vineri, 26 aprilie 2013

Anthony "Abaddon" Bray, mai mult sau mai putin dibacele baterist al lui Venom, vorbeste, intr--un interviu, despre romanele lui Barker--primele doua ale unei trilogii. E un interviu vechi, si discuta intrucatva albumul acela pe care eu l--am ascultat asa de mult.
Un interviu cu Mantas.

In cu totul alt registru, un interviu interesant cu Michael Starr.



Cronos (Conrad Lant) spune ca revolutia adusa de rock—ul dur al anilor ’80 era dinamismul, formatul dinamic, anti—elitist, proletar spun eu; e un exponent al rockului dur proletar de divertisment, intr—un gust foarte britanic. A avut, vremelnic, o trupa numita chiar Cronos, care a publicat doua albume (un al treilea a fost inregistrat—probabil mai exista, ca inregistrari), plus doua antologii. Ii plac povestirile despre ocult fiindca au semnificatii morale, etc., ca metafore; si lui ii place mult Rush. Venom a fost gandita ca reunirea a ceea ce era mai bun la trupele care le placeau pe atunci--adica, spectacolul scenic al lui Kiss, versurile lui Sabbath, viteza lui Motörhead, infatisarea lui Judas P..
Se marturiseste interesat de moarte, teroare. Nu a fost botezat.
Primul concert Venom semnificativ a fost in Belgia, in ’92.



M. Starr vorbeste despre admiratia lui pentru Roth, iar Van Halen e trupa lui predilecta —‘nu fumati cocaina, inhalati—o!’—si da trei ponturi pentru agatat: al doilea se refera la spandex, cizme, bratari, tricou fest, dus, curatenie—iar al treilea sfat e coborarea standardelor —discul lui predilect e un Van Halen, deasemeni ii plac Scorpions—interviurile, amuzante, ale acestui flecar merita citite. Vorbeste si despre sexul oral.

Despre anatomia corpului ciliar



Corpus ciliare se afla inapoia irisului si e alcatuit din muschiul si procesele ciliare—stratul intern al epiteliului ciliar e transparent, inveleste umoarea vitroasa, si continua tesutul neural al retinei, iar la nivelul irisului se pigmenteaza.
Epiteliul ciliar, in strat dublu, se afla in continuitate cu retina.
Fibrele zonulare, care suspenda retina, sunt atasate de corpul ciliar.
Vascularizatia corpului ciliar e comuna cu a irisului.
Prezbitismul corespunde diminuarii elasticitatii corpului ciliar.
In adolescenta mea de thrasher (la 15—16 ani), cand refuzam sa ascult parerea L. referitoare la titulatura insasi a genului, Extreme Aggression (al patrulea album al trupei lui Mille Petrozza) era unul din albumele mele de rock dur predilecte—ca si Signs of the Decline (al treilea album Massacra, care pe atunci inca mai exista, si ultimul lor album death)-- Mille Petrozza, care e pe jumatate calabrez, ii spunea lui Darren Cowan ca reprezentative pentru vechile trupe thrash sunt Exodus si Slayer.
Asculta doom, stoner, suedezii Spiritual Beggars, thrasherii suedezi The Haunted si Witchery, Mila Mar.
Lui Petrozza ii plac si N. Young, Cash, Cave, primele albume ale lui Rush.
Hart scria ca unele cantece de pe ‘Phantom …’ amintesc de Iron M..



Brussolo, care probabil ca va ramane ca autorul lui ‘Sigrid’ si al lui ‘Peggy Sue’, a publicat, in ’91, un articol despre King—‘King sau lumina pierduta’, in care deplora prolixitatea americanului si omagia ‘Bloodmoney’—e adesea meschin, insa, in ceea ce spune despre alti autori—dar a prefatat, onorabil, operele lui O'Donnell—ii place Masterton, pe care eu, in adolescenta, l—am gasit anost—ii place Kââ, autoarele britanice de policieruri, promoveaza thrillerul ca roman ce da frisoane—dar intuieste corect potentialul pentru surrealism al literaturii populare—inrudirea autentica cu surrealismul al unei anumite literaturi de gen.
Mille Petrozza mentioneaza cateva trupe mai noi de thrash care ii plac—Warbringer, grecii Suicidal Angels, brazilienii Violator, nemtii de la Caliban (a si cantat pentru ei, au versuri nemtesti), Mantic Ritual, M. Waste.
In ’83, i—a vazut pe Iron M. in deschiderea lui Kiss—pana atunci, fusese ‘numai un fan Kiss’.
Nu ii plac toanele rele.
Crede ca religia satanica in forma ei cea mai pura e o religie a libertatii.
Si inca ceva--sunt aspecte de care crestinismul n--ar trebui sa se dezica--urbanitatea, modernitatea, tonul citadin, cosmopolitismul superior si launtric. Primitivismul ranchiunos nu inseamna autenticitate. Ceva ii ramane, ar trebui sa ii ramana, in paleta crestinismului, si urbanitatii echilibrate.
Cu Freeman, eu sunt pentru un astfel de crestinism, care nu e sincretist--dar asezonat, rational.

