marți, 26 februarie 2013




Ieri (marţi)—4 ½ ore la web … (8 seara—12 ½).

Antipatii. Motivele aversiunii—sau, mãcar, reticenţei—motivul pentru care l—am preferat pe suedez, celorlalţi doi chitarişti—numele aparte ….

Psihologie, a se imagina un Ivanhoe, Quentin, etc.. Protagoniştii, mai ales medievali, ai unuia din scoţieni.

Suedezii—chitaristul& pionierul pãgân& vocalistul& ’94. Epigonii. Scoţienii—ambii romancieri& criticul& evreica, policieruri.

Chitaristul—nu înseamnã muzicã instrumentalã, virtuozitate extenuantã, pedanterie, lucruri pentru profesionişti.

De la afgan—despre Sterling, Ellis.

Postãrile lui Coupland, desãvârşirea. Postarea despre vorbire şi limbaj—şi viaţa urbanã contemporanã.

Blazarea—Coupland, McE.—metafora, imaginea mobilierului.

Mi.—sarmale, ½ de pui, pilaf—cola, batoane—un covridog— ½ kg. de gustãri: choco, mini cu cãpşuni—cafele din ajun.

Terminologia detectivã, acronime.

Lãsasem, pentru joi—cafele, pilaf, pui, câteva choco, un baton.

Publicarea, traducerea sunt ele însele o recomandare.

Adevãrul propriu—şi greşeala celorlalţi—li se par la fel de indiscutabile, de nete—e valabil şi pentru epoci.

Zilele acestea mi—am reamintit de ‘Regina …’—luni, vorbind despre copiii de azi—literatura despre vampiri, pentru adolescenţi—cetitoarea, vârsta ei. Adicã, despre ‘Reginã …’ mi—au amintit atât discuţia despre copiii de azi—cât şi gândul literaturii despre vampiri, pentru adolescenţi—azi, gândul cã cetitoarea e adolescentã.

‘Fabulos istoric’ pare sã—nsemne altceva decât crede londoneza.

Implauzibilul, ipoteza, dispoziţia, paşii, înrudirea.
Critica e fãcutã utilã de cãtre înrudire; actul estetic nu e nici absolut individual—ca atare, neanalizabil—nici universal, obştesc. E similar la câteva persoane.

Ceea ce încãtuşeazã, anchilozeazã.

Rãspunsul ambivalent—nu e nevoie ca estimarea criticã sã ajungã la o concluzie univocal, ci poate urma ritmul, pendularea, fluctuaţia simţirii—nu trebuie recurs la un act de voinţã, la o hotãrâre, ci respectatã realitatea multiplã a scrierii—ceea ce înseamnã diversitate inerentã, deschidere lãuntricã, paletã, nu eterogenitate. În aceastã privinţã, hotãrârea, cu arbitrarul ei, ar deveni caricatura, siluirea, mãsluirea trãirii estetice; esenţa câte unei opere e tocmai de a nu solicita sau determina o estimare univocã, netã.
Criticul comparã pentru a distinge—nu pentru a amalgama, confunda, etc.. Termenii comparaţi trebuie sã rezulte deosebiţi—nu contopiţi, amalgamaţi, indistincţi; subsumarea e lenea minţii.

Contestatarii înverşunaţi ai lui McCarthy îmi amintesc de aceia ai lui Balzac—sau chiar Zola—sau Breban, şi de ceea ce s—a scris despre stilul lui Beyle—irelevanţa purã a acestor diatribe şi stropşiri, pe care istoria le va mãtura—le şi mãturã deja …. Sã ne amintim de scãderile, greşelile şi imperfecţiunile, defectele reproşate lui Balzac—şi chiar lui Beyle—şi, vai, un veac mai târziu, lui Proust. Oamenii de gust se indignau, îşi ieşeau din minţi, ‘demonstrau’ defectele ….

Asta îmi aminteşte de deja menţionatele articole encicl., care juxtapun estimãri critice diametral opuse.

A treia cale—Yngwie ….

Sherinian, ‘clãparul’. Di Meola, etc..

Ca vocalişti, i—a avut pe Soto, Boals (III), Turner, White, Owens. Patru legãturi—stilul rock& chitaristul& doi vocalişti.

A acorda atenţie imaginaţiei, creaţiei, e altceva decât a acorda atenţie literaturii; pentru a o scrie, literatura trebuie ghicitã, intuitã, nu înţeleasã noţional. De aceea, mari scriitori discutã cu stângãcie literatura.

‘Himera’, dupã ‘Atena’, etc..

Sb.—patru cotlete de porc& douã napolitane& cola& salatã de paste şi şuncã& 300 gr. de choco, un melc cu caşcaval.

M—ar interesa sã încerc mai multe din secvenţele fabulosului—
Întregul fabulos modern e subsumabil basmului cult, e un succedaneu al basmului cult, diferind prin calibru.

Câteva filme de Petersen (’85), Dante (’85), Hodges (’80—‘Gordon’, ’85), Cameron (’89)—abia sb. seara, primele zece filme; şi mi—am amnitit anticipaţia dramaticã a filmului cu Spacey.

Cinema. P.. Cinema. Roşcata. Fierea. Vremea. Azi (sb.)& joi. Joi& ieri. Consum. Ziarele. Cafele. Cinema.
Cinema—Spacey, P.—roşcata—alocarea, posterul—cafele. Ziarele. Consum. Calibru. Noul. Necesarul. Roşcata. Consum. Calibru.

Williams scrie despre ‘şcoala vieţii’, exmatriculare, etc..
Despre primele cinci vols. ale ‘Cãsuţei …’—bucuria, înfrigurarea, fiorul, aventura, însufleţirea.

Ceea ce inspir—C. G., roşcata (azi), C. M. (ieri, vin.)—obrocul—Elena 2, ieri—copila, joi—gravida, 25—sânul, 45—chipul copilei, orã. Anca. ’90. Conştientizarea naturii erotice. Copila de joi. Goethean.

Prestigiul regizorului Hodges—thrillerurile (şi deşertul)—anticipaţia. Antipatia, aversiunea, ranchiuna.

Nu trebuie sã accepţi niciodatã ceea ce cred alţii cã ţi se cuvine. Fauna.

‘Cireşarii’ adolescenţilor de azi. Goticul despre vampiri de azi e echivalentul, la zi, al ‘Cireşarilor’ de odinioarã—‘Cireşarii’ întreprinzãtori ai vremurilor de azi—‘Buffy’ şi ‘Amurg’—americanul anglofil—taximetristul, nepotul, adolescentul romancier.

Dum., cãtre 6 seara—cafele& muzicã (‘Loverman’); la amiazã, goticul şi ‘Ierusalimul’. Dum., mintea, Barbu—tarabe, ZS, etc..

Sclavia cutumelor, pe care gloata le urmeazã fãrã a crâcni; norodul mizeazã pe cutume.

Urmeazã sã vãd ‘Buffy …’ împreunã cu cineva—câteva seriale.

Douã cr., azi (dum.)—utilitatea& rãstimpul (cf. azi, penuria, furie; marţi—joi, nu …).

Îndreptãţirea falsã cu care era bruftuit Balzac—pentru stil, etc..

Buffy şi renunţarea la experienţele adolescenţei.

Dum., dupã 7 ½ seara—al doilea rând de cafele al zilei (II.1/5 de ieri).

Cu condiţia sã ştim cã e autoanalizã, nu esteticã—şi cã expresia sumarã e inutilã.
Opoziţiile sunt locale, parţiale. Iar conştientizãrii trebuie sã îi urmeze înţelegerea a ceea ce îşi propune o operã, a sintaxei.

