miercuri, 31 mai 2017

Maurois a prefaţat volume de Retz, Huxley, J. É. Blanche, Madariaga, ‘Puck’ al lui Kipling, Disraeli (scrisori şi ‘Generaţia nouă’), memoriile Mariei a Rusiei, Strachey, amintirile lui Lacy, Las Cases în ediţia lui Prévost, Byron, Lacretelle, Lippmann, Baring, James, Balzac (‘Bette’, ‘Goriot’ cu o litografie a lui Picasso, ‘Crinul …’, ‘Eugénie Grandet’), Shakespeare tradus de fiul lui Hugo, Andersen, Proust, Hugo, George Sand, Dickens, Boswell, ‘Ana Karenina’, Ovidiu, Montaigne, Barrès, Hawthorne, Voltaire, Dumas, Turgheniev, Benoit, K. Mansfield, Dumas fiul, Furetière, Plutarh tradus de Amyot, Machado de Assis, ‘Dna. Dalloway’, Marquand, Mailer, Waugh, Boisdeffre, S. Lewis, Troyat, Hilton, Caldwell, J. Green, Margaret Irwin, Escarpit, Du Bos, Chaigne, ‘Un veac de umor anglo-american’, ‘Poezia contemporană în Statele Unite’, catalogul expoziţiei Chardin, o istorie a picturii engleze, J. Rostand, Tatiana Tolstoi, viaţa lui Bernadotte, ‘Istoria ilustrată a femeii’, ‘Istoria comparată a civilizaţiilor’, autobiografia unui bolnav mintal.
E autorul unor scrieri de artă, pentru acuarelele americane ale prinţului de Joinville, capodoperele acuareliştilor englezi (‘Turner şi contemporanii lui’), Utrillo, Léger.
A antologat ‘Paginile nemuritoare ale lui Voltaire’.
Literatura lui Maurois îi reprezintă sinceritatea, luciditatea, bunul gust, omenia, bunăvoinţa, simpatia.
Hieratismul iluzoriu şi fad al criticii de poezie sau de artă, ca ton oracular fals, ebrietate verbală, supralicitare, o direcţie greşită.

Iisus afirmă că religia biblică, Moise, şi religia populară a evreilor coincid. Unii răstălmăcesc drept ezoterism înţelepciunea cotidiană pe care n-o înţeleg, şi o travestesc ca arabesc. Moise şi profeţii sunt absolut necesari.

Ordinea neiluzorie, dramatismul neiluzoriu. Răul aduce sentimentul iluzoriului. Binele nu e iluzoriu, nici fericirea, nici bunătatea resimţită şi, din păcate, nici răul.

Dum. seara, la TV, Goma, în martie ’96: cei care ‘au ucis, au torturat, au umilit’, Nicolescu; Paraschivescu şi ‘Ostinato’.

Am întâlnit un om care era mai puternic decât ei toţi.

Îmi place ideea că simţul religios a înţeles substratul autentic: Sf. Maria, Sf. Iosif.

Nesimţirea de a sugera familiaritatea. Sau de a da laşitatea drept morală.

Marţi mi-am amintit cât de mult îmi plăcea o capodoperă romantică, ‘Ruy Blas’, deşi pe atunci nu îi înţelegeam structura şi intriga ingenioasă; nu avusesem niciun motiv să mă dezic de această predilecţie.
Mi-am amintit şi de sfatul referitor la videocasetofon.

