duminică, 24 aprilie 2016




De la 10 seara, ‘Stab in the Back’, episod din ‘Northwest Passage’: spionaj, aventură, acţiune; musafirii episodului merită remarcaţi: Luis van Rooten e un băcan francez, iar Lisa Montell, fiica lui. Militarii fortului sunt ucişi pentru a le fi luate uniformele, care le trebuie francezilor ca să intercepteze, pretinzându-se escortă, un diplomat englez.
Cunoscătorii au dreptate: pentru nivelul său, ca serial de acţiune, e pueril însă agreabil; scenariul reciclează, în mod destul de banal, poncifele cele mai anoste (camaraderia, etc.).
K. Larsen şi B. Ebsen sunt actori fizici obişnuiţi, iar D. Burnett, de un tip foarte rural, enervant.



Preotul asumpţionist Martin Jugie are câteva articole despre mariologia bizantină: Patriarhul Fotie (1910), Sf. Nicolae (1919), Gheorghe Scholarios (1915) …. Scopul e unul teologic şi polemic, ca un răspuns dat criticilor răsăriteni ai dogmei Zămislirii Neprihănite. Sunt, toate, pagini de mariologie medievală. Dacă ipoteza expresiilor echivalente sau echivalabile poate să nu convingă, rămâne faptul că negarea dogmei de către răsăriteni reflectă ignoranţă. Pe de altă parte, eschivarea convenabilă de la o teologie a definiţiilor, de la enunţuri univoce, rămâne cât se poate de nepatristică şi neconciliară.
A scris despre două omilii la Bunavestire, rostite de Patr. Fotie în Sf. Sofia, la 865 şi 879. Articolul e scris chiar la Constantinopol, acolo unde, cu nouă ani mai devreme, cele două predici fuseseră editate în ‘Fotiou logoi kai omiliai’.
Fotie o numeşte pe Fecioară ‘fiica neprihănită a neamului nostru’.
Totuşi, caracterul ocazional al predicilor nu trebuie neglijat. Ele sunt nu atât definiţii, cât creaţii literare.
Pentru Gheorghe Scholarios, ca şi pentru Sf. Nicolae şi Isidor al Tesalonicului, umanul e desăvârşit încă în Maria. Ea e modelul celor care aleg viaţa desăvârşită. Umanul e restaurat încă în Maria. (Deosebirea dintre Maria şi Iisus nu e cea dintre omul adamic, iniţial, şi acela intenţionat, termenul ultim, ci dintre umanitatea liberă şi cea asumată; în acest sens, Iisus nu aduce desăvârşirea celui de-al doilea Adam, ci a firii umane asumate de dumnezeire, incapabile de greşeală.)
În predica lui Scholarios e patentă şi şubrezenia unei anumite mariologii, însă şi meritul practic, aşa cum l-a sesizat Greene: viaţa Mariei devine modelul calcedonian, reprezentarea teozei în situaţia în care monofizitismul e acceptat implicit. Dinamica umană a lui Iisus fiind numai ‘aparentă’, fiind redusă la o aparenţă, funcţia didactică îi revine Mariei, a cărei umanitate e înţeleasă integral. Natura ei e susceptibilă de corupere, deşi nu o cunoaşte. Odată ce Întruparea e înţeleasă numai în termenii unei religii a Logosului, îi revine Deiparei demnitatea de a fi modelul creştinilor. Această situaţie e urmarea unei abjurări tacite a Calcedonului. Restaurarea umanului e anticipată în Maria. Această gândire e consecinţa unui monofizitism tacit, dar imperios.
Nu cred că Patriarhul Ghenadie îşi gândea învăţătura înfăţişată cu ocazia omiliei din 1464, de la mănăstirea patriarhală Pammacarista, în termenii necesităţii, ai constrângerii de a recunoaşte dreptatea teologică a latinilor.
‘Ura nelimitată faţă de latini’ a lui Scholarios nu e o descalificare argumentabilă a poziţiilor lui, şi se mai întâmpla ca asumpţionistul să recurgă la asemenea bastonade, ca substitut al unei contraargumentări. Modul în care e percepută natura cuiva nu dispensează de discuţia raţională a ideilor. Explicaţiile morale nu conving, pentru că sunt tendenţioase, ele ar putea fi îndreptate în aceeaşi măsură şi împotriva unor Părinţi dinaintea Schismei, sau papi.
Preotul asumpţionist Martin Jugie a făcut mai mult pentru editarea unor inedite ale autorilor bizantini, decât polemiştii dizidenţi.

Înainte de Stăniloae şi ceilalţi, cel care a scris despre sublimitatea teologiei Sf. Grigore al Tesalonicului a fost un preot asumpţionist francez.

Ralea are, în ‘Valori’ (1935), câteva eseuri despre Caragiale: ‘Caragiale şi Balzac’, ‘Lumea lui Caragiale’, ‘Crima lui Caragiale’; ele sunt într-adevăr atât de scânteietoare şi de inspirate pe cât afirma Paleologu că sunt. Primele sunt scrise din unghiul criticii sociologice şi al etnopsihologiei (o etnopsihologie istorică, nu a imuabilului), al treilea din unghiul moralei. Caragiale a ipostaziat şi a încurajat tarele naţionale, năravurile. Atitudinea eseistului faţă de umorist e ambivalentă.
Viziunea lui Ralea poate să amintească întrucâtva de a lui Lovinescu, prin aceea că universul caragialian nu e etern, ci, dimpotrivă, reflectă o societate dispărută, apusă, cu momentele ei: 1880, apoi criza de la 1900. Universul lui Caragiale deja nu mai era unul de identificare, ci de compensare, de fantasmă jinduită; dacă substratul a subzistat, inclusiv ca aspiraţie, situaţiile sociale au dispărut. Prin urmare, sunt diferenţiate două etaje ale operei: societatea reprezentată, abolită între timp, erodată, şi etosul naţional. Întâia serveşte ca supapă pentru vremurile interbelice, foarte diferite din punct de vedere social, al doilea însă trebuie dezîngrădit, nu cantonat în placiditatea levantină.
Delictul lui Caragiale e instigarea la zeflemea, girarea isteţimii drept criteriu unic, ‘monopolul isteţimii’, un formalism prematur, prea timpuriu ca să nu blocheze progresul moral, unilateralizând aprecierea umanului, care e redus la o unică dimensiune.
Toate eseurile amintesc dimensiunea hedonică a lecturii.
Ralea a dat, intuitiv, reflecţiei sale etnopsihologice o formă cuvenită: aceea liberă a eseului.

Eseul despre nihilismul absolut al lui Cehov nu e lipsit de o anume unilateralitate şi de simplism (în genul teribilismului interbelic, al revelaţiilor ultime), pentru că nu sunt înregistrate nici umorul, nici, mai ales, inefabilul. De ce a creat artă acest om despre care se pretinde că nu credea în nimic? Forţa cărei convingeri îl susţinea? Activitatea acestui om, literară ca şi medicală, exhibă absenţa descurajării, a demoralizării. Atitudinea lui generală nu poate fi rezumată prin … nihilism, care e o etichetă sumară. Există diferite moduri în care poţi conştientiza deşertăciunea, pustiul. Nu e deajuns să se observe că unui autor îi lipseau, faţă de alţi pesimişti, dogmatismul sau neîncrederea.
Inefabilul cehovian e schiţat: ‘cel mai înalt pisc al rafinării’ (aşadar, un resort afectiv trebuie să existe), însă analiza nu ţine seama de el.

Unele eseuri din volum sunt schiţe de psihologie în genul lui Nietzsche.