Autenticitatea e o chestiune de sensibilitate, nu de orgoliu.

‘Margot’& PF& afganul& Stevenson, însufleţirea, Hugo, ‘Fracasse’& no.. Credeam cã le voi citi, fãrã a şi scrie, însã, despre ele ….

Borâturã frustratã. Puterea manierelor—nu a cutumelor.

Luni—tentat, ca şi ieri, de Schnauss, Cantrell, Russell, etc.—vademecum de muzicã indie.

Luni, cãtre 10 seara—cafele (II.3/5 de sb.), şi playlistul bãrbaţilor singuri.

Consum. Gravida—la 10 z.. La o s.. Ziarele, cf. ieri. Moderaţia. Cf. sb.—gustãri—copila …. Copila de joi. Pragul, azi. Vecinii, azi. Ed.. Joi& sb.. Cafele …. Vin., lobul hepatic, etc.. Consum. Pornirea, azi, fierea urii, tinere, blonda adultã. Codul, ieri—rãbojul. Citit …. Muzicã, azi. Vremea. Pasiunea. Evreul, mediocritatea. Joi& sb.—femei. Vin., medicinã, greşeli. Sb., gustãri, noul …, copila …. Copila de joi. Noul ….
Îndrumarea—joi dim.. Vãzutul. Chipul copilei. Joi& vin.—femeile. Vin.—mãsurarea lobului. Joi—încuviinţarea. Vin.—tânãra. 2 x sb.. Amarul dintr—o vin., oblic, vulvã, cardul. Sb.—piaţã& orã, aer. Moderaţia. Substituibil. Facturi& ceaiul. Aleea. Ed.. Consum. Rãbojul. 2 x cafele. Joi& vin.& sb.. Chipul.

Ştiinţele consensuale se referã la cantitãţi, la însuşiri fizice mãsurabile.

Altceva—idolatria fizicã—nevoia presantã de acea plãcere, desfãtarea nesubstituibilã.

Numai cã, în taxonomia oficialã, fabulosul istoric nu înseamnã ceea ce credea londoneza—istorie travestitã—ci recuzitã cvasimedievalã, etc., utilizarea recuzitei, a cadrului, cum se zice, nu a evenimentelor istorice.

Universurile genurilor—goticul, etc.—sunt un substrat, substratul realizãrii literare, care e distinctã.

De la 12 ani—’90—trebuia sã fi fost vorba despre mãdulare.

Empiric—utilitatea generalului, a teoriilor—a testa—la ce poate folosi cutare generalitate, utilizarea, întrebuinţarea.

Autenticitatea, intensitatea, originalitatea, forţa, noutatea, vlaga. Diferenţa e mai profundã decât noutatea. Critica.
Sunetul—ceea ce nu sunã cum trebuie.

Monismele şi reducţionismele, aleea, sapienţialitatea, cântece. Rezultatul literar.
Semnificaţia ‘logoreei’, înţelegerea.

Nu neidentificarea binelui, ignorarea lui—ci distructivitatea conştientã, întãrâtarea.

Cultura femininã a produs nişte oameni de caracter—iar machismul, pizde invidioase—v. opincarul.

7 vols. (trei romane, poezie, criticã, geometrie, gazetãrie—cred)& 6 vols.& 5 vols..

Era segment posterior; ca segment, adj. era bun.

‘Manuscrisul …’—analizat ca roman—qua roman, ar fi spus pamfletarul P..

Arctic …, Yeah …, Kaiser …, Kings …--patru trupe de rock—The Datsuns, Razorlight, Interpol.

Sawyer& ‘Chalion’& Varley& romane, hispanici& religiologie, ‘Australienii’& BPG, ed.& britanicul, goticul& romane.




Gãsesc interesantã literatura discutatã, nu enumeratã sau notatã, însã majoritatea par incapabili de altceva, înafarã de enumerarea sau notarea de titluri, adicã de acordarea de calificative—de unde, proliferarea excedantã de liste zadarnice, şi de împãrtãşiri ale reacţiilor individuale, de moment, etc.—însã literatura aceasta enumeratã—şi evaluatã—nu e şi discutatã—lipseşte analiza, asumarea intelectualã a experienţei—ceea ce gãsesc la Auerbach, Battaglia, , la Dna. Maitzen, sau, când vine vorba de literatura de gen, la Hobana. Cei mai mulţi se mulţumesc cu altceva—enumerarea şi notarea—nivelul cel mai demoralizant—cãci devine evident cã aceşti flecari nu au nimic de spus despre literaturã—nicio remarcã originalã, pãtrunzãtoare, nicio observaţie—lipsesc analiza, discuţia, prezenţa operei—proliferând, în schimb, mãrãcinii autoanalizei, pletora de reacţii, profuziunea de reacţii—date ca şi cum ar fi trãsãturi ale operei, nu ale experienţei. Flecarilor le place sã enumere şi sã noteze. Analiza e cu totul înafara posibilitãţilor lor intelectuale.
Reacţiile sunt fãrã interes; conteazã analiza, punctul de vedere obiectiv, situarea în realitatea universului estetic al operei. Enumerãrile scurtcircuiteazã, fie şi sub pretextul conciziei [?], cunoaşterea şi înţelegerea operei. Enumerarea e mereu un ‘prea puţin’—chiar când nu e posibil mai mult, când inteligenţa criticã lipseşte. Enumerarea e fãrã interes—ca şi comunicarea sumarã de reacţii—ambele sunt expresia incompetenţei literare.
Vreau sã spun cã ceea ce caut, la criticã, e analiza, discuţia; enumerarea, înregistrarea de reacţii sunt substitute neinteresante, de un nivel scãzut; şi, desigur, puţini sunt interesaţi sã discute literaturã—cei mai mulţi se mulţumesc sã o enumere—sã o noteze—şi sã îşi comunice, sumar, reacţiile—surogatul discuţiei literare, a cãrui formã caricaturalã e numai exagerarea stilului criticii gazetãreşti, ale cãrei pãcate sunt aceleaşi. Listele sunt modalitatea criticã preferatã de imbecili—enumerãri şi comunicarea de reacţii (sumare, nediferenţiate). Listele sunt critica fãcutã de cei incapabili sã spunã ceva despre o carte—aşadar, recurg la enumerare—enumerã şi comunicã reacţii, fac psihologie, atribuie operei, rãmasã nediscutatã, structura psihologicã a experienţei—ca şi cum una ar fi cealaltã.
Listele, enumerãrile sunt enervante atât prin ele însele, cât, mai ales, prin ceea ce le lipseşte: analiza, ele dau în vileag incapacitatea de a spune ceva despre o carte, de a analiza.
Cu toate acestea, listele legendarului M. Harrison, care mi—au şi inspirat aceste rânduri, le consult—fireşte, pentru recomandãri—şi sublinieri. Însã continui sã le gãsesc o formã inferioarã de criticã—surogatul criticii. Critica propriu—zisã înseamnã analizã. Gazetãria înseamnã grabã şi improvizaţie, lãutãrism.

Mã gândesc adesea la critici, şi la câţiva bloggeri (cei trei, evreica, doi autori de gen anglofoni, Ep.)—şi, azi, atât la insuficienţele celor care scriu liste, etc., cât şi la farmecul blogului unui englez.



