Devo cântã un disco atât abstract, destul de astringent, de posac, de neîmbietor, de o facturã aridã—muzicã aridã, anostã—cât şi neinspirat—sugereazã mai degrabã crispare, spasme aleatorii, decât dinamism. Cel puţin aceasta e o primã impresie.
Devo are întrucâtva timbrul unor cântece ale lui Bowie.
‘Mongoloid’ e un cântec bun, antrenant—cinci cântece ascultate mi. dim., de la 8, înaintea cafelei—aşadar, şi de aceastã datã, ieri vorbise oboseala, scâlcierea, dezlânarea, risipa, semitonul apatiei, demoralizarea, delãsarea. Mi. dim., cu totul altceva decât gândisem ieri.
Dupã Devo, S. Minds, La Roux, Hockey. La Roux au un disco mai spectral. Un disco glacial; La Roux sunt mai glaciali ca Devo, Hockey aduc o cordialitate îmbietoare, de o nuanţã pop convivialã.