miercuri, 29 august 2012






În playlistul meu au mai intrat şapte alte cântece—patru Soul Asylum, douã Felt (ambele sunt de pe albumul ‘Lisa Bonet’), un Meat Loaf. Douã sunt hituri de pe vremea adolescenţei mele—vreau nu numai sã recapitulez, ci am curiozitatea de a întregi cunoştinţa acestei muzici, iar de la Soul Asylum, un cântec e foarte remarcabil—‘Summer of Drugs’—nu e despre droguri—e vorba despre vara iubirii, nu a drogurilor—şi o iubire proscrisã—vreme de un minut, primul, melodia e un giuvaier, apoi le scapã printre degete.
Duetul Felt compune un rap delicios. Dupã cei ca Felt, Kool Keith, nu prea îţi mai vine sã asculţi altceva.
Daley, de la Felt, a colaborat cu Sage Francis—pe vreo patru albume ale acestuia.





Demenţa nu are îndurare, e necruţãtoare, abruptã, nu cunoaşte mila; de aceea se spune cã rãutatea e o formã de demenţã, de întunecare a minţii. Abia mila e aceea raţionalã—neîndurarea e iraţionalã şi absurdã, o patimã.

Ca regulã, aferaţii sunt şi neinspiraţi, bonţi, terni—firile de ‘organizatori’, etc.. Cei care se afereazã, nu prea au motivul. Nu ei sunt ‘descoperitorii’.

În confundam pe C. T. Dummies cu W. W. Wet; acum, nu mai ştiu ce hit avuseserã primii.

Legãtura dintre avariţie şi carnavalesc e analitatea—şi impotenţa; logic ar fi ca Gogol sã fi fost şi el calomniat în acest din urmã mod—cãci doar aşa ar fi reunite cele trei subiecte despre care vrusese sã scrie naratorul din romanul lui Pitol.
Pitol a ales acea formã de carnavalesc care se potriveşte cu avariţia. Avarul e impotent—sau invertit? (Cu atât mai mult, cu cât şi sexualitatea analã e menţionatã de romancier, în vestita invectivã a avocatului.)

Ross vorbeşte despre mascotele lui—de bord, şi nu numai; inspirat de articolul despre filmul vãzut ieri, aş vrea mascote cu supereroi.

Antologii& dublinezul& Horguelin& Grost& Green.

P.—Pacino& Merejkovski. Rãstãlmãciri hidoase.

Ross discutã numai câteva romane de anticipaţie—Le Guin, Heinlein, Clarke—în schimb, citeazã adesea ‘Corbul’.

Rezumate& analize.

Anecdota zadarnicã despre penitenţa lui Galilei—‘transferarea penitenţei’, derogarea permisã.

Cu ce l—a hotãrât Krişna pe Arjuna, cu ce l—a trezit, dezmorţit, înviorat. Care a fost cuvântul zeului, cu ce i—a dat viaţã Krişna lui Arjuna, pe câmpul de onoare.

luni, 27 august 2012






Alte unsprezece cântece ale lui Kool Keith—care îmi plac chiar mai mult decât primele şase.
Vreo cinci sunt ceea ce s—ar numi duete—cu Chem, Karen O., Sadat X., DJ Spooky, Prodigy—le cunoşteam deja pe acelea cu Kutmasta Kurt, T—Love, Sage Francis …--iar câteva sunt remixuri.
KutMasta …, Prodigy, DJ Shadow fac parte din anturajul pionierului hip hop.





Atunci când schismaticii rãsãriteni parşivi îndrugã: ‘Ortodoxia n—a avut un Galilei!’, trebuie sã li se rãspundã: ‘—Ba da, Gogol!’.
Asta e o marotã de—a lor: cã n—a existat niciun ‘caz Galilei’ în Rãsãrit (--bineînţeles, de vreme ce lipseau chiar cei ca Galilei, lipseau oamenii de ştiinţã care sã punã în discuţie certitudini false şi reprezentãri neadevãrate--). N—a existat un ‘caz Galilei’ fiindcã n—a existat, în primul rând, niciun Galilei.

Gogol a fost persecutat, surpat, maltratat de Inchiziţia monasticã rusã.
Când schismaticii fotieni spun: ‘Ortodoxia n—a cunoscut niciun caz Galilei!’, rãspunsul se cuvine sã fie rãspicat, net:’—Ba bine cã nu, pramatiilor! Gogol e Galilei al Rãsãritului!’.

‘Banchetul ecologic’, ‘banchet al maţelor’. Sergio Pitol, ‘Îmblânzirea divinei egrete’







Atât Pitol cât şi personajul sãu, de la Estrella, sunt mari povestitori, aşadar avem de—a face cu un paradox, de efect scontat—dublul paradox al descrierilor fãcute atât romanului, cât şi monologului avocatului, numaidecât dezminţite, fiind acela cã Pitol e povestitorul care e, cu toate cã îşi denumeşte romanul ‘vorbe’—iar monologul lui de la Estrella, un naiv incurabil, înduioşãtor şi delicios, aratã o eficienţã retoricã implacabilã, captiveazã numaidecât, e luxuriant şi impecabil condus—aşadar, ceea ce spune Sergio Pitol despre romanul lui: ‘vorbe’, şi naratorul, despre tiradele lui de la Estrella, e fals—la urma urmei, e numai o convenţie, un procedeu retoric, niciun scriitor care se respectã nu îşi permite vreodatã sã fie cu adevãrat naturalist în privinţa banalitãţii sau a fadorii—cu toate cã unii americani postbelici au fost acuzaţi de aşa ceva; verva şi precizia îi dau acestei proze o sapiditate de necrezut.
Încã mai important pare faptul cã Sergio Pitol e un umorist neegalat; ‘Îmblânzirea …’ e un poem dramatic umoristic de o forţã neobişnuitã.
De la Estrella e un naiv demoniac, hibrid deconcertant, cu rãbufnirea permanentã a unei avariţii monumentale.

Oblic, Pitol reuşeşte sã dea o idee despre ce înseamnã interesul pentru literatura unui autor—luând cazul scrierii gogoliene care unora le apare drept idilã, altora drept satirã—apologie sau ridiculizare. Se simte cã enunţurile critice din acest roman nu sunt de umpluturã. Creaţia literarã a lui Gogol are patru clase—basmele timpurii, romanul, nuvelele majore, şi teatrul—cãrora li se adaugã erminia; la cinã, slavista discutã despre basme. Marietta spune cã ‘în aceste povestiri ucrainene nu numai cã deja se putea întrezãri în germene autorul prodigios […], dar […] în sine aceste nuvele erau nişte mici capodopere’.
Spre deosebire de imbecilii evocaţi în prolog, de la Estrella chiar are, la început, lucruri interesante de spus despre Gogol, atâta vreme, de fapt, cât povesteşte ceea ce le—a spus Marietta la cinã (deoarece propria lui ‘contribuţie criticã’ e de o sãrãcie şi fadoare descurajante şi ţine de o altã secvenţã—aceea a inadvertenţelor deliberate, a sublinierii tendenţiozitãţii discursului avocatului); în mod ironic, tocmai aceastã parte a monologului sãu nu îi intereseazã pe cei cinci Millares, în aceeaşi logicã a disclaimerului ironic, apelând la un procedeu retoric similar—‘consideraţiile lui asupra autorului rus îi plictisiserã!’.
Ceea ce e subliniat astfel e cã romanul e scânteietor scris, monologul lui de la Estrella—fascinant, erudiţia lui literarã—îmbietoare şi capabilã sã inspire—asta, bineînţeles, înainte sã treacã la înfãţişarea teoriei lui, a explicãrii operei gogoliene.
Grilele critice nu fac decât sã reflecte personalitatea proponenţilor—în cazul de faţã, monomania lor.
De la Estrella, avar, naiv, psihotic, inepuizabil ca meschinãrie şi josnicie,
Ceva gogolian existã în microromanul lui Pitol—care prezintã ceea ce am putea numi un interes gogolian. E vorba despre dinamica internã—dramaticã şi narativã—ca prezenţe şi ca agenţi—a personajelor. Personajele lui Pitol au prodigioasa vitalitate gogolianã, halucinantã, surplusul acela de vehemenţã vitalã—proprie şi carnavalescului dostoievskian, sau momentelor carnavaleşti ale rusului—caricatura care procedeazã nu prin abstractizare, ci prin exagerare, prin îngroşare—mai bine zis, e forjare, exagerare fãrã abstractizare, amplificare purã. (În romanul mexicanului, Gogol e numit … rus—ceea ce nu a fost.) Blurb—urile ‘Îmblânzirii …’ sugereazã un roman abstrus, însã cartea e, la prima vedere, un festin umoristic, o celebrare umoristicã netãgãduibilã.
Din parascoveniile debitate de Marietta, unele sunt voalate—spartanilor le plãcea mâncarea bunã, altele, evidente—curãţenia proverbialã a oraşelor mexicane.
Romanul umoristic al lui Pitol are o dinamicã desãvârşitã. Forma ‘Îmblânzirii …’ e dramaticã, digresivã şi eseisticã.
Pitol e aproape octogenar, şi un intelectual cosmopolit; a activat ca diplomat în Europa şi Asia.




O ipotezã nerealistã fusese aceea cã Tresmontant era la fel de convins de toate afirmaţiile lui, şi cã era de o probitate şi sinceritate impecabile; e mai probabil cã, în secret sau nu, subconştient sau lucid, nu era încredinţat în egalã mãsurã de toate câte le spunea, de adevãrul şi raţionalitatea a toate. Erau în joc factori psihici diverşi. Strategia aceasta poate fi uneori intuitã. Nu înseamnã cã Tresmontant şi credea mereu ceea ce spunea—sau în mãsura la care o lãsa sã se înţeleagã.





Probabil cã stângiştii europeni timpurii şi adversarii lor, conservatorii, reacţionarii, nu vorbeau despre aceiaşi evrei—ci despre grupuri evreieşti distincte, neamalgamabile; aşa încât, în termenii istorici propuşi cu abilitate tendenţioasã de Johnson, în ’87, atât cei ca Voltaire, cât şi tradiţionaliştii indignaţi, aveau dreptate—referitor la grupuri evreieşti distincte—existau evrei reacţionari, şi evrei subversivi. În discuţia politicã, sau general—filozoficã, postbelicã, existau Althusser şi Aron—Goldmann şi Popper (care, dacã nu mã—nşel, era şi el evreu …)—Adorno şi Lévinas.
Ceea ce, într—adevãr, poate fi inferat e cã nicio trãsãturã subsumantã, niciun rol unic, nu îi poate fi atribuit evreimii în ansamblu. În sc. XX, au ilustrat şi conservatorismul, şi liberalismul, şi bolşevismul. Au fost şi avocaţi, dar şi procurori ai marxismului. Unii l—au apãrat—iar alţii l—au atacat. Au fost prezenţi la ambele capete. Iar Sartre, Shaw, Wells şi alte lichele nici nu erau evrei.






Schopenhauer avea un crez literar foarte clasicist (‘cuvintele sunt limbajul raţiunii’, scrie el, în ‘Lumea …’)—ca, dealtfel, şi Beyle. Însã Beyle reprezintã un fenomen de tranziţie—revendicarea, pentru literaturã, a ceva resimţit ca superior—posibilitãţile emoţiei date de muzicã şi de arta plasticã.
Iar Proust reproduce aceastã dilemã, din cauza ascendenţei lui mixte—pe de o parte, France, reprezentând, simbolizând şi rezumând o esteticã literarã raţionalistã—pe de alta, Balzac, Dostoievski, Saint—Simon, Ruskin, unii romancieri victorieni, Hugo. Aşa se explicã faptul cã regãsim la el crezul literar beylist.
Ideea lui Schopenhauer despre literaturã e consecventã cu literatura pe care o scria el însuşi —ca tratate, dizertaţii, eseuri, aforisme. Însã, dominat de o înţelegere clasicistã a artei literare, e unul dintre cei care au subliniat inferioritatea intrinsecã a literaturii—ca şi Beyle, Proust, Valéry—şi spre deosebire de Stevenson sau Chartier; Schopenhauer nu credea, însã, ca Beyle şi Proust, cã arta literarã trebuie sã tindã sã fie altceva, sã—şi înalţe condiţia, pe calapodul altor arte.



