Existã imagini ale trecutului care îmi provoacã aceleaşi trãiri sumare şi traumatice, când mintea e incapabilã sã survoleze şi ca amorţitã, aşadar aceleaşi trãiri sumbre ca flamurile funerare pe care le priveam cu nesaţ în copilãrie, steagurile acelea bisericeşti, legãnându—se lent în adierea vreunei zile însorite, peste atrocitatea morţii şi suferinţa tãioasã, rãspicatã, visceralã, implacabilã, indisociabile de urletele îndurerate, cântãrile funebre şi catafalcul îndoliat, flamuri care pecetluiau durerea fãrã a fãgãdui, încuviinţau sfâşierea, fãrã sã promitã; cãlãuzitã de ele, şerpuia o mulţime de chipuri—amuzate, curioase, epuizate, ameţite, crispate, ebrioase—diversitatea de pe orice cale a durerii. Amploarea cortegiului împiedica desigur ca evenimentul umil şi terifiant sã capete trãsãturi caricaturale, de batjocurã şi cârpãcealã; socialul cãuta sã echilibreze iraţionalul, şi sã redreseze mintea. Convoiul restrâns subliniazã ceea ce, în atrocitatea nenorocirii, dezechilibreazã mintea.
Se întâmplã ca o melodie sã—mi aminteascã trãiri din acestea, din trecut; durerea şi dezechilibrul, evocate, readuse în prezent, au aceeaşi trãsãturã paralizantã şi înfricoşãtoare, absurdã.