Vechiul Testament ne confruntã cu paradoxul rãzboiului—cu acuitatea paradoxurilor rãzboiului —echivocul rolurilor, gradarea violenţei, etc.. Rãzboiul e o realitate dinamicã, schimbãtoare, a cãrei înţelegere cere rãgaz şi obiectivitate. Asta nu înseamnã cã în VT nu existã propagandã, ci o analizã impasibilã a rãzboiului; dimpotrivã, pornirea şi veninul propagandei abundã, iar efectul resimţit e tocmai sublinierea caracterului paradoxal al unor astfel de evenimente. Rãzboiul înseamnã haos—nu o opoziţie metafizicã regãsitã sub formã de armate combatante. Nicio armatã nu poate reprezenta ‘binele’; natura rãzboiului e haosul, nu limpezimea înfruntãrii unor principii metafizice. Cu alte cuvinte, armatele reale nu sunt entitãţi metafizice—‘creştinãtatea’, sârbii, etc.. Nicio armatã nu are dreptul sã pretindã un alibi metafizic.

‘Buffy’, ‘Amurg’ …





‘Buffy’, ‘Amurg’ …



Cea mai prizatã literaturã de gen contemporanã e fabulosul citadin—naraţiuni adresate adolescenţilor, şi care transferã resursele fabulosului în urbanul de azi—moda e atribuitã succesului unui roman, ‘Amurg’—dar acesta a fost precedat de ‘Buffy …’, şapte sezoane, ’97—’03; iar dacã vampirii par nelalocul lor în urbanul prozaic al Americii, primul pas fusese fãcut cu ‘vampirul interviewat’, Lestat cred cã se numea—America acelei naraţiuni nu era cea contemporanã, dar translocarea peste ocean se efectuase.
Mai nou, Sterling a publicat şi el ceva, în aceastã tendinţã a fabulosului citadin. Formal, moda respectivã reprezintã o alternativã la epigonismul prerafaelit, o şansã pentru cei cãrora le displace—ca mie—recuzita medievalã. În ‘Dracula’, efectul de arhaicitate şi contemporanul coexistau—sãlbãticia transilvanã, şi Londra victorianã—poate cu drepturi egale.
Rezumând, n—aş vorbi numai despre ‘Amurg’, care e mai mult romanul cel mai reprezentativ, decât impulsul care a pus în mişcare supraproducţia contemporanã—ci şi de ‘Buffy’ şi de Lestat, dacã aşa se numea.

O bunã parte e literaturã scrisã de femei, adresatã adolescentelor. Cumpãrând, dum., alte patru romane cu vampiri, aflu cã aceastã literaturã pentru adolescenţi e promovatã, la noi, de ‘Bravo’ pentru fete—întâmplarea fãcând ca, în dreapta mea, sã aştepte o adolescentã încântãtor de zveltã, cu tenul alb.

marți, 19 februarie 2013


Pe blogul evreului, am postat ceea ce gândesc despre cusurgiu.




E. Faust despre ceea ce scriau AC/DC în ’78; articolul citit de mine, de unde am ajuns la articolul din ‘Stylus’, e ilustrativ pentru menţionarea de aprecieri diametral opuse—sau aproape—la fel ca alte douã articole encicl. critice, despre romane—dau ambele perspective, adesea diametral opuse.





Al treilea playlist din februarie (sb., a treia gardã la CT) are 167 de cântece (--adicã, 13 ½ ore de muzicã)—optsprezece Limbonic Art, cinci Catamenia, şase Graveworm, douã Opera IX, cinci Shade Empire, opt Stormlord, câte un Bornholm, Crimson Death, Carpathian Forest, douã Rainbow, douã Marillion, câte un Lynyrd Skynyrd, Dio, AC/DC, Ozzy Osbourne & Lita Ford, opt Motörhead, douãzeci şi cinci Judas Priest, câte trei Quiet Riot, Firehouse, Chicago, douã The Bangles, patru Britny Fox, opt Poison, câte un Buckcherry, Van Halen, L.A. Guns, Kix, Faster Pussycat, Mr. Big, Mike Reno & Ann Wilson, John Waite, Stryper, Kansas, zece Kings of Leon, douãzeci şi trei Asia, trei Great White, câte un Gary Numan, The Motels, The Dirty Diamonds, China Crisis, Ball & Chain, cinci Glenn Gould.

În rezumat—trei albume—şi cât am gãsit de pe altele patru (Poison, Asia)—iar ca paletã—black simfonic, heavy clasic şi din Noul Val, hard, rock din cel mai sapid, glam, post—punk, inegalatul Gould.

Gândul cã Graveworm, Limbonic Art, Judas Priest, B. Fox, Mr. Big şi Asia cântã într—adevãr acelaşi fel de muzicã—rock—sunt rockeri—eu sunt ca ei …. De la black—ul simfonic (S. B. M.) la glam—enciclopedia rock—ului.




L—am vãzut pe Kline în regia lui Pakula, fãrã a—l şi remarca—vreau sã vãd cele câteva filme ale lui Kasdan, ‘Wanda’, ‘Cum vã place’, ‘Conspiratorul’. Dintre filmele în care a jucat, îmi amintesc numai ‘Sofia’, ‘Vestul …’—pentru care Kline a fost recompensat pe drept, dar s—ar pãrea cã, deşi avusesem impresia cã îi ştiu mai multe roluri, cã l—am vãzut în câteva filme, nu e aşa. Rezultã cã e un actor a cãrui filmografie n—o ştiu aproape deloc; am ajuns sã citesc despre el, sã mã interesez de el, pentru relaţia cu Kasdan—la rândul lui, recomandat de Card ….

De fapt, vorbind despre cinema, e instructiv cã mormonul Card nu îi menţioneazã niciodatã pe Ford, Hawks, etc.—şi cã, pentru nişte critici, Kasdan e unul dintre maeştrii westernului, pe potriva celor mai mari—cu nimic inferior maeştrilor.



Momentan, de la Bathory apreciez cel mai mult o altã piesã plumburie—‘Destroyer of Worlds’, foarte guturalã. Tonalitatea aceasta muzicalã plumburie—uneori, un pic convenitã. Dramatismul gravitãţii acesteia e indiscutabil.
Existã, mi se pare, un fel de contrast interesant în chiar interiorul acestei muzici—între factura uşor convenitã, nu numai cizelarea, ci chiar principiul formal al muzicii acesteia—şi autenticitatea, asprã, a dezolãrii.
Contrastul cu Burzum—ale cãrui piscuri de inspiraţie nu cred cã le—a atins vreodatã—e instructiv. Norvegianul e deopotrivã mai inspirat—şi mai inegal.

Vârtejul de spumã murdarã. Descurajarea, apatia, demoralizarea, vârsta, blonda retardatului galant




Ignorã atâtea despre Milne, Twain …. Rãstãlmãcirea. Imprecizia. Sublinierea echivocului. Ecranizarea—nemenţionatã—miza.

Prezumţia falsã. Nu a fost un eşec, nepricepere—dimpotrivã.

Blasfemia—singurul Bach de care ştiu.

Cartea îmbibatã. Nordicul. Tarabe.

Glam—ul îndreptat cãtre blues, hard, heavy. O reşapare din mers, reinventarea.

Recenzia e, cum îi spune şi numele, numai primirea, întâiul pas, recepţia, receptarea iniţialã, întâmpinarea—aşa se şi numea critica de resort …. A recenza nu înseamnã a explica—sau a pretinde, mãcar, sã explicit—acţiunea de artã, acţiunea specificã a cutãrei arte. O recenzie oferã numai evaluarea preliminarã şi grãbitã, expeditivã, orientarea iniţialã, numai primul pas.

Un cântec trebuie sã fie mai mult decât câteva acorduri, sau un refren.

