duminică, 28 februarie 2016

Mircea Şerban, ‘Ghidul din Lună’ (CPSF 15, 16)



Un student rus din 2520 citeşte manuscrisul din 2010 al unui romancier rus, Frolov, despre un politehnist american din 1955, Cooper; adică intriga e aceea eterogenă a anticipaţiei noastre proletcultiste. Intenţia e de a epata cu un simulacru de dinamism, nu există nicio idee despre economia povestirii, şi dezamăgeşte tocmai lipsa oricărui simţ al literaturii de aventuri. Cei cărora li se comandau sau acceptau asemenea rebuturi erau consternant de neiscusiţi. Pare extravagant să ne referim la ratare, câtă vreme nici făgăduinţa nu există, planul însuşi e imbecil. Nu e un plan generic sau banal, stângace executat; ci planul ca atare e inexistent. Pentru cei din liga literară a lui Mircea Şerban, mediocritatea ar fi trebuit să fie un deziderat …. Presupun că mişcarea de anticipaţie a fost, însă, improvizată. Ca atare, se publicau asemenea însăilări ca să aibă şi românii anticipaţie.
Aspectul literar nu e intriga, ci imaginaţia pe care aceasta o exprimă. Imaginaţia lui Mircea Şerban era cât se poate de posacă, de apatică, de ternă.
Stângăcia lui Mircea Şerban e nejustificată politic; neandertalienii dejişti pretindeau scrierea de prostii, e adevărat, însă nu puteau pretinde şi să se scrie atât de prost …. Încercarea de a descrie lumea a ceea ce din perspectiva anului 1955 era viitorul e foarte schematică. Se începe cu misterul unui epitaf, şi efortul unui tânăr erudit rus de a descoperi taina. O parte a nuvelei lui Mircea Şerban e transcrierea romanului sovietic neisprăvit. Bob Cooper, newyorkez născut în 1932, student la aeronautică, pilot, e salvat, după eşecul unui zbor de încercare, de transatlanticul care aducea în Europa verii 1955 delegaţii ONU animaţi de perspectiva încetării războiului rece.
Atitudinea faţă de americani e mai conciliantă, aproape cordială. În ’55 licărea nădejdea încetării războiului rece, şi prin aceasta Mircea Şerban scrie ceva atipic.
Nuvele ca aceasta ar fi putut să fie scrise ca nişte utopii socialiste, de inspiraţie verniană (sau clasică), modele existau, inspiraţia ar fi putut să fie găsită. Însăilarea ponosită nu era obligatorie. Probabil însă, sau mai mult ca sigur, că nu existau cei cărora să li se fi putut cere ceva mai bun.



Sunt mereu mai încredinţat de funcţia existenţială a idealismului şi chiar a fantezismului Episcopului Sigrist, funcţie care nu e una ‘pur speculativă’ (dacă aşa ceva ar putea să existe …) sau ludică; funcţie terapeutică, mântuitoare, spirituală. Visele acestea, dezobişnuirea treptată de ‘senzaţia realului’ ….

Vin. seara, mama despre Tudoran, ‘Maria şi marea’ (felierea ananasului).

Politeţea lipsită de respect, formală, sau respectul lipsit de demnitate, servil.

Comedie, muzică, idilă.

Firea, prejudecăţile, mimetismul. Poţi refuza mimetismul, fără să îţi fii, cu toate acestea, credincios: prin obtuzitate. Obtuzitatea nu e o alternativă bună la mimetism: lipsa autotransparenţei, neconştientizarea şi, mai ales, neînţelegerea formei.

Credem că ziariştii isteţi ar fi exceptaţi de la judecata severă pe care Antichitatea europeană o adresa criticilor. Însă critica de rutină, profesionalizată, obişnuită, rămâne cea dispreţuită, pe drept, de antici. Dispreţul pe care cusurgii îl meritau pe atunci rămâne întemeiat. Chiar când aceşti cusurgii se deghizează cu ifose de intransigenţă. Intransigenţa lor e neautentică, arbitrară, ocazională. Atâţia critici, nu numai din cei postbelici, nu numai din zodia culturii de masă, ci dintotdeauna, din Antichitate, de la obârşie, care sunt esenţial ziarişti, înclinaţi să epateze prin teribilism şi isteţime.

Acele întărâtări senile, însă şi de acritură frustrată: sabotarea aparenţelor.

Tocmai faptul că şueta religioasă se prevalează de o experienţă incomunicabilă, etc., o exhibă ca lipsită de legitimitate: tocmai faptul că ea vrea să dicteze, fără să discute, faptul că numai simulează discuţia, dar îşi rezervă autoritatea, nepunând în joc nimic …. În acest mod, şueta religioasă are ca motor vanitatea şi idolatria într-un grad neobişnuit. Superfluitatea ei nu discreditează alte tipuri de conversaţie. În religie, omul aduce prejudecăţile lui cele mai urâte, îndărătnicia chipurile legitimată de temeiuri subiective incomunicabile, etc.. De aceea, şueta religioasă e o cacialma.
Şueta religioasă trişează, vrea publicitatea ieftină, se prevalează de ‘iniţierea’ neverificabilă. Adesea, e cea mai banală imbecilitate şi vanitate, cu ifose ezoterice şi complicitate gratificantă.

Nedreptatea fundamentală a furiei, ‘sindromul Rourke’, despre care nu înţelegeam până când am ajuns să îl resimt.

Vin., de la 9 seara, ‘Ritm …’, o comedie muzicală cu Patricia Ellis şi Suzanne Kaaren.
Sb. dim., mai aveam 6 ţigări din ajun.
Sb. dim. mai aveam 1,86 mil..
Sb., 6 & 6 & ţigări. Sb., la 12 ½, prânz: tortelloni umpluţi cu roşii şi mozzarella, apoi ciorbă de viţel; înainte de 4 ½, o felie de ananas.
Sb. seara, citit 3 ore, până la 8 ½ seara: ‘Ghidul din Lună’.
Sb., de la 9 ½ seara, ‘Până ce …’, biografia unui compozitor de pe Broadway.

Vin., 195 & 150 & 120 & 273,8 & 10 mii [ţigări & bilete & ananas, tortelloni, pizze, plăcinte cu mere, cafele & cafea, dim.]. Joi, 63,5 & 50,7 & 155 & 174,2 & 20 mii [cafele, cola & plăcinte cu mere & ţigări & kaizer, pâine, ştrudele].
Dum. dim., 18 & 53 & 100 & 155 & 127,5 mii [pâinea & struguri & ziarul & ţigări & prăjituri cu vişine, cafele, cola]. Sb. dim., 155 & 125,6 mii [ţigări & sos arrabiata, cafele, cola].

duminică, 21 februarie 2016



Studenţii jurişti vasluieni de la Bucureşti. Ţigara, la Tecuci.

Oră. Cozonacul & ciorba & haine.

Licărul, nu instanţa.

Seara, aşteptat cu cozonac, ciorbă, haine încălzite.

Complementaritatea, dialectica şi nedeterminarea; determinarea dialectică, adică dinamică, inspirată, neconsensuală.

Gail Patrick, Gail Russell, Gail Davis, Gail Fisher.
M. Stone într-un rol secundar.

Sb. dim., 7,63 mil..

Măsura în care codul moral, ingerinţele acestuia sunt o chestiune americană. Însă ca orice fenomen amplu, codul moral a avut un ‘rol’ ambiguu, sau polivalent. A încătuşat, dar a şi stimulat.