În creştinism, frumuseţea, bucuria nu sunt categorii religioase ultime, ca în taoism. Dacã sunt menţionate, ele sunt subordonate. Creştinismul din Evanghelii înfãţişeazã o laturã, nu un sistem complet al vieţii, un singur domeniu al valorii şi, în acest sens, putem spune cã Iisus era un învãţãtor specializat. Dacã aceastã unicã laturã e datã ca întreg—în fond, îi e substituitã întregului—avem de—a face cu moralismul, cu moralismul reducţionist (ceea ce e o tautologie). Învãţãtura vorbitã a Lui Iisus e tributarã mediului respectiv. Ea se înfãţişeazã ca un moralism soteriologic; dacã e un sistem, atunci e unul reducţionist—provenit din unilateralizare şi exagerare, deasemeni din abstractizare.
În acest sens s—a putut spune cã învãţãtura Lui Iisus înfãţişeazã trãsãturi accidentale; filozofic, e uşor de înţeles cã totalitatea, absolutul sunt nesusceptibile de o formulare verbalã directã—au nevoie de un cod, de un limbaj—iar acestea presupun instaurarea relativului, a accidentalului. Verbalul nu e o realitate ultimã.




Caricaturalul abrupt al existenţei—existenţa nu trebuie caricaturizatã, ea având deja trãsãturile respective—tot ceea ce e deplasat, ridicol, etc.. Privit îndeaproape, orice om îşi dã în vileag derizoriul, iar respectabilitatea ascunde lucruri urâte. Bineînţeles, nu totul e doar caricatural.
Mulţi dintre cei despre care se spune cã sunt satirici sunt numai realişti, obiectivi.
Nu e nevoie sã caricaturizezi viaţa, ci numai sã o observi. Realitatea umanã e foarte adesea calpã, rãul din oameni fiind umanul falsificat.
Fondul celor interesaţi în acreditarea verbalã a unei aparenţe de respectabilitate, a unei faţade de demnitate—aluatul ipocriţilor—e foarte necurat.

Reprezentarea realitãţii sociale nu trebuie încãrcatã cu bagatelizãri inutile, cu supralicitãri şi suplimentãri; e deajuns sã iei lucrurile drept ceea ce sunt, ‘aşa cum sunt’—strâmbe, diforme, caricaturale, scãlâmbe.
Indignarea provenitã din rãul fãcut de alţii nu trebuie sã intoxice. Veninul durerii resimţite nu trebuie sã înceţoşeze. Abia asta ar face jocul agresorilor. Indignarea vehementã a ultragiatului e ea însãşi deplasatã—naivã, toxicã, etc..
Furia vindicativã coboarã la nivelul agresorilor. Existã un al treilea rãspuns—înţelegerea ecuaţiilor, procedarea în consecinţã, emanciparea de jugul iluziilor. O activitate umanã, acţiunea umanã sunt încã posibile.
Atâta din realitate e necrozatã—ţesut moral necrotic, descalificat. Însã asta nu epuizeazã domeniul umanului. În primul rând, nu pe acela al umanului propriu.
Moralismul e una din capcanele indignãrii.




Religiologia sau ştiinţa religiei nu are o autonomie metodologicã, nu e un tip distinct de cunoaştere, ci e fie o disciplinã istoricã, fie una filozoficã, înruditã cu filozofia culturii, cu antropologia culturalã, etc.. Filozofia nu înseamnã speculaţie arbitrarã—faptul cã ştiinţa religiei e o disciplinã filozoficã nu înseamnã cã e o speculaţie.
Feuerbach, de ex., fãcea ştiinţa religiei.
Existã un mod filozofic de cunoaştere—informat de istorie, etc., de documentaţie, şi un mod istoric de cunoaştere—informat de o înţelegere şi un nivel de teorie.
Religiologia aminteşte de filozofia culturii aşa cum o practica E. Cassirer; Piaget are undeva o paginã despre filozofiile nespeculative, pozitive, practicate ca analize ale factologiei disponibile.
Faptul cã disciplina se numeşte, acum, ştiinţa—şi nu filozofia—religiei indicã tocmai intenţia de a nu fi asimilatã unor speculaţii arbitrare şi prejudecãţi. E o filozofie deschisã.


Ross e descumpãnit de faptul cã iluministului Kant îi displãceau obiceiurile muzicale ale acelora care cântau imnuri. A vorbi despre anhedonismul celui a cãrui esteticã a convins atâtea temperamente artistice—de la Goethe, la Raicu—şi a surprins prin profunzimea ei, şi a cãrui viaţã socialã fusese dintre cele mai vioaie şi însufleţite, e o nedreptate consternantã; poate cã Ross citeşte altã carte decât aceea publicatã la noi sub acest titlu. Ross e nedrept cu meritul celei de—a treia critici kantiene, pe care, de la Goethe la Raicu, se întâmplã ca cititorii sã o prefere primelor douã; nu e un supliment neglijabil, bagatelizabil—ceea ce pare sã facã Ross. Kant are dreptate cã muzica trebuie experimentatã direct—ca reminiscenţã, devine, într—adevãr, lästig—observaţia lui Kant e foarte precisã. De muzicã nu te bucuri în amintire. Amintirea ei nu produce plãcere (amintirea bucuriei date de muzicã e altceva).
Nu te poţi bucura de muzicã, amintindu—ţi—o; însã se poate ca la mijloc sã fie şi altceva, o deosebire constituţionalã, ca absenţa unui simţ intern—care ne lipseşte celor ca mine şi Kant, încât nu putem reproduce mintal muzica, în mod convingãtor—însã pe care Ross îl are.
Artist al socializãrii în tinereţea lui şi la maturitate, Kant nu putea da conotaţii cu adevãrat peiorative ludicului—jocuri, muzica, glumele; chiar Ross înregistreazã detaliul istoric adesea omis cã I. Kant fusese om de lume.

Nostalgie de la boue




Domolirea tendinţelor false, provenite din iluzii. Ceea ce nu e apatie.

INTENŢIA INIŢIALĂ DE LECTURĂ. Ideea fusese aceea de a citi douã cãrţi—în patru z. (luni—joi); douã cãrţi mai scurte—iar sb.& dum.,

Ceea ce e valabil pentru corpuri bisericeşti, nu e valabil pentru indivizi. Fiindcã ansamblul şi individul funcţioneazã în mod diferit. Individul nu e, în drama mântuirii, o unitate statisticã, nu e obţinut prin scindarea blocului statistic.

Întâietatea revine în mod firesc literaturii.

Memorialul erotic al lui Ross are un ton schopenhauerian, e ceva schopenhauerian în asta—inclusiv tabelul acela rezumativ.

Binele care ni se întâmplã n—ar trebui sã ne surprindã mai mult decât rãul—sunt la fel de empirice.

A invoca histologia, principiile fiziologiei ţesuturilor, etc., în faţa unei plãgi, e ceva la fel de ipocrit ca enunţarea doctrinei gândurilor, şi a axiomelor ascetice, în faţa rãului ambiant, cotidian—invidia, calomnia, mahalagismul, distructivitatea, etc.. Duhovnicii aleg, în general, sã se cantoneze în sfera unor principii neptice foarte generale—însã nu descriu, nu dau o idee despre—şi nu avertizeazã împotriva rãului real. În numele tratamentului etiologic, se dizerteazã, prolix, despre lucruri lipsite de legãturã cu practica. Ei asta fac—iar Gautama ironizase pedanteria şi—mai rãu—inutilitatea acestui procedeu de retoricã religioasã vanã. Mã refer la ‘întrebãrile rãnitului’, care vrea ca, mai întâi, sã afle ‘cauzele’, etc..

Mi se pare cã Ross scrie mai bine despre cinema, decât despre subiecte filozofice abstracte.

Noica era mai puţin necruţãtor—deşi, din pãcate, condescendent—cu Blaga, decât Paleologu.

Ornea, interbelicii. Fries era un fel de —înregimentarea sub flamura lui Fries, încartiruirea, etc., nu spun ceva prea bun despre înţelegerea unui intelectual postbelic—desuetudinea proiectului friesian. Ingenios, însã anost şi îmbâcsit, tern, burghez.

Kant—Hegel—Piaget, Chomsky, Andrei, chiar Prigogine (pe care tind constant sã—l confund, gândindu—mã la culegerea de scrisori cititã în ’96, cu … Monod). Patrologul& psihologul evreu citat.

Estetism revendicat, moralã, romanul medieval chinez, acela coreean, prezentul, cu ce ies, poezia, timbru,

Ross vorbeşte despre delaţiunea lui Aristofan. Discreditare şi denunţare culpabilã a maieutului, ca un soi de complicitate sau asociere la lichidarea lui.

Citit, piaţã, ritm, mâncarea, etc..

Paginile lui Ross—‘Robotul’—thrillerul francez ecranizat—confidenţele amare, posace—fotomodele, arhetipuri—overlorzii—Lucas—râs.

Cafea. Cola. Cafele. Piaţã. Mâncarea. Berea. Beri ….

Roeg: ’68—’80 (cinci filme)&

Gielgud a fãcut un film cu Hitchcock, în anii ’30.

Marţi/ mi.—2 ¾ dim.; vin.—8 ½ seara. Piaţã& pepeni& ‘putoarea’&

Nin& Rand.
Alineatul despre limitele şi defectele înţelegerii psihologice de care era capabilã Dna. Rand.

Dna. K., sem. VIII& culori tari, învãpãiate, empiricul, relieful, prezentul. Culori neestompate, neatenuate—le numeam ‘colori’. Coapse rãcoroase. Antologia& romanul—sovietice. Forumul. Culegerea.

Unii autori citeazã filme, pentru cã îşi amintesc mai degrabã lucruri pe care le—au vãzut, decât pe care le—au citit.

Sb.—de la 2,6… mil., la 1,8 mil..

‘Fric’—mailul& evreul elveţian, studiile.
Formaliştii ruşi.

Zornãitul, clinchetul van al atomilor lovindu—se aleator, ciocnindu—se întâmplãtor.

Umanul ignorat, batjocorit, desconsiderat—şi nimeni nu se înşealã în privinţa umanului. Cauza antipatiei.

Când, unde a vorbit Iisus despre unirea postumã cu Dumnezeu, divinizare, etc.? Acestea sunt noţiuni pur pãgâne, greceşti. Iisus nu a predicat niciodatã teoza, unirea sufletului cu Dumnezeu—acestea sunt adiţii pãgâne.

Poezia—Nietzsche, Coşbuc, argentinienii rivali, pe urma poeziei citate, manualul vechi, graţia desuetã.

Ieri, sb.—Heine, Wieland …--lui D. Toma îi plãcea ‘Oberon’, o spunea surprins, vorbea despre ‘Oberon’ ca despre o surprizã plãcutã, ceva remarcabil, o descoperire. Facilitatea& uşurinţa. Culegerea de poezie africanã—luni. ‘Genealogia …’, ‘Naşterea …’, ‘Cazul …’.
Joi seara. Ieri dim..

Prezenţa coclelii rãutãţii.

Bibérì.

Obiecţii absurde—de ex., evreul argentinian credea cã defectul general al SF—ului e amplificarea insolitului—insolit magnificat, amplificat—arbitrar, în dispreţul simţului literar.

Recapitulãrile de literaturã germanã ale lui FN.

Gândul la personajul lui Pitol m—a înseninat imediat.

Eseistica eliadescã e gazetãrie culeasã—e culegerea ziaristicii.

Prodigios instinct vital, simţirea jivinelor, a animalitãţii—şi a diferenţelor.

Dum., am revãzut câteva pag. din ‘Despre lucrurile …’ (titlu înşelãtor, prin revendicarea vanã)—inspiraţia, nouã—de la. A.. Citate. A.&. Trad. discreditate.
Cu gândul la paletã (eseuri, articole, gândirea). Mintea& tiparul. Nearb..
4 x BW—vremelnicul& ≠, inferioritatea lui subliniatã& ocazionalul, formatul& formatul scurt: IV (AS& ‘Morgan’& nemţii …).
A testa. ≠& dezmorţirea& postãri scurte--≠, vreme (la 6 l.).
La 7 l..