Dum. seara, la Missă, colocviul lăuntric al unei adolescente, piatra de moară şi neghina.
Marţi seara, la Missă, novena Rusaliilor (‘Sfinţilor Apostoli ai Domnului nostru’).
E foarte important că Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort a avut un discipol şi continuator chiar la catedra Sf. Petru: pe Sf. Ioan Paul, cel care, ca papă, îl amintea cu recunoştinţă, pentru că el însuşi ştia să înţeleagă inefabilul şi umanul unor învăţături ca ale Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort (‘operele în care îşi face testamentul gândirii şi al inimii’ [1], moştenirea transmisă) sau ca ale Sf. Faustina, ştia să sesizeze semitonul inefabil, într-un mod asemănător celui în care unii ştiu să înţeleagă poezia, şi să o aprecieze, aşa înţelegea Sf. Ioan Paul spiritualitatea, cu acest simţ de o raţionalitate umană. Aşa, cu această elevaţie firească, Sf. Ioan Paul a perceput mistica, filozofia pe care o învăţa în tinereţe, Noua Teologie de la care a ştiut ce să asimileze; iar identitatea lui o manifestă faptele, activitatea. Intelectualitatea lui era nedisjunsă de unitatea fiinţei, şi străină oricărui formalism.
Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort cunoştea identitatea celor care-l vizitau, numele unor trecători, citea gândurile, prezicea viitorul, vindeca bolnavii, înmulţea alimentele, levita; avea o sihăstrie în pădurea din Mervent, la grota de la Roche-aux-Faons, cu o grădiniţă de flori şi de legume. Din gândirea şi viaţa celor ca el putem cunoaşte atât cât e necesar, dacă aceea care înţelege e viaţa din noi, nu formalismul oţios. Henri Pourrat descrie calvarul de la Pontchâteau.
Înţelepciunea supremă e o persoană, nu un simbol. Cele două lumi sunt distincte, însă unitare. Rugăciunea, caritatea, altruismul deschid cunoaşterea.
Sf. Ioan Paul l-a onorat pe autorul francez mai ales citindu-l mult, adică progresând în cunoaşterea gândirii lui, învăţând de la el.


NOTE:

[1] Cf. H. Pourrat.


Mă gândesc că viaţa mea s-a sfârşit, de fapt, la 26-27 de ani, puţina vitalitate morală mereu trădată.
Bunătatea, cinstea, Moise şi Proorocii: de unde, superfluitatea preocupărilor mele ipocrite. Erau necesare lucruri cunoscute aproape oricui, nu polemismul întărâtat. Nu ornarea mizeriei îmi fusese necesară. Eu dispreţuiam ceea ce e cel mai elementar, renghi jucat de ipocrizie.
‘Raţionalitatea progresistă înşelătoare’, căreia i se opune Mântuirea, izbăvirea.

Nici discontinuitate, nici amalgamare.

Lubac credea că reformaţilor le lipseşte dimensiunea mistică (?) din cauza … apropierii lor de Vechiul Testament.

Purgatoriul, ca loc al interacţiei, al educaţiei, al terapiei, nu al pedepsei.

Savoiardul: limbajul popular, plastic fără neaoşism, utilizat cu inteligenţă şi bunătate. Regionalismul literar fără simplism, reducţionism şi dispreţ, necaricatural. Însă niciunul din regionalişti nu a izbutit prin complacerea în mediocritatea provincială, în veleitarismul anost.

Meditaţia, răbdarea, asimilarea, metabolizarea, integrarea, deschiderea. Când nu am mai crezut în aceste lucruri sfinte. Cel puţin pentru mine, lăcomia înseamnă grabă. De ex., îndemnul euharistic, neurmat, din sem. VI. Altminteri, e progresul iluzoriu, aparent, neverosimil. Înţelegerea nu e ceva cu care începi, ci ceva la care ajungi. Atât formalismul, cât şi egoismul făceau să mă închipui lipsit de pricepere, dezarmat; nu sesizam soluţia elementară, alegerea de bun simţ, din cauza egoismului şi a artificialităţii, crezând că artificialitatea e un ideal. Mie nu îmi era dată viteza, rapiditatea epatantă.

Defăimarea simbolismului românesc, discreditarea, bagatelizarea nedreaptă, pentru că nu şi l-a asumat niciunul din criticii mari, nici nu a crezut în el, de unde cabala.

Marţi, ‘Teacă’ în BPTC.

A răposat Moore. La zece ani îl văzusem ca S. Templar.

Recriminările. Iertarea.

Literatura franceză a Elveţiei, tradiţia, şi aceea a Canadei.

Lunile acestea, regândindu-mi viaţa, reînţelegându-mi viaţa.
Joi am citit despre Vielé-Griffin (a tradus opere de Swinburne, Rossetti, S. Crane), ‘Ermitajul’, etc..
Joi seara, de Înălţare, am găsit deschisă uşa dreaptă a dulapului.
Joi am adus vols. (ghionturi, cadrul, 2 x glisare, latură). La Missă mi-am amintit de rockul cu care îmi otrăveam adolescenţa, dezabuzarea, capitularea, lozincile, mizantropia, formalismul religiei câtă vreme optasem, de fapt, pentru pesimismul absolut, pentru batjocură şi sfruntare; alţi credincioşi nu se recunoşteau în insurgenţa aceea. Răul se tot adăuga, şi nu era deloc inofensiv. De la 15 ani, deja nu mai credeam, apatia devenise ură, minciună, hipercritică, şi mai ales ipocrizie. Orice urmă de înţelepciune se evaporase. Devenisem de o ipocrizie vehementă, sfruntată, insolentă.
Irascibilitatea mi se părea o virtute. Neştiinţa mea ascundea duşmănie.

