Blaga ajunsese, în scrisul său, la o frumuseţe patristică, emoţionantă.
'Tâlcul florilor nu-i rodul,
Tâlcul morţii nu e glodul.
Tâlcul flăcării nu-i fumul,
Tâlcul vetrei nu e scrumul.'

În lirica ultimelor două decenii ale lui Blaga aflăm o spiritualitate românească fără programatism, autohtonism elevat, asimilat, neprogramatic, neostentativ. Pentru demagogi şi ipocriţi, Blaga e martorul neconvenabil al spiritualităţii autohtone, al arhaicului asimilat, înţeles şi, mai ales, simţit, perceput. Căci Blaga ajunsese la expresia elevată a unei sensibilităţi arhaice, străvechi.
Ceea ce aforismele, eseurile şi tratatele enunţă în termenii reflecţiei şi ai abstractizării, lirica enunţă în termeni umani, nu pentru că gândurile ar fi fost aceleaşi, ci termenul comun e însuşi omul, preocupările sunt aceleaşi, însă lirica nu e o transpunere a filozoficului preexistent, ci expresia umană a preocupărilor lui Blaga.
Ceea ce, în lirica lui Blaga, e prospeţimea ingenuităţii, în filozofia lui devine, sau poate să devină, naivitate.

Dacă emoţia e ceva ce simţi, cum să explici o emoţie, un sentiment, cum să le defineşti exhaustiv, şi în termeni pur tranzitivi? Şi cum să fie universale, ale tuturor?

Am văzut-o pe Jennifer Beals în Flashdance (1983, regizat de Lyne, scris de Eszterhas, cu muzica lui Giorgio Moroder), film idealist, elegant, primăvăratic, cu trăsături morale umane şi recognoscibile, tineresc, de un lirism graţios. Protagonista e o sudoriţă care dansează la barul Mawby şi e admisă în compania de balet. Flashdance e regizat şi interpretat cu bun gust.

Gândul care îmbărbătează, care înseninează, care dă curaj, care înviorează e gândul la o fiinţă, la o persoană, nu la o idee; acesta e unul din sensurile versetelor 14-16 de la Ioan 20: '… s-a întors şi l-a văzut pe Iisus …', ἐστράφη εἰς τὰ ὀπίσω καὶ θεωρεῖ τὸν Ἰησοῦν ἑστῶτα, '… conversa est retrorsum et videt Iesum stantem …'.
λέγει αὐτῇ Ἰησοῦς Μαριάμ. Versetul 16 grecesc are, din nou, verbul 'răsucirii', στραφεῖσα ἐκείνη, 'întorcându-se', 'recunoscându-l', 'conversa illa'.

Am văzut, la TV, 3 Days to Kill, cu K. Costner, care pare mofluz pentru că e, de fapt, un actor prea interiorizat, cinstit şi sobru ca să marşeze nonşalant la regia imbecilă, monoton când îl dezavantajează regia (cum se întâmplă aici), chiar îmi fusese dor să îl revăd pe Costner, însă 3 Days to Kill e un thriller inept şi pueril, absolut meschin, care se vrea amuzant, unul din acele rebuturi într-adevăr foarte penibile, ca atare Costner, dezamăgit, perplex şi ineficient, face un rol apatic, cantonat în simptome; The Marrying Man, 1991, cu Kim Basinger şi Elisabeth Shue, o satiră idilică, sau o idilă satirică, lipsită de graţie şi cam fadă, de un sarcasm întrutotul evreiesc, ai cărei protagonişti sunt doi zevzeci, film mediocru, esenţial evreiesc ca idee comică (Neil Simon); Anda Onesa în prezent (New York, imobiliare, spiritualitate, fiica eminentă); Gruppo di famiglia in un interno, 1974, de Visconti, pretenţios şi foarte schematic din perspectiva dramaturgiei.