Socialism în numele divino-umanităţii



Titanul Bulgakov revendica pentru socialism obârşiile lui germane autentice: militantismul lui Lassalle şi mai ales idealismul clasic reprezentat de Hegel (‘luat în derâdere’ de Marx …), nu însă şi de Feuerbach, simbolul umanismului ateu (Bulgakov e unul din creştinii cu o gândire teologică pătrunzătoare care au simţit cu precizie valoarea intrinsecă a filozofiei acestuia, cu toate că religia atee e făcută responsabilă pentru eroarea fundamentală a marxismului ca atitudine).
Tânărul Bulgakov nu fusese un paracliser cu veleităţi filozofice. Avea o bună cunoaştere pozitivă a ştiinţei economiei. Idealul socio-politic (pentru statul rus din vremea respectivă) al lui Bulgakov e definit de Jutta Scherrer ca socialism agrar.
A afirmat natura creştină a democraţiei, a revendicărilor sociale moderne. Militantismul social nu trebuie spoliat de către atei, expropriat, şubrezit, distorsionat. În perspectivă, doctrina socială a lui Bulgakov reprezintă o pagină de patristică modernă socialistă.
Revizionismul lui e dublu: atât în numele criticismului, cât şi al ştiinţei economice, al datelor empirice, al evoluţiei reale; ca atare, marxismul e contestat atât în numele criticismului, cât şi al economiei, care îl dezminte, îl infirmă. Idealismul va trece, cu vremea, de la funcţia de substrat, la cea de partener de dialog, ca în sinteza filozofică publicată postum. Cu timpul, se va raporta mai critic la idealismul german.
Idealismul metafizic şi liberalismul, în perspectivă religioasă, au fost valorile unei părţi a generaţiei filozofului rus. ‘Idealul social al marxismului’ şi legătura între filozofie şi obiectivele politice, practice, pot fi asumate fără rezerve de către idealism; ca atare, marxismului îi sunt recunoscute câteva merite de natură politică şi filozofică, nu e negat complet, îi sunt recunoscute laturile valabile, are o valabilitate parţială. Idealismul însuşi, care e atât de întrebuinţat în sinteza din 1917 şi care e înţeles, pentru început, în principal ca şi criticism, îi e subsumat religiei, are un cuprins intuitiv religios.
Pe cât sunt de simpliste stereotipurile etnice, poncifele, pe atât e de indiscutabilă natura etnică a unei culturi: la filozofii ruşi de la începutul sec. XX şi la teologii ulteriori, sau la teologii bizantini ai sec. XIV—XV. Etnicul e indiscutabil, ca fenomen spiritual, adică neschematizabil, altminteri decât stereotipurile stângace care ar vrea să-l codifice.
Jutta Scherrer a ales o temă majoră pentru un articol scurt din ’88: idealismul social. Bulgakov schiţa un socialism fundamental, consensual, îndeobşte adoptat, care e chiar linia democrată, crezul democrat, e ceea ce profesează ‘toate partidele democrate’. Semnalează în mod foarte îndreptăţit că marxismul nu e amoral, ci imoral, că instaurează o etică a urii …. Bulgakov demonstrează că marxismul nu e legatarul idealismului german, iar pentru autor idealismul are mereu conotaţia axiologică, cea a idealului, adică nu e redus la teoria cunoaşterii, la idealismul gnoseologic, ci îi e afirmată latura morală, a ‘idealului’. Nu orice dorinţă, sau deziderat, sau scop, sau jind, e un ideal.
Faptul că democratismul radical aşa cum a fost implementat în Răsărit a avut cele mai consternante efecte dă de gândit.


Filaret, Dimitrie, mariologie, monofiziţi.

În general, Jugie a scris cu simpatie despre intelectualitatea lui Gheorghe Scholarios (însă nu şi despre a lui Filotei, Iosif Bryennios, Sf. Marcu); înrudirea gândirii unor bizantini cu scotismul e reiterată, şi nu numai în sens tipologic, ca pentru Sf. Grigore, ci şi istoric, genealogic, ca pentru Gheorghe, viitorul patriarh, despre care propune ipoteza unei influenţe directe, livreşti.

Am convingerea că termenul românesc ‘sfânt’ are obârşie dublă, mai întâi latină (fapt atestat de substantivul arhaic ‘Sân’, ca în Sân Nicoară, etc.), şi că ‘sfânt’ e o falsă etimologizare slavizată (de la ‘Sân’, care reproduce primele trei litere ale cuvântului latin, s-a croit un cuvânt cu alură slavă). ‘Sfânt’ e un hibrid, la care s-a ajuns prin altoirea pe trunchiul latin a consoanei (consoanelor) din termenul bisericesc slav, anume ‘f’ şi, probabil, ‘t’. ‘Sfânt’ provine din cuvântul latin, care a fost ajustat, dres, pentru a îi fi dată actuala alură slavă.

‘Moş Ene’, adică Enea, strămoşul. Prezenţa numelui într-un cântec de leagăn indică originea acestui nume, obiceiul didactic de a le povesti copiilor despre strămoşul Ene. Exista o tradiţie a amintirii strămoşului legendar. Ar putea fi, sub înfăţişarea umilă a unei îngăimări absurde, o tradiţie latină a amintirii lui Enea.

Joi seara, la coborârea din microbuz, am împrăştiat restul (cele 850 mii) şi tel., care s-a dezasamblat şi resetat.

Impresia de fiinţe walpurgice, degradate, tarate, de lepădături, de troglodiţi, la care ticăloşia, prostia, nesimţirea, tupeul sunt indisociabil fuzionate, aliate, concomitente: ei sunt în egală măsură smintiţi, răi, înapoiaţi, etc., e creuzetul infraumanităţii. În aceste situaţii, livrescul e trăitul, viul, nemijlocitul.
E o tiflă costisitoare, dar necesară.

Joi: ritm & articole & asumpţionistul francez & vols., cozonacii & ritm & tel. & leafa & cetitorii … & postările & senzaţia & culegerea, titlurile, alineatul.

Nivelul umoristic foarte modest şi rimele. Genul de deriziune stupidă care le convine posomorâţilor. Fiinţe enervate de uşurinţă.

Penibilul grobianismului. Tupeul lor, nesimţirea lor, reflectă ignoranţa, penibilul, isteria târâturilor. Mocofanii penibili, meschinăria lor. Fetiditatea mocofanilor semioligofreni, tipuri patibulare. Le seamănă celor care i-au strunit. ‘_ _ _ _ tul _ _ _ _rilor’, un grobian imbecil. V_ _ _ _ar b_ _ _ _esc, cu unicul moment penibil, obtuzitatea crasă. E o troacă a mârlăniei fermentate. Mocofanii sunt negarea a tot ceea ce e uman. Acestea sunt catacombele umanului.

Joi seara, mai am 11 ţigări din ajun.

Bunica mea era o persoană cu gusturi literare superioare; azi, sb., mi-am amintit de almanahurile pe care le citea.

Ca artă a personajului, a situaţiilor.

Enunţurile teologice nu trebuie interpretate în mod caricatural, pompos, afectat. Adevărul lor nu e în dicţia pompoasă. Retorismul e caricatura teologiei. Elocvenţa pompoasă, afectată, e contrariul înţelegerii.

Discreditarea prin nepăsarea faţă de gândire. ‘Recunoaşterea’ prin titluri şi medalii se conjugă cu necunoaşterea ca ignorare, ca indiferenţă, ca neglijare. Campaniile de discreditare a lui Iorga, a lui Eliade, atât în ţară, cât şi în străinătate, ceva spontan, instinctiv, a fost o discreditare tacită, conjuraţia mediocrilor, cabala mocofanilor, discreditarea practică prin scufundare; mai ales pentru primul, absenţa oricărei încercări de a îi înţelege gândirea ştiinţifică.