Simbolismul francez a fost mai ales un fenomen literar metropolitan, parizian, trebuind înţeles ca atare; erau ambiţii şi deziderate ale unor parizieni. Uneori, era calofilie care vrea să epateze, de unde ceea ce e ostentativ, dezabuzat, nemilos, pentru că e viaţă lăuntrică trăită în numele unor aparenţe; cu alte cuvinte, există şi teribilism parizian, sinceritate falsă, exhibare nesinceră, sentimente artificiale, transformarea auxiliarului (epatarea) în principiu.

Vin., biblioteca electronică elveţiană.
Vin. am citit despre autori elveţieni din sec. XIX. Crocodilul singaporez. O autoare citită, un scriitor întâlnit (care a răposat la ospiciu). Înţelepciunea versurilor despre crocodilul bătrân.
Fagul & ricşa.
Fagul evreului, zilierul. Ricşa (RK, pastişa, ‘M.’).

Vin. seara, ploaie.
Şatena, tenul, liniile chipului.

Semnificaţia faptului de a visa persoane în viaţă, când nu există intenţia comunicării. Visul, ca şi viziunea, ar putea să nu corespundă unei intenţii explicite (dar corespund unei forme de unitate a neamului omenesc). Comunicarea nemediată fizic nu e imaginară.

Oamenii găsesc o expresie scânteietoare pentru pesimism, demoralizare, aversiune, mizantropie, dispreţ, însă nu şi pentru caritate; această expresie scânteietoare, elocvenţa pesimismului şi a dispreţului, care conferă întâietate expresiei, nu existenţei, nu e, cu toate acestea, frumuseţea.

Faptele, nu ideile, sunt expresia umanităţii cuiva, îl exprimă. Ideile pot fi numai toane, sau încercări de a-şi explica sentimente, etc..

Rockul, actorii, pesimiştii, leneşii, egoiştii mi-au otrăvit mintea. Sunt otrăvuri pe care eu le-am ales şi asimilat. Tot ceea ce trebuia să îmi fi dat oroarea răului, mi-a accentuat înclinaţia.

Apr. & sept. & 2 x dec. & 2 x ian. & febr..

Sb. seara, la Missă, lecturile: Sf. Filip taumaturg şi misiunea în Samaria, blândeţea, Sf. Spirit (‘Faptele …’, Sf. Petru); predică: descurajarea, fericirea.
Joi seara, de Înălţare, la Missă, Episcopul a predicat despre cuvintele Sf. Luca, ale Sf. Pavel şi ale lui Iisus; prezenţa lui Iisus în caritatea activă, trupul sfârtecat de pe o cruce, trunchiul completat. Unde e Cerul? Acolo unde sunt îndureraţii, pentru că acolo e Dumnezeu. Tot la predică, Episcopul a citit prefaţa Înălţării.
M-am gândit la întâietatea vieţii. Însă trebuise ca, mai întâi, să îmi înţeleg singurătatea, vulnerabilitatea.



