sâmbătă, 12 noiembrie 2011

La Tanacu







La Tanacu



Sã nu faceţi niciodatã decât binele care e scris în catehism; restul e numai otravã, demenţã şi turbare. Rãul e numai ‘spre rãu’.
Ce uşor sunt de convins oamenii sã facã rãul ‘spre bine’! Ce impermeabili sunt bine intenţionaţii la rezultatele ticãloşiilor lor! Comportarea strãzii ieşene mi—a arãtat cum a fost posibil comunismul la noi—turma convinsã de binele a ceea ce face! Ce bine a rezultat din ticãloşii, din torturi, din hãituire, din încolţire, din insultã? Oare cât ar suporta ‘bine intenţionaţii’ un astfel de tratament ‘spre binele lor’? Fiinţe de o trufie neînchipuitã te supun la degradãri ‘spre binele tãu’! Nimeni nu observã cã asta te înfundã de la o zi la alta—sunt prea ocupaţi sã facã binele! Psihologi cu mentalitate de mãcelari, strategi cu delicateţea unui mistreţ turbat. Fereascã Dumnezeu de neamul ‘bine intenţionaţilor’ şi de priceperea cârpacilor psihologiei!
Ce uşor e de asmuţit o gloatã, ce uşor e de convins sã prigoneascã ‘spre binele’ celui hãituit! Sfântã simplitate!
Tanacu e o coordonatã esenţialã e spiritualitãţii româneşti; însã aceastã ‘trãire’ vine din Iadul mocirlei.
Şi nu uitaţi, dragi pravoslavnici, sã îi veneraţi pe ‘sfinţii închisorilor’!

