Lecturile din adolescenţã pe care sã mi le amintesc cu încântare sunt destul de numeroase—‘Lacrimi şi sfinţi’, ‘Agonia creştinismului’, ‘Preludiul Fundaţiei’, ‘Fraţii Karamazov’, ‘Monte Cristo’, ‘Maestrul şi Margareta’, nuvelele lui Maugham, ‘Dorian Gray’, ‘Portretul unei doamne’; vorbesc despre lucruri citite pânã la 17 ani.
Am citit, la 16 ani, ‘Maestrul şi Margareta’, cu o febrilitate pe care n—am mai regãsit—o decât la 22 de ani cu ‘Craii de Curtea—Veche’, efectul era formidabil; dacã latura fantasticã mi s—a pãrut convingãtoare, ca şi umorul, în schimb secvenţele palestiniene—mai ales visul lui Pilat—aveau o intensitate halucinantã şi sfâşietoare, şi dãdeau fiorii bineveniţi ai blasfemiei—finalul Evangheliei, povestit de un exeget modern, adicã demitologizat. Recitit la 22 de ani, romanul rusesc mi s—a pãrut, dimpotrivã, sãţios, lipsit de graţie şi cam anost.