Simon era exigent din inteligenţă şi bunătate, pentru că era un om întreg. Înţelegea vremea în care a trăit, oamenii şi societatea.
În discursul de răspuns la primirea în Academie a unui politician socialist, jurist şi autor de lucrări referitoare la Péguy, comunism (’36), Convenţie (’38), marxism (’45), totalitarism, Sf. Ecaterina de Genova, Simon deplora ‘condamnarea destul de simplistă a modernismului’.
Simon evocă ‘mişcarea înţeleaptă a catolicismului social’, lansată de ‘clerici şi laici de bună voinţă şi prudenţi’, şi precedată de militanţi ca Sangnier. E revendicarea răspicată a propriei genealogii politice. Resimţea, dealtminteri, artificialitatea epocii postbelice, fără a atribui acestei descurajări nişte cauze profunde.
Gândirea politică şi etică a lui Simon era călăuzită de sobrietate, luciditate şi bun simţ; era neîncrezător în metafizica intransigentă şi austeră. Temeiul societăţii sunt moravurile şi valorile asumate: ‘destinul civilizaţiilor se joacă la nivel de conştiinţe’. Principiul democraţiei este virtutea civică. Societatea e înţeleasă ca sumă a indivizilor.
Etica lui nu e un eticism, dimpotrivă. În sfinţenie nu trebuie rămas la nivelul şi mentalitatea luptei. Sfinţenia e, în general, mai puţin o chestiune de luptă, adică nu poate fi redusă la ea, cât de încredere şi educaţie, de completare a firii; lupta cu sinele există, însă nu trebuie rămas la ea, nici gândit în termenii ei. Motorul e încrederea. Nobleţea nu e atât efortul, actul, cât rezultatul, sau efortul care dă rezultat, e ţinuta care rezultă. Bunătatea îi e preferabilă oricărei idei despre bunătate. O critică îndreptăţită e întotdeauna utilă. Oamenii raţionali ai epocii noastre utilizează limbajul epocii noastre, ceea ce manifestă nu relativitatea în înţeles sceptic a oricărui limbaj, ci participarea lui posibilă la adevăr.
Simon nu avea nici bonomia lui Maurois, nici severitatea lui Mauriac (cu care avea în comun simpatia pentru catolicismul reformist); un predecesor al său în critică îi era, într-adevăr, mai asemănător lui Maurois.
Aprecia concursul moralei laice moderne. Literatura îi e încredinţată înţelepciunii: prefaţa ‘Oamenilor de bună voinţă’ (unii catolici apreciau literatura unanimismului, Mauriac a scris despre ‘neuitatul Salavin’, ca o formă secularistă a ‘romanului unui tânăr care alege să devină un sfânt’, însă intenţia lui ar fi fost să portretizeze nu sfinţenia, ci dimpotrivă, ipocrizia inconştientă, orgoliul, aşadar într-o evaluare pesimistă, deşi nu blazată; de fapt, ascetica li se adresează numai oamenilor care îşi asumă existenţa dată, nu care şi-o inventează, nu care o născocesc, celor care vor să îşi asaneze existenţa ca atare, nu teoria ei, nu doar ideea despre ea). Ceea ce face implauzibilă o anumită formă a jansenismului şi o dezminte ca unilateralitate a autoanalizei e faptul că gândirea celui care vrea bunătatea trebuie să aibă o ţinută universală, trebuie să fie la îndemâna neamului omenesc; însă trebuie recunoscut şi că fiecare are răspunderea propriei gândiri, că îi revine să gândească aşa cum se cuvine, că trebuie, deasemeni, să fie receptiv.
‘Dacă se poate spune totul, există o anumită modalitate de a spune totul, în care se recunoaşte o pană civilizată.’
Un alineat din discursul academic citat la început defineşte atât consecvenţa morală, cât şi umanismul creştin ale lui Péguy: coexistenţa diferenţelor şi racordarea lor, la nivelul ‘persoanelor, naţiunilor, raselor şi al întregii specii’.
Simon are ocazia să îşi afirme propria gândire politică: simpatia pentru social-democraţie, chiar pentru ‘socialiştii umanişti’, ca Léon Blum; remarcă aportul lui Marx: datele pozitive (nevoile materiale, relaţiile economice ca infrastructură a socialului); dealtminteri, latura utopică şi absolut nerezonabilă şi neverosimilă a marxismului ar fi trebuit şi ea semnalată. Aş observa că o alternativă literară la istoria numită evenimenţială i-a precedat cu mult pe pionierii din sec. XIX ai socialului: era hagiografia, care a pus în cauză, în mod explicit, ierarhia politică.
Evoca ‘demnitatea infinit de respectabilă’ a lui Massis, ‘trist fără să fie amar’, adică nu cedase mizantropiei.
‘Pământul şi-a regăsit vechea demnitate de Paradis’. (Probabil că franciscanismul e altceva decât afirmă Claudel, pentru că pământul rămâne loc al pocăinţei; dar remarca lui e corectă, întrucât se referă la Paradisul terestru, loc al muncii, nu la Rai.)
Într-un alineat, Claudel îl evocă pe Rolland, mai ales ca exeget al operei lui Beethoven. Iar alineatul referitor la geniul muzical al francezei (‘Cât sunt de frumoase aceste două fraze!’), ‘silabe curate şi puternice’, scriitorii sensibili a căror artă are taina semitonului, sugestia lirică, adică inefabilul prozei franceze: R. Bazin, Fromentin, Eugénie de Guérin, Loti, mi-a plăcut foarte mult.
Romantismul a adus nu numai prostul gust, ci şi lirismul, sau l-a înviorat, ori l-a descătuşat, l-a dezmorţit. Nevoile colective umane au suscitat nu numai idei individuale, înşelări, convingeri greşite, ci şi ceea ce era valoros în romantism. Criticii s-au înşelat mai mult decât publicul.
Însă emfaza triumfalistă a lui Claudel mi se pare lipsită de generozitate; simpatia umană pare deficitară, cu toate ideile adevărate enunţate uneori, ocazional. Există idei, dealtminteri drese cu supralicitări bombastice, dar fondul gândirii lui îmi e mai puţin familiar, iar confesionalismul colţuros şi satisfăcut e meschin şi nedemn, implauzibil.
Răspunzându-i, Mauriac aproape că îşi mărturisea, sau îşi mărturisea implicit, indirect, predilecţia pentru Gillet, istoric al artei şi neîntrecut critic al literaturii universale în paginile RDM, cu toate că nici Mauriac însuşi nu ‘aparţinea rasei’ celor dedaţi admiraţiei ‘marilor opere’ ca opere, ca reuşite de artă (nu ca mărturii, ca ‘reflectări ale unui destin’), celor care duc admiraţia dincolo de limitele obişnuite.
Esenţial, afirma Péguy, e să nu te predai, să nu capitulezi; chiar când războiul e cu deznădejdea, cu demoralizarea, când lupta se dă cu descurajarea.