Chaplin şi două actriţe (Pola şi ZaSu, care era ceva mai vârstnică) & Pola, Lubitsch, Chaplin.

Pentru afgan, misticii sunt demenţi, însă transsexualii, comuniştii, epigonii lui Lovecraft, nu. Iluzia obiectivităţii. O anumită eficienţă nu înseamnă obiectivitate ideală. Mintea poate eficientă, rămânând la iluzia obiectivităţii, adică fără a conştientiza relativitatea oricărei idei. Manualele simbolizează iluzia obiectivităţii (de unde, paradoxul de a face din filozofia presocraticilor subiectul unor manuale). Determinarea cuantificatoare e tot una relativă, şi prin excelenţă nedialectică.
Relativitatea e un mod de a defini dramatismul condiţiei umane.

Diferenţa nu e aceea dintre atemporal şi demodat, ci aceea dintre relativ universal, şi determinat temperamental (adică marja individuală).

Vin. seara, şase ţigări.

Vin., 155 & 920 & 60 & 350 & 100 & 20 mii [ţigări & biletul & plăcinte & 7 vols.: Lope, La Fontaine, A. Dumitriu, S. de Beauvoir, Saramago, Twain, Brecht & două pizze, o patiserie cu şuncă & cafele].
Joi, 30 & 70 & 200 & 400 & 915 mii, şi 2 ½ mil. [pixuri & două pizze & ţigări, cola & vols.: Iorga, Saint-John Perse, John O’Hara, Pirandello, Trollope, Fontane & biletul & cazarea].
Sb. dim., 100 & 220 mii (smântână & ketchup, tartă, pâine, cafele, cola, săpunuri, suc).
Dum., 100 & 110 & 190 mii [ziarul & şosete, trei perechi & suc, cafea, un pui]; sb. seara, 155 & 30 mii [ţigări & pastile].

Josephine Tey, 'Fiica timpului'




‘Fiica timpului’ (adică ‘Adevărul’!) e un roman antipatic, cu personaje antipatice şi stil abominabil. Din punctul de vedere al sociologiei culturii, e foarte concludent pentru ‘educaţia de masă’, ‘dreptul la idei’, noua ‘cultură a maselor’, plebeii intelectualizaţi. Prin aceasta, succesul lui nemăsurat e explicabil.
O vreme, am interpretat unele trăsături (bădărănia şi ostilitatea poliţistului, cunoştinţele istorice superioare ale surorilor) ca ironice. Cred că nu sunt. Grant, indignat de inechitatea, obtuzitatea şi chiar imbecilitatea istoricilor, îi împroaşcă pe cei care îi displac cu cele mai mahalageşti insulte (înconjurat de ţate, ţoape, surori medicale bovine sau pitice, nu-şi alege termenii când e să îi încondeieze pe Richard, Maria, etc.). Aşa, realizezi că acest bădăran arogant e idealul de intelectualitate al Josephiney Tey.

Popularitatea ‘Fiicei timpului’, stima care îi e acordată, sunt explicabile numai prin nivelul intelectual, moral şi cultural foarte redus al publicului.
Ipoteza romanului e de o stupiditate crasă, şi contribuie la a-l face etalonul prostiei militante: cel mai de încredere document e un … portret. (Chiar unul din personaje îi atribuie portretului o asemănare cu Lorenzo, însă fizionomia, aşa cum e descrisă, aminteşte trăsăturile lui Erasm, Machiavelli, etc.: pomeţii puternici, buzele subţiri şi gura largă, erau locuri comune ale portretisticii vremii; însă nimeni nu se gândeşte că portretul ar putea fi convenţional, etc., ci îi e conferită o valoare documentară absolută.)
Prestidigitaţia Josephinei Tey se întemeiază pe două principii de autoritate indiscutabilă: aceea a poliţistului, care e un fiziognomist reputat, şi aceea a autenticităţii documentare indiscutabile a portretului lui Richard al III-lea. Josephine Tey, poliţistul imaginat de ea, şi celelalte personaje nici nu se gândesc să acorde unui portret o încredere absolută.
Cu o brumă de informaţii, fără a se osteni prea mult, poliţistul (dar şi ajutorul lui, ‘cercetătorul’ de toată isprava) decid asupra unor fapte foarte vagi.
Poliţistul e cel mai antipatic personaj pe care l-am întâlnit în literatura de gen; bădăran, condescendent, dar dăruit chiar de romancieră cu izul romanelor pe care le ironizează (o vedetă londoneză îi e devotată). Atât el cât şi ‘cercetătorul’ irosesc o exprimare bombastică, ale cărei clişee duhnesc de imbecilitate (de ex., americanii ‘nemaipomeniţi’ pe care îi evocă Brent Carradine: tatăl actriţei, buştenarul întreprinzător).
Prudenţa mahalagioaicei se vădeşte în aceea că defăimarea sârguincioasă a dinastiei Tudor e compensată de tămâierea politicii guvernamentale, în Scoţia sau în incidentul galez.
‘Fiica timpului’ e apoteoza (şleampătă) a isteţimii plebee: triumful celor care explică istoria fără să o cunoască. Poliţistul şi docilul său ucenic american (într-un roman proletcultist, ar fi fost alintat: ‘mânzule!’) ajung la concluzia că există o clasă de inşi handicapaţi mintal: istoricii profesionişti; în acest fel, ni se explică de ce adevărul istoric le e accesibil ‘oamenilor obişnuiţi’, nu însă şi erudiţilor, incapabili ‘să treacă de la B la C’. Această concluzie e enunţată în numele imparţialităţii, al neutralităţii. Bădărănia cu care sunt debitate ocările nu numai că e deliberată, dar Josephinei Tey i se pare simpatică, neaoşă.
Aşa încât mahalagismul, parţialitatea, tot ceea ce tandemul de logicieni le reproşează altora, sunt ilustrate cu nesaţ chiar de către ei.
Scandaloasă, la Josephine Tey, nici nu e încercarea de a manipula, ci puerilitatea manipulării, simplismul, şubrezenia, cu alternarea de condescendenţă şi indignare: încât romanul ajunge să pară farsă sau parodie (cum altfel ar putea fi înţeleasă referirea la snobismul invers, simbolizat de Cromwell, democratismul, fetişizarea defectelor?).
Pentru ceea ce enunţă, ‘Fiica timpului’ e monumentul prostiei lăbărţate; documentarea poliţistului înseamnă răsfoirea ‘Istoriei constituţionale a Angliei’, a lui Tanner, şi a unei biografii de Evelyne Payne Ellis.
Tonul e bombastic, afectat, ipocrit, iar romanul începe cu observaţiile de … critic ale poliţistului; acestea sunt definitorii pentru bombănelile de ţaţă din acest roman, încât protagonistului trebuie să îi semene mult autoarei. Idealul hedonic al poliţistului e … golful.
Cititorilor le e adus la cunoştinţă ceea ce trebuie să creadă: ‘venerabilul Morus îmi face greaţă’, ‘ticălos bătrân, meschin şi josnic’ (despre acelaşi Morus), ‘bunătatea şi blândeţea lui’ (despre Richard), ‘atacul murdar’ (atestarea contemporană a dispariţiei prinţilor), ‘jegos’ (Henric), ‘înţelepciunea îi caracteriza întreaga conduită’ (despre Richard), ‘bârfe de slugă’, ‘javre trădătoare’, ‘tagma lui Henric şi Morton’.
Prezbiterienii scoţieni sunt şi ei la fel de simplist bagatelizaţi, probabil că în numele imparţialităţii.
Dezvăluirea lui Stillington e dată drept indiscutabilă.
Morton e … ‘instigatorul conspiraţiei’. Aprecierile sunt dictate de simplismul maniheist. Autoarea unui roman în care cineva e numit ‘bădăran insuportabil’, altcineva, ‘ticălos bătrân, meschin şi josnic’, etc., observă ‘cât de mult le plăcea să facă morală’ (contemporanilor dramei istorice analizate).
Absolut orice e răstălmăcit convenabil: Stillington şi trupele venite tocmai din nord, etc.. Cum exonerarea lui Richard şi a lui Stillington devine acuzarea lui Henric, Morton, Morus, reaua credinţă aminteşte de parţialitatea deliberată a proceselor politice. ‘Raţionamentul’ e o hazna de puerilitate, sfântă mânie, indignare virtuoasă şi didacticism. Romanul e obeliscul închinat isteţimii plebee.
De ex., atunci când îi convine, Josephine Tey ignoră existenţa facţiunilor, în vremea lui Richard şi a lui Henric. Întreaga ei gândire precară e îndreptată împotriva complexităţii, a situaţiilor paradoxale, etc.. Totul e redefinit în termenii maniheismului celui mai simplist.
Concluziile cazului, aşa cum le sintetizează poliţistul, sunt de o şubrezenie penibilă, întemeiate pe aprecieri morale puerile, şi false: există acuzaţii contemporane împotriva regelui Richard, drepturile lui nu erau inatacabile (actul a şi fost revocat, mai târziu …), atitudinii prinţesei îi e dată o semnificaţie în timpul lui Richard (când atesta ‘bunătatea şi blândeţea lui’), şi o alta în timpul lui Henric (‘nu mai avea puterea …’). Dezvăluirea lui Stillington şi trupele aduse tocmai din nord au alte semnificaţii decât declară autoarea.
Argumentele decisive sunt absurde: acţiunea lui Richard era limitată de existenţa libertăţilor, pe când Henric putea să facă ce vroia. De ce regele Henric nu trebuia să răspundă de dispariţia prinţilor?
Ca tiflă supremă dată istoricilor, Josephine Tey hotărăşte că cine e un psiholog iscusit ‘scrie romane, sau se face psihiatru ori magistrat’.
Acolo unde informaţia lipseşte, ea e suplinită de decizii apodictice: ‘sunt convins că moartea lui Hastings a fost inevitabilă’ (cu subînţelesul că cititorul trebuie să ia act de acest verdict).
Atestarea dispariţiei prinţilor, la 1484, e expediată ca … ‘atacul murdar’.
Poliţistul care fulminează împotriva ţaţelor şi a ţoapelor e chiar cel care, lipsit de cunoştinţe elementare, se exprimă în termenii în care o face despre Richard şi Maria, şi e avid de … bârfe de la serviciu, despre perdafuri şi căderi în dizgraţie. O soră e … bovină, o alta e pitică (în mintea Josephinei Tey, aceasta însemna, probabil, că e … maliţios, iar atunci când insultă memoria lui Richard, o … tachinează pe admiratoarea regelui respectiv). Damful de prost gust plebeu exista încă de la ideea ca prietena lui să fie, bineînţeles, o … actriţă renumită, cine altcineva? Ajutorul lui, ‘flăcăul de toată isprava’ (Brent Carradine), e ‘cercetătorul’ pozitivist care nu ştie ce dinastie i-a succedat familiei Tudor, şi, ca medievist, e de o ignoranţă nonşalantă referitor la titluri, instituţii, etc..
E de observat că portretul lui Morus nu e invocat în sprijinul probităţii acestuia.




