Adesea, când discut literaturã, mã gândesc la ceea ce a scris cineva despre Wallace; sunt numai câteva rânduri, însã care mã inspirã. Existã, cu toate acestea, douã greşeli—aceea de a bagateliza literatura ca artã, arta literarã, ca zadarnicã şi neinteresantã, o desconsiderare globalã a literaturii—şi de a—l echivala, nu se ştie de ce, pe Wallace, cu literatura ca artã, cu literatura în accepţie de artã—a—l crede simbolul acesteia, sau mãcar reprezentativ pentru ceea ce poate sã fie arta literarã. Or, se vede uşor cã vorbele respectivului cititor, atât obiecţia enunţatã, cât şi cele douã greşeli semnalate, se potrivesc mai ales literaturii experimentale, avangardiste.
Ceea ce spune el i se potriveşte numai literaturii acesteia experimentale şi avangardiste, ca a lui Wallace, literaturii în cazul cãreia avangardismul e condiţia originalitãţii.
E valabil numai pentru avangardism.

Îmi amintesc, câteodatã, de o matahalã cu care am fost coleg în urmã cu aproape 12 ani; acea huidumã îl citea pe San—Antonio, şi înţeleg cã reprezenta o specie între timp dispãrutã—consumatorul de literaturã popularã, cel cu rutina şi deprinderea cititului. Azi nu le mai place sã citeascã decât acelora interesaţi de marea literaturã, e altceva, nu se mai citeşte decât pentru încântãri superioare, e o lecturã motivatã estetic. Însã cititul ca divertisment popular a dispãrut.

Înţelegerea sacerdotalã a literaturii—cusurgiul Kurp, Paleologu—intransigenţii. (Reflectam şi azi, marţi, la suficienţa cu care Paleologu eticheta scrieri nu lipsite de ambiţie drept ‘romane de plajã’.)