Mã gândesc la demnitatea umanã—deşi poate discretã, neostentativã, anostã—a lui ME—e ceva care impune.
Vizitarea de cãtre strãmoş.

Gestionarea—tonul impersonal, inexpresivitatea, cu estomparea ocazionalului.

‘Naşteri …’—nu ‘Întoarcerea’.
Disonanţe.
Impresia dublã, contradictorie—culegerea de ziaristicã postbelicã—şi lucrarea despre yoga.

Subiecte ingrate, ‘meschine’, sãrace, neofertante.

Spectacolul nepreţuit al bãşcãlioşilor imbecili—pe cât de bãşcãlioşi, pe atât de imbecili şi de mãrginiţi, de o zeflemea direct proporţionalã cu prostia—vicleni şi mãrginiţi, perfizi şi meschini.

Oprelişti, prohibiţii, interdicţii, îngrãdiri.

Caracterul potrivnic vieţii al mult din ceea ce denumim creştinism—autoritarismul eclezial absurd, etc..

joi, 23 august 2012

Natura erotismului





Natura erotismului





Sexualitatea umanã antreneazã cu ea nevoi fundamentale profunde, aspiraţii fiinţiale (ca aceea de comuniune în intimitate, de comuniune care separã de strãini). Ea poartã cu sine mai mult decât înfãţişeazã—e potenţarea intimitãţii, concavitatea. Aceasta e spiritualitatea epitalamului, înţelesul vocaţiei matrimoniale. În erotism e schiţat mai mult decât percep în mod obişnuit muritorii; promisiunile erotismului, ceea ce e de—abia schiţat, vag întrezãrit, poate rãmâne—sau, cel mai adesea, rãmâne—neîndeplinit, dar anvergura lui umanã întrece cu mult ceea ce e observabil în mod obişnuit.
Nu existã erotism asexuat, nesenzual, cast; fiind mai mult decât sexualitatea de rutinã, erotismul o presupune. Relaţia castã nu e de naturã eroticã; nu mã refer, aici, la constrângeri impuse de circumstanţe, etc.. Castitatea exclude erotismul.
Nu înseamnã cã aceste aspiraţii le vedem realizate, de regulã, în erotism. Pot fi fãgãduinţe fãrã îndeplinire.
Poate sã survinã chiar o uitare incomensurabilã a acestor aspiraţii fiinţiale, a acestor nevoi profunde—o jugulare timpurie. Virtualitãţile erotismului pot rãmâne neîndeplinite, sau aspiraţiile se pot zdrobi de granitul substanţei morale degradate şi pervertite. Cine nu—şi susţine aspiraţiile ca atare, va urma sã susţinã formele lor degradate şi monstruoase.
Comportamentele acestea umane schiţeazã o ‘imanenţã mai înaltã’, însã pot fi reprimate şi înãbuşite.




Chiar de la începutul anilor ’20, dramaturgia lui Coward a fost perceputã ca fiind în linia lui Shaw—lucruri delicate, ca şi France, Verne şi Wilde. Reabilitarea lui literarã a fost una târzie, iar ceea ce trecuse ca teatru bulevardier a fost identificat ca aparţinând tradiţiei lui Sheridan şi Wilde—exact ceea ce obişnuiesc sã spunã, azi, admiratorii lui. Însã preţuirea acestor lucruri subtile e ceva rar, şi demonetizat de cãtre asprimea postbelicã.
Coward a scris piese vreme de cincizeci de ani.




Speciile biologice ale cãror indivizi nu cunosc şi întâmplãri prielnice, evenimente salutare, nu mai puţin întâmplãtoare, decad şi chiar dispar—sau subzistã în condiţii neinvidiabile. E o normã ecologicã. ‘Binele’ survenit face deja parte din condiţiile succesului unei populaţii. Ideea cã binele vieţii noastre trebuie sã aibã un autor, personificarea. Nevoia irepresibilã, superstiţioasã, iraţionalã, de a—l atribui unei intenţii conştiente. Nu e doar o formã de fatalism, culpabil, ci şi dovada faptului cã dãm conotaţii peiorative întâmplãrii şi nu înţelegem natura viabilitãţii deja testate a speciei cãreia îi aparţinem.
Mai e şi nevoia de a conferi o unitate, inexistentã, iluzorie, empiricului ca atare—nevoie mai mult instinctivã, visceralã, decât intelectualã—de domeniul cogniţiei prime.
Aşadar, existã o nevoie a fiinţei de a îi atribui cuiva binele existenţei şi unitatea realului, de a vedea în unul rezultatul deciziei altcuiva, iar în a doua, ceva existent.

Valabilitatea în planul abstracţiilor istorice, al supraindividualului, al ‘cojii’—‘neamul’, ‘Biserica’, ‘epoca’, etc.—inexistentul pur.

‘Înţelepciunea’ lor practicã nu e deloc diferitã de a veacului—sunt, numai, mai prudenţi—şi asta, în interes propriu.



Interpretarea chinezã a budismului afirmã mundanul. Existã mai multe şcoli de budism chinez. Existã şi şcoli japoneze, sau secte. Ross explicã faptul cã Zenul e atât de diferit de budismul indian, fiindcã e un hibrid, e rezultatul hibridãrii cu taoismul. Una din sursele Zenului e neindianã, e chinezã—de unde, pronunţatul estetism.

Ross îl considerã pe Nagarjuna cel mai mare filozof budist.



Câteva cântece ale altuia dintre ‘alternativi’, Kool Keith—numai şase, ceea ce e mai puţin decât vroiam—însã asta face sã le gust mai bine. E un rap de o formã mai tãioasã, netã, mai nervos, mai ritmat. De ex., un cântec ca ‘B—Girl’.








Când mã gândesc la sãrmanul Pinocchio între cei doi pungaşi care îi vor binele, la Pinocchio ajuns pe mâna binefãcãtorilor sãi dezinteresaţi—cum sunt majoritatea celor pe care se întâmplã sã îi întâlnim, îmi amintesc de ‘Muzicã de noapte’ (BUG Mafia feat. M & G). Însã, în viaţã, cuplurile acestea de coţcari sunt urâte, profund dizgraţioase, şi, prin mãrginirea caracteristicã prostiei, penibile. Prostia rãutãcioasã şi vicleanã are o lucire care poate fi recunoscutã cu destulã precizie.
Trãim în lumea lui Pinocchio.
‘Pinocchio’, roman de o inteligenţã artisticã negreşelnicã, e cartea pentru copii, adresatã copiilor, cea mai stimatã de cãtre adulţi, care le impune adulţilor prin adevãrul ei aspru, brutal, abrupt.



Imaginea nu trebuie sã videze limbajul, expresia verbalã. Prefer sã le descriu, atât cât pot, sã utilizez cuvinte, decât sã le fotografiez—ceea ce ar fi zadarnic şi inept, irelevant. Nu trebuie fotografiat ceea ce poate fi—sau mãcar meritã sã fie—descris. E o abdicare. Şi nu doar atât—însã fotografia spoliazã limbajul, îi ia forţa, îl diminuã.
Limbajul verbal nu e, astfel, completat, sau întregit—ci suplinit—şi uzurpat. Las cuvintelor forţa lor—şi am încredere în capacitatea lor de a descrie, de a defini, de a trasa …. E ceva ce numai ele fac atât de iscusit.

Vin.—îngheţatã, zacusca predilectã, icetea, cafele, berea.

Moralitatea nu impune, nu constrânge.

Inconfundabila fizionomie de grobianã, amprenta de grobianism soios, râtul.

Cele patru neveste ale lui Lynch. Cu a doua soţie a fost însurat zece ani—cu a treia, relaţia a durat vreo cincisprezece ani.

Ei gândesc numai în termeni de studiouri, nu de regizori.

‘92& Hawks, Demme, etc.. Farmecul e altceva decât analizabilul.
’88. Firea. ’96—viziunile.

Lynch şi Frost şi—au început serialul de la o imagine—aceea a cadavrului. Primul avusese şansa sã regizeze ‘Jedi’.

Azi (sb.)—Travolta (‘Pelham …’), Gibson, MacGregor& Polanski (‘Scenaristul’)—cred cã şi ‘Aviatorul’. Apatia—28 ½ l..

Simmel îşi numea digresiunile savante, excursuri.

La 4 z., întrezãrirea (luni\ joi).

Istorie—vrafuri& tarabe. Vrut. Vârsta. Vremea. Ca artã. Tãios. Poezia. Prompt. A para.
Rãbojul. Mâncarea. Alocarea& …. Vin.—mail, muzica, blogul, …. Sb.—istorie, autoarea, vademecumul, citit, mail. Hiatul. Falus.
Rãbojul. Tempo. Tonus. Istorie—cf. vin.. Tempo. Dinamica de vin.. Alocarea& …. Rãbojul. Impactul, stressul. Mãcar sã …. Douã copile. Cumpãt. Falus. Mail. Istorie& autoarea& citit& cinema …& falus& mail. Împleticit. Factori. Mintea, cafeaua, citit, hiat. Împleticit.
Alineate.
Comedii.
Ceea ce eu numeam ‘dinamica comediei’ în ‘Maddie …’, structura dramaticã, era screwball—ul.

Existã mãcar patru lucruri utile în articolul despre serial—revoluţionarea cinematografiei TV, inaugurarea calofiliei—dickensianismul revendicat—‘Peyton …’ ca inspiraţie—

Gândite ca referitoare la actriţe.
Alineate.
Fenotipul. ‘45’. Bascularea. Portretul, chipul. Rocada. Sfatul. Medicii. Comedii& blogul—istoricul& mail. Falus. Mail. Hiatul. Înviorarea …. Fenotipul. Alineate. Istorie—vrafuri& tarabe. …. Istorie—cf. vin..

Kelley Ross are câteva alineate despre epicureii moderni—în a doua notã a pag. despre filozofia elenisticã. Începe cu Burton, drept epicureul apusean modern cel mai timpuriu.

‘Dna. Bovary’, observã BW, e un studiu, nu are esenţã liricã, e pedestru, prozaic.

Romancierii obişnuiţi.

În privinţa vieţii, eu jucam bine, însã jocul nu merita jucat.

Gãsesc la Kelley Ross o frazã armonioasã despre convingerea comunã a lui Hayek şi Hume. Privit aşa, înţeles aşa şi trãit aşa, scepticismul humean nu mai apare ca fiind colţuros, agresiv, pornit şi ostil, ci, dimpotrivã, uman—o formã de moderaţie bonomã, de raţionalitate limpede. Scepticismul acesta iluminist e, în general, portretizat ca sardonic, maliţios şi ricanant; comparaţia schiţatã de Ross sugereazã cã nu e.

Acel gust desãvârşit, care îl preferã pe Brunner, lui Barth—totul e sã vezi ierarhii, trepte, nu poli—sã nu iubeşti unele lucruri împotriva altora, nu fanatismul e remediul împotriva eclectismului, exclusivismul e un nãrav. Mintea ierarhizeazã, nu polarizeazã—şi, nu o datã, substratul unei dihotomii, al unei polarizãri, e o gradare. Trebuie perceputã gradarea lucrurilor, nu opoziţia lor unele faţã de altele.

Îmbietorul enciclopedism necesar sociologilor, cunoaşterea atotcuprinzãtoare a ştiinţei societãţii.

Cu trecerea timpului, bucuria umilã şi certã pe care unii—ca Watson şi Grost—o pot gãsi în scrierile lui Asimov a ajuns sã mi se parã mai degrabã emoţionantã—şi simpaticã—decât revoltãtoare. Ceva, în mine, consunã. Nu o împãrtãşesc, însã îmi place.

Cele patru comentarii—Ross are comentarii la scripturile asiatice—‘Gita’ şi ‘Tao’—şi la dialogurile platoniciene.

Anvergura.