‘Tomorrow We Live’ cu Jean Parker şi Cortez, ‘Freckles Comes Home’ cu Moreland şi Gale Storm.

1 & 4 & 2 comedii & Ingrid & trei musicaluri.
3 & 1 & 3 musicaluri.

Duzinile de comedii despre colegiu, de acum 70-80 de ani; sunt nu documente, dar mărturii şi expresii, întrucâtva chiar ca unele opere (literare, muzicale) din sec. XVIII, adică pot servi predilecţia pentru o vreme.

‘O lume paralelă universului fizic’ nu e ceea ce cei mai mulţi îşi imaginează prin ‘lume’.

Afganul e deservit de chiar condescendenţa lui (destul de conştientă).

Visul. Cartelele. Aer. Piaţă. Ameninţarea. Impozitul & piaţă & tel.. Aer. Ed.. Leafa.

Unicele două pagini despre ‘Linia roşie …’ pe care le citisem erau foarte critice, aşa încât m-am bucurat de două postări ale lui Leithart, care citează şi exegeză (Cousins, Rybin, Chion, L. Michaels, Sterritt).

Etica laşităţii, nepăsării, hârlăviei şi purtării şleampete.

Budinca & viţelul.

Pe afişul unei piese (‘Încurcă-lume’), numele autorului e scris ‘A. D. Hertz’ (în loc de A. de Hertz).

Trei filme estoniene & trei finlandeze.

Diferenţa dintre semnele lui Moise şi ale lui Iisus nu trebuie redusă la opoziţie, la contrast; căci nu sunt adresate aceluiaşi obiect. Moartea păcatului e viaţa duhului, etc.. Moise nu înseamnă distructivitatea. Dimpotrivă, afirmativitatea semnelor lui Iisus necesită şi acest revers, care e îndreptat împotriva răului, care e negarea activă a răului. Poemul Sf. Andrei înfăţişează un moment al tradiţiei patristice de interpretare simbolică a semnelor care sunt relatate în limbajul distrugerii. Nu se poate pretinde, simplist, că ‘Moise aduce moartea, adică Legea’. Legea e îndreptată împotriva nu a credinciosului, ci a greşelii. Creştinismul suferă, dintr-o exercitare exagerată a penitenţei, de o internalizare a aspectului punitiv, care nu mai e resimţit ca îndreptat împotriva răului. Dacă la originea acestei tendinţe s-a aflat încercarea patristică de delegitimare a violenţei sociale, prin atribuirea de semnificaţii simbolice violenţei biblice, o urmare a fost asumarea şi preluarea pedagogiei punitive. Credinciosul ar trebui să resimtă semnele mozaice ca îndreptate nu împotriva lui, ci a celor răi. Ceea ce trebuia să fie o corectare a orgoliului, un corectiv, a devenit o anulare morală, care nu a mai anulat orgoliul, ci a şubrezit eul. Credinciosul se simte vizat de semnele lui Moise. Iar ‘legea venită prin Moise’ nu trebuie redusă la semnele terifiante.

Soţia, nu complicea. Vârstă. Complicea, şnapanii, soţia.

Cea mai ridicată rată de avorturi din Europa.

Obiceiul de a vedea începutul filmelor.

Sb., înainte de 2 ½: divergenţe (măcar trei, iniţiale), însă şi rolul, şi ‘Omul invizibil’; probabil că joncţiunea a fost prin ‘Dl. X’, ipoteza mi s-a mai părut plauzibilă. Cu atât mai mult cu cât pentru celălalt film divergenţa a fost din capul locului, conştientizată.

Tradiţia o negi creând altfel. Acesta e adevărul frondei. Negarea practică a tradiţionalismului e firească; aceea verbală e întotdeauna neghioabă, oţioasă şi nedreaptă. Antitradiţionalismul declarativ e o cacialma.