Londoneza are tendinţa de a reabilita ceea ce e subapreciat—şi de a critica restul—Dickens, Chandler (a cãrui adâncime psihologicã o menţioneazã, totuşi, undeva), Melville, Clancy, chiar … Tolkien. Se poate recurge la ea pentru reabilitarea a ceea ce e vitregit. Inconvenientul experienţei travestite ca esteticã—psihologia, psihologicul mai precis, date ca estetic. Valabilitatea implicatã e obiectivã, ar putea, chiar, sã nu fie strict individualã—dar n—are cum fi universalã, fiindcã se referã la rãspuns. Subiectivul nu e arbitrar—e original şi ineluctabil, de nedepãşit. Adevãrul aprecierii e acela al unei relaţionãri, sau situãri, originale, condusã de norme unice. E o cunoaştere neconsensualã—fãrã pretenţii la universalitate.

Uneori, recitirea e îmbiatã de densitate, tridimensionalitate, complexitate, baroc—alteori, însã, de simplitate, cursivitate.

‘Love …’& stilul& postarea, ieri (sb.), cartea& neîndemânarea, brutalitatea, romancierul—tonul rudimentar, etc.. Rev..

Nimeni altcineva—dintre cei pe care îi citesc eu—nu le mai recomandã.

Reacţii de plebeu, fronda semidoctului—afectarea iconoclastã.

Mirosul şi carura lui Wilde.
Flecãreala—diseminarea—larma, harababura.

Recitirea inspiratã/ inspirat sã recitesc.

Umoristul. Romane umoristice.

‘Astrid Bramhill’.

‘in these books, where there’s so much action and adventure’& ‘these books are fun, exciting adventure stories, with main characters who gain purpose and change through their adventures’.




În comboxul postãrii lui J. W. despre romane umoristice, cineva îl recomandã pe Farmer ca umorist (‘Trout’), comparându—l cu Pratchett; alţii recomandã Russo (nume norocos în literaturã!).
La altcineva, gãsesc un blogroll de gastronomie.

Imbecilitãţile obraznice ale lui Card, referitor la muzica lui Mozart, Beethoven.
Cele patru muzicaluri menţionate de Card: ‘Miresele …’, ‘Cântând …’, ‘Oliver!’, ‘Brigadoon’—devansând ‘Americanul …’.
Subconştientul.

Ce aş alege eu, din recomandãrile lui Card—‘Bad Day …’, ‘The Big Easy’.
Nimic din ceea ce e fãcut în numele apatiei—sau al dezlânãrii.
Nu am mai îngãduit tocirea, deteriorarea.

Trãirea de artã a altuia e pentru mine abstractul, nereprezentabilul. Empatia. Înrudirea. Autenticitatea. Londoneza. Siglã. Nu citesc pentru a avea despre ce scrie. Sugestia, cazarea.

Numele …. Bucur.

Mi—am amintit de policierul lui MacLean, ca despre o carte pe care aş fi putut sã o recitesc, ca adolescent. ‘Fracasse’& 2 x romane.



Al doilea playlist din februarie are 43 de cântece (adicã, aproape patru ore de muzicã)—şapte Bathory, patrusprezece Cinderella, douã Trent Reznor, trei Kiss, trei Mercyful Fate, cinci Running Wild, douã Black Veil Brides, trei Mötley Crüe, şi câte un Slaughter, Kraftwerk, Gareth Emery, Ratt.




Lui Gracq i se mai întâmpla sã iubeascã şi autori, nu numai opere—de ex., Verne, Lovecraft, Poe, Tolkien, Breton, Rimbaud, alţi poeţi, probabil şi Jünger, Chateaubriand, Spengler, geografii, etc.-dealtfel, lui A. îi reproşa cã nu admirase îndeajuns de multe—la unii autori în vogã între rãzboaie.
Altfel, principiul lui e şi al lui Paleologu şi Nabokov—opere, nu autori, care dezamãgesc.

Poe& Beyle& Breton& Wagner& Jünger.

Vârstele. Pe înaintaşul sãu, filozoful A., Gracq îl numea critic literar, şi la fel se privea şi pe sine, şi îi cerea obiectivitate criticã, strãdania priceperii. Îi imputa, însã, mãrginirea—spunea cã dezamãgeşte, ca şi critic, e prea limitat, îi imputa limitãrile. Probabil cã se referea, însã, numai la a estima şi aprecia—nu la a iubi. Îi imputa cã nu a recunoscut valoarea. Critica provine nu (numai) din iubire, se mai cere şi altceva, şi pentru alte condiţii.





Zilele acestea mi—am amintit de Status Quo, şi aproape imediat i—am întâlnit menţionaţi într—un articol despre blues—rock, alãturi de reprezentanţi ai rock—ului zis sudic …. Dar vãd cã şi AC/DC cântau, în anul când m—am nãscut eu, aşa ceva …--ocazie cu care îmi desluşesc şi grafia precisã a numelui australienilor.

O experienţã directã, nu un principiu.

Alte 6+ 2 vols.—din 12 vols. (plus douã dicţ.). Fost politehnist, o vreme, fãrã vocaţie.

Experienţa socialã curentã, şi teza lui Foucault—nonconformismul taxat—asmuţirea—consemnul pe care nu cuteazã sã—l încalce nici isihaştii—contravenienţii sunt marginalii.

Cârpãceala, şi iscusinţa, ingeniozitatea.

Precizia, gustul, sapiditatea, demnitatea, decenţa—simbolizate de proto—sociologul francez.

‘Totul e har’ nu înseamnã cã totul e magie. Afirmarea harului nu înseamnã afirmarea magiei. Harul nu e interpunerea arbitrarului. Apatia.
Tonul, pornirea, exagerarea& eroarea.

În literaturã, lucrurile trebuie reprezentate, nu enunţate—de ex., în ‘Channel Row’, gelozia nepoatei reverendului, rivalitatea, trebuie reprezentate, nu spuse. Dinamica din casa lui Désaguliers nu e interesantã, pentru artã, ca enunţ—acestea sunt idei pentru un roman—nu romanul ca atare. Enunţarea nu înseamnã realizare.

Caracteristica literaturii de gen e aceea de a fi literaturã povestitã, naratã, nu scrisã—e naraţiune, nu cizelare.

Cu ajutorul site—ului pentru sonerii, am asamblat vreo patru albume—mai întâi, al lui Bennington—apoi, v. de balade glam …--apoi, vin., ‘Slave …’ (’91), la noi era în topuri în ’93 …--şi, sb., ‘Heartbreak …’ (’90).
Aşadar, alternativa la snopii de cântece.
Al treilea album, fiindcã—l ştiam din adolescenţã—muzica de la 15 ani—al patrulea, fiindcã marcheazã rãscrucea muzicalã a trupei.

Medicii, azi, orã—pedodonta—cardiologul. Puţitul.

BW& evreica& catolica& londoneza.

Oligofrenismul ofensiv—reversul traumelor, complexelor, etc.. Ferocitatea înveninaţilor.

Ar trebui sã mã gândesc mai degrabã la muzicã—şi muze. Dupã peste 15 ani. Misiva, menţionarea, muchia ….

‘Datat’ nu poate însemna decât desuet—adicã, având trãsãturi identificabile ca modalitãţi de a plãcea publicului unei anume vremi. Dar aprecierea ca atare e discutabilã—e greu de arãtat cã autorul a folosit, conştient, mijloace de a se adresa publicului vremii sale, etc.. Inactualitatea elementelor nu înseamnã desuetudine—s—a perimat numai interesul referinţelor, nu întregul literar. Elementele evocate pot sã fi devenit inactuale—asta nu demodeazã naraţiunea.

Muzicalitatea unei naraţiuni e distinctã de stil, de cantabilitatea stilului.

