‘Craii de Curtea—Veche’ e, într—un fel, un poem sapienţial despre cãutarea fericirii, care e scopul înţelepciunii; poate cã eroarea lui M. Caragiale a fost sã vrea sã facã din el şi romanul unor destine, care sunt, puse într—o dinamicã balzacianã, ce le e improprie, neinteresante şi artificiale, simple mãşti, simboluri, apariţii spectrale. Personajele lui M. Caragiale nu conving drept creaţii, drept fãpturi. Ele sunt apariţii de efect, nu mai mult. Aceasta se potriveşte, dealtfel, alurii halucinatorii a romanului; personajele lui M. Caragiale au natura apariţiilor din literatura fantasticã, sunt ca spectrele fatidice şi rãu—prevestitoare din povestirile poeşti—existã efectul, impresia frapantã, nu şi mişcarea, dinamica. Latura balzacianã, sã o numim aşa, e mult mai puţin convingãtoare decât tentativa sapienţialã, parcursul de înţelepţire al naratorului, cãutarea de cãtre acesta a unor trãiri satisfãcãtoare, şi a fericirii ipotetice.
M. Caragiale era un autor care tematiza intens atât fericirea, cât şi conduita, aşadar era interesat de o moralã din douã perspective distincte—cum sã fii fericit, cum sã te comporţi în acord cu o idee nobiliarã despre sine, şi dispreţuitoare despre lume.

Existã scrieri sapienţiale care nu sunt şi teorii, nu—s scrieri teoretice—teoretizãri ale atingerii fericirii, etc.—ci altceva: imagini, sau înregistrãri ale unor trãiri. Atâta din poezie e, în acest sens general, sapienţialã—sau unele jurnale, scrieri personale, etc..
Sapienţialitatea, ca intenţie şi ca rezultate, e patrimoniul comun al întregii culturi, pentru cã exprimã şi rãspunde celor mai elementare aspiraţii umane.