O anumită pretenţie la valabilitate şi atemporalitate a criticii înseamnă şi încredinţarea unei conştiinţe abstracte, artificiale, inerţiale, care nu recunoaşte momente, şanse, ocazia. Ierarhizarea cu pretenţii de universalitate e simultan absurdă, puerilă şi oţioasă: nu aceasta e funcţia artei. E şi rezultatul lipsei de imaginaţie.

Comedia povestită azi, sb., şi actorii.

Creştinii fac morala insuportabilă în câteva domenii, pentru a o putea ignora în altele (caritatea cotidiană, aceea intelectuală, urbanitatea).

Rigorismul e compensaţia amoralităţii şi a indiferenţei.

Natura indignării, a furiei: laşitatea, apatia. Eram furios şi înveninat din laşitate. Furia istovitoare, extenuantă.

Adesea gândim binar, în binoame: am vrea ca un întreg să fie adevărat sau fals, să fie holomeric, fie adevărat sau bun în întregime, fie nu, încât evaluarea lui globală să fie una indiscutabilă; însă există o pluralitate de forme. Lipsa de imaginaţie traduce lipsa de experienţă.

Dum., letargie: 12 ¼--1 ¼, 1 ¾--2 ¾. Vin.—dum.: aer, 8 ½ dim.—10; prânz, 11.

Ne-am dori, în mod oţios, ca un portret, de ex., să fie sau complet fals (o epigramă), sau complet adevărat, gândindu-mă la standardul obiectivităţii autorului, la acurateţea lui, la efortul critic de a fi obiectiv: însă nu e mai niciodată aşa. Iar în aceste chestiuni, numai duhul răspunde duhului, inspiraţia răspunde inspiraţiei. Nu e cu putinţă ca o critică neinspirată, placidă, să elucideze o literatură inspirată. Însă acolo unde intervine inspiraţia, inefabilul, nu mai poate să existe consensualitate. (Criticii se prevalează de un compromis practic: ignoră convenabil aportul autentic al criticii altora, dar dispreţuiesc ‘locurile comune’, adică acea critică anostă însă într-adevăr consensuală, adică ale cărei afirmaţii sunt locuri comune.) Fiind o profesie, o breaslă, critica nu poate fi o mişcare spirituală. Ca atare, cei mai mulţi preferă să se înşele asupra chiar naturii criticii.

Cinemaul înseamnă inefabilul; existenţa înseamnă inefabilul.

Inspiraţia critică înseamnă adesea înregistrarea unei surescitări artificiale, nu a emoţiei autentice, ci a surogatului, ‘transpunerea’ puerilă. Ea ţine de oratorie, ca şi discursurile improvizate. Ceea ce e enunţat nu a fost resimţit nici la lectură, nici la reflecţie, ci e o emoţie improvizată, un surogat. Aşa e lirica adolescenţilor. E o surescitare, o beţie arbitrară, care se vrea epatantă. Însă analiza mecanică, placidă, tacticoasă trădează şi ea. E o afectivitate falsă, stoarsă, supralicitată, distorsionată. Aceasta e critica bombastică, epatantă, de o ingeniozitate mecanică. Surescitarea poate să fie la fel de mecanică, şi deloc spontană, ca şi analiza artificială, unilaterală.

Joi seara mai aveam 8 & 8 mil..
Joi seara, 195 & 154 & 116,1 & 10 mii. Joi dim., 40 mii [gogoşi].
Mi. seara, 155 & & 71,7 mii [ & & cafele, foietaje].
Marţi, 110 & 192 & & 20 mii [şaorma & ţigări, cola & tempo & cafele]. Luni, 155 & 167 & 155 mii [ţigări II & cremwurşti, pâine, cola & ţigări I, dim.].
Sb. dim., 155 & 30 mii [ţigări & o felie]; vin. seara, 36 mii [cola].
Dum. dim., 155 & 125,7 mii [ţigări & choux …, cafele, cola], din al doilea mil.; sb. seara,
Dum. seara, 47 & 23 mii [medicamentul & pâinea].
Luni dim., 40 & 155 & 39,7 & 110 mii [castraveţi muraţi & ţigări & cafea, cola & listarea].
Marţi, 185 & 100 & 100 & 195 mii [1 ½ kg. viţel, la 135 mii kg. & web & kingul şi sandvişul & ţigări, cola, dim.]; luni seara, 155 & 214,9 mii [ţigări II & choux …, prăjituri, suc, cafele].
Mi. dim., 60 & 349,1 mii, şi 1,04 mil. [prăjituri cu brânză & suc, cola, cafea, polonezi, paharul, linguriţă & impozitul].
Mi. seara, 155 & 10 & 126,7 mii [ţigări & folii & carnet …, cafea, pâinea, foietaje].
[Mi. dim., 1,04 & 410 mil.; mi. seara, 291,7 mii. Marţi, 580 mii. Luni seara, 370 mii.
Luni dim. & dum., .
Joi—sb., .
Luni—joi dim., .]

Joi, 5 seara—6: piaţă. Două ţigări. De la 6 ½ seara, cină (fasole, cârnaţi, castraveţi, pâine); până la 8 seara, 3 ţigări.
Joi, de la 9 seara, cafea. De la 9 seara, 12 ţigări.
Vin., până la 11 ¼ dim., 5 & 3 ţigări (6 dim.—8 ½; de la 10 dim.).
Vin., de la 5 ¼ la 6, seară de primăvară; după 6 seara, apusul mai e opalin.
Vin., de la 8 ¼ seara, ‘Amiralul …’.
Sb., 7 ¾ dim.; cozonaci (389 mii) şi smântână (70 mii, 0,7 kg.).
M. Gh., ‘îngroparea’, pustiul.
Joi seara: fasole, castraveţi, cârnaţi. Vin., sarmale: 11 ½ dim., 7 ½ seara. Cafea, la 7 seara. (Cafea: până la 7.20 seara; cină: la 7 ½, sarmale.)
Sb., de la 2 ¼: cafea. Sb., de la 8 seara: ‘Cârlig, fir …’.
Dum., de la 7 ¾ seara, ‘Texas …’.
Luni, 6 ¼ dim., 7 ¼.
Luni, de la 8 ½ seara, ‘Holteiul sfios’.
Luni seara, 2 & 4 ţigări.
Marţi, de la 5 ¼, cafea. După 3, 11 ţigări. După 5, 6 ţigări.
Marţi, de la 9 seara, ‘Mândria …’.
Mi., după 7 seara, cină: doi cremwurşti, ciorbă de pui (la prânz: cârnaţi şi piure; ieri seară: ciulama).
Piureul. Smântâna.
Paharul. Impozitul. Factura.
Mi. seara, despre Karlson, Keaton.
6—8 seara: 5 ţigări.
Carnetul … & folii.

marți, 9 februarie 2016

Theodor Fontane, ‘’Schach von Wuthenow’ ('Altfel în stele ţi-a fost scris')