Unul dintre inteleptii vremii noastre, preotul olivetan Laurence Freeman, ucenicul lui Dom Main [1], spunea, intr—o predica (la Catedrala din Armagh), ca ‘ignoranta zamisleste teama si mania fata de ceea ce e necunoscut’—si mai spune un alt lucru, foarte remarcabil: ‘Teologia Missei e in mod esential aceeasi cu teologia contemplarii, a meditatiei, sau a rugaciunii inimii.’
Elementele esentiale ale meditatiei sunt tacerea, linistea si simplitatea; Iisus a subliniat elementele esentiale ale rugaciunii (interioritatea, increderea, lapidaritatea si tacerea, constienta, prezentul).
Laurence citeaza si el ‘Norul …’, ca pe precedentul englez contemplativ.
Ceea ce observam la dascalii de rugaciune e ca persoana, cu istoria ei, simultan e si nu e importanta—intr—un sens, ea lamureste cate ceva—in altele, pare ceva nesemnificativ.

NOTE:

[1] E interesant ca acesta a ucenicit la Kuala Lumpur, ca functionar al Serviciului colonial (si ulterior a predat drept la Dublin), inainte de a deveni, la 33 de ani, benedictin, la Londra; abia catre 45 de ani, intr—o scoala abatiala americana, a studiat scrierile Sf. Ioan Casian (cu toate ca acestea sunt o predilectie benedictina traditionala).

joi, 25 aprilie 2013



Continui sa citesc interviurile rockerilor capitali—divertismentul meu predilect in aceste unsprezece zile—incepand cu unul din cei mai controversati, Trey Azagthoth (n. ’65), si urmand cu John Tardy (n. ’68), Johan Edlund (n. ’71), Holmes, Darren White, Thomas Gabriel Fischer (n. ’63); convorbirile, chiar cu succedaneele lor gazetaresti, raman un gen literar delicios . D.X. Ferris are dreptate sa ii numeasca pe Celtic F., ‘metal de avangarda’. ‘Cea mai respectata trupa de metal a anilor ‘80’—au si cantece rap, techno, si sunt taxati ca pionieri atat ai machiajului de cadavru, cat si ai metalului simfonic--Eparistera Daimones inseamna ‘la stanga mea, demonii’—Giger e mentorul lor—fiecare spectacol se incheie cu Synagoga Satanae.
Thomas Gabriel Fischer spune ca in tinerete se interesa de jazz si de muzica clasica—a crescut cu Black S., a invatat sa cante la chitara ascultand ‘V. 4’, si incercand sa cante riffurile—‘Iommi a avut o importanta masiva in viata mea, cand vine vorba de compozitia muzicala’. Vorbeste de cinemaul Republicii de la Weimar—asculta mult un album Altar of Plagues, hibrid de black si muzica ambientala—ii place jazzul lui Jan Garbarek.
‘Religia, istoria si ocultismul—si convergenta lor—au fost un interes de o viata. (…) Aceste subiecte au o semnificatie imensa pentru mine si pentru lume.’

Lui Ganderson, elvetianul ii spunea: ‘Religia e jalnica. Religia e pentru estropiati.’ ‘Spiritualitatea si religia sunt complet diferite. Sunt foarte spiritual, insa nu are nimic cu credinta sau religia.’

miercuri, 24 aprilie 2013


Abatele Keating si—a cucerit o reputatie controversata ca dascal de rugaciune; Anne A. Simpson spune ca americanul a avut perceptia naturii contemplative a crestinismului pe cand citea ‘Catena …’ Sf. Toma, cunoscutul florilegiu patristic—metoda lui a fost comparata cu a lui Vipassana sau a lui Main, benedictinul.
A fost abatele manastirii trapiste Sf. Iosif. Vorbeste cu respect despre Achaan Chah si Mahasi Sayadaw. In interviul cu Chris Grosso mentioneaza din nou ‘Norul …’, ca legitimare patristica a metodei. Citeaza cu respect contributiile lui Wilber—psihologia spirituala si transpersonala.
Meninger s—a inspirat din stravechiul tratat mistic englez, iar central se refera la centrul fiintei.
Freeman e continuatorul lui Main, celalalt pionier.
Trogloditii au salutat penalizarea curiala.