Despre pluralismul creştin

Despre pluralismul creştin




Avva Adrian Fãgeţeanu are un argument care nu e numai ingenios, ci şi subtil, împotriva ecumenismului—spune cã Biserica ‘chiar dacã se va uni, nu va mai fi una, ci, eventual, unitã’ [1]. Aşa e; numai cã Biserica e o realitate istoricã, documentabilã, nu idealã. Iar istoric, Biserica întâiului mileniu a fost tot ‘unitã’. ‘Una’ e numai fiecare tradiţie bisericeascã în parte; toate la un loc au fost, şi sunt, ‘unire’. Rãsãritul creştin nu era ‘una’, pânã la stingerea creştinismelor nebizantine. Eu cred cã o Bisericã unitã, chiar dacã nu e ‘una’, e preferabilã unei Biserici dezbinate, fãrâmiţate, dezagregate. Pluralitatea e un mister nu mai mic decât unitatea. Biserica e o realitate istoricã, în felul istoriei. Unitatea e o ficţiune—unirea e o realitate, şi preferabilã dezbinãrii.
Chiar realitatea bisericeascã rãsãriteanã a întâiului mileniu creştin era una pluralã, diversã. Proiectarea îndãrãt a sintezei bizantine e un anacronism, o fantasmã. Bisericile rãsãritene ale întâiului mileniu înfãţişau o paletã de atitudini, etc.. ‘Una’, în sensul la care se referã Fãgeţeanu, Biserica poate sã fie numai în interiorul câte unei tradiţii. De aceea, reprezentarea lui despre adevãr e una naivã şi precriticã.
Adevãrul nu e nici un monolit, nici un monopol—şi poate nici chiar o simfonie. Adevãrul nu e un manual. Numai în manuale are adevãrul unitatea vrutã de Avva Adrian Fãgeţeanu; în practicã, e nevoie de supleţe, de alegere, de înţelegere. (Numai) ‘unitã’ a fost şi Biserica de pânã—n vremea Sf. Fotie cel Mare. Era tot o Bisericã ‘unitã’, un conglomerat ţinut la un loc cu voinţã, cu pricepere, cu maturitate. Unitatea idealã nu a existat, probabil, niciodatã, nici chiar în Biserica de dinainte de Niceea; în niciun caz dupã edictul Împ. Constantin şi lãrgirea tradiţiei latine.
Acrivia nu trebuie sã desfiinţeze largheţea, cuprinderea. E nevoie şi de acrivie, şi de tactul lejer al largheţii. Avva Adrian Fãgeţeanu are dreptate cã de la mişcarea ecumenicã nu e de aşteptat ‘unitatea’, ci (numai) unirea; însã aceastã unire nu e puţin lucru, cred, iar un maximalism integrist nu e expresia celei mai nuanţate înţelegeri a situaţiei creştinismului. Creştinii ar trebui sã vrea sã fie cel puţin uniţi, chiar dacã nu pot fi una—cum nici n—au fost, probabil, vreodatã. Biserica nu va putea fi una; însã nu—i puţin lucru acela cã va fi unitã. Poate cã una nu—s, cu adevãrat, nici ortodoxiile de azi—şi, câteodatã, nici chiar unite în toate privinţele. Însã o unitate realã e mai bunã decât dezbinarea. Fãgeţeanu începe cu un adevãr, cu o distincţie valabilã—şi continuã cu un sofism. Adevãrul nu e catehismul niciunei Biserici. Şi nu e nici sinteza—sau însãilarea—acestor catehisme; eclectismul nefiind preferabil fanatismului integrist. Creştinismul istoric a fost întotdeauna o pluralitate, în cel mai fericit caz o unire, o confederare—niciodatã un monolit, cum sugereazã Avva Adrian; sofismul separatiştilor constã invariabil în a echivala peremporiu linia bizantinã cu întregul creştinism legitim. Ceea ce e naivitate în cel mai bun caz—sau rea—credinţã, dezminţitã de istorie. Cel mai pertinent gând teologic eu l—am întâlnit la un luteran. În reprezentarea tridimensionalã a adevãrului, lucrurile nu au apartenenţa netã pe care o sugereazã catehismele. E o pluralitate. Nici complementaritatea nu e aceea, simplistã, a schemelor ecleziale naive (de ex., inepţiile despre Ap. Petru, Ioan şi Pavel, etc.—gândul unei complementaritãţi extrinseci—cãci Petru, Ioan şi Pavel existã în toate tradiţiile creştine majore—simetriile nu au simplitatea pe care le—o atribuiau Soloviov şi v. Balthasar).



NOTE:

[1] Cf. ‘Lumea monahilor’, nr. 52, pg. 44.

Integrism şi analizã. Triumfalismul holist şi realismul raţionalist în filozofia religiei

Integrism şi analizã. Triumfalismul holist şi realismul raţionalist în filozofia religiei