‘Schach von Wuthenow’ e al treilea roman al lui Fontane, şi a fost publicat în 1883, când autorul avea 64 de ani. Evenimentele povestite se petrec în timpul lui Friedrich Wilhelm III, în primăvara şi vara lui 1806, pe vremea premierei piesei ‘Martin Luther ori consacrarea puterii’.
Alvensleben, Bülow şi Sander merg la Sala Tarone (butoaiele, poarta, sofalele, tejgheaua, pivniţa), unde apare şi von Nostitz (viitorul Gregor Ivanovici).
La Wuthenow, Schach are o locuinţă de chirpici, cu doi servitori vârstnici şi o ogradă de păsări; apărătorul Reformatorului, recunoscând în sine aptitudinea pentru abnegaţia cavalerească, Schach se dezminte, însă cu mediocritatea obişnuită, recunoscându-şi lipsa dorinţei de a urma poruncile creştine. Drama e cea a mediocrităţii celei mai comune, nu a estetismului; aceeaşi mediocritate o au şi doamnele, ale căror aspiraţii sunt naturale, dar nu mai onorabile (ele sunt conştiente că ofiţerul e un prostovan închipuit, însă …). Schach e creat de romancier fără a fi deplâns sau idealizat, iar dacă mediocritatea lui indignează, e pentru că reflectă mediocritatea obişnuită (laşitatea lui Schach von Wuthenow a fost şi a lui Goethe …); mediocritatea lui e deasupra grotescului ‘carului alegoric al Reformei’, iar lumea ofiţerilor de cuirasieri e ea însăşi cea obişnuită. Bülow îl descrie pe Schach, ‘caracterul fără cusur’, drept ‘un pedant şi un înfumurat’; inteligenţa lui mijlocie fusese sesizată de doamne.
Undeva, sunt incriminaţi ‘acei deştepţi mediocri’, pentru a explica previzibilitatea unei armate.
Câteva personaje aparţin istoriei: Bülow, Sander, von Nostitz, prinţul Louis Ferdinand, Karl von Köckritz.
Se discută despre opere, idei, persoane, evenimente (politica lui von Haugwitz, contele de Mirabeau, Werner, efectele Reformei, von Brenkenhof, Wilhelmine Enke): toate, aşa cum le-ar înţelege contemporanii, cu inteligenţa fiecăruia, şi nu ca recuzită culturală.

Romancierul provenea dintr-o familie hughenotă.
Subtilitatea romanelor lui Fontane trebuie corelată cu vârsta romancierului, care s-a consacrat vocaţiei lui principale târziu, însă a progresat mereu.
Ca şi la Beyle, Bernanos sau Giono, subtilitatea minţii autorului, rafinamentul inteligenţei desfată.

E. Jurist şi L. Petrescu, ‘Uzina submarină în primejdie’


Cu aşa ceva se amuzau amatorii români de anticipaţie, acum 60 de ani.
Mult din anticipaţia noastră proletcultistă a fost băşcălie condescendentă şi parodică (credulitatea publicului vremii nu trebuie subestimată), iar ‘Uzina submarină în primejdie’ nu e o excepţie, autorii erau mai ales persoane care aveau ocazia să publice, nu foarte convinşi de meritul genului (aşa cum, un sfert de veac după aceea, anticipaţia ve deveni pretextul unor ambiţii literare de altă natură); E. Jurist practica satira antiamericană cu acelaşi nesaţ ca şi Fărcăşan, iar reversul de admiraţie imensă e uşor de ghicit (tipologia e cea a lui Crohmălniceanu, Vitner, Cosaşu, convertiţi în esteţi). Ca şi alte povestiri de anticipaţie ale vremii, ‘Uzina submarină în primejdie’ e o naraţiune episodică, intriga avansează prin suplimentarea accesoriilor obişnuite (arheologia, avansul tehnicii, spionajul capitalist) şi un prisos de personaje, o secvenţă de premise narative şi situaţii misterioase: spionul şi ceasornicarul, concediul unui securist, oceanograful din tren, oraşul submarin, consfătuirea securiştilor (care au obişnuitele nume neaoşe, ca şi cei din uzină), piraţii din Leonia (‘cargobotul Zariafe, pe al cărui catarg flutura pavilionul verde cu cap de leu’), biroul din Leonia al lui Sam McColman, exportator de cafea: satiră ideologică estetizantă; E. Jurist şi L. Petrescu nu se preocupau de posibilităţile genului, poezia futuristă posibilă a uzinei submarine e cu totul neglijată. Dealtfel, aspectul utopic e foarte convenţional, intriga e cea a Războiului rece.
Ofiţerii nazişti refugiaţi în Leonia le-au servit monopoliştilor de acolo taina grotei. (Rămâne ca impostorul să fi fost Dick, omul de la ceasornicar, iar Călinescu şi brazilianul să fi lucrat pentru monopolistul rival.)
Sam McColman urmăreşte deţinerea monopolului exploatării şi comerţului cu euxilon.
Teodoriu, care pregătea ‘un studiu despre istoria sciţilor’, moare otrăvit. Fiica lui e abordată de Vertea, ‘aspirantul’; episodul satirizează nesimţirea agentului, însă o şi legitimează. (Tânăra va fi recompensată prin aceea că va scrie o lucrare despre grota descoperită.)
Ziaristul temerar are mai curând trăsăturile unui securist, decât pe ale unui spion.
Numele lichelelor, otrepe în solda spionajului capitalist, sunt: Călinescu, ‘Godard’ (de fapt, un impostor, însă efectul e cel scontat); Călinescu mânuieşte un pistol electronic, iar cel care pretinde că ar fi Godard, unul ultrasonic.
După o intervenţie de neurochirurgie burlescă, pacientul e imediat conştient.
Pentru adulţi, există umorul hâtru: ‘Fordul rablagit’, deraierea atribuită unei scânduri, dar şi tupeul ziaristului convins că ineditele arheologului răposat i se cuvin, Nina Roşculeţ, ‘împărăţia absolută a hidrogenului sulfurat’, chiar exploatarea în numele poftei de înavuţire e sfruntat denunţată. La formarea euxilonului a contribuit ‘acţiunea hidrogenului sulfurat’. Absurditatea nu e inocentă, însă nici autocritică, ci sfruntată.
Un oraş submarin, cu laboratoare, uzine şi galerii de extracţie, la o mie de metri adâncime.


Quine, Russell, Toulmin, Born, Boscovici, Carnap.

Afganul despre formă simbolică, mit, erudiţie (motivul pentru care sunt analizaţi autorii vitregiţi e acela că istoricului îi plăceau): obiecţiile lui Trăsnea, ale lui Homais, simplismul, meschinăria, mintea de plebeu. Însă dezamăgitoare e tocmai previzibilitatea: nu referitor la filozofie, ci la înclinaţie. Inutilitatea faptului de a scrie despre filozofie pentru a îţi exhiba obtuzitatea, pentru a declara că nu-ţi place. Competenţa e explicată, obtuz, prin profesorii cu care a învăţat cineva.
Ce ştie afganul despre ‘tinerii hegelieni’ sau teologia sec. XVII? Apatia lui intelectuală e masivă.
Isteţimea aceasta de inginer, corelată cu dezinteresul faţă de atâta din ceea ce e subtil, a existat mereu. Posibilităţile de publicare contemporane dau altă prezenţă diferitelor tipuri. Mulţi gândeau aşa, însă nu îşi publicau ideile. Ceea ce s-a câştigat e nu progresul intelectualităţii, ci materialul sociologiei cunoaşterii.
Versurile imbecile ale lui Auden despre … Voltaire la Ferney.

Nume care ‘nu sunt finlandeze deloc’, dar … ‘de inspiraţie finlandeză’.

Protestantul & primatul & afganul & francezii & cronicarii (W., L.).

Episcopii germani de azi nu sunt mai lucizi decât aceia de acum un veac.

Miéville despre sadocraţie: o ieremiadă bombastică, moralizatoare, recuzita demascării, indignarea virtuoasă, tonul ipocrit.

Wood, într-un articol despre Levi, cu ifose de erudiţie, dă ca descoperiri nişte lucruri de ordinul evidenţei (‘masochismul’ unui autor); tonul are o vehemenţă ipocrită, de gazetărie colţuroasă. Timpul nu consacră orice.