Mauriac a editat o antologie Pascal (‘pagini alese şi explicate’), însă şi … ‘Mărturisirile’ şi ‘Visările …’ lui Rousseau.
A prefaţat lucrări despre Greta Garbo, Hardy, Bergson şi Păr. Pouget, o istorie a Libanului, nuvelele lui Jacob, şi lucrări de Guillemin, Simon, D. H. Lawrence, Wiesel, Poliakov, Dreyfus, ediţii ale operelor lui Barrès, Claudel, ale fraţilor Guérin. Activitatea de prefaţator e o formă a literaturii ocazionale, uneori de circumstanţă.

Puteam, începând de la 14 ani, să aleg anual câte un volum, ca romanul polonez în ’92. Acestea m-ar fi însoţit, încurajat şi învăţat.

Magia are simplitatea şi nădejdea, însă nu are răbdarea şi consecvenţa, ateismul are răbdarea, însă nu are simplitatea şi nădejdea. Sunt răspunsuri omeneşti, submediocre. Neglijenţa duce la unilateralitate şi simplism. Există, însă, norme umane, norme ale purtării. Mimetismul e contrariul prieteniei şi al simpatiei, e un răspuns iluzoriu.

Bunătatea, omenia, bunăvoinţa, consecvenţa rămân criteriile principale.

Un gazetar ia demodarea drept verdict estetic, ca şi cum indiferenţa ar însemna ceva, sau ar fi dreaptă; e în aceasta şi egalitarismul, fetişizarea plebiscitului, revers al iluziei consensului, în orice caz aplaudarea demodării e de o meschinărie burgheză şi ipocrită descalificantă, şi de o suficienţă vulgară, apatia, indiferenţa, aversiunea nu înseamnă, de fapt, nimic, sunt neconcludente referitor la ceea ce e dispreţuit astfel. De fapt, nu e nimeni care să nu aibă de obiectat desconsiderarea cuiva, de corectat reputaţiile, de obiectat nedreptatea şi ingratitudinea faţă de cineva, injusteţea şi obtuzitatea, de parcă nu ar fi recurs, alteori, la argumentul demodării concludente; oricare din cei care ratifică demodarea, verdictul duratei, vrea totuşi să reabiliteze o operă dispreţuită, un autor vitregit, iar paradoxul acestei incoerenţe exprimă incertitudinea resimţită, nevoia de a se prevala de un consens factice. Demodarea e un fapt social. Fiecare din cei care se prevalează în mod convenabil de faptul demodării, are convingerea că alte opere s-au demodat pe nedrept.