Universul trăit nu e creat numai de înţelegerea discursivă, ci şi de comportamente, e modelat de purtarea diurnă.

Metacritica sau palimpsestul.

Etajul superior al experienţei şi îmbâcsirea.

Mary Carr în două filme din ’34: o dramă socială şi o comedie.

7 ¾ seara, vin.—7 ¾ dim., sb..
Sb., de la 12 ½, întâia cafea. Alternativa chineză. ‘Hărţile’.
Sb., de la 9 ¾ seara, o comedie muzicală cu Irene Hervey, o actriţă scânteietoare, despre care nu ştiam nimic.

Dum. seara, 155 & mii [ţigări II & web].
Mi., 155 & 364,9 & 100 & 375 & 270 & 40 & 30 & mii [ţigări II & Asl., cafea, pâine & smântână: 1 ¼ kg. & cozonaci & bilete & gustări & cafele & ].
Joi, 270 & 40 & 155 & 20 & mii, şi 1 ¾ mil. [bilete & cafele & ţigări & bilete, dim. & vols.].
Joi seara, 93 mii [prăjituri, cola, pâine].
Vin., 270 & 56 & 40 & 155 & 20 & 155 mii [bilete & şase ştrudele cu brânză, două îngheţate & cafele & ţigări, dim. & bilete].
Sb., 155 & 10 & 50 & 145 & mii [ţigări & mărar & salată, ceapă, mărar & un kg. viţel & ]. Dum. dim., 35 mii. Sb. seara, 155 & 82 mii [ţigări II & sare de lămâie, ienibahar, croissantul, cafea, pâine, cola].
[Vin., 700 mii. Sb., 600 & mii.]

duminică, 17 aprilie 2016




Jugie are un articol din 1919 despre mariologia Sf. Nicolae, operă de identificare a mariologiei elevate bizantine. Spiritul articolului e cel al mariologiei preconciliare, maximale, al veacului mariologic, de la Pius IX la Pius XII.
Sf. Grigore al Tesalonicului e citat ca reprezentativ pentru ‘concepţia sublimă a teologilor care consideră Întruparea Cuvântului drept centrul la care se referă toate lucrările lui Dumnezeu’. Întruparea modifică şi planul existenţei fiinţelor supranaturale.
O idee e foarte discutabilă. ‘Trebuia ca, înainte de a se uni în persoana Cuvântului, cele două firi (…) să fie manifestate separat în integritatea lor respectivă.’
Pe de o parte, unii ar susţine că Iisus reprezintă tipul uman absolut. Pe de altă parte, firea dumnezeiască nu e ‘manifestată separat în integritatea ei’ înainte de Întrupare; abia Iisus e teofania plenară, definitivă. Cele două firi se manifestă plenar numai împreună. În mod cert nu există manifestare integrală a dumnezeirii înainte de Întrupare. Ideea Sf. Nicolae e corectă, dar are alt sens: era necesară pregătirea neamului omenesc pentru a primi darul Întrupării, teză raţională care contrazice gustul decadent pentru paradoxuri şi contraste al celor care îşi închipuie Întruparea ca pe actul de sfidare a imperfecţiunii umane (absolutul răsare din nimicnicie, ca afirmare a atotputerniciei). (Înţeleasă altfel, mariologia aceasta elevată transferă sensul Întrupării, apariţia omului îndumnezeit, Zămislirii Neprihănite. În Iisus, manifestarea dumnezeiescului nu e juxtapusă, nu se face alături de uman, ci prin uman, ca uman transfigurat.)
Nu există manifestare integrală separată a dumnezeiescului şi a umanului. Umanul plenar e numai acela îndumnezeit. Altfel, ideea pare nu monofizită, ci mitologică (existenţa teofaniei plenare înainte de Întrupare).
Jugie era mai întâi un patrolog, editor de opere teologice şi istoric al Bisericii, activitatea lui nu trebuie redusă la cea de polemist, polemica nu îi e un scop în sine, ci e accesorie lucrării de patrolog; de ex., în ‘Învăţătura marială a lui Nicolae Cabasila’ (1919), Sf. Grigore al Tesalonicului e menţionat de nu mai puţin de trei ori, într-un mod foarte pozitiv (o dată, prin asimilarea cu teoria scotistă a Întrupării Cuvântului).



Vineri seara, câteva rânduri ale unei vechi recenzii a ‘Ortodoxiei’ lui Evdokimov (’59), cu afirmarea celor ‘trei definiţii fundamentale’ (în partea a treia a tratatului). E o asumare neşovăielnică a distincţiei de la 1341, asumare neechivocă, netă. ‘A vedea’ înseamnă a cunoaşte direct. Sf. Marcu susţinea, la Conciliu, că există ‘mesoi’. Implauzibilitatea poziţiei răsăritene faţă de dogmele zise occidentale (ca Purgatoriul) provine din aceea că, în loc să se rezume la a sublinia neverosimilul vreunei pretenţii la certitudine, se afirmă că tocmai contrariul dogmei apusene e adevărat. Ideea ortodoxă nu e de a accepta cutare dogmă sau contrariul ei, ci de a refuza dogmatizarea, şi chiar speculaţia, opinia prea avântată, prea temerară sau colţuroasă. Înlocuirea unei dogme cu alta, contraargumentarea, ţine de aceeaşi absurditate a dogmatizării. Alura sintezelor răsăritene provine tocmai din natura lor nesobornicească, din libertatea montajului, a colajului, din absenţa unei stringenţe a eclezialului real, din neîngrădire şi existenţa latitudinii autorului. Sintezele acestea sunt neprozaice pentru că sunt inspirate, nu arbitrare însă decis perspectiviste.
În fond, ceea ce solicita delegaţia greacă la Sinodul de la Florenţa era chiar debarasarea de prisosul unei cunoaşteri iluzorii. Se argumenta pornind de la viziuni care să autentifice autoritatea Părinţilor; tonul e uneori de puerilitate, alteori de pedanterie. Torquemada afirma că autoritatea Părinţilor e neierarhizabilă. Principiul e corect. Discuţia despre ‘sotesetai’ şi sotería biblice le dă dreptate bizantinilor. Polemismul e al celor care nu sunt greci în minte şi în inimă (cum era teologul rus). Argumentaţiile îngrijite ale Sf. Marcu al Efesului nu mi se par deloc neglijabile sau bagatelizabile. Jugie se străduieşte să le ridiculizeze. Dar bizantinul încerca să exprime inefabilul, nişte cunoştinţe despre inefabil. Împrejurările semnalate, adică faptul că întâlnirea cu definiţiile latine i-ar fi impulsionat pe bizantini să îşi elucideze teologia, nu schimbă fondul chestiunii.
Jugie are un articol din ’21, tendenţios scris (‘subtilităţile lui Marcu’), de un triumfalism latin neavenit, referitor la dezbaterea despre Purgatoriu la Sinodul de la Florenţa; aceasta exhibă suficient pedanteria şi superfluitatea teologiei decadente (însă eshatologia latină avea ea însăşi obârşie antică). Răspunsurile Arhiepiscopului Efesului sunt foarte acceptabile; dreptatea îi revine, dacă e acceptată Învierea de obşte. Învierea de Apoi sau are un rol important, sau nu există. Opinia latină minimalizează Învierea obştească. Aceste discordanţe provin din existenţa unor date biblice discordante. Latinii gândeau ca Iisus şi ca autorii biblici; bizantinii gândeau ca farizeii. Eshatologia Sf. Marcu continuă eshatologia evreiască târzie, linia de gândire care investea învierea de obşte cu nădejdea eshatologică, iar Noul Testament înregistrează şi cuvinte ale lui Iisus în favoarea acestei ipoteze eshatologice, pentru că, interpelat de saducei, Iisus nu s-a dezis de ideea învierii generale, ci de accepţia ei rudimentară. Însă alineatul lui Jugie despre influenţa protestantismului e remarcabil ca pătrundere.