Îmi amintesc vara de când aveam 27 de ani—vremea, Anca, antologia sovieticã şi romanul—era înainte de a fi descoperit listele anuale americane, ‘Imperiul …’, coapsele rãcoroase.

Problema frumuseţii în sine e falsã, fiindcã frumuseţea e un aspect al realitãţii—ca atare, estetica e o subdisciplinã a metafizicii, adicã studiazã unul din aspectele realitãţii—fãrã a—l izola în mod artificial, transformându—l în ceva abstract, neempiric şi, ca atare, repugnant. Chestiunea e aceea a realitãţii—nu a frumuseţii, care, fiind numai un aspect, nu poate fi înţeleasã în izolare, sau prin abstragere. Existã realitatea, întregul—iar frumuseţea e un aspect al acestuia. Îşi pierde înţelesul dacã e izolatã. Nu e un ordin distinct al realului.

O carte e un receptacol, un vas, o ocazie de a vorbi despre diferite lucruri—unele şi de dincolo de ea.

Se poate ca, dacã Adam şi Noe ţin de mit, dacã Moise şi Solomon, Samson şi David, ţin de legendã, Estera şi Iudita sã fie, ca şi Iona, independente de tradiţiile populare, sã fie creaţii literare culte, fãrã origini în folclorul evreiesc. Existã, vreau sã spun, trei clase de personaje veterotestamentare—acelea mitice, care ţin de mit, strãbunii mitici, fãcând parte din mituri—acelea legendare şi istoric legendare—şi acelea apãrute într—o culturã literarã scrisã. Legenda e istorie estompatã, istorie transfiguratã folcloric, irizatã de folclor. Însã personajele care ţin de mit trebuie raportate la condiţia mitului—universalul, nelocalul. Mitul explicã condiţia umanã generalã, nu pe aceea naţionalã, etnicã, circumscrisã istoric—şi, desigur, nu numai condiţia umanã, ci şi cosmicã şi general—creaturalã. De la strãmoşul Avraam, pãrãsim sfera miticului, pãtrundem în legendar.

De temut sunt nu cochetele, ci şleampetele, hârlavele, anostele fizionomii de moluscã, de ploşniţã, de pasãre de ogradã—de orãtanie.

Steyn. Reformatul& englezul.

Eseuri, cinema, prezentul, vârsta, empiricul, aleea,

Lucrurile trebuie gradate, nu contrapuse.

Scena turnului catedralei londoneze. Titlul inadecvat.

Banalitatea fragmentului despre mormântul regilor Prusiei.

Popper despre Nelson.

Discuţia despre Hayek.

Tarabe—la 11 z.& la 4 z.. Dezmorţirea. Ca socializare, înviorare. Policieruri& trad. Dnei. Şora, memorialista ternã—rev..

Intenţia joyceanã—prezentul, cotidianul—a pastişei romanului chinezesc medieval.

Horguelin—Ross& Sandlin. Reformatul& englezul. Ross publicã, amintind un pic de Sandlin, studii despre filme—studii minuţioase, analize—Sandlin publicând articole.

În pofida diverselor teribilisme cioraniene, aşa de deplasate, statul cu nasul în cãrţi nu e cel mai rãu lucru pe care—l poate face cineva—inclusiv la tinereţe.

Recunosc, intuitiv, cã existã ceva respectabil la Ross, ceva vrednic de respect, şi care chiar îl impune.

Aspiraţia eliadescã, însumarea aptitudinilor.

Sunt un socialist antibolşevic—indiscutabil socialist, indiscutabil anti—leninist.

Când mãrturisesc cã ‘încã mã caut pe mine însumi’, nu subînţeleg cã aş cãuta un şablon, un tipar preformat—o identitate profesionalã, etc.. Nu acesta e sensul organic al cãutãrii de sine—ci eşecul ei.

6/ 10—a scrie, zece ore, despre ceea ce am citit—şase ore. Disproporţia. Însã ‘soluţia’ mea e nu epigonismul, aservirea, ipocrizia faţã de mine însumi mai întâi—ci originalitatea.

Principiile epistemologice friesiene. Ross îi e superior lui Sandlin. Beţia cu bere.

Gnenealogia schiţatã—probitatea filozoficã şi general—intelectualã: Fries—Nelson.

Poziţia humeanã are un adevãr uman, o rezonanţã umanã, ireductibilã fie la temperamentul combativ, fie la ceva abstract.

Scolasticii sunt augustinieni—atât cât e nevoie. Perspectiva anistoricã, absolutismul anistoric.

Avantajul evoluţionar al simţului echitãţii.

Meteodependenţa.

Ceea ce numai împovãreazã mintea, fãrã a o şi instrui—de ex., scientismele.

Sucelile marilor filozofi, toanele şi prejudecãţile lor patente, lãfãite, sunt realitãţi neconvenabile, deranjante.

Marţi dim., dupã o crizã dureroasã dentarã, citesc paginile de anunţuri ale unui ziar local de acum 1 ¾ ani. Aşa mi—am amintit stagiile de pediatrie—modulele care urmeazã—manualul de francezã—bibl.—iubirea—rezidentele—noul, ziarele. E de—abia aug..

Din tot ceea ce am citit în ultima vreme, marcant rãmâne un alineat despre stilul cinematografic al lui ‘Peaks’—asentimentul lui P. conteazã mai puţin, câtã vreme e vorba despre un om care gusta ‘Zona …’ afro—americanã, barbaria aceea anostã, ternã, de o banalitate strivitoare. ‘Peaks’ a înnobilat, se spune, televiziunea, a rafinat—o, a emancipat—o.

Ca o super—pizdã; deosebirea fiind aceea dintre super—pizdã, care are anvergurã sexualã, şi pizduţã, care solicitã sexualitatea de rutinã.

4 x tarabe—ed., iun.—iun., şi gratitud.—iul.—aug..

Ideea de roman—Jonquet, ‘Morel’—‘din nou’, originalitatea.

Eleganţa denumeşte rezultatul, nu strãdania.

Absenţa alineatelor, la Horguelin—când scrie despre ‘Morel’, sau despre ecranizarea nouã a ‘Cârtiţei’—lipsesc alineatele, n—are paragrafe, postarea e

Principiile morale nu sunt principii magice; acţiunea moralã—de ex., erodarea—nu e o lucrare magicã.

sâmbătă, 18 august 2012




Citesc cu interes recomandãrile—destul de sumare—de literaturã istoricã ale lui K. Ross—i—au plãcut cãrţi de M. Scott, Tuchman, C. Friedrich, J. Wolf—dupã unele a şi predat.

Ca şi cronologie comentatã a istoriei universale generale, rezumatele lui Ross sunt instructive şi se citesc cu nesaţ; deconcertantã e accentuarea unor faţete sau laturi foarte indigeste—pomelnicele terne de aristocraţi sau de conducãtori politici—miniştri, etc.. Acestea, însã, sunt cele care par sã—l preocupe în mod deosebit; iar dacã intenţia generalã e şi filozoficã, ea nu transpare în pãienjenişul diagramelor stufoase, ancombrate.
Hãţişuri de diagrame, brusã genealogicã ….
S—a întâmplat sã citesc site—ul lui Ross—mai precis, partea de istorie—simultan cu ‘Rãzbunare la Paris’, a lui Steve Berry—iar unele subiecte converg—de ex., destinul merovingienilor (şi puţinãtatea izvoarelor).
Istoria statalitãţilor germanicã şi italianã—însã mai ales germanicã—mã nedumereşte, din cauzã cã am o idee foarte vagã atât despre natura, cât şi despre evoluţia, mersul lor istoric—unificãri treptate, vremelnice, etc..
Ca iniţiativã electronicã, aceea a lui Ross—cu toate cã precarã ştiinţific, marcatã de semidoctism şi parohialism, inclusiv ca ton, plus aparteurile dizgraţioase, neavenite—pare, însã, una singularã. Nu prea are emuli—sau, mãcar, competitori—semnificativi.

Ca subiect medieval—Iudita, soţia lui Braţ—de—Fier.

Plantageneţii erau conţi de Anjou—şi, ca atare, comitatul de Anjou s—a aflat în stãpânirea regilor Angliei pânã la 1204. Primul rege Plantagenet al Angliei era fiul unei prinţese engleze—şi nepotul unui rege englez. Henric al II—lea era nepotul lui Henric I, şi chiar mama lui aspirase la tronul englez.
Mama primului Plantagenet era nepoata lui William Cuceritorul, întâiul rege normand; ca atare, Plantagenetul provenea atât din angevini—pe linie paternã, cât şi din normanzi—pe linie maternã.
Plantageneţii vor deţine, dealtfel, tot pentru o vreme, şi Normandia—smulsã de la regele Angliei de cãtre pãrinţii viitorului prim rege Plantagenet.

Interesul acestor evenimente medievale—pânã la Scott şi legatarul sãu, celãlalt povestitor scoţian—Stevenson: dramaturgia lui Shakespeare.
Romanele istorice greceşti (neoelene). Standardul.

Italienii interbelici, gazetãria tânãrului Eliade, şansa din ’95—’97, tabuizarea de dupã 4 ani, codãri.

Subiecte. Subiectul. Vârsta. Raitele—de la 21, la 24 de ani—Universitatea. Cetitori. Scuare. Interbelicii. Subiecte& ca postãri scurte& dieta& chixul& vremea& subiectul& raftul& baie, evreul, raftul, joia subiectului& aleea. La 6 l.. La 7 l..

vineri, 17 august 2012






O revendicare, cu adevãrat raţionalã, a sapienţialitãţii creştine a fost propusã chiar în zilele noastre, de cãtre Wright. În dimensiunea istoricã, Wright circumscrie poziţia Lui Iisus, mai întâi arãtând ce nu a ales Iisus—nici militantismul curent, nici detaşarea ca survolare ironicã a prezentului—în sensul cã existã ceva mai bun decât detaşarea, decât superioritatea ironicã (sau ‘dispreţuirea lumii’, în versiunea reţetei medievale)—schimbarea, transformarea, prefacerea.
Demersul se formuleazã ca reinterpretare, şi criticã, a reprezentãrilor stereotipe despre natura mântuirii, şi drept corectare a rãstãlmãcirilor, poncifelor, etc., pentru restaurarea semnificaţiei evreieşti originale a cuvintelor Lui Iisus, şi care nu însemnau, la început, ceea ce s—a spus şi s—a crezut apoi cã ar însemna. Wright face asta examinând trei categorii intuitive ale perspectivei neotestamentare—spaţiul, timpul, materia—categorii sau dimensiuni cãrora le corespund trei erori populare, trei aşa—numite modalitãţi improprii, inadecvate—a cãror popularitate, adicã rãspândire, curs, nu trebuie sã descumpãneascã. În accepţia lui Wright, materia e sinonimã cu realitatea şi cu lumea fizicã. Iar materia nu numai manifestã, ci şi conţine—e vasul slavei.
(Wright postuleazã o unitate şi uniformitate de înţelegere, la evreii sãi, pe care le gãsesc mai degrabã ideale, abstracte. Iar dacã propunerea lui filozoficã e revenirea la o mentalitate preştiinţificã, magicã, anti—humeanã, atunci nu îl pot urma. Legile naturii pot fi imperfect formulate—însã sunt explicãri satisfãcãtoare ale mersului lumii. În ceea ce priveşte ‘transformarea lumii’, e grãitor cã Wright subliniazã tocmai minunile lãsate deoparte de Tresmontant—pescuitul, învierile, înmulţirea mâncãrii, oprirea furtunii, mersul pe apã).