François Mauriac remarca prezenţa şi puterea harului în existenţa lui Brieux, observator al inimii omeneşti în măcar patru piese, acelea izbutite, dramaturg care îşi uită tezele, deşi jocul pervers al sugestionabilităţii şi al simplismului vrea ca tocmai criticii lui să rămână numai la aceste teze şi să le sesizeze în mod exclusiv, crezându-l pe cuvânt pe autor; iar François Mauriac a scris bine despre această operă neprestigioasă, a înţeles-o cu o generozitate neipocrită, poate şi fiindcă era neintimidat, neanxios, în voie, e una din scrierile lui critice cele mai însufleţite, deşi piesele care îi plăcuseră sunt numite fără a fi şi analizate, talentul de dramaturg e afirmat fără să fie şi argumentat (însă, pentru că aceste discursuri sunt întotdeauna digresive, François Mauriac a integrat un alineat surprinzător referitor la Molière, ‘comicul lui Molière e poate o formă a pudorii lui’, ambivalenţa tragicomicului, privirea lui Molière). Literatura impune confruntarea cu noi înşine. Dar teatrul nu e numai substitutul predicii, sau surogatul ei, are şi alte puteri, cu alte cuvinte justificarea estetică, care nu presupune neglijarea umanului, ci integrează chestiunea morală în alt mod decât poate să o facă predica. Dilema jansenistă apare în acest discurs din ‘33, după o întâie dezavuare aparent decisă a indignării clericale (imprecaţia neratificată). Teatrul e un instrument de autoanaliză, de autocunoaştere. Semnificaţia comediei e de a râde de sine, nu de alţii. Receptivitatea traduce sinceritatea smerită, sau ipocrizia. Această sinceritate şi autotransparenţă pot fi severe, sau senine.
Această simpatie sinceră de care era capabil François Mauriac poate fi latura optimistă a jansensimului, a învăţăturii despre har. Prin aceasta, jansenismul e un umanism, adică deschide posibilitatea unui umanism, ceva cu totul neaşteptat şi insolit, o generozitate nebănuită, are o dimensiune umanistă, şi e aproape deconcertant că François Mauriac găsea în existenţă ceea ce nu ar fi apreciat în literatură, optimismul, lucrarea harului, tocmai evidenţa subzistenţei harului, până acolo încât Brieux devine ca unul din personajele lui cele mai agreabile şi, mai ales, admirabile. E o reabilitare estetică eficientă nu a tezismului, ci a inconsecvenţei tezismului, a simplismului subvertit de talent. Tema aproape întâmplătoare i-a ocazionat academicianului o libertate spirituală neobişnuită.

Indiscreţia şi inavuabilul.

Totul se întâmplă ca şi cum Dumnezeu îşi conduce, ca un împărat, oamenii către biruinţă.

Ca biograf, Maurois nu înregistra faptele, în modul autorilor de anale, ci bunătatea, inteligenţa, morala, în modul cronicarilor, ceea ce poate educa şi încuraja. Scria despre Lamennais că a fost un preot fără vocaţie, că îi lipsea vocaţia, apreciere lucidă cu care începe schiţa biografică.
Prin poezie, scria Maurois, ideile devin ca elementele, nepieritoare ca elementele, primesc forţa elementelor. Iar în ’53 afirma dreptul literaturii de a fi înaripată de bunătate: ‘Cu sentimentele bune […] se pot face capodopere’ (fapt enunţat şi în ’39, şi care arată doar că ar trebui deosebit între moralism şi bunătate, moralismul şi, adesea, ipocrizia convenabilă fiind cele cu care nu se poate face literatură bună, ceea ce e dat drept bunătate fiind adesea numai moralism, când talentul nu lipseşte); rezumând, sentimentele bune sunt necesare, dar nu suficiente: îi sunt necesare artistului inteligent şi priceput, însă nu îi sunt suficiente mediocrului convins că moralizarea suplineşte talentul, şi că arta poate servi chiar şi atunci când nu există, înţelepciunea îi e necesară artistului inteligent, dar nu îi e suficientă mediocrului. Balzac a izbutit, în 1834 şi 1846, să afirme bunătatea umană prin artă, nefiind trădat nici de pricepere, nici de suflet: e artă transfigurată de bunătate (a doua operă o citează, dealtminteri, şi Mauriac, în împrejurări asemănătoare: ‘Mă gândesc adesea la acel roman …’). Numai bunătatea sinceră transfigurează priceperea.
Cine ştie dacă nuvela pe care o citează nu afirmă mai mult măreţia prin abnegaţie a lui Bourgeat, decât pe aceea, condescendentă, a lui Desplein? Măreţia veritabilă îi revine răposatului. Cui îi e dat adevărul, devine ca Iona, nu are niciun drept asupra lui, niciun drept de răstălmăcire.
Doumic recomanda lectura zilnică a câtorva pagini din La Bruyère.
Mintea nu e aceea colţuroasă şi stângace.