Răul lumii de azi, pentru atâţia tradiţionalişti, e că oamenii au idei, adică educaţie (şi aceste idei sunt ponosite, greşite, etc.). Educaţia universală a determinat această pseudomorfoză.

Sinclair şi alimentaţia. London despre ‘Jungla’, Lewis ca furnizor al lui London. Sinclair, la 23 de ani. Lewis, la 27 de ani. Ambii au scris literatură de divertisment. Religia pentru amândoi, parapsihologia pentru primul. Al doilea pare versiunea evoluată a primului. Pretenţiile literare ale celui de-al doilea. La ambii, moralismul. După cum îşi dădeau seama ei înşişi, critica americanismului era cât se poate de americană. Scenariile. Niciunul nu e, azi, criticat de dreapta americană.

Credulitatea, ipoteza psihologică, îmbuibaţii. Lipsa de imaginaţie şi idealizarea.

Obişnuitul, ca principiu al experienţei. Statisticul nu înseamnă legitimul. Obişnuitul nu epuizează legitimitatea.

Când explicarea devine răstălmăcire; oamenii, încercând să-şi explice sau exprime percepţia, o răstălmăcesc, o distorsionează, ajungând chiar să exprime contrariul. În parte, motivul e că elucidarea are ca bază dispoziţii temperamentale, etc.. Momentul de empatie e distorsionat. Inspiraţia e pierdută când inşii se încredinţează mecanicii. Admiraţia nu te face egalul lucrului admirat.

Tendinţa americanilor de a lăbărţa în modul cel mai anost cauzele: retorism mălăieţ care e explicat de democraţie, educaţia maselor, chiar tradiţia protestantă. Istoria stângii americane, cu reputaţiile ei exagerate.

Tenisul şi obrăznicia.

Unitatea omenirii şi defăimarea foştilor colegi. Convivii de la 25 de ani, când era înlocuitoarea lui Wodehouse.

Vin. seara, 32,9 & 155 mii [napolitane, cafele & ţigări].
Joi seara, 155 & 172,9 mii [ţigări & polonezi, pâine, cafele, cola].
Mi. seara, 155 & 40 & 121 mii [ţigări & cola & budincă]. Marţi, 155 & 110 & 157,2 & 195 mii [ţigări & web & polonezi, ketchup, cafele & ţigări, cola, dim.].
Sb. dim., 155 & 22 & 50 & 152,1 mii [ţigări & cafea & castraveţi muraţi & cârnaţi, pâine, cola].
Dum., 155 & 115,7 mii [ţigări & cafele, pandişpan, cola].
[Vin.—dum.: 850 mii, din mil. săpt. următoare; marţi—joi, 1,27 mil..]

Joi seara, nurlia.

Cafele: joi seara, pe 1 ½ zile; vin. seara, pe ½ zi, sb. dim., pe ½ zi.

Vin. seara, de la 7 ¼, 15 ţigări.
Vin., 5 & 17 ţigări.
Vin. seara, citit 1 ½ ore, până la 11 ¼.
De la 11 ½ seara, ‘Mireasa gorilei’.
Sb., la 12, prânz: ciorbă de pui. Sb., citit până la 9 seara ( 2 ¾ ore); de la 11 ¼ seara, comedia.
Dum. seara, citit 3 ¼ ore, până la 10 seara. Dum., de la 11 ½ seara, filmul despre Holmes.

marți, 2 februarie 2016

Bolesław Prus, ‘Anielka’




‘Anielka’ e un roman despre moşieri şi ţărani, şi despre mormântul unui copil.
Precizia şi inteligenţa stilului sunt inegalabile, aşa cum e şi alcătuirea întregului. Intriga se desfăşoară la conacul moşierului falimentar, la cârciuma arendaşului evreu, în sat, printre mlaştinile unei moşii învecinate, apoi la conacul baronesei.
Ca artă narativă, ‘Anielka’ e un roman desăvârşit. Mai multe scene sunt extraordinare: întâlnirea Anielkăi cu fetiţa vecinului pizmaş, vizita mătuşii nevoiaşe, întrunirea ţăranilor la cârciumă, cearta guvernantei cu moşierul, duhurile rătăcind peste mlaştini. În experienţa Anielkăi, poezia e corelată cu distanţa morţii, cu distanţarea (sunt câteva metafore ale morţii: plecarea ca moarte, distanţa geografică devine distanţa morţii, distanţa simbolică a lumii de dincolo), educaţia literară a fetei e o educaţie în moarte (pe patul de moarte, ea se şi bucură pentru că are ocazia să moară aşa cum se cuvine). Terifiantul şi umoristicul alternează; pentru umor, există guvernanta, vechilul venit la curtea evreicei. Bolesław Prus era un autor neconcesiv, care nu face rabat nici de la realism, nici de la cruzime. Multe pagini sunt închinate misticii morţii, aşa cum îi trăieşte apropierea o adolescentă.
Grădina copilăriei Anielkăi are castani, arţari, salcâmi, tei, plopi, molizi, liliac, porumbar, trandafiri, ienupăr, sălcii. Descrierea grădinii e una neoclasică, cu unele precizări topografice.
Vremea de la gospodăria săracă dintre mlaştini, unde locuieşte vechilul Zając, e şi a debutului bolii fetei. Însă febrilitatea Anielkăi înseamnă distanţarea adusă de apropierea morţii, şi exprimată ca poezie. Pe când moşiereasa încă mai locuia acolo, înainte de a pleca să o întâlnească pe mătuşă, vechilul Zając povesteşte despre mlaştini, şi coexistenţa morbidă; mlaştinile sunt, pentru Zając, simbolul bucuriei pe care o avuseseră copiii lui, şi nu al bolii şi morţii lor.
Atmosfera slavă, ca afectivitate slavă, dă inefabilul romanului. Acest colorit puternic nu înseamnă un rabat de la realism. Obştea ţărănească nu e idealizată, iar vecinul pizmaş al moşierului îşi născoceşte planul chiar după ce Anielka îi oferise darul; onoarea ţăranului e superstiţioasă. E momentul Cinei celei de taină, când altruismul fetei e urmat de îndrăcirea ţăranului.
O altă trăsătură a artei lui Bolesław Prus e cruzimea: înfăţişarea bolii Anielkăi ar fi putut să primească un alt deznodământ. Deoarece atâtea suferinţe se adună nu pentru a fi urmate de ceva mai bun, ci pentru a suprima protagonista. Retrospectiv, pare să existe un surplus de chin. Cruzimea pare excesivă. Din punctul de vedere al sociologiei, nu cred că reprezentările literare ale durerii copiilor, în sec. XIX (literatura engleză, rusă, daneză, etc.), indică pragul mai ridicat al sensibilităţii publicului vremii, ci dimpotrivă, stoicismul, moralitatea, altruismul; nu arată nici indiferenţa, nici sadismul, ci stoicismul, virtutea, faptul că publicul accepta şocul. Abia cinismul nerostit al sec. XX a adus eludarea şi desfătarea sadică, gemene. Într-o vreme de reforme sociale şi de campanii morale atât de necesare, realismul tăios era cea mai bună formă de luciditate.
În ‘Anielka’, Bolesław Prus e un creator incomparabil de tipuri, de personaje tipice: moşierii scăpătaţi, baroneasa, arendaşul evreu, mătuşa săracă, guvernanta, vechilul de la mlaştini, ţăranii, servitorii baronesei, medicii, copiii. Mătuşa săracă e efigia răului, adesea iniţiatoare a unor modificări hotărâtoare (ea suscită nădejdea matrimonială a guvernantei, ea o convinge pe soţia moşierului să încerce să o viziteze pe mătuşa bogată): iniţiativele ei se sfârşesc terifiant pentru guvernantă, apoi pentru mama Anielkăi, şi tot ea e cea care merge în fruntea grupului la sosirea moşierului în locuinţa baronesei.
Moşierul e una din cele mai dezagreabile otrepe din literatură.