Iar Wright menţioneazã cã lumea, aşa cum o ştim, e tot aceea prozaicã, finitã, pe care şi—o reprezintã epicureii. Hume polemiza tocmai cu miraculosul ‘intervenţiilor’, cu credulitatea. Dimensiunea istoricã şi empiricã a semnelor e escamotatã. Wright eludeazã chestiunea istoricitãţii semnelor. Pare echivoc, şi propune semnele ca promo al Împãrãţiei, ca teaser, ca pregustare vremelnicã. Nimic de naturã sã punã în cauzã ipoteza deiştilor, deismul.
Retorica lui Wright rateazã un adevãr filozofic important—nişte minuni întâmplate cândva nu înseamnã ceea ce pretinde el cã înseamnã, devreme ce au încetat, nu mai survin. Au fost numai un avanpost? Aşa se face cã Wright ajunge sã spunã cã Iisus e Împãrãţia anunţatã, pregustarea ei—nu Împãrãţia instauratã, aşa cum începuse prin a afirma. E cumva deconcertant—şi cam incoerent. Dar un rãspuns ar fi cã Iisus e numai întâiul pas—cã Împãrãţia vine treptat, ca în creşterea plantelor—a muştarului. Crescuse pânã la Iisus—creşte şi de la El.
Sabatul, explicã Wright, a devenit inutil la împlinirea vremurilor. Iisus e Templul şi Sabatul. Iisus Se indentificã, la Luca 13, drept un prooroc.

Iisus, purcede Wright, nu a venit ca sã ne înveţe cum sã ajungem în Rai. Instaurarea Împãrãţiei nu a devenit, încã—spune Wright, realitate. Va deveni, odatã cu desãvârşirea lucrãrii Lui Iisus. Wright vizeazã, aşa cum am arãtat, ‘semnificaţiile evreieşti originale ale cuvintelor Lui Iisus’, lexicul teologic evreiesc. Regatul e, ca acelea revoluţionare, ‘inaugurat şi de instaurat’.
Evangheliile nu sunt demonstraţii ale dumnezeirii Lui Iisus, nu acesta e scopul lor. Wright e îndreptãţit sã deplore tendinţa cãtre o lecturã pedagogizantã—Iisus ‘face lucruri ca sã fie vãzut, şi sã ne înveţe ceva’, ele nu aparţin unei dinamici existenţiale interioare, ci sunt doar un mod de a ne educa pe noi, de a ne arãta, prin exemplu, ceea ce trebuie fãcut—de ex., postul Lui Iisus, rugãciunile Lui, etc.: ‘fiind Dumnezeu, …’—dar provocarea e aducerea Împãrãţiei pe pãmânt, în lume, nu ‘mersul la Rai’.
Pentru evrei, Raiul şi pãmântul se suprapun şi se întrepãtrund.

Undeva, biblistul Wright subliniazã paradoxul metafizicii evreieşti—în care Dumnezeu e liber, dar nu indiferent faţã de Creaţia Sa—El creazã liber, însã nu indiferent—şi nu cu detaşarea, cu indiferenţa principialã, maşinalã, profesionalã, a ceasornicarului deiştilor.
În acest fel, Wright cautã sã—nscrie cristologia în teologia Creaţiei, mai degrabã decât în aceea a ‘eliberãrii din temniţã’. Azurul e acela al creatului. Wright remarcã şi el aceastã metafizicã a creaţiei progressive, a Creaţiei dinamice, în curs de a se desãvârşi—condiţie simbolizatã prin odihna sabaticã—celebrarea Sabatului anticipeazã desãvârşirea viitoare. Sabatul e echivalentul temporal al Templului—e ‘timpul întâlnirii’.
Tema pascalã a Ieşirii e conexã temei jubileului. Metafizica evreiascã autenticã e una dinamicã, nu a pirotelii senile sugerate de stereotipurile reprezentãrilor despre odãi insalubre populate de degeneraţi ipocriţi.



Un blog pe care—l citesc cu nesaţ, pânã—n pragul, binecuvântat, al dependenţei, e acela al lui Jeter, un amplu vademecum filozofic şi literar, în general de un gust impecabil, şi de o precizie a alegerilor, exemplarã, scânteitoare; pot fi citiţi, în excerpte cuprinzãtoare, Gilson, Gass, Wright, dominicanul Nichols (care îi place patrologului Gilbert), etc..
Nichols, cu ‘subtilitatea’ lui contrafãcutã, învãţatã de la câţiva ruşi, rãstãlmãciţi copios, apare ca epigonul de meserie. E aferarea imbecilã a lui Howard.





K. Ross (--nume ca al unui autor de polaruri--), un autor ager şi robust, discutã cu nesaţ istorie militarã romanã, filologie, cinema; preocupãrile lui sunt de istorie universalã—am spune: de ‘istorie generalã’. Scopul acestor discuţii, rostul evantaiului de date, etc., nu e foarte evident. Eu nu—l mai citisem de 7 ½ ani—începusem cu listele lui de Papi şi Patriarhi; primãvara şi vara aceasta i—am citit pe evreul canadez, Horguelin, francezi, afgan, Fraser, Grost.
Scrisul lui K. Ross biruie pe mai multe fronturi, iar site—ul lui e, într—adevãr, original şi îmbietor. Expunerea istoricã e, aici, ocazie pentru adnotãri şi comentarii. E, aşadar, mai degrabã o explicare a istoriei, o înţelegere a ei. Citeazã multã literaturã istoricã inteligentã—şi reaminteşte în ce mãsurã cultura istoricã formeazã înţelegerea. Coordonatele lui istorice sunt militarul şi geologicul, cu interes pentru elementul de artã, şi într—o viziune strict secularã, mundanã.
Scrie cã şase Împãraţi romani au pierit în bãtãlie, pe câmpul de onoare—de la Decius, la Sf. Împ. Constantin.
Spune cã Împ. Constantin nu era mai belicos decât Iosua sau Lincoln. Bowder spune cã Împ. Constantin era temperamental, dinamic şi superstiţios.
Kelley Ross criticã fantasmagorile, elucubraţiile ‘anistorice, naţionaliste, şi argumentate fantezist’. Comenteazã pronunţia americanã curentã a unor nume clasice. Iar câteodatã, introduce o digresiune despre efectele necesare unui film despre Cãderea Constantinopolului …, gãsind soluţiile tehnice necesare turnãrii unui peplum--cinemaul popular fiind un termen de referinţã predilect.
Înţelegerea istoricã dã evenimentelor—religioase, etc.—o sapiditate şi inteligibilitate superioare, conforme criteriilor raţiunii.

Multe alineate ale lui Ross—ca acelea despre ‘Fort Apache’, Wittgenstein, Vegetius, Ravenna şi exarhatul (preluat, apoi, de Papi), ‘bisericile de tranziţie’ şi Panteonul roman al lui Adrian, Belizarie, Casanova ca şi cronicar al Veneţiei, sau alineatele de istorie geologicã—scurte eseuri, concise, de o precizie scânteietoare--sunt eseuri într—un alineat.
Undeva, remarcã iconoclasmul rezidual al ortodoxiei. În versiunea lui, francii nu mai sunt semiiconoclaştii denunţaţi de unii—iar Împ. Carol a peţit—o pe restauratoarea iconoduliei greceşti.
Îl considera exasperant pe Runciman, fiindcã nu preciza datele.
Îi preferã pe Teutoni, pãgânilor lituanieni.

Cele şase popoare ale stepei—bulgarii, kazarii, pecenegii, cumanii, mongolii, hunii—şi, la urmã, turcii înşişi—popoare turcice ale stepei. Nevestele kazare ale Împãraţilor.

Analiza fãcutã filozofiei lui Wittgenstein e foarte ascuţitã.

Evreul canadez îl recomandã—ca filozof.









M—am lipsit, o vreme, de artã—chiar şi de artã, fiindcã alternez, în lecturile mele, arta şi divertismentul. Se mai întâmplã şi ca acestea sã coincidã, nu e cazul cu ‘Rãzbunare la Paris’.
Prima treime a romanului lui Berry e şi cea mai bunã, înainte ca neverosimilul şi inadvertenţele sã decredibilizeze o intrigã în esenţã foarte simplã—cu toatã aglomerarea iniţialã de piste. O societate ocultã de afacerişti îşi ghideazã acţiunile, nefaste, dupã înţelepciunea politicã a unor papirusuri egiptene.
Oracolul o învaţã pe Eliza, creierul acestei societãţi ultrasecrete, cã evreul danez îi va fi ‘ca un scut’. Iar Eliza îl detestã pe Napoleon fiindcã … acesta era paradoxal—sau incoerent.

Acţiunea e interesantã, personajele—anoste, inclusiv Malone, ceea ce nu se cuvenea.

Existã, în ‘Rãzbunare la Paris’, toate trei subiectele westernului revizionist, dezabuzat—unii vor o comoarã, alţii—bani, un altul—rãzbunare. Afaceriştilor grupaţi drept club parizian (iar dintre ei, conteazã doi—Eliza şi lordul) li se adaugã un evreu care cautã rãzbunare, doi agenţi secreţi americani (unul hârşit, experimentat—titularul secvenţei de romane a lui Steve Berry, celãlalt—un orfan tenace), plus fosta şefã a unuia dintre ei, un ucigaş terifiant, o conspiraţionistã întreprinzãtoare, o concubinã eruditã.
Interesul provine din cãutarea comorii lui Napoleon, rezultatul brigandajului imperial, şi din manevrele intenţionate de Eliza, în care au un rol şi papirusurile copte de care ea face atâta caz.
Un thriller nu are neapãrat de ales între a fi credibil, mãcar în linii mari plauzibil—fie şi exclusiv în termenii proprii, ai coerenţei narative, ai logicii inerente, intrinseci, şi a fi interesant.

Apreciez secvenţele de confruntare fizicã—Steve Berry oferã câteva—aceea de la muzeul parizian,
Nu o datã ne e descris ce înfulecã, sau se pregãtesc sã înfulece, personajele—însã pare sã fie vorba de meniuri copiate, clişee culinare, nu realitatea prânzurilor.
Intenţia alegerii locaţiilor pariziene pare cinematograficã—Domul, Turnul, Luvrul—însã banalitatea utilizãrii, a situãrii acţiunii în acest cadru ofertant e covârşitoare. Vreau sã spun cã nu cadrul e banalizat, ci utilizarea, întrebuinţarea gãsitã de romancier e covârşitor de banalã.

GREŞELILE LUI STEVE BERRY, ĨN ‘RĂZBUNARE LA PARIS’. Existã inadvertenţe majore, lãfãite, de naturã sã dezamãgeascã—de ce lordul ar ignora cã—l are dinainte pe tatãl victimei lui? Cum de lordul ar ignora cã mahãrul danez e tatãl celui a cãrui lichidare o provocase? Cum n—ar bãnui ce intenţii are danezul, ce vrea? E neverosimil.
Deasemeni, galeriile Domului Invalizilor sunt vraişte—sub pretextul cã—n sãlile deschise au rãmas numai exponate de duzinã—ca, apoi, sã fie enumerate piese muzeale care—ar face o avere. Un interes major al naraţiunii putea sã fi provenit din ingeniozitatea modului în care atât americanul—ca un Simon Templar postmodern—cât şi lordul şi ciracii sãi, se fofilau în galeria cu pricina.
Dar Malone intrã apãsând clanţa—iar lordul, împingând uşa baricadatã de mai rapidul american. E mai puţin decât ne aşteptam—şi, din nou, dezamãgitor.
Telefoanele şi armele de foc sunt singurele tehnologii puse în joc—ceea ce e cam puţin pentru un thriller din sc. XXI, ale cãrui personaje sunt agenţi secreţi americani şi afacerişti mehenghi. Se simte un vânt de ignorare voioasã a gadgeturilor şi a tehnologiilor din recuzita genului.
Cineva definea thrillerurile drept cãrţi de aventuri cu sentimentul vieţii fizice, naraţiuni în care acţiunea, suspansul, dinamismul sunt scânteieri ale existenţei fizice, percepute în intensitatea ei. Şi la acest capitol, ‘Rãzbunare la Paris’ lasã de dorit.
Şi atunci, care e cuantumul de originalitate al lui Steve Berry, chiar în parametrii, modeşti, cu largheţea necesarã, ai literaturii de gen? Berry pare mulţumit sã repete reţeta, la nivelul elementar. Nu—l suspectam de originalitate neînduplecatã, neconcesivã, însã ‘Rãzbunare la Paris’ e reţeta, fãrã nicio inventivitate sau imagine nouã.
Supremaţia lui Cussler şi Child—pentru a nu mai vorbi şi de autorii de tehnothrilleruri—rãmâne nedisputatã.