Forţa relei credinţe, înregistrată ca atare în Scripturi, inclusiv obtuzitatea, împietrirea, întărâtarea, caracterul abrupt al ostilităţii viscerale.

A treia cale: nici plebea, mocofanii, nici mahării criticii, însă minoritatea inteligentă, egalii.

Pixurile & flori & meniu. Gunoi. Delăsarea. Pixul & cola & trepte & cină. Părinţii (nouă postări) & articole fr. & cf. ieri (joi), oră. Vols., cf. ieri & azi. Jind. Trandafirii, azi. Prunul. Lucruri. Cină. Oră. Dicţ.. Cină & salată & pastile & cardul.
Autorii. Postări. Haos. Vols., joi & vin.. Flori & meniu. Gunoi. Lucruri. Dicţ.. Cutia. Consum. Jind.

Când ai principii nu din credulitate, ci din raţionalitate.

Canonul e o convenţie susţinută de mimetism şi conformism. E o ipostaziere a relativului absolut, premisă oximoronică după care vremea are dreptatea ei, relativă dar obiectivă. Aceasta e tocmai negarea principiului evoluţiei. Canonul e numele onorabil dat modei.

Diatribele cinefilei sunt pamflete, trebuie înţelese drept pamflete, nu ca analize obiective. Scopul lor e satiric, nu de cunoaştere. Acestea sunt intermitenţe pamfletare. Filmul din ’53, cel din ’46 (ca prea … derutant), cel din ’09, cel din ’78 sunt executate cu dispreţ. Există, la cinefilă, înclinaţia către cinemaul troglodiţilor. Se simte izul acela de gheretă. Ceva are izul latrinei culturale.

Topografia greşită.

Pontiful nu a cazat la Vatican copii ai victimelor terorismului, copii europeni ai căror părinţi au fost ucişi de terorişti. Obscenitatea acestui gest ipocrit de imagine.

Ceea ce relativ la o vreme, ceea ce datează, e … absolutizat ca relativ, relativul e transformat într-un criteriu absolut. În acest mod e regăsită o tiranie a indiscutabilului, o obligativitate. Legitimitatea relativă e în acelaşi timp absolută. E o nouă formă de gândire nedialectică, amorţită, boantă. Vremelnicului îi e postulată o legitimitate absolută. Casarea e obligatorie, ca şi valabilitatea dinainte. Ceea ce nu e explicat în acest mod e obârşia noului, cum e casat relativul, cum e înlocuit de obligativitatea vremelnicului succesiv. Nu e elucidată succesiunea normelor vremelnice. De ce e obligatoriu ca ceva să dateze. Teoria demodării se autosubminează, şi tocmai de aceea recurge la ideea unui absolut vremelnic. Apostolii ei investesc vremea cu o autoritate constrângătoare, indiscutabilă. E recursul la plebiscit, la parlamentarism, la forţa dominatoare a majorităţii. E instituirea plebiscitului în sfera adevărului. De aceea, relativismul propovăduitorilor demodării e ipocrit şi camuflează o formă de dominare.

Tupeul otrepelor. Smerenia înseamnă lipsa tupeului. Or, regula e tupeul smintit. Trăiesc vremurile profeţite, anunţate, vestite, între cele două războaie, de J. Ortega, N. Berdiaev, L. Blaga, ale celei mai deşănţate lăbărţări de barbarie, ale celei mai scandaloase descinderi în subuman, vremea neandertalienilor. E apogeul pogorârii în nesimţire şi bădărănie. Pe plan local, e rezultatul pedagogiei absurde. Ofensiva otrepelor e girată de tupeul cel mai scandalos. E vremea slugilor arhiereului.

Mistica înseamnă grafica lui Winsor McCay, momentul de pozitivitate, inspiraţia, certitudinea.

Mediocru, anost, tern (5) & greşit, stângaci (6) & bun (7) & foarte bun, satisfăcător, izbutit (8) & distins, excepţional (9) & capodoperă.

Chiar identificarea critică, empatia, trebuie să fie calcedoniană. E o recunoaştere care nu suprimă diferenţa. Dialogul autentic nu înseamnă amalgamare sau asimilare.

Temperamentalitatea nu e un simplu dat natural, ci şi un defect care decredibilizează. Polemismul e neverosimil în termeni intelectuali.

Luni, după 8 ½ seara, cină: cotlet, pilaf, salată, choux …, o prăjitură. La 9 ½ seara, al doilea pachet de ţigări, cafea.
Sb. seara, despre greci, ipocrizie, ruşi, demnitate, ţinuta ambasadorului, traducerea rândurilor despre actorul rus.
Sb., de la 9 seara, o comedie muzicală cu Jane Powell.

Luni, 90 & 155 & 20,3 & 60,5 & 35 & 30 & mii [salată, ceapă, prăjituri & ţigări II & chibrituri, pâinea & cafea, choux … & kingul & pastile & web]. Marţi, 288,7 mii [tarte, cafea, ţigări].
Vin., 155 & 16 & 72,2 & 270 & 40 & 30 & 20 & 5 & 350 mii, şi 2, 198 mil. [ţigări II & pixuri & oţet, cafea, pâini & bilete & gustări & cafele & bilet & xerox & bilet & vols.].
Sb., 10 & 50 & 286,1 mii [flori & salată, ceapă, etc. & tort, cola, cafea].
Sb. seara, 155 & 122,3 mii [ţigări & banane, budincă].
Dum., 215 & 323,6 mii [ţigări, icetea & polonezi, pâini, ketchup, cola, cafea, carnete …].
[Vin. seara—azi: ≈ 240 & 620 & 540 mii, şi 2,2 mil..]



Jugie credea că Gheorghe Scholarios a fost unicul dintre grecii generaţiei lui care cunoştea patristica latină; a scris despre cauzalitatea intermediară, funcţională, a prepoziţiei ‘dia’ (‘prin ramură’, cauză veritabilă însă intermediară), aşadar Treimea organică, negeometrică, neabstractă, dar un anume fizicalism subzistă: ramura ca distinctă de rădăcină (cu toate că ambele sunt părţi ale ansamblului, însă ierarhice). În 1452, fostul unionist scria că anatemele de la sinodul împotriva Patriarhului Ioan (1285, Constantinopol, citat ca un al nouălea conciliu ecumenic) l-au convins. Scholarios se revendica de la Părinţii asiatici (Asia Mică).
Jugie propune o explicare a palinodiei lui Scholarios, în primul rând naţionalismul, orgoliul grec, justificat şi rezonabil (în termeni care sunt deja cei ai victimizării, şi într-un context istoric care e al declinului statal …), lealitatea faţă de ceea ce încă de atunci putea să apară drept o evoluţie dogmatică stabilizată, veritabilă, neescamotabilă.
În 1464, scrie ‘Despre distincţia ipostaselor dumnezeieşti’. Prudenţa pare să fie cuvântul de ordine, principiul practic. Reperele antifilioquismului său tardiv sunt Fotie, sinodul de la 1285, Marcu.
Jugie apreciază că anticatolicismul lui Scholarios se reduce la antifilioquism.
Jugie era un istoric cu idei teologice limpezi, adică un patrolog.

luni, 11 aprilie 2016

Iordan Chimet şi personajele comediei burleşti




Iordan Chimet are câteva idei subtile în placheta despre comedia burlescă.
Analizând tipologia rolurilor comediantului burlesc, Chimet defineşte mai întâi copilul, dar îi subsumează infantilismul, naivitatea, credulitatea, disponibilitatea, imbecilitatea, gogomănia, o paletă a gândirii şubrede şi a vulnerabilităţii patente. Infantilismul nu desemnează un tip de personaj, ci numai o latură.
Infantilismul lui Chaplin nu e ca al lui Laurel. O parte din cuprins va fi reanalizat de Iordan Chimet când discută demenţa personajului comic.
Prin ce e amuzant infantilismul?