Londoneza ajunge sã discute romanele lui Macdonald în termenii naraţiunii realiste—personaje, etc.. Dar în termenii intrigii, Cheyney mi s—a pãrut mai memorabil decât deopotrivã Ross MacD. şi Chandler …. Cred cã francezii postbelici aveau dreptate, evaluarea lor era corectã—ca promovare a romanelor—şi a lumii—englezului, a pastişelor acelora inteligente.
Pe de altã parte, londoneza oferã o perspectivã alternativã, foarte diferitã de a lui Gr., asupra operei Dnei. Ch.. Pare capabilã de a se pasiona sincer pentru lumea acestor romane, de a o trãi, de a şi—o reprezenta cu nesaţ, avid …. De ex., lumea, mondenã, a ‘Trenului albastru’ cãtre Rivierã.

Eseul are ca subiect nu o operã, ci un element—care poate fi intern operei—sau o similitudine, un element de comparaţie—din care sã reiasã mai bine diferenţa, etc..

Umorul. Scoţianul& recititul …. Dieta.
Dieta& chixul.

Înţelegerea echilibratã.

Scott& Kaye.

Gloata, mulţimea, dreptatea, ‘O fatã de modã veche’, puterea.
Similar—despre westernul lui Costner—Card …--alte westernuri. Evaluãri diametral opuse.

Omul gloatei loveşte fãrã fricã, tocmai deoarece conteazã cã se va ascunde în gloatã—e de culoarea gloatei, care îi e pavãzã—şi identitate.

‘Cãtre …’& ‘Giuvaierul …’& ‘Masca …’& Shute.

10 vols. de trad.—la un an dupã menţionarea lor.

Conflictul patent, acut, dintre cruzime şi omenie, rãmâne evident şi pentru ateu.

Dna. S.& 2 x Dna. Ch.& americanul& EQ& francezii (GL, ML).

Partea de adevãr—cf. ieri.

Scuzele& frumuseţea& salutul matinal, azi.

Medicii, azi& ieri.

Policieruri—umoristul, ca Ross MacD.& ‘Wilde’ (cf. romancierei), ca Dna. Ch.—recititul …. Mirosul lui Wilde—şi carura impozantã.

Londoneza rãmâne la ipoteze—la câteva ipoteze.

Primele patru romane ale Dnei. Ch. citite au pãrut foarte memorabile.

Ceea ce scandalizeazã—ca uitarea, şubrezirea, estomparea—nu trebuie ascuns, escamotat, drapat, eludat.

Inventarul—rechini& stridii& vulcani& Atlantida& epave.

Gestul lui B., de a fi scris un policier—ceva firesc, însã, pentru un balzacian. Lorrain, Barbey …, ’97, MC, H de B. Dreptatea, adevãrul obiecţiei uzuale. Gr.& londoneza.

Londoneza mi—a dat o nouã apreciere pentru policieruri—americane, sau engleze—lumea, personajele, problematica lor—
Londoneza le citeşte drept literaturã balzacianã.

O carte poate fi admiratã, chiar fãrã a fi iubitã, iar criticul trebuie sã fie capabil sã admire, fãrã a iubi mereu—imponderabilul afectiv nu trebuie sã punã în cauzã impersonalitatea estimãrii neutre. Consensul ar putea exista—numai în privinţa admiraţiei. Care e o ‘altfel de afectivitate’. Critica înseamnã sã nu refuzi admiraţia, dacã ai refuzat iubirea.
Aptitudinea criticã realã înseamnã capacitatea de a admira, chiar când nu iubeşti—sau, de a se interesa, chiar de ceea ce scapã iubirii.

Vin.—silabisind, înfundat, numele romancierului—de pe ultima copertã—şi sumarul culegerii de basme.

Adesea, discutând o carte, visãm la ceea ce ar fi putut ea, în mâini mai pricepute, fi—ce—ar fi devenit, în mâini mai iscusite—şi neşovãielnice.

Margery& Hare& Marsh& Berkeley& Crispin& Carr& Milne. Cele 7 vols.—francezii, americanul, Dna. S., EQ, 2 x Dna. Ch..
Pãlãrierul& londoneza—care, din altã perspectivã decât a lui Gr., recurge la mai mult decât enumerarea lecturilor de gen. Scrisul, ca bucurie—nu corvoadã.
Demodarea.
Desuetul.
Vraful ĕ—joi seara.

O perspectivã asupra policierului mai vechi, pretins demodat, complet independentã de a lui Gr., netributarã.

Ideea mea e cã citim cu adevãrat numai ceea ce recitim—dincolo de aparenţe. Într—un fel, mai degrabã numai recititul e menţionabil ….

Prezentul, posibilitãţile, enunţul, noul—originalitatea—cartea cititã drept altceva—balastul.

Policierul desuet.
Pãlãrierul& impersonalitatea tonului. Londoneza& Gr.& H.& afganul. Simbolicul, enumerarea.

Adesea, policierul, ca atare, înseamnã suspansul.
Thrilleruri—afganul& snobul& romanciera& londoneza& H.& Gr., ≠& Ep.. Ep.—2 x recomandãri—ed.& listate.

Culpabilizarea umanului pentru imperfecţiunea patentã a lumii—atribuirea vinei, împovãrarea. Subterfugiul—postulatul istoric, mitologia.

Literaturã, muzicã, cinema—londoneza—etalonul cizelãrii—siglã. Poşeta. Gestul adultei. Gestul. H..

Remarca de o fineţe excepţionalã, a londonezei—
Lumina lunarã a unor romane—luminã lunarã.

Blogul londonezei—ca enciclopedie a literaturii de gen—şi cât de mulţi sunt autorii de policieruri, chiar britanici, pe care nici mãcar nu îi menţioneazã—nici nu îi aminteşte în treacãt. Impresia e una de forţã.

Eu cred cã religia e ceea ce fac oamenii din ea—nu ceea ce face religia din oameni, ci oamenii sunt cei care îşi aduc propria mãsurã.

Redescoperirea, reabilitarea lui Hare, Margery—chiar, pentru mine, şi Dna. S. ….

Îndreptãţirea obiecţiei uzuale—intrigile chiar nu ar trebui sã fie aşa de nememorabile—e o deficienţã—cãci se uitã nu soluţia—cheia—ci intriga în ansamblu ….

Londoneza impune standarde de plauzibilitate anticipaţiei—mai degrabã ca americanul anglofil …. Anticipaţia nu e un pretext pentru incoerenţã.

9/14—pentru primul album—numai douã, pentru al doilea—opt, pentru al treilea.

III:--victorianul& asimetria, ≠, autoarea& CD, etc., stilul …. Cel mai semnificativ: ‘Karenina’. Siglã. Cizelarea. Scrisul. Cf. mi.—vin.. Cf. sb.. Trei seri—cu londoneza. Cafele—
Aprecierile londonezei sunt departe de a fi indiscutabile.





Umorul& personajele. ‘Tourist Season’ (’86), ‘Strip Tease’ (’93), ‘Skinny Dip’ (’04) sunt policieruri umoristice.
Sudistul are douãzeci de romane—se poate sã fi avut unsprezece romane pentru adulţi—de fapt, zece, fãrã acela în colaborare, când am auzit eu de el (pe IMDb, cred; romancierul avea 53 de ani).

Câteva romane amplu analizabile, discutate, analizate cât e necesar.

Autori ca Hiaasen, Fforde, Pratchett, etc..