‘Michałko’, povestire despre un ţăran fără căpătâi care merge la Varşovia ca să lucreze, un timp, pe şantier, lasă impresia unui studiu realist cu poantă finală ca pentru o schiţă. Structura e, în acest mod, aceeaşi ca a lui ‘Antek’: unui studiu despre existenţa unui ţăran (Michałko, exemplar ca moralitate; Antek, nu tocmai: cam aerian şi necopt …), îi e dat un final deschis. În Varşovia, Michałko întâlneşte o lume mai diversă şi, uneori, mai deschisă sufleteşte decât cea în mijlocul căreia trăieşte Antek; altminteri, Michałko e exploatat de casier (însă ajutat de inginer, de domnul cel caritabil, de paznic), iar Antek, de cârciumar.

‘Antek’ aminteşte întrucâtva, ca tonalitate, de un basm (legătură pe care Bolesław Prus o şi explicitează, când povesteşte plecarea flăcăului). Povestirea e şi tonalitate folclorică, şi pledoarie poporanistă, şi cruzime.
E un fel de basm cu un episod naturalist, un altul de sentimentalitate sublimă, un semiton de blazare folclorică (lenea flăcăului, indiferenţa oamenilor; truda de artizan a lui Antek nu e rentabilă, priceperea de fierar nu e întrebuinţată), etnografie hazlie (învăţătorul, fierarul, primarul, femeile satului), şi un îndemn poporanist.

‘Vesta’ are personaje din mica burghezie varşoviană. Telalul e o apariţie memorabilă, iar ‘Vesta’ ţine atât de anecdotă, cât şi de atmosferă şi tanatofilie (vremea de toamnă, gestul naratorului), paginile despre narator şi telal fiind probabil cele mai izbutite.

Cu gustul lor pronunţat pentru oribil, aceste opere amintesc nu atât de sămănătorişti, cât de nuvelele lui Caragiale şi ale lui Delavrancea; iar ‘Antek’, de Slavici. Cu toţii, autori mai vechi decât autohtoniştii noştri antebelici.
În universul acesta polonez, există câţiva evrei: arendaşul lucid şi baroneasa întreprinzătoare din ‘Anielka’, telalul din ‘Vesta’.



Rowan Williams afirmă lucruri care să le convină foarte multora, cât mai multora, în vederea unei ‘căi de mijloc’, iar dacă se dezice cu ipocrizie de formalismul sloganurilor vremii, nu e mai puţin omul lor. Speculând gazetăreşte imaginea refugiaţilor orientali, omite să menţioneze atrocităţile la care aceştia deja se dedau; de vreme ce incriminarea nu poate fi extinsă nediscriminat, nici încrederea nu ar trebui să fie.
Rowan Williams e un om isteţ, educat, abil, prudent şi hedonist. Iar toate aceste atribute valorează cât acela care le deţine.
Fostul primat anglican flatează aproape în orice mod lumea, însă îi şi aparţine, e al ei. Rusofil aşa cum cere moda, versificator, pozeur, îi plac toate: teologia ortodoxă, Lourdes, etc.. Printre necatolici, de el s-au legat nădejdile pentru un ‘lider creştin’ impozant. Într-o vreme când judecăţile tranşante sunt neavenite, mintea însăşi devine boantă. El e mediocritatea în care cultura creştină mediocră se recunoaşte. Umanitarismul lui, subzistenţă a filantropiei liberale de sec. XIX, e reprezentativ pentru o clasă, probabil majoritară, de intelectuali creştini; ordinea gândirii lor e corectă, filozofia precede etica, principiile raţionale au întâietate, cum e şi de dorit.
Rowan Williams are 66 de ani. E educat la Cambridge, de la 52 de ani a slujit ca episcop de Canterbury.
Pledând pentru refugiaţii orientali, pare bizar că porneşte nu de la Evanghelie, ci de la imagini. E un strateg al prudenţei, devenită principiu autonomizat. ‘Inversarea puterii’ ar putea să se refere nu numai la coerciţia violentă, iar vaticinarea nu e o formă de coerciţie. Când e întrebat de ce clericii nu mustră, ca proorocii, fostul primat răspunde că Biserica nu trebuie să recurgă la coerciţie …. Trecerea de la moralismul prevalent la interzicerea coerciţiei (interdicţie care, implicit, le dă dreptate clericilor moralişti) e cam nebuloasă.
Undeva, evocă cu nostalgie antologiile de poezie galeză din anii ’60; de fapt, în însăşi gândirea lui e foarte mult din placiditatea (cu îndrăzneli convenabile, formale, isteţe) a anilor aceia. Cu fiecare ocazie, revine la motivele de a eluda denunţarea ‘păcatelor societăţii’: coerciţia e nepermisă, proorocii erau mai întâi lirici …. Dacă profetismul nu înseamnă numai critică, nu înseamnă nici reverie oţioasă.
Crezul său e că ‘împărăţiile acestei lumi devin împărăţiile lui Dumnezeu, şi nu invers’: adică progresismul încrezător al unui liberal din sec. XIX. Înţelegerea lui despre credinţă e şi ea reducţionistă (‘locuirea, limbajul, viziunea’), numai că în alt mod decât acela tradiţional. Mistica aceasta e necostisitoare, oţioasă. Multe din acestea sunt justificări, clişee. ‘Nesiguranţa răspunsurilor’ e o eschivare de un vag convenabil, flatant, şi ar fi mai bine să le lăsăm necredincioşilor dreptul de a-şi auma necredinţa. Sfinţenia agnostică e o petiţie de principiu, o ieftinire a sfinţeniei.
Eu nu împărtăşesc afecţiunea pe care atâţia o mărturisesc pentru acest retor încrezut. Putea să fi răspuns întrebării despre sfinţenia agnostică indicând Fericirile; însă el menţionează ‘locuirea lumii, limbajul, viziunea’: o eschivare duhnind a latura vremelnică a anilor ’60.
În chestiune nu e atitudinea omului, ci nivelul său, mediocritatea poleită şi inexorabilă.




‘Nuvela americană contemporană’ dă formă unuia din cele mai emoţionante momente ale literaturii: de la O. Henry la Broyard, cam patru decenii de proză scurtă americană, începând din primii ani interbelici, aşadar când literatura americană avea deja un veac de experienţă a formei succinte.