Gândirea propusă e tipologică. Iordan Chimet aduce o anume elevaţie lirică în taxonomia lui. Dezinvoltura aceasta a teoretizării se explică şi printr-o oarecare condescendenţă a teoreticienilor, care luau cinematograful popular ca fiind relativ inform, maleabil, susceptibil de , foarte interpretabil. E o festă pe care le-o joacă condescendenţa (tocmai în acest sens, citarea cuvintelor lui Rimbaud e relevantă, deoarece postulează, convenabil, anonimitatea umilă a ‘stampelor populare’, etc., sorgintea cvasi-folclorică), dar Iordan Chimet are şi o motivaţie subtilă: pantomima, suplinirea cuvântului, ca regresie la vârsta nonverbală a omenirii; absenţa prestigiului artistic al cinemaului popular îngăduia o abordare decrispată şi liberă: nu arbitrară, însă selectivă, nu capricioasă, dar urmând asociaţiile fanteziei. Tipologia propusă de Iordan Chimet pare livrescă. Un autor cu predilecţiile lui Iordan Chimet poate regăsi în tipologia comicului cinematografic infantilul, însă aceasta e o intervenţie creatoare a eului liric, care alege să guste o latură a tipurilor existente. E o selecţie critică şi lirică efectuată în ceea ce oferă, în mod obiectiv, comedia analizată.
Un tip este hâtrul descurcăreţ, modelul isteţimii populare, Buhoglindă sau Bertoldo, Nastratin, Pepelea, moştenit din umorul popular.
Paginile despre eroism (Will Rogers, Ben Turpin, ‘Goana după aur’, Lupino Lane) sunt foarte pătrunzătoare, şi demarează sub egida emancipării personajului ridicol.
Coexistenţa dramei, a sentimentelor, e foarte bine sesizată.
Violenţa e discutată ca expresie şi apanaj al vindicativităţii.
Iordan Chimet dezaproba direcţia modernă a pantomimei (Rivels, A. Rhum, Grock, Fratellini), ca ambiţioasă însă artificială şi formalistă.
Sunt menţionaţi comici ca Monty Banks, Ford Sterling.




Pe drept, ‘Măreţul rege Burebista’ putea fi scris de un elev. Această scriere a unui vârstnic are ţinuta literară a adolescenţei. Stilul e acela ceremonios, grandilocvent, pompos, artificial, al pastişelor sadoveniene în versiunea propagandistică a naţionalismului realist-socialist. Prin urmare, nu e o pastişă a lirismului, ci a afectării şi a gnomicului. Semitonul general e dat de didacticism.
Romanul începe la Roma, pe vremea lui Sylla şi Spartacus, cu conversaţia unor argintari traci despre … Samson, aşadar în atmosfera filmelor italiene de aventuri; unul dintre aceştia, prinţul dac incognito, care se recomandă Rebis, vrea să treacă drept … grec din arhipelag [1] şi, într-o dimineaţă de aprilie, vede trecând vestalele (a căror apariţie luminoasă merita o descriere) şi îl întâlneşte pe tânărul Cezar. Stilul uman al personajelor e anacronic, dar ‘Măreţul rege Burebista’ e un roman educativ, didactic, la care Grigore Băjenaru se pricepea prea bine. Ca atare, Grigore Băjenaru începe cu studenţia romană a lui Burebista, cu ucenicia lui; venit la Roma, tânărul dac ţine să treacă drept meşteşugar, nu se ştie de ce, probabil în numele conspirativităţii (şi al similitudinii cu avatarul profesional al lui Ceauşescu …). Am apreciat şi semitonul despre mistica religiei romane.
Dacia se întinde între fluviul Tyras, Istrul mijlociu, Pădurea Hercinică şi Munţii Balcani; limita estică e fluviul Tyras. Nu ni se precizează, însă, dacă acestea erau graniţele naturale ale monarhiei dace, sau ale ţinutului locuit de daci. În orice caz, subtextul e revendicarea teritorială ceauşistă, revizionismul.
Resursele stilului romancierului sunt mai mult retorice şi didactice, decât lirice; atmosfera romană, străzi, grădini, persoane sunt indicate destul de sumar, portretele fizice sunt şcolăreşti şi lipsite de impresie.


NOTE:

[1] Grigore Băjenaru consideră că un trac care se dă drept grec e asemeni leului care se dă drept măgar.
Însă identitatea conspirativă a prinţului dac nu e numai de student grec, ci de … meşteşugar.



Alura generală a ‘noii istorii’ franceze (numind astfel nu doar a treia generaţie a ‘şcolii «Analelor …»’, ci întreaga mişcare istoriografică inspirată de economie, sociologie, demografie, geografie) e cea a sociologiei istorice germane antebelice. Însă polemica ‘noilor istorici’ împotriva unor universitari a semnalat lipsa completă de legitimitate a unor axiome metodologice luate, până atunci, ca atare, a unor prejudecăţi, lipsa de motivare a unor principii istoriografice, enunţate sau nu. Polemica a fost împotriva tradiţionalismului înveterat al istoriografiei franceze universitare sau populare, a insuficienţei unei atitudini istoriografice înveterate, ca atare miza polemicii a fost una locală (naţională) şi conjuncturală. În ansamblu, e o chestiune de principii ştiinţifice, una practică (hegemonia resimţită a modelului istoriografic tradiţional, definit ca sumar, obtuz, prea schematic) şi una de inapetenţă: predilecţiile unor ‘noi istorici’ erau mai ales acelea ale unor autori de sociologie istorică (inclusiv demografia, etc.). Din acest unghi, ‘noua istorie’ e o atitudine ştiinţifică complementară, care nu poate suplini funcţia istoriei evenimenţiale.
Inapetenţa mărturisită pentru evenimenţial şi naraţiune (spuma, vârtejul evenimentelor) corespunde unui nou temperament istoriografic, însă e, de fapt, un transfer de prestigiu (asupra atitudinii ştiinţifice a autorilor de sociologie istorică, istorie economică, etc.). Ceea ce s-a obţinut de către istoricii de la ‘Anale …’ a fost legitimarea universală a unei atitudini ştiinţifice preexistente (geoistoria, demografia), însă până atunci cantonate în medii ştiinţifice specializate, şi emiterea unor lozinci, codificarea acestei atitudini noi. Metodologiile lui Pirenne, Vidal de La Blache, Berr au fost prefăcute în lozinci la modă; legenda că, înaintea celor de la ‘Anale …’, existase numai istoria liniară (militară, diplomatică, politică) e consternantă. Ca şi în situaţia ‘noii teologii’, s-a început cu polemica împotriva unei conjuncturi universitare, şi cu un anume spirit partinic.
Deasemeni, e ridicol să se pretindă că existenţa unor ritmuri diacronice profunde, a unei tectonici istorice, a fost descoperită în 1941. Rezultatul practic al teoriei temporalităţilor a fost dezinteresarea de evenimente, nu explicarea lor prin mişcările de adâncime.
Însă ceea ce au adus istoriografii aceştia a fost reflecţia, interpretarea. Istoriografia aceasta nu poate fi decât complementară istoriei narative, pe care nu o poate suplini şi căreia, nu se ştie de ce, i se opune.
La autorii generaţiei secunde a ‘Şcolii Analelor’ există deja narcisismul prestidigitatorilor la modă, chiar când nu e vorba despre histrioni, chiar când nu s-a recurs la cacialma. Sloganurile au devenit pedanterie, afectare şi obligativitate. Tot cu această generaţie secundă, revendicarea decupajului şi a montajului a însemnat hibridarea scientismului iniţial cu ifosele metaştiinţifice postbelice.
Reputaţia grupului de istorici s-a întemeiat şi pe caricaturizarea absurdă a istoriografiei interbelice.
Banalitatea funciară nu e o consecinţă directă a metodologiei. Dar ar putea fi o consecinţă a alexandrinismului, a fetişizării jargonului, a pedanteriei. Veleităţile filozofice ale unora denotă nu probitate, ci ingenuitate şi amatorism.
Se discută numai pe principii; adică, adesea, pe lozinci, pe sloganuri.