marți, 23 aprilie 2013

Scopenhauer se temea de 'vointa' si de femei, cu care era foarte agresiv.
La femei, limbajul diurn si cel al subconstientului sunt una; de asta, le displac teoria, abstractul, etc..
Supraestimarea. Gandirea existentiala se ingemaneaza cu viata.
Lipsa de interes a comunicarii unei impresii. Analiza. Elucidarea.
Pe de alta parte, simpatia e necesara (Barthes despre Racine a mai degraba interesant si ingenios, decat pe deplin convingator in registru esential; e dispensabil, o curiozitate a exegezei).
Pe Eckhart Tolle il asociasem cu rugaciunea promovata de abatele Keating.
De la el aflu si despre Schneiderfranken.
Aici, despre 'Linistea ...'.
Ceea ce, in om, incuviinteaza binele, semnificatia acestei marturii, a incuviintarii adanci. Exista mai mult decat magma diencefalica.
Maruintaiele abstracte, sau chiar fictive, ale lumii. (Ma gandeam la studiul stiintific--cantitativ al realului--descoperirea de maruntaie abstracte--sau, daca e vorba de filozofia speculativa: de scorneli.)
Caritatea e nejudecarea, virtutea cea mai inalta, esentiala, singura cu adevarat trebuincioasa, si care nu inseamna apatia indiferentei, ci stradania empatiei, deschiderea, prezentul, ziua mantuirii.



E neadevarat ca ura ar fi o forma a iubirii; ambele, insa, pot sa fie forme ale pasiunii—adica, pot fi intense. Nu iubirea, ci pasiunea explica intensitatea care poate fi atinsa de ura. Se crede ca ura e reversul, fiintial, al iubirii; insa e antipodul ei.
Ura nu e explicata prin iubire, ci, atunci cand e intensa, prin pasiune. Uram, daca uram, cat uram, nu cu iubirea intoarsa pe dos, ci cu pasiunea. E altceva. Intensitatea urii e data de pasiune. Dar daca uram, nu iubim; altceva e furia geloziei, distructivitatea dezamagirii, etc..
Femeile au, mi se pare, o perceptie confuza a acestor lucruri, o intelegere indistincta si partiala. Exista ura neechivoca, placerea de a injosi—cu toate ca poate fi insotita de dorinta sexuala.



Probabil ca Marcion nu apartinuse gnosticismului principal, mai mult decat a apartinut crestinismului principal, apostolic.
Tardy marturiseste ca asculta metal vechi—Slayer, Venom si Celtic F.—asculta si mult Willie Nelson (cantaretul de country, octogenar)—spune ca uneori se intampla sa cante coveruri C. Frost—Hellhammer si Slayer au marcat directia rock urmata. Elvetienii sunt mentionati in aproape fiecare interviu (in ¾).
Altundeva vorbeste despre Savatage, Hellhammer si Slayer; iar intr—un al cincilea interviu aminteste despre Hellhammer, Venom, Slayer si Pantera. Intr-un al saselea interviu, sunt mentionate Slayer, Venom, Possessed, C. Frost.
La un moment dat, trupa lui concerta cu un set de 18 cantece (cate sase de pe fiecare dintre primele trei albume).



Am mai scris aici despre Trey Azagthoth, poetul altarelor nebuniei.
In plan religios—filozofic, acesta profeseaza un pluralism relativist si perspectivist, ai carui poli sunt ocultismul si teribilismul, convingerile de ocultist si poza, deprinderea de a epata, fronda. Crezul sau relativist pare a sugera predilectia pentru tolerarea mutuala. Dincolo de fronda, anticrestinismul lui se inscrie in orbita luptei anti—institutionale, a detestarii institutiilor. Ramane o contradictie, insa, intre larghetea panteismului senin al ritmurilor cosmice si al ingaduirii, si abrazivitatea muzicii pe care o propune.
Am obiectii referitoare la tendinta lui gnostica, a carei consecinta e deprecierea Cosmosului, desi muzicianul nu pare constient de aceasta discrepanta. Vreau sa spun ca am gasit la el, uneori, nu atat afirmativitatea paganismului, cat acosmismul gnosticismelor, dezicerea de existentul mundan, profesarea unui spiritualism si a acosmismului.
Tendintele gnostice nu ar trebui sa surprinda, la cineva atat de interest de Kabala, de lumea de reprezentari simbolice a Kabalei, si de ocultismul acesteia, care a fost triumful gnosticismului in iudaism [1].

