Cinismul, batjocura, sfruntarea, remarca tãioasã şi causticã, sarcasmul, sunt dezarmante, însã asta e numai ceva psihologic; ele demoralizeazã gândirea.

Ce sã credem despre populismul creştin, sau accepţia subconştientã peiorativã a religiei, întotdeauna la modã? Existã şi dintre aceia care nu vor sã admitã evidenţa a diferite nivele de subtilitate, a unei gradãri a subtilitãţii. Simbolul e ‘preotul de ţarã’ al lui Ţuţea, ca etalon al religiozitãţii. Populismul religios—Paleologu, Pascal, blazaţii, idealizarea credulitãţii, credinţa ca îndobitocire, nu ca rafinare; e la lucru scepticismul complexat, neputinţa complexatã, credulitatea cãznitã şi piezişã a veleitarului, cei ca Paleologu nu ştiu nici ei prea bine de ce spun ceea ce spun, ceva le scapã, credinţa lor e esenţialmente mimeticã, o credulitate simulatã şi imitativã, un hibrid. Paleologu era unul dintre cei care au o înţelegere subconştientã peiorativã a credinţei, pe care o considera o îndobitocire, nu o rafinare a inteligenţei—fetişizarea bigotismului şi a barbariei, superstiţie pascalianã, de degeneraţi.

Critica muzicalã interesantã, tonul popular, suflecat, colocvial—Prindle. Pluralismul şi pluralitatea îmi plac în orice privinţã—nu numai în criticã—sã existe diversitate, varietate, multiplicitate.

Moment surrealist, cu un urolog lãcrimând în vreme ce—şi amintea despre pisici şi câini.

Cea dintâi datorie e aceea cãtre propria fericire.

Surrealismul ca spiritualitate, sau ca pretext pentru anarhie; originalitatea, Gracq, Ramuz, Sandlin, evreul canadez, surogatul, cârpãceala.

O formulã a Iadului—iluzia şi autodeprecierea.

Ca subiecte pentru tablete de criticã muzicalã. Însã Prindle pare cam imbecil, îmi place mai puţin decât mã aşteptam.

‘Babel’—Pividal, Fernandez, Tournier, Bruckner, ‘Baudelaire’, ‘Lac’, Dna. Yourcenar, Dna. Duras —cam opt vols..

Azi vrusesem sã fie o zi de thrash, douã ore de thrash (5—7), însã am aţipit.