Le Goff a ales îndelung (Sorbona, Praga, Amiens, Oxford, CNRS), o parte a parcursului său e discernerea unor antipatii, ceea ce, în termeni umani, e plauzibil.

Prunul înflorit, mistica luminii taborice



Actoria, cameleonismul, înclinaţia. Filmul din ’62, afecţiunea, şi gustul cinemaului italian (iar Dj. chiar semnalează similitudinea, alura: e un film istoric-religios-psihologic, adică o dramă, iar elementul taxonomic e menţionat, tunica dând numele; de fapt, atmosfera, stilul sunt aceleaşi). Greşeşte ortografiile, cum am remarcat şi azi, însă afecţiunea e mai convingătoare.
[‘Constantin’, comedia recomandată de Hull, şi altele mai obişnuite.]
Dj. ştie vechiul cinema de gen, şi îl analizează cu pricepere. Mamie Smith, A. Dreifuss, e chiar ceea ce apreciasem iniţial.

Tactica.

Lichele; abia deveniţi batjocoritori (ortopedul, internistul), i-am simţit speriaţi. Topografia falsă (derutarea).

PE, ieri, ruşii & blonda & întâmpinarea, azi, sb., mi. & limbaj & cămaşa & erudiţia & epiderma & la 5 z. & ieri, mi., la 4 z. & postări & ritm & ifose & gestul & sb., aer & rangul, liberalul şi ierarhul filoelen dar ecumenist.
Efectul articolului istoric al lui PE. Generalizările.
Dispreţul mut. Fobia.

Refuzul recognoscibilului, ca principiu al regresului literaturii.

E nesurprinzător ca masochismul şi ipocrizia care guvernează minţile atâtora să se regăsească şi în teologie. Ecumenismul obişnuit e o formă a corectitudinii politice, a flatării lichelelor, a escamotării litigiilor. Halleux mi se pare cam defetist: adevărul e că Sf. Toma cunoştea patristica greacă nu ‘mai bine’ decât o cunoştea Sf. Grigore pe cea latină, ci mult mai bine; Sf. Grigore nu e un cunoscător mediocru al patristicii latine, ci un ignorant al ei. Comparaţia e forţată. Pledoaria lui Halleux e că intenţia teoreticianului isihasmului era ortodoxă; însă nu analizează deloc concordanţa teologiei isihaste cu patristica greacă a întâiului mileniu. Totuşi, Halleux face două remarci decisive, referitoare la eclipsa palamismului şi la inspiraţia apuseană contemporană a principalului reprezentant al acestei direcţii (lucru semnalat chiar şi de Schm., care înregistrează substratul intelectual postbelic al interpretării date de congenerul său; discreditarea lui Meyendorff ca epigon al personaliştilor francezi şi patrolog anacronic e obişnuită: Halleux, Schm., însă şi Vlachos pe urmele lui Romanides, iar ipoteza poate fi rostită şi referitor la teologia lui Stăniloae, deasemeni epigon al filozofilor apuseni). Eclipsa intelectuală, adică letargia, apatia, sunt prea lesne atribuite de răsăriteni ‘robiei’, care a fost una consimţită, neonorabilă, autoindusă. Motive pentru înapoierea intelectuală poate invoca oricine, iar scolasticii sec. XV sunt pasibili de aceeaşi explicaţie. Halleux se declară neconvins de motivarea oficială a eclipsei palamismului.

Sf. Tihon ca nou Sf. Simeon, şi Sf. Ioan, rusul, ca nefanatizat.

Viteză & la o s. & comedia. Conlucrarea. Şnapanul, azi. La 5 z., tabelul. Hârtia, sb.. Lucruri.

Analizabilul. PE. Ritm & oră & cafea & aer & cină. Vols..

Cinefila, al cărei lexic e remarcabil, a afirmat lucruri fundamentale despre Carey, Canutt, Betty Compson, vârstnicul Garner, Moreland (al cărui fiecare film merită văzut). Dacă unele evaluări sunt definitorii pentru gustul cel mai sigur, întărâtările sunt ridicole (‘46, ’53, ’78, ‘09).

Dacă necorporalul nu e degradabil, nu există ‘păcatul îngerilor’, nici posibilitatea Purgatoriului. Purgatoriul înseamnă timp.

Mauriac şi criteriul abrutizării.

Expresia sentimentelor în cinema.

Credulitatea ca prisos, ca surplus.

‘Ticăloşii analfabeţi şi violenţi’ sunt realitatea socială.
Cultura livrescă sau şcolară nu e suplinită de una arhaică, a cutumelor, etc., ci de zoaiele subculturii.

Vin., mă gândesc la viaţa de celibatar a lui Beyle.

Lumea scenariului nu poate să fie indiferentă. Deasemeni, nici tonalitatea morală dată personajelor de către actori.

Interacţia e o chestiune de prudenţă, nu de credulitate, joacă, defetism, demoralizare, etc..

Am reluat lectura jurnalelor lui ‘Morgan’, stripologul cusurgiu şi urâcios, incapabil să depăşească adevărul momentului de indignare, şi care, cu vremea, a sombrat în deriziune şi maliţie; cu atâţia ani în urmă, pe când erau mult mai instructive, au servit de model nu atât carnetului, cât ideii de postare succintă, lapidară, robustă. Jurnalele lui mi-au oferit ideea şi prototipul postării lapidare, al microeseului. Nu atât ansamblul jurnalului, cât însemnarea.

Afectivitatea şi aprecierile obişnuite. Superstiţia, frica, distorsionarea.

Există imagini simbolice sărace: imagini vizuale somptuoase, pompoase, artificiale, pe care simţul lăuntric le neagă, le dezminte, nu îi corespund, aşa e lumina dumnezeiască, însă ajunge să ne amintim de vârsta Sf. Ilie, de faptul că numinosul, pentru percepţia elevată, nu trebuie redus la închipuirea redusă a zugravilor, la deprinderile proaste pe care le crează cateheza întâmplătoare, la ceea ce ajunge pentru noi să fie simbolul a ceva respingător şi copleşitor, oprimant, extenuant. Ep. Sigrist scrie foarte bine despre lumină şi Sf. Grigore al Tesalonicului; lumina ideală nu trebuie să ne-o închipuim în mod silnic, ca pe ceva impozant, copleşitor, obositor, tern, ceva ce organismul refuză, ci ca pe o rază verde, sau azurul, sau o lumină, mai adevărată decât strălucirea, mai mult e mai puţin. Raza verde şi taina luminii taborice.
Episcopul intuieşte universalitatea autentică a literaturii Sf. Grigore, anvergura indiscutabilă, autenticitatea ei metafizică.

Ansamblul experienţei nu e receptarea pasivă, letargică, sau tendenţios-masochistă, înveninată.