În alt plan, al verosimilului estetic, Eliza, în loc sã fie înfãţişatã ca o psihopatã flamboaiantã—din neamul lui Luthor, al Joker—ului şi Pinguinului, ca sã rãmânem în termenii culturii populare americane postbelice, altfel ar trebui sã o evocãm pe prestigioasa Fausta, sau pe precursoarea ei din ‘Cei trei muschetari’, însã Fausta pare termenul de comparaţie cel mai propriu—trece, în ochii autorului, drept un strateg machiavelic, de tipul conspiratorilor bolşevici; însã biata femeie credea cã rãzboiul continuã sã existe datoritã … realizãrilor tehnologice pe care le antreneazã, dupã cum peroreazã ea în cap. 40. Şi astfel, în locul cuvenitei psihopate luciferice, febrile, indiscutabil interesante, avem o cretinã care debiteazã enormitãţi groase, cu aerul de a revoluţiona politologia postmodernã. Tiradele ei penibile se lãbãrţeazã, cu preţul abrevierii scenelor de acţiune, care ar fi putut interesa.
Eliza îşi asigurã interlocutorul cã societatea romanã, bazatã pe pace, a prosperat vreme de veacuri mulţumitã jocurilor din Colosseum—rãzboaiele lipsindu—i, din pãcate, Romei. Cu astfel de toroape la limita handicapului mintal sever, Eliza decade, de la o psihopatã energicã, la o limbutã jalnicã, semioligofrenã.
Steve Berry pare decis, nu se ştie de ce, sã îşi decredibilizeze, sã îşi descalifice personajul.
Tot ceea ce spune Eliza e de naturã sã o discrediteze. Între ticãloşia flamboaiantã şi aceea lucidã, Eliza ajunge o caricaturã a celei de—a doua opţiuni—o Faustã scãlâmbã.

Lordul are o curvã savantã, însã dialogul lor e de telenovelã proastã—romancierul n—are ureche pentru aşa ceva.

Citiţi împreunã cu mine papirusurile copte ale Elizei—ele glãsuiesc despre ‘gândirea liberã’, ‘aspecte pozitive’, ‘societate’, ‘responsabilitate socialã’, ‘instituţie centralã’, ‘canalizarea agresivitãţii colective’, ‘surogate realiste’, etc..





Peplum de un imens umor involuntar, filmat de un regizor important şi foarte experimentat—Walsh, ‘Estera şi regele’ anunţã, în dispreţul oricãrei nu acurateţi, însã mãcar verosimilitãţi istorice minime, majoritatea tendinţelor peplumului italian.
Altundeva, am spus cã interpretul regelui persan îmi place mai puţin ca al lui Haman; însã în planurile apropiate are chiar o fizionomie de pramatie rea, parşivã, crudã.
Eram curios sã vãd cum aratã necropola—scena dintre morminte e scurtã, însã bunã.
Walsh aratã cã Estera era nu o curvã neruşinatã, ci o îndrãgostitã cu inima împãrţitã.

Cartea Esterei e un microroman cuprins în Vechiul Testament—un scurt roman filozofic, la fel ca ‘Iudita’ şi ‘Iona’. Ea explicã originea Purimului, o celebrare veselã. Sãrbãtoarea o aveau şi persanii, de la care o primiserã, apoi, babilonienii. Ca literaturã, ‘Estera’ e excepţionalã, biblistul Valdés o numeşte ‘una din cãrţile cele mai frumoase din Biblie’, relatare ‘scrisã cu ironie şi umor, […] plinã de sânge şi de moarte’; în plus, cartea l—a inspirat pe autorul ‘Iuditei’, un alt microroman biblic, aşadar îi suntem dublu recunoscãtori.






Tradiţia augustinianã aratã ca un tomism sãrãcit, diluat, trunchiat, regresat, cu atât mai mult cu cât se vrea nescolasticã, scurtcircuitând deprinderile ştiinţifice ale scolasticilor franciscani medievali; aşa încât, reuşeşte numai sã parã mai vagã—şi mai evazivã. Revendicarea aceasta, de augustinism, i.e., reacţionarism teologic anti—scolastic, mi se pare întotdeauna neconvingãtoare.
Reformatul Koyzis face caz, scriind despre Schindler, de o pretinsã ‘tradiţie augustinianã’. E tocmai ceea ce vroiam sã arãt. Tradiţie? Care sunt autorii acestei tradiţii catolice augustiniene, pe care îi citeazã Schindler, sau la care se referã?
Care sunt acei prestigioşi autori catolici care, de—a lungul veacurilor, ilustreazã aceastã tradiţie distinct augustinianã?
Distincţia n—are sens, decât pentru cine considerã tomismul şi/ sau scolastica drept o imposturã, ceva nelegitim (numai în acest sens se poate distinge, în Rãsãritul schismatic, între o tradiţie capadocianã şi alta palamistã/ isihastã).




Filmoteca mea din computer mai are doar câteva din filmele înregistrate odatã de la TV—au mai rãmas azi nouã înregistrãri—‘Giulietta’, ‘Hiroşima’, ‘Kane’, ‘Flãcãii …’, ‘Pe chei’, ‘Creatura’, ‘Stigmatul rãului’, ‘Doamna din Shanghai’, ‘Kikujiro’—s—a—ntâmplat sã arunc peste bord filme de Truffaut, Fellini—mãcar trei (‘Nava’, pe lângã ‘Roma’ şi ‘Viaţa’), Ford, o ‘Ioana …’, pe când pãream sigur de sentimentul meu cã nu mã vor mai interesa—numai pe acestea le—am pãstrat—transferate adesea de pe un disc pe altul, etc..





Brunner are, cu toatã etica lui creaţionalã, o definiţie inacceptabilã a omului—ca şi creaturã dualã, sau mixtã—‘fiinţã sexualã şi persoanã’—‘personalitate inseratã într—o naturã sexualã’—ceea ce e dualist, deconcertant—şi mai puţin decât ne aşteptam de la acest mare teolog. Pentru el, sexualitatea îi e extrinsecã persoanei, îi e numai anexatã. (Remarcile lui sunt din ‘Dreptatea şi ordinea socialã’.)
Acesta e dualismul brunnerian, enunţat de etician în legãturã cu funcţia justiţiei—ca virtute—în familie. Nu aratã ca ceva de trecut cu vederea. Formulãrile nu par întâmplãtoare.
Probabil cã eroarea provine din aceea cã elveţianul reduce sexualitatea la funcţia biologicã.

Funcţia reprezentãrii plastice. Psihologia artei






Funcţia reprezentãrii plastice. Psihologia artei






Se întâmplã sã vezi un film de groazã, şi sã îţi spui—‘e ca—n viaţã!’. (Scriind acestea, am în minte mai ales un film al lui Avati.) Ceea ce dã faţã, chip, fizionomie, precizie—în artã, trecem de la ceea ce e trãit în mod vag, imperfect ca reprezentare, stângaci, confuz, difuz; înţeleasã aşa, arta e mai mult purificare de frici, despovãrare de trauma greu formulabilã, de şocul reprezentat în mod vag, inadecvat. Enunţatã—şi, mai ales, teoretizatã, psihologizarea trãirii estetice—la antipodul elevaţiei aristoteliciene, formulatã pompos, grandilocvent—explicã satisfãcãtor empiricul. Arta învioreazã, fiindcã ajunge sã formuleze, sã precizeze plastic, ceea ce fusese vag şi estompat ca reprezentare. Vorbim, aşadar, de reprezentãri, de pura forţã a reprezentãrii—nu de explicãri sau exortaţii.
Arta poate sã ajute prin reprezentare—dând chip; e ceva pur plastic, şi aratã rolul imaginii, al reprezentãrii, al figurãrii.

Ai întâlnit rãutatea în viaţã, ai cunoscut—o, te—ai confruntat cu ea—cruzimea, ticãloşia, ferocitatea—iar o reprezentare fantasticã, însã obiectivã în sensul artei, oferã o cheie afectivã, o cheie a trãirii, o precizare plasticã a ceea ce fusese suferit.
Enunţate, interpretãrile ‘psihologizante’ ale violenţei cinematografice par şi abuzive, şi neinspirate, sãrace, reducţionist—pozitiviste: într—un cuvânt, dezamãgesc—fac din imaginaţia goticã o şaradã, o ‘reprezentare cu cheie’—o transpunere, adicã o parabolã. Filmele de groazã pot fi parabole despre violenţa, rãul, etc., mundane. Asta descurajeazã şi descumpãneşte trãirea naivã a basmului—dar nu ia nimic din forţa imaginii, din purificarea de ordin afectiv.

EXCURS DESPRE ‘JEKYLL’. În registru literar, s—a înregistrat ‹controversa despre ‘Jekyll’›--cu unii susţinând cã semnificaţia basmului e plastica lui—artisticitatea ca atare, iscusinţa narativã—şi cu alţii crezând cã ‘Jekyll’ e o parabolã (de ex., Nabokov şi Chesterton); ne putem referi şi la naraţiunile futuriste ale lui Wells, a cãrui intenţie filozoficã şi didacticã e expresã, neambiguã. Cu alte cuvinte, unii ar sugera cã, şi dacã Stevenson a avut nişte intenţii filozofice cu microromanul sãu, acestea sunt neimportante, neglijabile; iar alţii ar spune cã şi dacã scoţianul şi—ar fi închipuit cã scrie numai un basm gotic, fãrã sã fi ‘vrut sã spunã ceva’ (de ordin etic), semnificaţia obiectivã e, totuşi, subliniatã.
Discutarea mesajului parabolei pare un reducţionism şi un nãrav parohial—însã investirea naivã, credulã, nu e mai puţin astfel, şi se cuvine sã ne întrebãm dacã amoralismul perspectivei ‘pur estetice’ nu e el însuşi o prejudecatã ce meritã pusã în discuţie. Adecvarea formei la mesajul parabolei e o laturã; iar alegerea acestei modalitãţi de formulare a unei reflecţii—ca apolog—sugereazã o epistemologie originalã, în sensul cã e distinctã, şi imunã la tezism, strãinã de rutina tezismului. Existã un mesaj al parabolei—însã nu poate fi spus altfel decât a fãcut—o autorul—nu e o tezã ilustratã, ci un mod distinct de a gândi, iar imaginea literarã nu e un veşmânt, o mascã, ci o unealtã.