Probabil că antologatorul a arătat predilecţie satirei. La aşa ceva, John Reed, propagandistul bolşevismului, un ziarist aventurier, beletrist ocazional, e mai iscusit decât Runyon sau Lardner, a căror faimă nu mi s-a părut justificată de povestirile antologate aici.
Runyon are o povestire de umor hâtru, însă jovial, despre interlopi; nu ştiu ce efect sconta explicând mereu evenimentele, adică supralicitând, pentru a se asigura că a fost înţeles. Cu mai puţină solicitudine narativă, ar fi fost superioară schiţelor cu cuţitari ale lui Borges. Evenimentele sunt de o brutalitate francă, dar nu absurdă.
Povestirile lui Lardner sunt despre nababi şi ziarişti; ‘Lou Gregg, preşedintele lui «Modern Pictures Inc.»’, e căsătorit cu o fostă actriţă (care jucase în filme cu Harold Hodgson şi Marie Blythe), devenită alcoolică, blazată, curtată de un hodorog meschin, şi care afirmă: ‘Aş fi putut fi o Swanson …’. E o formă de moralism populist, pentru ca plebea să se simtă răzbunată că nu are viaţa bogătaşilor. Lardner flata abonaţii, asigurându-i că existenţa nababilor e de o scânteiere înşelătoare.
Există la S. Lewis o simpatie intelectuală, rezonabilă, neînduioşată, pentru personajele lui; unul din romanele sale a hotărât, pe când autorul mai trăia, alegerea profesională a enciclopedistului Săhleanu. Impresia de artă, şi fiindcă nimic nu e supralicitat sau idealizat. Knute Axelbrod, autodidactul din Joralemon, trece de la Prescott la A. Hope şi la G. du Maurier. Deţine o magherniţă, o pisică, un fotoliu sculptat. Şi-a dus viaţa ca ţăran, şi continuă să trăiască la ţară, însă descoperind ‘preeriile larg deschise şi ceţoase în lumina lunii’. Întâmplările sunt verosimile, pentru că tonul e rezonabil. Nu e ceva realist, pentru că e o snoavă cu tâlc; mi-a amintit filmul lui Lynch despre pelerinajul unui alt ţăran sfătos, dar arta lui S. Lewis e superioară, şi prin aceea că înţelepciunea fermierului Knute, acasă sau la universitate, e reprezentată cu limitările ei.
Autonecrologul lui S. Lewis e mai mult vanitos şi morbid; comparaţia cu Dickens poate fi propusă, dacă ne întrebăm ce personaje uluitoare a creat zelul satiric al americanului, pentru că satira, caricatura sunt valabile ca artă, dincolo de ţinta imediată, de eficienţa civică, o valabilitate estetică a lor e posibilă, prin ivirea umorului, a creaţiei de tipuri. Politica şi socialismul nu sunt menţionate, ci apar implicite în militantismul social, civic. Consacrării aşa de timpurii i-a urmat demodarea.
F. Sullivan are o schiţă, cu ceva din umorul absurd al americanilor, despre clica de la Cliveden şi politica filonazistă.
Schiţele lui Dorothy Parker sunt despre rasism şi despre spanioli; a doua exhibă, dincolo de sentimentalitatea ocazională, flatarea obligatorie a taberei simpatizate.

Aprecierea estetică nu e niciodată o măsurătoare fizică. O deosebeşte nu precizia, ci natura. Miza experienţei e identificarea, jubilaţie pe care unii o numeau ‘identificare’, însă pentru care pot fi găsite şi alte denumiri, probabil mai corecte.



Cele cinci filme muzicale, din ’36-’44. Însă numele unui regizor evreu e de două ori scris greşit, abreviat.

Atâtea ifose care înseamnă nimic despre nimic (intelectualii victorieni, etc.).

Legătura dintre Ritt şi Gorcey e dramaturgul Kingsley.

Diferenţa dintre cele mai cunoscute două romane ale lui Beyle e şi aceea dintre două forme de realism. Ele diferă prin modalitatea realistă întrebuinţată. (Reflecţie inspirată de câteva rânduri despre un film de la începutul anilor ’50, cu Marika Rökk.)
Cele mai faimoase două romane ale lui Beyle corespund unor estetici diferite, întocmai ca acelea ale lui Flaubert; însă nu ştiu dacă se poate afirma acelaşi lucru despre cele ale lui Camil P.. Cu alte cuvinte, pentru acesta din urmă, predilecţia e de ordin axiologic. E posibil ca ele să fie diferite numai ca opere, însă nu ca direcţie.

Aceşti oameni dispuşi să vadă filme suedeze sau ungureşti fără subtitrare.

Predilecţia lui Gib M. pentru FMD e un fapt de viaţă, nu de artă.

Posibilităţile comediilor muzicale de odinioară mi-au amintit de Beyle.

Inspiraţia şi dorul de ea; pentru că, uneori, ajungem numai să jinduim inspiraţia. Inspiraţia e dată, în sensul că cere o conduită; de aceea, unii amintesc harul, alţii libertatea. Libertatea e necesară primirii harului. Libertatea e a aspiraţiilor sincere, cu care se identifică fiinţa.

Şahistul: ‘Cavalerii teutoni’ (biserica, apărarea), Chaplin, Asimov, Bonaparte, Tolstoi.

Seriale (romanii, saxonii) & sovieticii & Lee, Kinski, Franco, pretinsul impostor.

Dum. seara, mă gândesc la Corman; meritul trebuie înţeles nu ca diluat în gloată, ci ca viu în persoană.

Kristina Söderbaum în ’44 & Elfie Meyerhofer în ’43 & Magda Schneider în ‘43& Marika Rökk întotdeauna & dra. Grable în ’48 & sexualitatea austriecei Nadja Tiller. Plus fetele dintr-un muzical al lui Busby B..

Filmul ca operă, inefabilul şi imponderabilul.

B. MacLane & M. Stone & Burr.

Trebuie să repudiezi surogatele nu din indiferenţă faţă de fantezie, ci dimpotrivă, pentru a nu accepta contrafaceri penibile. Surogatele semnifică nu aspiraţia fanteziei, mersul ei, înălţarea ei, ci sfruntarea. Respectul neavenit e în logica lui Trăsnea. Există situaţii de fantezie realizată nedeplin, dar acelea sunt distincte.

Vin., de la 11 ¼ seara, ‘Regina Kelly’ (fără ultimele aproape 20 de min.).
2 ¼ dim.—7 ½ dim.—9—cafea—11 ½, prânz: ciorbă de viţel—baie—1—4—5 seara—6. Sb., 9 ţigări: 9 dim.—12 & o ţigară, la 1, după baie & două ţigări, 4—5 seara, cozonac. Sb. seara, citit 2 ½ ore, până la 9 ¾.
Sb., de la 10 ¾ seara, filmul despre Mahlon.
Luni seara, citit 1 ½ ore. Până la 1 ½ dim., un film cu Pamela Baker şi Teresa Mae Allen.

Sb. dim. mai aveam 300 & 100 mii, şi 14 & 8 mil..
Sb. dim., 155 & 40 & 369 & 68,2 mii [ţigări & castraveţi muraţi & aproape 1 ½ kg. de ceafă de porc, un kg. de viţel & pâine, cafele, budincă]. Vin., 155 & mii [ţigări & ]. Joi, 79,1 & 215 & 181,5 mii [choux …, cafea & ţigări, icetea & orez, pui, cafea, usturoi]; mi., 195 & 40 & mii [ţigări, cola & gogoşi & ]. Marţi, 155 & 174,3 & 110 mii [ţigări & polonezi, pâine, cafea, ketchup & web]. Luni, 155 & 115,4 & 113 & 190 mii [ţigări II & choux …, pâine, cola & polonezi, cafele, pâine & ţigări, cola].
Dum., 155 & 420 mii [ţigări & tortul, 3 kg. de portocale, cafea, pâine, cola, budincă, săpun, două sacoşe]. Tortul e 17 lei; cele 3 kg. de portocale, 13 lei.
Luni, 155 & 150 & 317,3 mii [ţigări & trandafiri & pâine, salată, cafea, Aslavital]. Luni seara, 1,21 mil. [vols.].
[Sb. şi dum., 1,21 mil..]