Fern Emmett în ’37 & Jolley în ’41 (două filme) & Betty C. în ’36 şi în ’38 & văduva lui Houdini în ’38. Lundigan în ’49, timbrul. Cu vremea, oricare din numele acestea capătă o semnificaţie precisă, şi o noimă. Ideea că H. Carey era inegalabil, dacă i se oferea ocazia.

Mâlul social (bârlădenii, interlopii, lichelele) nu trebuie să şocheze, să indigneze sau să poticnească, ci să ducă la nişte decizii raţionale. Mâlul acesta, în sine, e neantul, e deja inexistentul.

La cinefilă există, spre deosebire de Hull, o complicitate cu urâţenia, mediocritatea, ternul, anostul. Nu e întrutotul credibilă.

Atitudinile pot fi analizate în termeni de tipic şi atipic, nu de normativ.

ILC desemnează şi simbolizează obiectul unor eseuri (în culegerea originală, similitudinea cu Ch. e frapantă). Eseistul căruia îi seamănă cel mai mult R., de care aminteşte cel mai mult, e Ch..

Axiomele false. Delăsarea. Descleştarea. Irosirea. Apatia.

Ca versiunea caricaturală, plebee şi foarte prozaică, anostă, a secularismului deja imbecil al sec. XIX, ‘Misiunea laică’, dreyfusismul.
Descoperirea lumii medievale, la 12 ani.

Semitonul de cacialma.

Almanahurile în care descopeream universul comediei americane timpurii. Se scria, pentru copii, despre vedetele vremii aceleia; almanahurile în care citeam despre vedetele comediei din vremea cinematografului silenţios. Se scria în beneficiul copiilor.

Românitatea ca apăsare, ca povară, ca rebut, ca anomalie. Ridicolul, ticăloşia, sminteala.

Iisus a fost dat pe mâna slugilor, a norodului, a ‘oamenilor simpli’. Paginile Evangheliilor ar trebui să fie deajuns.

Joi seara, trei cremwurşti, cafea.
Cremwurşti & vols. & rufe & cămaşa.
Vin., trei trandafiri roz.
‘Carnea de vită tr. ţinută în apă rece, câteva ore.’
Vin., 12—1—3—4—6 seara. Vin., de la 10 ½ seara, ‘Doamna dezonorată’.
0,78 mil..
Sb. mi-am amintit de ’88, vara când am cunoscut nesaţul artei, întâiul gest, jindul trezit de catalogul acela, râvna, alternativa autentică la derizoriu.
Sb., de la 8 ¾ seara, ‘Calea lactee’. Sb. seara, citit Grigore Băjenaru, două ore.
Dum., la 7 ¾ seara, cină: sarmale, pilaf. Dum., de la 9 seara, ‘Mecanicul Generalei’.

Joi, 155 & 338,1 & 270 & 40 & 50 & 155 & mii [ţigări II & sarmale, usturoi, pâine, & bilete & gustarea & cola & ţigări I & cafele].
Vin., 30 & 245 mii, şi 2,22 mil. [cafea & vols. & vols., dim.]. De 500 mii: 238 & 81 mii [1 ½ kg. de viţel & banane].
Vin. seara, 155 & 146 & 730 mii [ţigări & cotlete, salată, suc & vols.].
Sb. dim., 155 & 100 & 30 & 332 mii [ţigări & struguri & ceapă, mărar & tort, pâine, cafea].
Dum. dim., 100 & 155 & 53,8 mii [ziarul & ţigări & cafea, pâine, cola].
Luni dim., 155 mii [ţigări]. Dum. seara, mii [sarmale, pilaf, cârnaţi, suc].
Joi am revenit la Iaşi cu cele 5 mil. ale rezervei.

duminică, 3 aprilie 2016




Idealismul moral absurd, neverosimil, pe care se întemeiază creştinismul odată ce nu a mai fost înţeles ca o şcoală, ci ca religie populară, atotcuprinzătoare (vocaţia universală, echitatea abstractă). Caritatea e o vocaţie şi un fenomen rar, ca şi sensibilitatea artistică. Creştinismul poate fi numai religia unei elite morale. Monahismul a fost o tactică ipocrită de a rezolva chestiunea ‘încetăţenirii creştinismului’. Dezideratele, imperativele morale creştine corespund posibilităţilor unei elite. Mai departe, paradoxurile au fost escamotate prin butade. Adesea, ‘învăţătura creştină’ înseamnă opinii; iar creştinismul apostolic pretinde totodată că statutul mundan e şi cel absolut, că Biserica existentă coincide cu cea ideală. Aceasta duce la antinomii irezolvabile. Nu e mai puţin adevărat că, în practică, modalităţile de selectare a elitei creştine (prezbiterieni, comunităţi protestante stricte, ‘elita ucenicilor Părintelui Cutare’, etc.) duc la rezultate derizorii, şi ajung caricatura a ceea ce se pretind a fi. Realismul soteriologic devine elitism, formalism, identificare formală. (Nu toţi pot fi platonicieni, dar aceasta nu înseamnă că cei din grupul identificat instituţional ca atare, din ‘şcoală’, din sectă, sunt.) Elita instituţionalizată serveşte numai să simbolizeze luciditatea soteriologică. (Găsesc, însă, destul simplism şi schematism chiar în nucleul doctrinar originar al creştinismului, destulă afectare implauzibilă. Întâietatea umană a întemeietorului nu mi se pare indiscutabilă, sau absolută.)
Interesul unei religii populare e flatarea gloatei.
Discursul moral creştin nu e un unison, ci o polifonie. Deasemeni, se adresează nu unei populaţii monolitice, ci unor clase, etc.. Iluzia şi utopia curentă sunt că între aceste direcţii, adesea divergente, e posibilă confruntarea de idei. Când cineva utilizează termeni, trebuie sesizat ce desemnează prin ei, deoarece configuraţia a ceea ce e desemnat astfel nu îi e, adesea, evidentă nici emitentului.
Creştinismul ca religie a maselor, cu iniţierea redusă la cateheza expeditivă, e o cacialma.
‘Nu uita să ne dispreţuieşti.’ ‘Lecţiile’ vieţii sunt sârguinţa colectivă de a corecta iluzia. Apelul pe care-l adresează gloata cuiva e de a o dispreţui, de a nu neglija să o dispreţuiască. Naivitatea provine din credulitate şi ignoranţă (al cărei alt nume, fireşte, e).
Unele poveţe şi sfaturi evanghelice (ca distincte de porunci) sunt nerealiste şi implauzibile chiar pentru o elită. Literalismul, chiar când nu e absolut, înseamnă erijarea Scripturii în idol: idolatrizarea Scripturii, iar această idolatrizare e întotdeauna costisitoare, supapa ei fiind ipocrizia, represia, etc.. De obicei, idealismul consecvent, ca perfecţionism, severitate, etc., nu e niciodată inocent. O altă severitate e cea a gloatei, a standardelor gloatei.
Chiar adevărul creştinismului evanghelic e unilateral. Ca atare, încă de timpuriu s-au făcut încercări (patristice) de a înfăţişa retorica (simbolicul) ca retorică, de a dezamorsa exegeza lui Trăsnea (maximalismul, perfecţionismul, rigorismul, idealismul al cărui pandant e ipocrizia …). Contextualizarea a fost resimţită ca necesară. Nu toate învăţăturile lui Iisus sunt teorii, adică enunţuri cu valabilitate generală. Interpretarea unor cuvinte cere înţelegerea situaţiei, a locului, a momentului. Altminteri, inspiraţia devine patul lui Procust. Creştinismul realizat ar putea să fie nu o excelenţă degradată, ci o mediocritate degradată. Creştinismul evanghelic are o unilateralitate care mi-a devenit tot mai evidentă; comprehensivitatea lui (în accepţia caracterului atotcuprinzător) e foarte discutabilă, şi în mod cert simbolică, nu literală.
Iisus nu a convertit gloata, ci numai pe câţiva inşi. Pe gloata creştinată nu se poate niciodată conta ca pe ucenici. Pretenţia Bisericilor numite apostolice de a identifica o instituţie cu Biserica pneumatologică e absurdă. Această gogoriţă defineşte triumfalismul lor. Monopolizarea harului e cea mai consternantă pretenţie a unei instituţii creştine. Creştinii nu greşesc când afirmă necesitatea rezonabilă a instituţiei, ci când identifică instituţia cu absolutul realizat, cu ‘certitudinea înşelătoare’ a gândirii reificante. O ecleziologie modestă şi minimală e unica rezonabilă.
Interpretată literal, morala creştină e o formă de delir masochist. În realitate, poruncile şi poveţele evanghelice, îndrumarea respectivă, presupun un teren, care nu e specificat. Lovit de slugă, Iisus nu a întors şi celălalt obraz, ci a întrebat ce drept are agresorul. Maximele evanghelice provin dintr-o lume antică răsăriteană înclinată spre exagerări.
În ordinea morală, ‘lumea’ nici nu are nevoie de ceea ce ‘nu e pentru toată lumea’.

Strategia românismului, abjurarea sentimentalităţii şi alte glose




Ei îşi merită soarta, şi pedeapsa lor e că, nici să vrea, n-au unde să plece de acolo; ei deja au ceea ce li se cuvine. Pedeapsa lor e că sunt, iremediabil, ceea ce sunt.

Ipocriţii şi oligofrenii se prefac că nu simt dezamăgirea amară a unui Steinhardt referitoare la românitate, inclusiv retorica sforăitoare; cine îi compară tonul cu al lui Stăniloae, simte semitonul de amărăciune al evreului, cu toată discreţia şi fineţea arătate. E foarte posibil ca, tocmai prin filozofia românescului, inclusiv prin curajul moral necesar, Noica să le fie infinit superior lui Liiceanu şi Cioran, criticilor de duzină. Deceniul de filozofie a românităţii, al operei lui Noica, arată o strategie pe care zeflemiştii ori nici n-o bănuiesc, ori nu ştiu cum s-o escamoteze. Indignarea civică e convenabilă. Însă Noica, prin filozofia fenomenului autohton, nu numai că n-a servit ceauşismul, ci l-a subminat, a contracarat preluarea şi monopolizarea direcţiei etnice de către trepăduşii ceauşismului. Sesizând noua îndrumare a propagandei, Noica şi Steinhardt nu doar că nu s-au aliniat, nu s-au raliat, ci au zădărnicit vulgarizarea, naţionalismul vulgar al periodicelor şi al trepăduşilor. Abia Papu, protocroniştii, Stăniloae s-au înrolat, au slujit ceauşismul. E adevărat că Noica pe de o parte gândea ca un filozof al istoriei, şi pe de alta identifica ceauşismul cu eliberarea, cu oferirea unui serviciu, etc., aşa încât judecata lui referitoare la ceauşism se poate să fi fost mai puţin severă decât faţă de dejism, iar relativa încuviinţare, nemincinoasă. Dar în niciun caz nu trebuie presupus că Noica a fost ‘dus’ de ceauşism, luat de valul demagogiei naţionaliste rampante. Filozofia românescului nu reflectă nicidecum oportunismul sau ralierea, ocazionalul, derizoriul, nu e o operă de circumstanţă. Dispreţul lui Liiceanu exprimă ticăloşia lui (a celui care a girat ca jupân o ediţie de batjocură a operei lui Blaga, prin ’96). Între cosmopolitismul turnătorilor (istorici ai ideilor şi slugi ale evreimii) şi protocronismul simplist şi obtuz al lui Stăniloae, Noica a schiţat o posibilitate.

Tempo. Erudiţia. Simboluri. Bastionul. Ţinuta.

Obiectivitatea e o funcţie etică.
Butadele şi utilizarea lor. ‘Geniu lipsit de talent’.

Luni dim. am greşit blasfemiind sărbătorile creştine.

Falsitatea epistemologiei senzualiste, cea care a generat, mai apoi, empirismul, etc.. Ea reduce o operă la o tipăritură, etc.. Ea face imposibilă autocunoaşterea, cunoaşterea vieţii lăuntrice, care nu e ‘dată mai întâi prin simţuri’. Senzualismul nu duce nicăieri, şi rămâne cea mai primitivă gnoseologie în circulaţie (inclusiv, sau mai ales, în ipostaza ei tomistă).

Există o parte de adevăr, şi o parte de delăsare, de cedare, de complacere, de imprudenţă, de pactizare.
Lipsa de exigenţă e un lux de nepermis.
E momentul să optez pentru cum vreau să fiu, pentru delăsare sau limpezime.

Panica penibilă a viperelor, calusul, hemangiomul.

Violenţa rămâne ca esenţă a lumii westernurilor, chiar când e atenuată de coregrafia destinată copiilor. În termeni marxişti, primitivismul, ţărănia, ruralitatea crasă sunt dimensiunea umană a acestei lumi.

Egoismul iraţional, obtuz, al imbecilităţii. Realitatea familială a fost, pentru mine, această imbecilitate prozaică.

Societatea umană (?) înseamnă egoism împotriva egoismului, ticăloşie împotriva ticăloşiei. Inteligenţele incomensurabile.

Oroarea inspirată de infernul vasluian (‘târgul din care trebuie plecat’, mormântul).

Gândirea mea nu mai e cea mitologică. Soteriologia pascală e gândire mitologică. Nu trebuie gândit sub impulsul fricii, al descurajării, al defetismului, al servilismului, al intimidării.

Urâţenia descurajantă a lumii literare româneşti contemporane. E o lume patologică şi care te îmbie să te ţii deoparte. Consternantă moral şi nulă artistic. Modernizarea românească, încercată în urmă cu un veac şi jumătate, a eşuat. Au rămas duhovnicii neamului, prozatorul brăilean, Patapievici, strepezitul huşean, exdecanul (răposat). Aceasta nu e o lume, ci o gloată, o mulţime. Gloata literară românească. Negarea ei, prin afirmarea vieţii.

Dum. seara, după 10, cină: ghiveci şi şuncă prăjită, smântână, pască, tortelloni cu sos.
Mi., de la 8 ½ seara, o comedie.
Sb., de la 10 ¾ seara, ‘Pistolarii’.
Dum., gripă, cu o tuse joasă, bronşică, uscată, dureroasă, şi gonalgii, mialgii.

Mi., & 412,2 & 270 & 60 & 30 & 155 mii [ţigări II, cafea & pui, sarmale, smântână, usturoi, pâine, cafea, cola & bilete & două brânzoaice, o plăcintă cu mere & cafele & ţigări I].
Marţi, 10 & 30 & 143,2 & 760 & 155 & mii, şi [cafea & pastile, seara & tarte, cola & taxă & ţigări & cafea & vols.].
Luni, 165,3 & 155 & [salată, pâine, plăcintă, cafea & ţigări & ].
Dum. seara, 110 mii [web].
Sb., 81,4 & 35 & 379,6 & 300 & 10 & 180 mii [cafea, choux … & kingul & cod, mici, cartofi, pâine, cafea, cola & bilet & cafeaua & ţigări, cola].
Dum. dim., 155 & 351,4 mii [ţigări & pui, pilaf, usturoi, icetea, schweppes].
[Ieri, sb., 985 mii; azi, dum., 506,4 mii.]
Dum. seara mai am 1,565 mil. din leafa curentă, şi 5,32 & 4 mil. din rezervă.