Ideea criteriului: sufletul, umanul, ceea ce înviorează, adevărul uman, simţirea, lirismul, ceea ce elucidează, ceea ce de natură să educe umanitatea cuiva, ceea ce e verosimil psihologic.

E naiv şi temerar să enunţi ipoteze psihologice despre cei pe care nu i-ai întâlnit, şi mai ales doar în temeiul emblemei simbolice, al abrevierii morale simpliste, pentru că sunt atâtea pe care nu le cunoşti, şi pe care fiinţa le-ar fi exprimat, le-ai fi cunoscut întâlnind-o; de aceea, conjectura psihologică e temerară, aleatorie. Altminteri, întâlnirea trebuie suplinită de studiu, de documentare.

Dupanloup şi ‘Dna. Bovary’, Hugo şi precizia evaluării: fiul era doar talentat, ceea ce e şi evaluarea obişnuită, nu era nimic meschin într-o apreciere justă.

Bunătatea, cuviinţa şi mizantropia, incoerenţa acesteia. Blândeţea şi puterea. Ipocrizia.

Paradoxul mecanicismului e că gândeşte natura ca şi cum ar fi creată de mintea umană, ca şi cum ea ar fi în chingile determinismului proiectat de om. Mecanicismul începe prin a fi, şi rămâne antropomorfic. Ideea că natura e ca o maşină e, în tehnicismul ei sumar, integral antropomorfică. Mecanicismul se întemeiază pe antropomorfism. Determinismul imaginat e acela pe măsura omului. Corespondenţa raţiunii omeneşti cu legităţile Creaţiei e înşelătoare metafizic.

Luni, la TV, despre folclor, Armindeni, sindicate, australieni, Sf. Iosif, Petőfi (soldat şi poet, căpitan şi aghiotant al lui Bem) în 1849, în Ardeal, oaspete al unui reformat, Petőfi îşi declara predilecţia pentru Hannibal, însă Bem gândea altfel, îl credea pe cartaginez îndrăzneţ dar neiscusit; Fodor S..

Omenia, bunătatea rămân principale.

Mi. seara, la TV, mesajul lui Ionesco referitor la tradiţia monarhică.

Sfinţii mergeau în Cer cuviincioşi, smeriţi, împăcaţi, răbdători, nu revendicativi sau înverşunaţi, nu oţărâţi sau insolenţi; purtarea lor e supunerea sinceră, adevărată, nu formală.

Se crede că e nevoie de bunătate, de urbanitate, de bunăvoinţă, de bun simţ în viaţă, dar nu şi în ceea ce numim ‘absenţă’, în critică. Se crede că urbanitatea îi e cuvenită doar autorului în viaţă, ca şi cum actualitatea amintirii ar fi numai una formală, verbală, de parcă amintirea cuiva nu ar trebui cinstită măcar la fel de mult ca persoana (iar înţelepciunea arhaică afirmă că încă şi mai mult), şi nu din frică, ci din credinţă şi bunătate. După cum scria un ardelean, dacă din pamflet nu se învaţă tot bunătatea, virtuozitatea, dexteritatea, prestidigitaţia sunt zadarnice. Oare câte pamflete sunt gândite cu bunătate? La englezi e premiat negativismul, negarea, sarcasmul deliberat, adică articolele în mod deliberat şi voit insultătoare şi blazate, dispreţuitoare, batjocoritoare, ca şi cum ar fi un joc, de parcă isteţimea batjocurii ar duce la ceva bun. La ce bun iscusinţa formală, dacă nici măcar aparenţa bunătăţii n-o are?

Insolenţa, mahalagismul, sinceritatea, amintirea. Expedientele morale. Simbolicul şi figuratul nu pot înlocui realul, interacţia, dimensiunea obiectivă.

Partea din om care doreşte mântuirea nu poate să se prevaleze de fatalism. O marionetă nu se mântuieşte. E foarte adevărat că începe prin a iubi Decalogul.

Expresia, nivelul existenţei, formalul. Parabolele convertirii. Spovada nu e o formalitate. