Nu cred cã Bergson gândea filozofia ca pe o sumã de discipline, defalcatã, ci, ca Tresmontant, drept analiza metafizicã a realului.
La 18—19 ani, am citit trei cãrţi de Bergson (pe întâile douã, dupã câte un prim început); la 19—21 de ani, am început alte trei cãrţi ale lui Bergson, fãrã sã le continui. A fost o vreme când întâlneam mai ales referiri defavorabile la filozofia lui Bergson (Marcel, Noica, Chartier, Ricoeur). La 22 de ani, am început sã recitesc una dintre primele trei cãrţi; era pe vremea când citeam biografia lui Lacan. La 24 de ani, am recitit una din scrierile culese în cea dintâi carte cititã.
Simmel, Schopenhauer, Bergson.
Thibaudet, Bergson, Schopenhauer.
Noica, Marcel, Chartier.

De la o existenţã fictivã şi neasumatã, la una realã. Pragul. Fofilarea.

Pe de altã parte, cred cã rostul bergsonismului e mai puţin sã ilustreze o personalitate, cu convingerile ei, cât sã serveascã analizei metafizice a realului, sã ducã la rezultate obiective.

Cusururile gãsite de Paleologu trad. din Montaigne, Chartier, France (Pãstorel), Goethe (Blaga).
Vrânceanu. Vianu. Butor& MP& ‘Eneida’. ‘Quijote’.
Tânãrul Cãlinescu.
Noica şi policierurile. Rezumatul.
ME şi romanciera.

Uneori, ca la Foucault, e vorba de numele nu al unei noi discipline filozofice, ci al unei filozofii —filozofia e cea care se cheamã aşa.

Trecerea de la filozofie, la sociologie (Ralea, Guyau, Baudrillard, o viaţã a lui Gusti, Boudon, Andrei), psihologie (Ralea, Pavelcu, Levi, manualul de psihiatrie, serialul TV despre Freud, Leonhard), istorie (Bloch), religiologie (Certeau, Ginzburg, Wach), folcloristicã (Van Gennep), etnologie, ştiinţe (Sãhleanu)—dezicerea.

Eu pot, vai, ignora lucruri oricât de simple, de elementare. Asumarea universului profesional, întâietatea profesiei—esenţialul e cã, gândindu—mã la un radiolog vârstnic, la caietul cu schiţe de radiologie al unei colege, la un mehenghi dispreţuit, la nişte colegi chirurgi plecaţi în Scoţia (cred), la un nefrolog invidiat, profesia nu mi—a mai apãrut ca o corvoadã, sau o formalitate vagã.

Cele patru capodopere ale lui HB (‘Eseu despre …’, ‘Materie …’, filozofia viului, interpretarea metafizicã a religiei).

Se spune cã W. James s—a scârbit, la un moment dat, de psihologie; însã şi despre Simmel se ştie cã se scârbise atât de sociologie, cât şi de criticism. Intervin astfel de saţietãţi intelectuale, cu deziceri.

Simmel—Schopenhauer, Kant, Bergson.
Bergson—Kant, Nietzsche, Spencer, W. James.
Thibaudet—Bergson, Montaigne, Schopenhauer (Olãreanu, în rev. veche—apoi, antologia).
La aproape 12 ani—visul; teza, ed., ’90. Poate cã şi una din conferinţele tinerilor.

Ceea ce stimuleazã gândirea psihologicã originalã—subiecte (sexualitatea, femininul, afectivitatea) şi autori interesanţi, bineînţeles conjuncţia celor douã.

DESPRE CITAREA IN EXTENSO. L. are tendinţa de a cita in extenso, acolo unde ar fi fost mai adecvatã indicarea, succintã, a pag. şi ed.; o face şi cu Wallace, şi cu Eugenides, discutând, apoi, teologie, şi e interesant cã astfel de romane îi pot inspira discuţii şi gânduri teologice.

Ceea ce e de naturã sã inspire şi stimuleze gândirea originalã, neconvenţionalã.

Sentimentele pot fi zãgãzuite, înviorate, îndrumate, etc.. Existã mai multe forme de condiţionare a lor.

Despre cinema—PATRU ALTE subtematici—critici, regizori, actori, teoreticieni—plus rev., etc.. Horguelin—rev., regizori.

Câteva atitudini profesionale de naturã sã mã inspire.
Când gesturile devin altceva—vorbe, intenţii—aşadar, derapeazã.
Sunt la vârsta la care omul e ceea ce face—nu ceea ce a fãcut.

Recenziile lui Ralea—3 vols..

Complementaritatea dintre bãrbat şi femeie nu e magicã, ci naturalã—aşadar, imperfectã, deficitarã.

Leopardi, Schopenhauer, Montaigne, Gracq, Simmel, Ralea.

Psihanaliza aratã cã omul e conştient (numai) de gest, nu şi de motivaţie.

Horguelin despre muzicã.

DISCONTINUITATEA, DEZLÂNAREA, ĨMBÂCSIREA. Dumas, Hardy, Eminescu, cãlãtorul rus, japonezul, englezoaica, ‘Şega’, Verne, Sf. Nectarie, Icã, ed. ĕ, RS, romanul rusesc, elveţianul, SF, Jurist, almanahul vechi, Pamuk, Fowles, italianul, Monda, Bonciu, ‘Vlaşinii’, Simenon, Maurois, criticã literarã francezã, Gibson, ‘Mannering’, neoplatonismul creştin timpuriu.

Descurajat de eforturi care par sisifice.

Febr. a fost o lunã exasperantã, chinuitoare, foarte frustrantã. Întâia lunã în care chiar am aşteptat primirea salariului, chiar am avut nevoie de salariu, şi am mizat pe el; ca atare, a fost şi întâia lunã când nici nu l—am primit. Întâia lunã când chiar am avut nevoie de salariu a fost şi întâia când acesta nu mi—a fost trimis! Neprimirea salariului pe ian., nici mãcar în penult. zi a lunii acesteia, e exasperantã, coşmarescã şi extenuantã; dealtfel, a fost singura lunã în care chiar am aşteptat salariul. Ca atare, am aflat, ieri, cã salariul pe ian. pur şi simplu n—a fost trimis!

Marţi, cremwurşti şi Holsten.

‘Despre suflet’ (Stitatul).

Cum se face cã Chartier e aşa citat de psihologi, nefiind el însuşi unul? Chartier tindea cãtre schiţarea unei înţelepciuni, care presupune psihologia; ţinta lui filozoficã e înţelepciunea, morala, o filozofie moralã, care necesitã o înţelegere adecvatã a psihicului, a naturii acestuia. Fericit ajunge omul sã fie în psihicul lui. De aceea, filozofia lui Chartier nu e o psihologie (ca a lui Maine, de ex.), ci o înţelepciune, o cunoaştere (etimologic), o moralã. Etimologic, înţelepciunea se referã la a şti, la a cunoaşte—e o cunoaştere a ţelurilor, naturii şi mijloacelor fericirii. Or, acestea nu pot fi discutate în abstract, ci în condiţia lor mintalã, moralã, sufleteascã. Ţelul lui Chartier nu e înţelegerea sufletului, ci ajungerea la fericire; însã a doua o presupune şi o necesitã pe întâia.

Arsenalul psihologic al filozofiei lui Chartier e impozant; ea nu e, pentru aceasta, mai puţin o înţelepciune, o moralã.

Înţelepciunile modernilor înseamnã nu numai precepte, reguli, norme şi încurajãri—ci

Deismul are dreptatea lui. Critica deistã e justã, în sensul cã Dumnezeu nu e o prezenţã magicã sufocantã. Existã indicii, nu o prezenţã nemijlocitã. Credulitatea e, poate, mai rea decât scepticismul. Existã indicii ale unei destinaţii mai înalte a omenirii, ale unei evoluţii—nu ale unei imixtiuni, ale unei intervenţii extramundane; omenirea pare croitã pentru ceva mai mult decât este în prezent, pare sã fie posibilã o realizare umanã superioarã, asta n—are nimic de—a face cu rãstãlmãcirile credulitãţii, cu imaginativitatea inferioarã a bigoţilor, cu capitularea minţii, cu elucubraţiile providenţialismului.

Ceea ce face Chartier e nu psihologie, ci moralã, prescrierea de norme comportamentale, înţelepciune. O formã de iscusinţã, al cãrei scop e fericirea. Însã înţelepţii moderni sunt, concomitent, şi moralişti, se preocupã nu numai de structura realului, ci şi de aceea a minţii. Înţelepţii moderni nu sunt metafizicieni, ci moralişti, cu toate cã nu toţi moraliştii sunt şi proponenţi ai vreunei înţelepciuni, conduite, morale.
Înţelepciunile moderne se coreleazã cu psihologii, nu cu metafizici; sunt slujite de noţiuni mai degrabã psihologice—morale, în acest înţeles—decât metafizice.

Se întâmplã ca ceea ce oamenii numesc conflict între intelect şi sentiment sã nu fie decât lupta între vlagã şi delãsare; sentimentul invocat nu e decât delãsarea, torpoarea, iar intelectul nu e decât afirmarea eului, bunul simţ, voinţa.

Mi., brânzã topitã, cola; la cinã, cartofi fierţi. Baie. Rufe. Mai degrabã cititorul lui Wallace—decât Schudt sau chiar Jolley.

‘Echte Eukalyptus Menthol’, ‘Frizzy’.

‘Transa nevroticã’, ‘în puterea comportamentului nevrotic’.

Placiditatea religioasã, idolatria. Ceea ce încearcã sã argumenteze semidocţii ca Romanides şi Vlachos e existenţa triteismului veterotestamentar.

Ed.—fenomenologii francezi.

Mã gândesc la celibatul lui Gracq—mai degrabã decât la al lui Watson—şi mai degrabã decât la cãsãtoriile lui Paleologu, Noica, Schudt.

Înţelepciunea reabiliteazã, cred, petrecerea; asta schiţam şi eu, cu gândul dietei.

Ieri, marţi, la 20 z. (aproape 3 s.). 5 s. de la joia gãrzii.

Cruzimea e o formã a plictisului şi a lipsei de imaginaţie, e ‘ceva’—ul care îi trece prin minte insului posomorât şi crud, e ceea ce poate el sã punã în mişcare.

Existenţa e nelealã.

Când individul e smochinul cel uscat, realitate umanã pervertitã. Realitate bolnavã, fiindcã e încãpãţânatã sã nu rodeascã, fiindcã nerodnicia aceasta e o patimã, şi o obstinaţie. Smochinul cel uscat e o realitate metafizicã, de naturã sã descumpãneascã, ceva de care mintea şi, mai ales, simţirea, se poticnesc.

Ideea e cã ceea ce oamenii numesc sentiment nu—s, adesea, decât toane, porniri, descurajare, delãsare, dorinţã de moarte, capitulare. De aici, neîncrederea faţã de dispoziţiile şi inspiraţiile sentimentului. Nu e vorba despre o facultate distinctã de cunoaştere, ci despre pornirea cãtre delãsare, autodistrugere, nimicire.

Policierurile, citite ca romane balzaciene. Policierurile provin mai degrabã din literatura misterelor urbane şi din senzaţionalul gotic, decât din ingeniozitatea lui Zadig şi Dupin. Evreul argentinian refuza aceastã genealogie francezã, însã M. Caragiale de la ea se revendica; trebuie arãtat şi cã romanul anglo—saxon, preferat de evreul argentinian şi, la noi, de Barbu, fusese precedat de isprãvile lui Rouletabille, avea mãcar un precedent francez.

Ambiguitatea limbajelor e nu (numai) simbolicã, ci (şi) realã; o favorizeazã cine se teme de lãmurit.

Falimentul axiomelor mele, al teoriilor apriorice, fantasmagorice—vârsta, girarea, etc.. Motivele pentru a crede aşa ceva erau inexistente.