Ceea ce dezamãgeşte, în critica literarã şi filozoficã a lui Auden, e tonul foarte burghez, poziţia destul de convenţionalã, de un bun simţ care e, uneori, raţional, însã alteori e cam pedestru; deasemeni, o sentenţiozitate placidã, inabil mascatã de falsa modestie a unui mic—burghez mototol. Aşa cã sunteţi îndreptãţiţi sã presupuneţi cã nu îmi place critica fãcutã de Auden.
Auden ne spune cã îi displace gazetãria lui Chesterton, şi, în general, eseurile fantaziste (şi o declarã cu mina posomorâtã a menestrelului erei atomice, a scriitorului postbelic alarmat de pericolul nuclear şi de cursa înarmãrilor); e ceea ce spunea Lang despre poemele în prozã, şi ceea ce credea Cioran despre romane. Însã acestea nu sunt judecãţi de valoare, ci, prin forţa lucrurilor, enunţuri subiective. Nu se poate emite o judecatã de valoare despre o formã literarã în ansamblu (eseul fantazist, poemul în prozã, romanul); poate fi doar declaratã inapatenţa pentru acea formã. Inapatenţa e legitimã; judecata de valoare, nu. O inapetenţã personalã nu e o judecatã de valoare; nu e altceva decât ceea ce e. E legitim sã îţi displacã o formã literarã—nu şi sã crezi cã ai spus, cu asta, ceva decisiv împotriva ei.
Alţii citesc cu nesaţ eseurile scurte ale lui Chesterton.