NOTE:

[1] Ceva similar triumfului gnosticismului in iudaism, sub forma Kabbalei, al carei prestigiu religios pare semnificativ, a fost numai schitat, in crestinismul modern, de catre reabilitarea marcionismului de catre Harnack, vorbind nu numai ca istoric, ci si ca dogmatician. (Desi probabil ca Marcion nu era, nici ca gnostic, mai ortodox decat fusese ca si crestin.)



Imi displace tonalitatea cartii despre Byron a lui Maurois, timbrul—fiindca nu a gasit termenii proprii, sapiditatea vietii lui Byron, ceea ce era tonic si stenic in aceasta existenta—care apare mai ales nelinistita si dezechilibrata. Nu exista, in biografia redactata de Maurois, ceea ce ii placuse, la Byron, lui Stevenson, adica romantismul bine scris, elegant, si ceea ce a facut ca stilul lui Byron sa fie comparat cu al lui Pope, geniul satiric, ironic si iluminist.
Impresia mea a fost ca Maurois nu utilizeaza—fiindca nu gaseste—nicio grila, nicio sintaxa pentru intelegerea si reprezentarea morala a existentei lui Byron, care apare redusa, degradata la stadiul unor rataciri aleatorii si relativ terne.
In ultima instanta, biografia aceasta ramane ca o insailare de factologie, destul de dispersata.
Dintr—un motiv sau altul, Bruckner nu—si putea lansa ‘Casa …’ fara sa ocarasca putin Vaticanul; acest oligofren ar trebui sa stie ca Biserica face pentru saraci mult mai multe decat gestul sim8bolic al Papei, gest care nu e mai deplasat decat retorica umanitarista a interviurilor unui romancier. Mesajul transmis de Papa e altul decat acela din rastalmacirea absurda a francezului. Altfel, orice gest de simpatie adresat saracilor e o incurajare a defetismului si a mentalitatii de asistati. Si e cam dezamagitor ca … Bruckner sa—l acuze pe Papa de demagogie si de cautarea faimei, a reputatiei, prin retorica sforaitoare. Pana una—alta, Bruckner nu e tocmai un autor sihastrit, strain de orice dibacie a mentinerii sau gestionarii propriei imagini publice; sfruntarea, nerusinarea acestui demagog flecar nu par sa aiba, insa, limite.
Din punctul de vedere al lui Bruckner, tot ceea ce face Vaticanul pentru saraci e gestul papal simbolic; mai mult, masurile de asistenta sunt, in ultima instant, nocive, fiindca stimuleaza delasarea. Ceea ce conteaza sunt politicile sociale. Cred ca Biserica e mai rationala.
Saracii nu aveau mai multa nevoie ca un romancier francez demagog sa scrie despre ei, mai multa decat aveau de smerenia simbolica a Papei.
Johan Edlund marturisea ca asculta mai ales metal vechi—discuri si trupe cu care a crescut—adica Venom, Possessed, Celtic Fr.. Spune ca protestantii suedezi sunt aproape atei; altfel, intrviurile lui sunt destul de conventionale-si intrucatva neinteresante, banale, nu afli cine stie ce, probabil si calitatea interlocutorilor e scazuta.



Holmes vorbea, in interviul cu Philip A. Wickstrand, despre ‘Pandemonium’ al lui Celtic F. ca despre un ‘disc absolut uimitor’—insa bagatelizeaza ‘Cold Lake’, si hibridarea glam—ului cu metal—ul (de parca glma—ul n—ar fi metal!)—singura trupa doom/death care ii place e Type O …--pe cand de la Anathema, numai ceea ce canta mai nou, pop—ul!
La un moment dat, asculta mai ales death simfonic—si Septic Flesh, Ghost (care ii aminteau de Mercyful F.)—de la o vreme, ii placea … Kiss—albumul Metallica predilect e ‘Lightning’, cel cu care a inceput—
Lui Raymond Westland ii vorbea despre albumele a caror lansare o astepta—Black S., ‘fiindca au inventat doom—ul’—S. Vitus, ‘deoarece se pricep la doom’—Autopsy, ca sa revina la ceva la fel de bun ca primele lor doua albume.
In legatura cu propria muzica, foloseste termenul de gotic.