Am citit, o vreme, blogurile câtorva scriitori (Martin, Wright, Stross, Miéville, Brin, Williams, Harrison, Haldeman, Dna. Wells, K. Elliott, Curval, M. Edwards, gazetãria lui Card)—şi e o experienţã demoralizantã—prin drastica lipsã de interes literar a postãrilor—meschinãria drãmuirii—banalitatea posacã a ceea ce e comunicat, care ajunge sã parã artificialã—glanţul de inculturã, cârpãceala—mercantilismul cãrpãnos şi abrupt—inexactitatea descurajantã a referinţelor culturale—lãutãrism—percepţie esteticã sumarã şi neinspiratã—stilul îngãlat—postãrile majoritãţii sunt atât de insipide, cã par aranjate—rezumând: şubrezenia, vulgaritatea, lipsa de interes, mediocritatea, fadoarea, slinul vanitãţii, îngãlarea şi semidoctismul—plus rãbufnirile agresivitãţii. Apatia şi sãrãcia percepţiei estetice, ale acestor inşi, sunt demoralizante. Nu toate aceste defecte îi sunt atribuibile fiecãrui autor, dar sunt în mãsurã sã dea o idee despre climatul literar al acestor bloguri. Existã douã excepţii—semiprofesionistul Horguelin (gazetar, din câte înţeleg), Curval—scriitori ai cãror bloguri îi onoreazã—ambii, din sfera culturii francofone.

Dar, în general, meritã citite numai blogurile celor care au reuşit sã publice şi altundeva—altfel. Zoaiele blogosferei—ale autopublicãrii—sunt mediu de culturã nu numai pentru banalitate—ci şi pentru diformitate, amatorismul cel mai scãlâmb, etc.. Blogosfera nu oferã condiţii neştiuţilor vitregiţi de condiţiile publicãrii clasice; scriu bloguri bune numai cei care au reuşit sã publice şi altfel. Blogurile nu sunt şansa nepublicaţilor—dar extind şansa celor capabili sã publice şi altundeva—şi difuzarea.
Blogosfera nu e şansa nepublicaţilor—ci şansa celor deja publicaţi—de a publica mai multe, şi a fi citiţi de mai mulţi.




Întâiul playlist din februarie are treizeci şi şase de cântece (--adicã, aproape 2 ½ ore de muzicã--)—unsprezece Skid Row, trei W.A.S.P., opt Twisted Sister, douã Slade, şase The Darkness, douã Arctic Monkeys, şi câte un Poison, Quiet Riot, AC/DC, Kraftwerk.

Sunt reprezentate toate trei generaţiile glam—ului.



Moş Card a scris lucruri cu totul remarcabile despre regizorul Kasdan, îi place ‘Şapte mirese …’ (pentru alţii, etalonul kitsch—ului rãsuflat …), îi plac mult comediile lui Martin, are idei interesante despre actori, şi butade inteligente—critica lui are o agerime şi o inteligenţã aparte. Mai presus de orice, cred, nu se teme sã contrazicã.
Card nu e un eseist, ci un cronicar, un editorialist, un foiletonist; nu scrie eseuri, tablete, articole, ci editoriale, cronici, câteodatã menţiuni. În privinţa cinematografului, cred cã dezacordurile noastre, divergenţele, prevaleazã—însã nu primeazã.

Lecţia criticã e, însã, aceea cã, dacã pe Card nu l—au descumpãnit aprecierile altora despre unele din filmele care îi plac, nu trebuie sã acordãm importanţã cuvintelor lui veninoase despre Murray, Andie, Olivier, del Toro, Meryl, Jennifer—poate sã fie rãu de gurã, sau insinuant; cu alte cuvinte—apreciazã şi scrie ca un ziarist, stilul e dictat de exigenţele gazetãriei.
Îi plac mult Cameron D., Kasdan (ca scenarist—şi de douã ori ca regizor), Cusack, C. Crowe, Kingsley, Linda H., Hanks [vai!], şi, mai ales, Dna. Thompson, Martin şi Willis.
‘Ferris’ şi Meryl sunt amintiţi în câte încã un loc (actriţa, când vine vorba despre rolul lui Toni C. în ‘Al şaselea simţ’).

Încã trei lucruri—gusturile lui cinematografice par iremediabil provinciale—comparându—l cu Teachout, cu americanii, cu câţiva critici IMDb—trateazã cinemaul SF—am vãzut şaisprezece din cele patruzeci şi nouã de filme, câteva mi—au plãcut—niciunul, însã, atât.



Înainte de a somnola, luni, la spital, în cabinetul de ecografie, citeam ici şi colo din memoratorul de farmacologie (Dobrescu), zãbovind mai ales asupra resurselor de exotism—deşi mã intereseazã şi compuşii folosiţi în radiologie, şi medicaţia psihiatricã, etc.; nu ştiu de câte ori în viaţã ajungi sã—ţi oferi asemenea rãgazuri,




Sentimentul—Harris, Heyer, Mary S., McKinley, Carey, Grafton, MacD., Dna. Ch.—Kaye (‘Pavilioane …’, etc.), Scott—Hayter (policieruri umoristice), Hare.

‘Epiderma’, ‘Fracasse’, efectul.
Pasiunea. Evreul& genuri. Pasiunea& erotismul& LA, geografia cãutatã, vrutã, simţitã.

Despre gotic şi fabulos





Proliferarea fabulosului în literatura de gen de azi o aminteşte pe aceea a goticului, de acum aproape 2 ½ veacuri—se poate ca, în timp, sã nedumereascã la fel—într—atât e de neconvingãtoare factura însãşi—cu toate cã goticul i—a dat pe Beckford şi Stoker (dacã relaţia cauzalã n—o fi inversã—adicã, ei sunt cei care au oferit goticul …), iar semitonurile parodice sunt în mãsurã sã punã în cauzã credibilitatea descrierilor de manual ale curentului gotic. Cantitatea imensã de fantastic fabulos care se scrie în zilele noastre o aminteşte pe aceea, similarã, de naraţiuni gotice, care au dominat poate o jumãtate de veac—întregul preromantism—cu prelungirea oferitã de Hugo, etc..
Dar întrebuinţarea parodicã a goticului sugereazã polivalenţa semnificaţiei estetice, certe, a acestui catalizator al imaginarului literaturii populare.




Lista de literaturã pentru adolescenţi (a Asociaţiei americane a bibliotecilor pentru adolescenţi) cuprinde titluri de Fforde, Hiaasen (noul roman, de care aflasem vin.), Miéville, Nix, Pratchett, dar topul are titlurile lui J. Andrews, Bray, R. Hartman, Kontis, Quick, Saenz, Stiefvater, Wein, Levithan, McCormick.


Americanii fac atâta caz de pedofilie, dar îi considerã pe adolescenţii de 12 ani … adulţi tineri.



Într—un articol francez despre black gãsesc o genealogie interesantã a vocii black—Kilmister, Cronos, Quorthon—prin ’85, Dead (care era suedez, însã cânta la norvegieni), dar tot de la Cronos pornesc şi Araya, Schuldiner, Venom e rãspântia.
Francezii par sã nu creadã în neutralitatea tonului. Drept care, asezoneazã cu aparteuri, etc.. Articolul francez e stricat de aprecieri neavenite despre vocea lui Filth, obiceiul francez de a mima dezinvoltura inserând aparteuri conversaţionale, etc., tot ceea ce destramã neutralitatea tonului, dându—i o degajare inoportunã.

Importanţa muzicii cehe, greceşti, elveţiene, canadeze, pentru istoria black—ului. Scenele black naţionale.




E interesant, apropo de erudiţia la îndemânã, cã pânã şi romancierii preferã sã exemplifice din seriale TV—nu din literaturã—le e mai uşor sã citeze seriale TV, mai la îndemânã ….

Seminaristul, motivele aversiunii, chimia, ineluctabilul, etc.. Seminaristul& afganul& erori flagrante& evreul, ‘Roşu …’.

Sapiditatea romantismului pretinde o licenţã de gust.

Gustul francian—la rigoare, parnasian—al glam—ului.

