percepută ca monotonie, ci ca ‘tresărire a formelor’, prin urmare nu e ‘implacabilă’ ca monotonie, ci ca safir, şi care orânduieşte, dictează, în timp, ‘aspiraţiile obscure’) cu ‘timpul monoton’, care nu e cu adevărat acela al ‘tresăririi formelor’: ‘îmi răcoreau fruntea’. Antinomiile pe care le-am enumerat redau cu cinste echivocul firii. Asociind geometria şi timpul, Gellu Naum dă o altă conotaţie ‘monotoniei’: aceea de uniformitate hedonică. Anacoluturile acestea sunt nu şarade, ci o formă a experienţei.
‘Ochii mei te privesc ca de safir’, scrie Gellu Naum în ‘Căsătorit cu o pasăre’, e întrebarea păsării-mirese: ‘Cine eşti tu’.
Meritele lirice autentice nu îi revin niciodată programului, cea care eliberează e sensibilitatea, adică bunătatea faţă de lumea creată.