Poul Anderson, ‘Avatarul’

Poul Anderson, ‘Avatarul’







Un Anderson în formã şi—a dat mãsura cu aceastã conjecturã cyberpunk, sau care ţine seama cã cyberpunk—ul survenise, înregistrându—l dinspre conjectura de aventuri cosmice (NSO); l—aş numi mai degrabã un ‘roman conştient de cyberpunk’, care ţine seama de cyberpunk. Dar nu vreau sã las impresia cã Anderson stãpâneşte arta literaturii; şi sunt atâtea stângãcii în roman, şi atâta predicã politicã neavenitã, cu Brodersen ca exponentul valorilor americane, încât stângãcia scriitorului e dezamãgitoare. Şi nu navele cosmice, laserele, sau maşina timpului, fac ca ‘Avatarul’ sã fie infraliteraturã—ci stângãcia, didacticismul, priapismul, politica, aferarea personajelor, stupiditatea ipostazelor, balastul.
Civilizaţia pãmânteanã e periclitatã de transdeism, ‘Noul Islam’, asianism. Omenirea la un moment de cotiturã—destrãmare, sau renaştere? Anderson face sã intre în scenã exponenţii unor idei antagonice, divergente. Aflând de întoarcerea expediţiei de pe Beta, Brodersen porneşte pe urmele acesteia şi trece din sistemul sãu solar—colonizat de pãmânteni—în acela al Terrei, încercând salvarea exploratorilor şi demascarea cabalei adversarilor ; în joc sunt motivaţii foarte diverse, iar Brodersen nu poate conta, deocamdatã, decât pe o mânã de oameni.
Ceea ce se poate spune de la început, e cã avem dinainte o carte cu idei. E un Anderson revenit la conjecturã, la virtuozitatea conjecturii. Cu ‘Avatarul’, Anderson a încercat o epopee de anticipaţie—şi chiar avem un gust de aşa ceva, când romancierul spune cã numele ‘Maşinii T’ vine de la Tipler, transport, şi timp; cãci e o povestire de anvergurã, la interesecţia mai multor lumi—Pãmântul (prizonierii), colonia sa (tribunul Brodersen), Ceilalţii (furnizorii de ‘Maşini T’), betanii—aşadar, pãmânteni, colonişti umani, extratereştri, iar temele ştiinţifice, conjecturale, sunt enunţate în prefaţã. Lumile acestea imaginare sunt mai degrabã schiţate, plãnuite, decât trãite, cu toate cã şi romancierul acesta încearcã o cartografiere a lor ‘de la nivelul experienţei’.
Betanii sunt bipede hexapode, cu blanã cafenie, membrane nictitante, şi aspect saurian.

Universurile descrise de Anderson scânteiazã de culori învãpãiate—adeseori, prin simplã enumerare.

Maşina T a fost discutatã de cãtre fizicieni; Hawking a publicat, cu douãzeci de ani în urmã, studiul despre curbe cauzale închise. Maşina din roman e un cilindru finit, aşadar cere o vitezã de rotaţie foarte rapidã.

Ipoteza moralitãţii superioare a altor rase inteligente nu ţine seama de aspectul biologic al comportamentelor, de determinarea biologicã, şi porneşte de la un idealism foarte neîntemeiat. Inteligenţa e o funcţie biologicã; rãul e explicabil biologic, nu mitologic (prin urmãrile ‘pãcatului primordial’, de ex.). Inteligenţa existã în vederea succesului biologic. Nu e o funcţie de cunoaştere dezinteresatã. (Şi ce ar fi de cunoscut în mod dezinteresat?)

Existã, în acest roman, lucruri care nu—mi plac—prolixitatea politicã şi istoria imaginatã, idila, artificialitatea reprezentãrilor despre cuplu, Brodersen însuşi. ‘Avatarul’ e un roman cu multe prisosuri, surplusuri, umpluturi; închipuindu—şi cã e picant, autorul izbuteşte sã sune libidinos. Anderson nu crede în ‘puţinul suficient’.

Brodersen e un tip de fanfaron, irezistibilul antipatic şi enervant; incapabil sã creeze personajul cu trãsãturile atribuite, Anderson i le postuleazã, adicã i le atribuie verbal. Mersul acţiunii e condiţionat de ipoteze inadmisibile, ca în ‘Fundaţia’—resorturile acestei lumi sunt neplauzibile—Barry nu ştie cã soţul Lisei e sub arest—guvernatoarea nu bãnuieşte de ce s—ar întâlni Lisa cu Barry ….
Existã, în ‘Avatarul’, lucruri de o stângãcie descalificantã. Homais senil al literaturii de gen, Anderson are personaje care vorbesc despre ‘metafizica lui Yeats’; ceea ce vrea sã spunã romancierul e cã elucidarea nesaţului trãirii simpatetice a apartenenţei la creat nu poate sã apeleze la şabloanele desuete. Alteori, ne oferã interpretarea psihologicã a replicilor (‘fentã atacul’), pentru a se asigura cã am înţeles, şi recurge la monologul interior, care demascã adevãratele motive ale personajelor, ni le explicã; rezultã nişte tirade prolixe. Didacticismul de proastã calitate e o trãsãturã generalã a literaturii acestui scriitor.

Anderson dã o definiţie citabilã a tragediei moderne, nemitologice, a situaţiei tragice—‘un conflict ineluctabil între persoane de egalã moralitate, egalã inteligenţã şi egalã sensibilitate’.

Anderson caragialesc? Scena eroticã din peşterã e vrednicã de Caragiale, pentru tiradele de o stupiditate nemãsuratã. Gãsim şi dizertaţiile politice—explicaţiile pe care Brodersen i le dã lui Pegeen despre revoluţionarii latino—americani. Vârsta nu l—a tãmãduit pe scriitor de obiceiul predicii politice. Iar folclorismul şi idilismul pãşunist sunt supãrãtoare. Anderson avea, dealtfel, nãravul de a—şi supralicita şi supradimensiona câte un personaj.
Filozofia lui Anderson era un conservatorism individualist şi priapist, libertin, de esenţã americanã şi heinleinianã. Afirmat de timpuriu ca Ianus al anticipaţiei, i—a rãmas tributar lui Heinlein cu modelul acesta.
Prin câteva lucruri, ‘Avatarul’ mi—a amintit de ‘Fundaţia’, comparaţie în defavoarea romanului mai vechi, decât care cartea lui Anderson e mult mai îngrijit imaginatã şi scrisã; o epopee la scara civilizaţiei umane cosmice.

Pringle a selectat, în cãrţile lui despre literatura de gen, trei romane de Anderson—unul de anticipaţie (’70) şi douã fantastice (’54, ’61).