Sã pornim de la un ex. din religiologie: se vorbeşte de minuni interreligioase; nu numai interconfesionale, ci şi interreligioase. Existã pãgâni care venereazã sfinţi creştini. Actul rugãciunii—al invocãrii şi petiţiei—funcţioneazã, aşadar, şi înafara eclezialitãţii vizibile, a eclezialitãţii vãzute? E detaşabil de ansamblul vãzut? De unde provine aceastã eficienţã? Existã pãrţi ale întregului care sã aibã eficienţã autonomã, detaşabilã de aceea a întregului? În analiza chestiunii existã o abordare holistã, şi una raţionalist—analiticã. O poţi aborda holist (organicist, integrist), sau raţionalist, obiectiv.
Raţionalismul îşi reprezintã o ierarhie cu pãrţi detaşabile, (dintre) care (unele) pot avea eficienţã autonomã, independentã. Pot funcţiona înafara întregului, detaşat de ansamblu. Ansamblul le potenţeazã, însã poate şi lipsi. O înţelegere incompletã e mai bunã decât nicio înţelegere.
Realiştii cred cã partea e detaşabilã şi poate sã aibã o eficienţã autonomã. Integriştii cred cã semnificaţia pãrţii (de ex., aceea a unui act religios) e nedetaşabilã de aceea a întregului, cã partea funcţioneazã numai în cadrul întregului, cã e neeficientã înafara acestuia. ‘Întregul’ acesta e denumit, de integriştii rãsãriteni, în diferite moduri—‘duh’, etc., prescurtãri pentru o intuiţie\ trãire genericã. Reprezentarea aceasta triumfalistã, orgolioasã, e subîntinsã de o filozofie organicistã şi anti—analiticã; se invocã neprecizabilul, discuţia devine numai pledoarie, elasticitatea e inexistentã.
Cãutând sã desemneze indicibilul, integriştii nu—l pot desemna decât polemic, fãcând apel la contraste, la ‘ceea ce nu e cum ar trebui’—prin diferenţã. E ‘teologia deosebirii’—teologia lui ‘spre deosebire de …’. ‘La noi e altfel decât la ei’—sunã, în rezumat, abordarea holistã.
Adevãrurile (parţiale, nedepline) înseamnã ceva, chiar dacã nu sunt laolaltã ca sã formeze adevãrul întreg. Pe de altã parte, cine întruneşte mintal adevãrul întreg? Adevãrul întreg are o existenţã teoreticã, abstractã, în manuale. Existã teologi care pledeazã, nu analizeazã. Înţelegerea integristã şi idealistã, triumfalistã (Rose, Colliander), şi aceea analiticã, autonomistã şi realistã (Sf. Toma, Vaticanul II). De ex., existã o eficienţã autonomã, detaşabilã, a actelor religioase—‘minunile interreligioase’, etc.. Înţelegerea realistã, analiticã, se coreleazã cu sublinierea esenţialului. Adicã, esenţialul se transmite prin parte, partea realã poartã semnificaţia. Partea nu e fãrã valoare, e independentã de întregul real, are semnificaţie.

Utilitatea teologiei şi pertinenţa ei

Utilitatea teologiei şi pertinenţa ei




În teologie, înţeleasã în sens larg, utilitatea e criteriul. Utilitatea aceasta nu înseamnã neapãrat formã pareneticã sau didacticism. Eu mã gândesc la utilitatea simţitã, la utilitatea resimţitã. Mântuirea trece prin viaţã, prin existenţã, imanentul atinge transcendentul.
Nu mã mai intereseazã decât teologia folositoare existenţial. Numai teologia care foloseşte la ceva în mocirla informã a existenţei. Am, în citirea sau alegerea teologiei, douã gânduri—pe acela al pertinenţei şi pe acela al utilitãţii, al criteriului utilitãţii.
Mã intereseazã numai teologia utilã existenţial. Deasemeni, numai teologia pertinentã. Dublul gând (poate cã întrucâtva montaignean, însã mai degrabã dat de experienţã)—al pertinenţei teologice şi al utilitãţii—criteriul utilitãţii existenţiale.
Pertinenţã teologicã, afirmaţii pertinente teologic, am întâlnit la Bonhoeffer, Elcianinov, Sf. Paisie de la Neamţ.
Al doilea playlist de noiembrie conţine are cinci Sirenia, trei Sonata Arctica, doisprezece Stream of Passion, trei Lacuna Coil, trei Jill Jack, douã The Asteroids Galaxy Tour, câte un Foster the People, Jack Off Jill, The Gathering, Blackmores’s Night.

joi, 3 noiembrie 2011

Damaschin Christensen pe blogul ortodoxului canadez

Damaschin Christensen pe blogul ortodoxului canadez




Existã ceea ce se poate conveni omeneşte, şi existã lucruri de alt fel. Inspirat de un imn al Sf. Nicolae Velimirovici, am cãutat pe blogul ortodoxului canadez postãrile de (sau despre) Damaschin Christensen, iar douã zile mai târziu am gãsit acolo ceva de Christensen. Îi mulţumesc prietenului canadez!
Citatul era bine ales, şi mi—a redat gândul pertinenţei teologice.

În altã ordine de idei, se vorbeşte despre Damaschin Christensen, însã nu şi despre Clément şi chiar Bulgakov, care a scris cu simpatie despre religiile necreştine.