Mulţi dintre calofilii americani afectaţi sunt din aceia care i—ar fi dispreţuit pe Balzac, Rolland, etc., şi l—ar fi admirat pe France …. De aceastã naturã e afectarea lor.

Ceea ce poate face critica literarã e sã dea încredere, sã încurajeze o înclinaţie, sã limpezeascã o intuiţie.

Gândirea se dezvoltã în dialog—dar în dialogul semnificativ, electiv, nu în acela poluant, întâmplãtor. Gregaritatea intelectualã, ‘socializarea intelectualã’, impropriul, disonanţa.

Geograficul, uitat din nou.

Evul Mediu a fost un creuzet istoric, o epocã de pregãtire—ucenicia popoarelor europene; civilizaţional, el nu continuã Antichitatea—ceea ce afirmã şi teza cã popoarele clasice n—au cunoscut interludiul medieval—ci barbaria popoarelor creştinate.

Ei, eu nu cred cã scrierile din reviste sunt de calitate egalã, sau de interes egal, chiar dacã descrierea—cea mai sumarã—le poate face sã parã aşa.

Afectata A. recomandã D. Wallace, Connolly.

Zorul şi isteţimea gazetãriei, impuse, stricã atâta ….

Banalitatea gusturilor lui Card. Justeţea unor aprecieri. Filmele ‘lui’—ca subiecte—atât pentru eseuri—cât şi pentru postãri lapidare.

‘Fundaţia’, caricaturã involuntarã—pentru stilul ponosit, etc.—a capodoperei iluministe.

Descoperirile criticului sunt adevãrate şi obiective—chiar dacã relative; relativ nu înseamnã arbitrar. Ele sunt necesare, în raport cu ceea ce simte el—cu rãspunsul lui afectiv—neexistând o apreciere esteticã neafectivã. Esteticul înseamnã şi afectivitate, ceea ce e simţit. Rãspunsul afectiv ţine de ineluctabilul coerenţei personale.

‘Dune’, ‘Casablanca’, ‘Dama …’. Senzaţia.
Seminaristul.
Nu e vorba despre infraliteraturã—ci despre literaturã proastã, ratatã. Întrebarea e dacã ceva e menţionabil, sau nu, ca literaturã. Existã munţi de literaturã principalã la fel de ternã, neinspiratã şi ratatã ca şi aceea zisã de gen—ambele sunt literaturã care nu meritã menţionatã. ‘Ambiţia’ e un criteriu modernist, care nu spune nimic; e deajuns cã o carte e ratatã, aceea de literaturã zisã principalã nefiind, prin ceva, ‘mai puţin ratatã’, mai demnã estetic, decât aceea zisã de gen. Modernismul a impus prejudecata intenţiei. O carte neizbutitã—dar care nu e de gen—e, prin aceasta, mai puţin descalificatã, mai puţin ratatã—fiindcã e, ‘în principiu’, ‘mai literarã’. Aceasta e înţelegerea modernistã a literaturii, pentru care şi intenţia înseamnã ceva. Dar o carte nereuşitã e la fel de infraliterarã, chiar dacã e, sau nu, de gen. Genul, la rândul lui, nu înseamnã nimic, în plan estetic.

Prejudecata modernistã, la A.—subiectul—şi analiza. Subiecte descalificante.

Balastul, cârpãceala, inflaţia de cârpãcealã, încurajarea pozei, etc..

Pentru gazetãria lui, moş Card are o voce—aceea a unui personaj popular, locvace, poporeanul, americanul neaoş, imersat în convenţiile americane …. Remarcile despre cinema sunt de o banalitate anostã, iremediabilã, netã. Accentul populist netãgãduibil.

Laşitatea rebelilor. Frustrarea golanilor, ticãloşia oligofrenilor.

Oamenii tind sã dea psihologia, introspecţia, drept esteticã—atunci când ar trebui sã se subînţeleagã, mereu, ‘pentru mine’—toate epitetele care exprimã reacţii personale. Rezonanţa, cârpãceala, înrudirea, opoziţia diametralã.

În primul rând, pentru a fi analizabilã, literatura de gen trebuie trãitã—imersarea avangardiştilor, etc., trãirea, A., nesaţul. Drãmuitã, îşi pierde efectul—se scâlciazã—cârpãcealã—numai

Funcţia criticii literare e de a le fi utilã celor cu o sensibilitate înruditã cu a criticului.

Experienţa—postãri care sunt mai mult despre citit, decât despre operã. Cititul operei e un subiect distinct. Unele postãri sunt mai degrabã despre experienţa cititului. Se referã mai ales la citit, la ceea ce a însemnat cititul.

Pe de altã parte, cârpãceala revine nu numai gândirii despre operã—ci şi cititului, care poate fi dispersat, impropriu, etc..

Brutalizarea minţii înseamnã constrângerea, silirea ei la decizii cãznite, artificiale—asta brutalizeazã mintea, o zdruncinã, o foarfecã. Mintea trebuie sã îşi aleagã propriii termeni.

Demnitatea nu e penalizatã—nici estropierea, apreciatã.

Incapacitatea de a se bucura deschis, plenar, de ceva—Kant, prezenţa mea, etc.—mãrginirea. Conştientizarea nu înseamnã eradicare.

În zori, discuţie despre legistul Minovici, spânzurãri, ştreanguri—mi—a amintit romanul lui Tudoran, travesti—ul, deghizarea istoricã, romanţarea. Romanţare şi travestire. Seara, glam.

Nu ştiu de ce unii rockeri ar prefera trupele care îi pedepsesc.

Versuri, cântece, albume.

Exortaţia—despre venit, standarde, risipã, etc..

Interpretarea imanentistã a religiei creştine—interpretare, în orice caz, filozoficã—poate ‘protestantã’, adicã împotriva superstiţiei, a magicului, a exceselor, a exagerãrilor pietiste, etc.. Altfel, la antipodul

Îi menţionasem pe Britny F., neapãrat Queensr., Poison, W.A.S.P., Guns …& scuarul; la 9 z..

Arjuna. Cine nu luptã, nu învinge—deşi Arjuna gândea cã nu existã victorie. Existã. Se poate birui.

Chirurgia brancardierilor& ‘Dineu …’, norocul ….

Trei registre—experienţe& dietã& paletã, vremea, nearb., cr., mişcarea.

Ceea ce azi, sb., apare ca fiind alegerea muzicalã evidentã—S. Panther, R. Wild, chiar Kim W. …. Posterele, ’93, chipul blondului, farmecul, cãutãtura, aerul de cruzime, ceva perfid, viclean, chiar rãu.

Experienţe.

Cântecul, ca unitate—albumul—nu hitul ….

Înrudit cu Clift, Petrescu, etc.; mineralele prescrise, ieri.

Ifose, crispare, lipsã de umor—tinerii. Ifose.

Replicã travestitã a lumilor şi a limbilor reale.

Fericirea mãrturisitã atrage nu numai ura, ci şi violenţa, ura violenta, întãrâtã furia.

Verva scrâşnitã, pornitã, se cheamã întãrâtare.

Arta e o experienţã în registru afectiv.

Javrã sinistrã. Maşina. Sfruntarea.

Caricatura blocheazã mintea, înţelegerea. Caricatura e abstractã, lipsitã de înţelegere.

Reacţionarã—urãşte noul, originalitatea, viul—nu s—a investit în existenţa originalã, ci a rãmas înfeudatã trecutului şi ratãrii.

Keifer. ’88. Keifer şi blues—ul.
Quiet …, Slade.
Trupa lui Keifer e descoperirea lui Jovi.
Keifer, Lynyrd, Leppard.