Existã un rãspuns psihologic, afectiv, al spectatorului, faţã de reprezentãri artistice pe care le resimte ca formulând semnificativ experienţe, realitãţi, trãiri din domeniul existenţei lui cotidiene. Satisfacţia adusã de artã, satisfacţia resimţitã—prin întâlnirea formulãrii fricilor şi traumelor—denotã o carenţã anterioarã, un deficit al reprezentãrii imediate, emoţionale. Suntem nu în cuprinsul concluziilor despre existenţã, al ideilor şi, ca sã spunem aşa, al ecuaţiilor conştiente—ci în acela al afectivitãţii bazale cotidiene, cu vicisitudinile ei variate.
Chipuri ale rãului—fizionomii ale ticãloşiei—am dat exemplul cinematografului de groazã, însã exemple similare pot fi gãsite în artele plastice, în literaturã—oriunde terifiantul şi—a gãsit chip. În artã, reprezentarea—a rãului, în cazul discutat—e resimţitã ca întregitã, completatã, şi ca situatã în ecuaţia corespunzãtoare, relevantã—acest tip de relevanţã imediatã solicitând un rãspuns afectiv de natura celui circumscris—uşurarea şi satisfacţia, sentimentul ‘unei aceleiaşi lungimi de undã’, şi al funcţionãrii unei imagini de artã la niveluri poate insondabile ale afectivitãţii şi fiinţei noastre. Reprezentarea adecvatã e o sursã de satisfacţie moralã, de bine fiinţial, prin precizarea adusã—trãitã ca întregire, ca plus cognitiv la nivel emoţional, al cogniţiei specifice emoţionale.
Existã, aşadar, o nevoie psihologicã adâncã de conturare a trãirii şi de ieşire din indistinct. Trauma produsã de rãul trãit capãtã contururi. Nu devine, prin aceasta, (mai) ‘inteligibilã’—ci precizatã plastic—e scoasã din vagul reprezentãrii nelãmurite, poate reprimate, parţial ori intermitent.
În felul acesta, reprezentarea trece un prag. Fusese vagã şi indistinctã—înceteazã, în parte mãcar, de a mai fi astfel—ceea ce dã supleţe minţii, chiar fãrã sã aducã o aprofundare intelectualã a traumei.
Cei înclinaţi sã vadã, sã identifice, sã recunoascã rãul cotidian travestit—şi travestit pentru un plus de eficienţã plasticã—accentuat, subliniat, nu diluat prin aceastã travestire—în imaginile artei, enunţat într—un mod care e satisfãcãtor pentru minte în mod profund—şi nu toate sunt aşa—vorbesc despre o experienţã care trebuie mai întâi trãitã, pentru a îi fi apreciate utilitatea şi semnificaţia. Ceea ce Aristotel, în parametrii teoriei lui estetice—foarte diferitã—spunea, şi ceea ce modernii trebuie sã adauge, pentru a—şi completa observaţia, e cã acest declic neaşteptat e folositor. Observaţiei cã figurarea rãului, a traumei produse, acţioneazã aşa, trebuie sã îi fie adãugatã aceea, la fel de preţioasã, cã semnificaţia pentru viaţa mentalã e una pozitivã. Mintea e dezmorţitã astfel, ca distanţatã de sursa traumei, ca redresatã.
Inclusiv în registrul psihologic, aceasta, purificarea de unele urmãri ale traumelor, e numai una dintre funcţiile artei—şi aici nu am vorbit decât numai despre forţa emancipatoare a imaginilor întâlnite în cinematograful şi în literatura de gen.
Reprezentarea de artã a terifiantului rãspunde unei nevoi psihice, şi aduce o satisfacţie de ordin psihic—ceva, în psihism, aspira cãtre aceastã precizare, sau una similarã. Imaginea corespunde, prin ceva anume, prin trãsãturi ale ei, aspiraţiei, nevoii psihicului de a ajunge la o rezumare satisfãcãtoare a unei/ unor experienţe.
Interpretarea psihologizantã e neabuzivã, cãci explicã ceva din efectul direct avut de unele imagini de artã—ca descãtuşarea unei percepţii care fusese totuşi încã difuzã şi care acum e adusã, astfel, la un nou grad de concludenţã. Psihologicul, în analizã, nu ‘trãdeazã’ esteticul, ci i se adaugã.




Playlistul din august are 51 de cântece (--adicã, peste trei ore de muzicã--)—treizeci şi cinci OutKast, şaisprezece Ellie Goulding.

OutKast—6+ 2+ 27.
Ellie Goulding—2+ 3+ 11.




Walsh, Eisenstein, Brando.

Karen& ‘Venus’ (Lem).

Romanciera cehã& capodopera ei& articolul regizorului.

Gestionarea—cehul.

Imaginea literarã, spune Durand, nu e semn.

W. vrea sã spunã, cu destulã acuitate, cã nu e un roman care sã te poarte, sã te farmece, sã te preia şi înaripeze, ‘transporte’—cum se zicea, însã un roman care cere studiu, strãdanie, luciditate, obiectivitate—e un alt fel de experienţã, nu se întemeiazã pe sugestivitate, farmec, participarea subconştientului.

Scriitorii obişnuiţi—ca flaubertianul nostru interbelic.

Un om care are onoare, într—o situaţie fãrã ieşire—Arjuna fãrã biruinţã.

În esenţa lui, redus la ceea ce e esenţial, hedonismul e animalitatea, e crezul a nenumãrate otrepe—ideea fiind cã aşa ceva nu face mai bun, şi nu spiritualizeazã pe nimeni—dimpotrivã, abrutizeazã. ‘Hedoniste’ sunt toate otrepele, sceleraţii, pramatiile. Existã hedonismul abrutizant şi porcin—care nu e altceva decât conduita practicã prevalentã. Însã existã şi oameni care e nevoie sã fie îndemnaţi cãtre plãcere—mai rari, e adevãrat.

Joi seara, aroma unei tocane de varã, mirosul picant, îmbietor al gogoşarilor, al legumelor suculente.

Interpretarea în termeni strict imanenţi, mundani, a religiosului; se pare cã v. Hügel nu înţelesese tendinţa filozofilor francezi.

Viaţa putuse fi interesantã, nemonotonã.

Un copil ridicol e întotdeauna descendentul unui adult ridicol, copiazã un adult ridicol, ridicolul e contagios.

Portretul care mã şi dusese cu gândul la Klimt ….

Bucuria ticãloşiei, fervoarea ticãloşiei, întipãritã pe chipul acela patibular ….

‘Locus …’& ca despre ‘Versetele …’& doi romancieri, însoţirea, îmbierea.

Ocazia unei proze scânteietoare şi înaripate, dinamice.

Cã nu înaripeazã, farmecã, ‘poartã’, preia şi încântã—remarca lui W. despre capodopera francezã—şi la antipodul lui VN, care îi acorda întâietatea şi superlativul.

Tirul neîncetat—ce poate face dintr—un om o cãţea care—l ţine neîntrerupt sub tir—‘duşurile’, umilirile, etc., lucruri faţã de care ştia cã sunt vulnerabil şi, ca atare, le folosea deliberat. Aceasta e incomensurabila distructivitate femininã.

Romanul corean medieval—sem. IV.

Transparenţa şi argintarea înţelegerii.

Empiricul—grota de lângã Beirut, drapelele …. Poetul medic citit de patrolog.

Distincţia între Biserica rãsãriteanã (= persanã)—cu patru subdiviziuni—asirieni, caldeeni, şi melkiţi schismatici şi catolici—şi Biserica sirianã. La persani nu existã monofiziţi—la sirieni nu existã nestorieni—ceea ce sugereazã cã Sf. Isaac aparţinea primei Biserici, aceea persanã, era un ‘asirian’. La egipteni nu existã contrapartea catolicã a melkiţilor.
Aşadar, exista un al şaselea Patriarh, acela asirian.
O problemã ar fi aceea cã Isaac trãia nu în teritoriu iranian (= persan, asirian, nestorian)—ci irakian, adicã antiohian, iacobit; nu am ajuns încã la o reprezentare bunã a demografiei creştinãtãţilor aramaice.

Anomalia existenţei unei nuvele despre bordel, şi mersul la bordel, în bibliografia şcolarã.

În curţile şnapanilor de lefebvrişti e mai puţin gunoi, fiindcã nu trece, nu circulã nimeni pe—acolo—locul e curat, numai fiindcã e neumblat.

3 x vechi istorici anglofoni—evreul canadez, juristul, T de Q.

Sb.—în aşternut pânã la 4 ½--15 ½ ore (1 dim.—4 ½).

Vin. seara, citit—60 pag. (10 seara—1 dim.).

Realitãţile nu au emailul viselor, imanentul nu are smalţul idealului.

Descoperirea a fost aceea cã Biserica anticã avea şase Patriarhi, nu cinci. Teritoriul sirian era împãrţit între doi Patriarhi—şi nu antiohienii au devenit legatarii lui Nestorie.

Scrierile de naturã sã suscite emoţia, sã învioreze, sã farmece, sã transporte—cunosc, ştiu senzaţia aceea unicã, trãirea—ceva survine—e nearb.—filigranul acela secret al emoţiei, e ceva care nu poate fi contrafãcut.

Tipologiile intereseazã etajele, treptele inferioare.

Am cunoscut o mahalagioaicã, hârlavã şi tâmpitã, care semãna cu vara mãtuşii mele—ambele savurau frica mea, ambele procedau la fel—lichele cu nesaţul ticãloşiei, cremenea neîndurãrii.

Naboth& articolul …, gusturi& peplumuri, jargonul.
‘Magnificii, ‘Parcurile’, mintea& întâia urgie.

Ca ‘paparudã’. Ploaia—joi, sb.. Mâncarea. Aerul. Anotimpuri. Puţinãtatea. Ipocrizia—Leone, Fellini, AK, noul ‘Holmes’. Sucirea bruscã. Sucirea.

Coşmarul posomorâtei apatii maniheiste, şi viaţa simţurilor, dinamicã, fizicã, teluricã.

Când mintea ajunge sã opereze nu cu evenimente, cu desfãşurãri dinamice, cu dinamici—ci cu fantoşe—sau cu scheme apriorice, abstracte, teoretice, contrazise de imprevizibilul empiric.

Circumscrierea unor experienţe de artã—eseiştii autohtoni—Ralea, cf. ieri (sb.)—tiparul, mintea—C. Bouche—Villeneuve despre ‘Vertigo’—evreica vienezã, sem. XI, calmarea—strictura—Rilke despre sculpturi—nu numai în versuri—ca obiecte.

Timpul, simţul timpului, sentimentul, gestionarea, deschiderea—la 10 z..

În drumul lor cãtre realitate, gândirea, activitatea noastrã inteligentã e nevoie sã fie stimulatã de simboluri.

În douã cuvinte, nu cred cã ritul postconciliar i—a decreştinat pe catolici, şi cred cã inteligibilitatea e o condiţie a asentimentului, a consimţirii. Nu cred cã sociologia ‘voalãrii’ are de—a face cu scopul creştinismului, care e o înţelepciune, nu o pantomimã generatoare de simţiri nebuloase. Testul credinţei e încrederea sutaşului, nu coregrafia liturgicã. Cred cã ierarhia şi ceremonialul sunt subordonate comunitãţii.
Tendenţiozitatea şi unilateralitatea conservatorilor sunt evidente—de ex., în bagatelizarea dezideratului afectiv, sau în minimalizarea reuşitei reformei, a rezultatelor observabile, a însufleţirii existente în enoriaşii postconciliari—tendenţiozitate interesatã, distorsionare, etc..
Prestigiul astringenţei, al frustrãrii, îşi are rolul sãu.

Pãr. Hopkins îi atribuie Deiparei, ceea ce Îi e cuvenit Lui Iisus—e ‘şubrezenia cristologicã’ a ‘argumentului lui Greene’—cristologia atenuatã, estompatã, practic abolitã. Cu alte cuvinte, climatul monofizit preconciliar.

‘Atingerea cu privirea’, pângãrirea.

Şocul. Şatena decoltatã\ ed.. Cele douã s. (gãrzi, etc.). Sânii copilei. Blonda aparte—la 3 l.. Ritm. Eleve. 3 x braţ.
3 x braţ.

Mai atent la semnificaţii funcţionale—decât la tendinţa conotaţiilor afective.

Pãr. Nichols deverseazã adesea în gazetãrie, şi în locvacitate gazetãreascã, de popularizare—ceva ce ruşii ‘lui’ n—ar fi scris niciodatã.

Am onorat, derulând, înţelepciunea Dnei. Y.—la 3 ani. Înţelepciunea recomandatã de ea, indirect, crezul ei existenţial.

Dna. Pena şi Moisil—‘baba şi filozofia’. Deprinderea de a gândi.

Eseurile, apatia …--sezonul, reducerea—romanul japonez. Eseiştii. Trad. discreditatã.

Interacţiunea sexualã, sau chiar eroticã—ciclista& tânãra. Tinere. Decolteul copilei. Pragul atins. O nouã înţelegere a rangului—uman, social, intelectual, fizic, educaţional, cultural, profesional.

Cinci paşi—eseiştii& eseurile\ ed.& biograful reputat, sezonul, reduceri& romanul japonez.

Existã grade, trepte, ‘adevãrul trãirii’, convexitatea minţii, etc..

Vãduvele şi le—mpart moşnegii, sunt patrimoniul moşnegilor.

Semnificaţii subconştiente ale evenimentelor. Semnificaţii incomplet conştientizate.

În ghearele boarfei şi ale mocofanului—prelucrat, ameţit, dus, tentat, aiurit—prostit. În situaţia lui Pinocchio, încolţit de vulpe şi de cotoi.

Scrisul nostru critic poate numai oglindi ceva din experienţa inefabilului.