Filozofia grecilor, sfinţirea, Sf. Spirit




Filozofia grecilor, sfinţirea, Sf. Spirit




Pãgânii clasici ştiau despre Tatãl; ştiau şi despre Logos. Nu ştiau în ce poate sã constea sfinţirea. Aveau impulsul—nu şi reprezentarea scopului strãdaniei lor. (Evreii veterotestamentari aveau şi noţiunea corectã a teozei, şi pe aceea a Sf. Spirit.) Pãgânii nu aveau noţiunea sfinţirii; şi—o reprezentau greşit. Grecilor clasici le lipsea o noţiune adecvatã despre sfinţire. Ignorau faptul cã sfinţirea înseamnã participare personalã la dumnezeire—grefarea pe trunchiul robust al divino—umanitãţii Lui Iisus. Filozofiei clasice greceşti nu îi lipseşte nici ideea Tatãlui, nici ideea Logosului, ci ideea Sf. Spirit, a comunicãrii personale a Lui Dumnezeu; adicã grecii nu aveau o idee adecvatã despre sfinţire, nu ştiau ce reprezintã mântuirea. De aceea Evanghelia e completarea Revelaţiei şi a înţelegerii naturale. (Abia în acest sens, creştinismul nu e o religie, cãci Iisus nu e vestitorul unei noi religii, întemeietorul unei noi religii, ca profeţii evrei sau pãgâni cântaţi de Sf. Nicolae Velimirovici într—un imn. Iisus nu porneşte o nouã religie.)
Sf. Nicolae Velimirovici aratã, în imnul sãu, cã pãgânii ştiau mijloacele, predicau mijloacele; da, însã ignorau scopul, ţinta. Iisus e declararea acestei ţinte. E limpezirea cãutãrii.

155 de cântece—11 ¾ ore de muzicã

155 de cântece—11 ¾ ore de muzicã






Încep noiembrie cu un playlist (inaugurat în ultima searã de oct.) care are şapte The Herbaliser, optsprezece A Tribe Called Quest, nouã The Roots, patru Black Star, trei Notorious B. I. G., câte un Cypress Hill, Dead Prez, 3 6 Mafia, Black Meteoric Star, Tokyo Black Star, Nyman, Lakeside, Theoretical Limit, Talking Heads, Iced Earth, Lueden, Funkadelics, Franz Ferdinand, Lovelife, Obituary, douãsprezece Helloween, douã Hammerfall, treisprezece Type O Negative, nouã Kyuss, trei Motörhead, patru Avenged Sevenfold, unsprezece Acid King, patru Van Halen, douã Corrupted, patru Funeral, patru The Cure, trei Course of Empire, cinci Sonic Youth, şapte Theoretical Girls, cinci Art of Noise, douã Sub Focus, douã Electric Youth, trei Gala, ‘Hava Naguila’ în trei interpretãri—155 de cântece.
Grecii pricepuserã—nu numai ghiciserã, ci şi înţeleseserã—nemãrginirea binelui. De asta sunt eu platonician—şi catafatic, şi analogist—fiindcã acolo, adicã în filozofia greacã, se spune cã binele e nemãrginit, cã nu cunoaşte margini; ideea este cã Platon şi Aristotel Îl intuiserã pe YHWH, bunãtatea infinitã. Binele e o noţiune, ceva abstract; bunãtatea e o persoanã.
Sunt lucruri care nu se rezolvã la nivel de târâturi. Ticãloşia e tâmpã, boantã şi mãrginitã; bunãtatea e nemãrginitã. Bãrbaţii care fac meserii de pizde femei tot nu ajung, dar pizde—da. Diferenţa între bãrbaţii şi femeile care fac meserii de pizde e cã femeile sunt, prin natura lor, bune—pe când bãrbaţii sunt doar pizde.

Când aud ieşind dintr—un rât un nume la care ţin.

Pizde în izmene.