Al patrulea playlist din ianuarie are treizeci şi douã de cântece—adicã, peste 2 ½ ore de muzicã—patru Dokken, trei Queensrÿche, trei Cirith Gorgor, douã Queens of the Stone Age, şapte Rush, trei Porcupine Tree, trei The Hives, şi câte un King Diamond, Mercyful Fate, Danzig, Anti—Nowhere League, Wasp, W.A.S.P., Blind Guardian.



Nu m—am gândit, pânã la citirea interviului lui Kay, la posibila legãturã dintre interesul lui Gracq pentru legendele arturiene/bretone, şi gustul lui pentru Tolkien—înrudirea, acum devenitã evidentã, subliniatã de editorul postum al lui Tolkien.
Semnificativ, Kay vorbeşte despre avantajele redactãrii rapide, şi de dezavantajele aceleia îndelungate.




Londoneza, a cãrei profesie, în existenţa civilã, explicã ceva din gustul lecturilor pentru bãieţi—o bãieţoasã, adicã—apreciazã travestirile semiistorice ale fantasticului fabulos modern—la Dna. Bujold, la Kay, la Carey, numele sunt ştiute, londoneza vorbeşte despre ‘fabulos istoric’—travestirile cvasiistorice, care îşi iau libertãţi, pânã la urmã arbitrare, cu lumi istorice existente, travestite dupã plac—principiu discutabil, cred. Facilitatea semidoctã a procedeului poate dezamãgi.
Dar londoneza adaugã un lucru inteligent—cã interesant e ceea ce adaugã aceşti romancieri substratului istoric travestit, cu ce îl ajusteazã, asezoneazã, etc.. E un substrat istoric prelucrat, potenţat. Sunt, adicã, lumi noi, cvasioriginale, nu plagierea manualelor de istorie.
Alţii pot gãsi procedeul indigest şi lipsit de imaginaţie, spolierea realului fãrã asumarea principiilor. Mie îmi aminteşte, însã, de literatura vremilor de restrişte artisticã—atâta din literatura europeanã de pânã la realişti, etc.. Şi aceia excelau în astfel de idei formale, ca a travestiului, a naraţiunii cvasiistorice, etc..

Îmi plac autorii al cãror nume simbolizeazã un raft, nu o plachetã. Londoneza are gustul autoarelor de policieruri—demodate, sau nu—Margery A., Patricia W., Gladys M., Ruth R.—şi al unor autori ca Hare, etc..

Acolo unde defineşte satisfacţia cititului, nu se referã numai la vols. menţionate—şi discutate —ci la citit, în general.



Absurditãţile vãicãrelii despre inechitatea literarã, ale smiorcãielii senile—pentru care … Aldiss e ‘prea adesea neglijat’ (cf. Curval)—

Arta semnificativã descãtuşeazã, dã trãirea descãtuşãrii. Schimbã ceva.

Dum., de la 2 ¾--cafele şi Asia—revenind la progresiv cu nesaţul vârstei. Aceastã muzicã îi convine foarte bine temperamentului meu—domol, calmul. Unghiul acela, originalitatea.
Zece cântece.

În aceşti doi ani, de rezidenţiat, ar trebui sã purced la citirea majoritãţii cãrţilor din locuinţã, sã trec la trãirea existentului—prezentul, asumarea, hedonicul asumat, deschiderea, e vremea sã mã şi bucur, neîncorsetat, liber, de acestea, v. Anton (romancierul pentru adolescenţi), patiseria& poezia, milionul de cãrţi, forţa imaginii, sã pun capãt privãrii—afirmarea, vlaga—sunt în mãsurã sã îmi ofer ceea ce îmi place, intelectualitatea—pe mãsura înaintaşului berlinez, nerestricţionat, deplinãtatea cititului, echilibru şi tihnã; simboluri—vrafurile& bibl.& ed.& noul\ ziarele, aportul& londoneza, francezii, bloggerii, recomandãri, plus ceea ce se mai scrie.
Îmi place concluzia postãrii despre Chalion, şi o recitesc adesea, inspirã.
Bazaconiile despre ‘Karenina’, Dickens, Chandler, Clancy, chiar Tolkien ….

Bucuriile cinemaului—le—am neglijat atâta vreme—subterfugiul acţiunii în silã, inconcludenţa, etc.. Pizza vrutã. Nearb.. Trebuie sã existe mişcarea—şi
Ideea—posterul, premiere& Card& Kasdan& Kline, azi (marţi). Lezantul resimţit. Ceea ce e resimţit, pe muţeşte, ca lezant.
Deoarece îmi plac atât de mult thrillerurile, îmi plac foarte puţine dintre ele—ca şi lui Card. Specificul thrillerului& neamalgamarea cu filmul zis ‘de acţiune’. Diferenţa.

A nu pierde, gândind, lucrând, pronunţându—se, acuitatea, precizia—aşa aş traduce ceea ce anglofonii numesc EDGE—nereferindu—se la basistul U2. chiar acuitatea trãirii—deschiderea.
Simbolurile a 4+ 3 ani de lecturi. Simbolul resortului, al cedãrilor, al jocului fãcut. Drajeuri. Alte cafele. Comutarea\privarea de acuitate\înfundarea, stâlcirea. Zdrelirea.

Citesc cã Malick a fost studentul lui Cavell.




Invectivele lui Card sunt foarte discutabile, când vine vorba despre … Lynch, Cimino, ‘Întoarcerea lui Jedi’, în plus—îi plac … ‘Sunetul muzicii’, Hopkins ca Lewis, ‘My Fair …’. Dar mã face curios de o comedie cu Chase, Goldie şi Grodin—‘Flacãra şi sãgeata’ (debutul inspidului Lancaster!)—şi apreciez sugestia de reabilitare a lui ‘Pretty Woman’, ‘Mumia’ şi Fraser, Cruise (vreo trei filme), ‘Jumanji’, ca şi ceea ce scrie despre Heston şi Gibson—la un film, lui Card îi pot plãcea scenariu, regie, actori …. Uneori se pronunţã cu bun simţ—alteori, însã, cu prejudecata cea mai provincialã.

Din listele predilecţiilor lui Card lipsesc Welles, Ford, Hawks, Kubrick, Altman, cinemaul realist al lui Nicholson, cam tot cinemaul sumbru (noir, ‘Cruising’, etc.), ‘Sperietoarea’, mult din ceea ce e important la Allen—lipseşte ceea ce trecuse drept artã la Wyler—cinemaul despre care scria succesorul lui Teachout—independenţii—dar şi … Scorsese, Coppola, etc., iar Lynch şi Spielberg sunt ţinte obişnuite. Sentimentul falsitãţii, percepţia, simţul disonanţei îl mai înşealã câteodatã.
Blogul lui Coupland, dar neadus la zi de aproape 7 ani.




E interesant cã Iacob al II—lea şi evenimentele revoluţionare n—au inspirat cine ştie ce literaturã—Hugo şi Stephenson.
Era foarte afemeiat—cu toate cã cineva credea cã amantele lui echivalau cu pocãinţa, libertinajul sãu era o formã de pocãinţã.
Sociologia istoricã sugereazã cã protestantismul englez a fost religia burghezilor, a orãşenilor —nobilii şi populaţia ruralã rãmânând—în parte—catolici. Burghezii au promovat protestantismul.

Recuzanţa. Prezbiterienii radicali. Vremea uciderii. Cucerirea cromwellianã a Irlandei. Rãzboaiele celor trei regate. Schisma. Rãscoalele scoţiene. Episcopalienii scoţieni erau cei discriminaţi.

Citit ca un cap. al istoriei religioase—şi bisericeşti—britanice, istoria confruntãrilor religioase britanice. Cei care vroiau un protestantism moderat nu înseamnã cã vroiau catolicism, nu se vroiau anexaţi cauzei catolice.