Rãstãlmãcirea—nu ca povarã şi obligativitate, ca formalitate—ci ca precizare, ca limpezire, ca vlagã şi precizie.

Se zice cã Boucher recenza—în NYTBR—romanele lui Brown—ceea ce e spre cinstea ambilor.

Într—un thriller, aşa ceva e îngãlare, cârpãcealã, scâlciere, naraţiunea se scãmoşeazã.

Girarea—ca literaturã recenzabilã, vrednicã de recenzare.

Critica literaturii de gen ia adesea forma reflecţiei tematologice şi tipologice, fiindcã în aceastã literaturã abundã reţeta şi şabloanele. Şabloanele cer tipologii.

Vara mãtuşii mele—îndârjiri şi vehemenţe de dementã.

Alfabetul comportamentelor—semnificaţia fermã, decisã, subliniatã—semiologia.

Urâţii, capetele; oraşul& pelerinele, controversa lor, umanitatea atribuitã& vreme, mâncarea& slujbele& reed.. Bascularea. Tarabe.
Bascularea.
Manuale. Romanul japonez. Olandezul. Mailul listat.
Bascularea.

Corvoadã vs. curiozitate, deschidere. Înţeleasã ca o corvoadã.

Coşmarescul filozofiei—solipsismele, ocazionalismul—hãurile—rãspunsul johnsonian.

Amanta fratelui lui Carol al II—lea—sora lui Marlborough accepta sã fie (numai) amanta fratelui regelui.

Ross despre fam. Mitford. Romanele lui Nancy M..

Mâncarea. Ed.. Verso—uri. Marţi—4 dim.—6 dim..

Salatã. Pui. Patiseria. Geografia. Berea. P., indiciul.

Dacã nu e, de fapt, o idee, reminiscenţa nu e nimic pe lângã senzaţie—şi e mai bine sã înregistrezi senzaţii, direct, nu reminiscenţe, care—s fãrã noimã. Senzaţia—şi are propria sintaxã.

Amestecul de rãutate, josnicie—servilism, ticãloşie, etc., şi demenţã, labilitate de orice fel, plus prostie—urâţenia caracterului, calomnia, masochismul, complacerea, cedãrile, ipocrizia, faţada şi putreziciunea, spoiala. Ce e pe dinãuntru. Adevãrul maximei despre înfãţişare. (Întâi i—am crezut pe ei—şi erau, de fapt, mai proşti decât mine—şi, apoi, îmi acordau epitete, voalat—la 6 l. dupã ce avusesem întâia oarã aceeaşi impresie, probabil corectã.)
Caracterul de o urâţenie rarã—rãutate, josnicie, demenţã—josnicia de a mã calomnia—caracterul hidos. Sfruntarea de a mã calomnia, ca şi cum spusa aceea era credibilã, ca şi cum putea fi crezutã.

Trãsãturile peisajului sunt acelea ale minţii care îl priveşte—trecând pe aceleaşi strãzi, prin aceleaşi cartiere, în rãcoarea lui august şi în canicula lui iulie, peisajul era diferit, arãta altfel—mintea era altfel. Meteorologia defineşte geografia; la fel, mergând în aceleaşi locuri la mijlocul verii, şi în gerul lui dec. şi ian., impresia a diferit. Trãsãturile peisajului sunt psihice; geografia e psihicã.

Deosebirea dintre artã şi surogat e testabilã, experimentabilã.

Psitacismul neîncrederii în apuseni, în ortodocşii vestici, în convertiţii occidentali—‘dilueazã’, etc.—clişeul prins lãutãreşte, preluat ca poncif.

Funcţia ‘no.’—utilitatea. Cãuşul. Semnificaţia tabelului. Vârsta. Alineate& eseuri& la 16 l.—formate& articole polemice. Articole—m. m. ….
Rezumate. Nuvele. Antologii.
Chestionarul. Antologii.
Blonda aparte.
Afganul.
Gestionarea& formatul …& vârsta. Policele. Blonda aparte. Antologii. Degetul—la o s..

Risipirea fricilor. Impresionabilitatea extremã. Recapitulam fricile—pe ale copilãriei—Bolintineanu, portretul romancierei cehe, poloneza—atmosfera de superstiţie, de frici, de terori—mai exista în ’97.

Aveau sã treacã 2 ½ ani pânã sã o întâlnesc.

Supranaturalul nu înseamnã evenimente bizare, nici schimbarea cursului naturii, nici intervenţii magice. Nu aceasta e prezenţa supranaturalului—nu ceva simţit, ci o semnificaţie trãitã.

Stilizarea narativã a policierurilor.

Frica şi prudenţa, dialectica fricii/ nepãsãrii, şi a prudenţei, agerimii—de fapt, frica, perspectiva iminenţei, chiar panica, îndemnau la nepãsare, la bruscheţe, la neglijenţã, delãsare, abandon—chiar la distructivitatea frustrãrii, furiei, inutilitãţii abrupte—şi la imprudenţã. Adicã—‘De—acum nu—mi mai pasã, nu mai conteazã—şi—aşa …’—ba chiar ciuda, furia, tentaţia distructivitãţii, a defulãrii, a pângãririi intenţionate, vrute—tot ca autoagresivitate şi trãire a neputinţei.

Numai schitul, şi italianul, spartanul, uniatul, ‘ambele firi’—la 15 l.—iar bizantinologul e dispãrut, radiat—ca alternativã la ‘hoinãrelile’ rãsãritene—şi încã o datã, acum, l—am omis pe acelaşi politolog reformat, însã eclectic.

Afganul, Gr., H., K.—istoria, ‘altruismul noroios’ stângist—înglodat, ar fi cuvântul, gloduros.
4 x BW—toana, vremelnic& ≠& despre cinema—aleea—tel.—ecranizarea, romanul, berea& GF, formatul lax& justeţea percepţiei, formulatã un pic aiurea&.
Girul.

4 ½ dim.—reformatul—chiar a doua omitere—scurtãtura—abia azi: paleta—boala, etc.—5 dim..

Reformatul Koyzis are nişte postãri bune despre Brubek, Strauss şi straussieni, ‘Hristos rãstignit a doua oarã’, cinemaul lui Wise cu muzica lui Herrmann, normele dezvoltãrii istorice la Dooyeweerd, acuarelele lui Beatrix Potter, teologia rugãciunii a lui S. H. Wilson, iar câteodatã articole (Zaleski). Deasemeni, reformatul are postãri şi despre cauzele apostaziei/ abjurãrii, gratitudinea faţã de baptişti, tradiţia liturgicã luteranã, benzi desenate.
E fiul unui cipriot.

Aferatul& reformatul, omiteri—chiar azi; rãspântia. Gestul, funcţia. Bruscheţea—uşor derapaj. Postãri& calvinistul citat—un alt elveţian.

Împotriva reformatului, neurochimia corecteazã iluzii.

Docilitatea. Boala, ticãloşia, docilitatea, complacerea, cedãri. Diferenţa, limbajul. Cloaca.

Prozã—eseiştii autohtoni—ed.—subiectul—‘pag.’—subiectul, ca ocazie a prozei.

Necurãţia, defectul se ascund în premise, nu în demonstraţii; argumentele sunt coerente—însã premisele, postulatele sunt discutabile, şubrede.

Psihologia artei—şi o teorie psihologicã, nu numai atentã la psihologie—a esteticului, se gãsesc la filozoful Chartier. Acesta gândea arta în termenii beneficiului moral, şi ai sanogenezei.

Banalizarea cinemaului—şi posibilitãţile tehnice—socialul—nevoia—recomandãrile, girul altora—egalii. Trei laturi—banalizarea, posibilitãţile noi, socialul—nevoia moderatã.

Englezul—cf. azi (joi).

Dupã cafea—dum. dim., marţi seara, joi dim..

Scâlcierea. Semnificaţia mutã. Trãirea neformulatã, mutã.

Evreul argentinian pãrea sã fi simţit într—adevãr bucuria cinemaului—ca bucurie a naraţiunii. Obiecţiile lui la adresa neverosimilitãţii, etc., sunt deplasate şi rãuvoitoare, nesemnificative.
Gazetãria interbelicã; eseistica. ‘88& ‘96& rev.—delãsarea, lezant.

Tarabe. Paleta—articole …. Tipar. Tiparul. Aleea. Maria. Miros. Mail. Falus. Ceea ce a fost de naturã sã schimbe.

Puţinãtatea—intenţii, clivarea—momente (Demme, etc.)—a împãrţi.

3 x articole—cinema, CDC, a livra—despre …--ca format.

Adesea, parodicul nu epuizeazã conţinutul estetic, real; existã şi parodie, însã o operã nu se reduce la asta—şi vin minte Ariosto plus Cervantes.

La 3 z.—strunga, la 2 s., la 12 z. (V), la 6 z. (VI), la 6 l. (VII); primele şase postãri de cinema—în 35 de z..

Orãtãniile babei—slugoii, argaţii—slugile sunt cele care pãlmuiesc. Iniţiativa palmei, a scatoalcei. Impresia de orãtãnii scoase din minţi.

La Monda îmi displãcuse tonul mohorât, mizantrop, coclit, strepezeala, fierea. Impresia distinctã era aceea de mizantropie şi strepezire. Contrazicea bonomia inteligentã, lejerã, raţionalã. Credulitatea nu e bunã, macinã mintea; nici mizantropia. Credulul va sfârşi prin a ajunge mizantrop, urâtor de oameni—şi urât acestora. La Monda am gãsit întãrâtarea mizantropului, pornirea, fierea, vehemenţa, vindicativitatea posomorâtã. Aceasta e impresia mea, în termeni umani, despre autorul lui ‘Trubendal’—romanul e zugrãvit în culorile posomorâte, terne ale mizantropiei şi neplãcerii, acrelii. Nu e o companie pe care s—o mai cãutãm.

Un prânz cu salatã de roşii, un pui fript, vin sec roşu.

Cât e de deplasatã hlizeala pascalã, hlizeala festivã ipocritã. ‘Bucuria pascalã’ ar trebui sã fie sublinierea festivã a unei bucurii de tot anul—e vorba despre un eveniment întâmplat o datã.

Bucuria, nu neapãrat umilã, a almanahurilor.

O posibilitate spiritualã, nu magicã.

Sfruntarea, neruşinarea şnapanilor religioşi.

‘No.’—ca alternativã la penuria noului.

Joi dim.—3 s.—anotimpuri—şatena decoltatã\ ed.—raft—citit, mintea—ed., mâncarea—salatã& pui—piaţã. ’88. Identitatea.

Erau autori, opere, de la care primeam impresii fie dureroase, apãsãtoare—fie împovãrãtoare —ambele, traduse prompt somatic—gradând apãsarea şi împovãrarea.

Empiricul.

Ieri, joi—pizzele şi halbele cu bere.

Lumina necreatã scânteiazã mai limpede în fiinţa mai raţionalã.

Lucruri abstracte—sau iluzorii, vs. ca rezultat, empiricul, prezentul.

Reminiscenţa nu are semnificaţie, decât dacã face parte dintr—un raţionament; pe când prezentul, empiricul, au valoare autonomã, înregistrarea lor redã ceva. Cu alte cuvinte, reminiscenţa e irelevantã, pe când prezentul, ceea ce e prezent, nu.

Din ultimii 7 ½ ani, 4 ½ au fost de apatie intelectualã, de delãsare şi torpoare—abia 3 au fost de deznãrãvire. Standardul intelectual şi mintal autopropus, şi cuvenit, meritat, necesitã, face necesare ajustãri.
Ceea ce mi se pãruse a fi superflu, nu era.

A îşi propune eforturi titanice menite sã paralizeze voinţa, sã blocheze acţiunea, e o formã de rea credinţã.

Am cãzut pradã de timpuriu farmecelor îndoielnice ale poeziei lui Coşbuc, pe care nu mã mai sãturam s—o citesc cu glas tare.

Rãutatea tontului—mãrginita, imbecila care are, în fine, pe cine asupri, faţã de cine—şi da talente …. Izmenirea jalnicã a semioligofrenei care îşi dã talente—diagnostice, pedagogice, terapeutice.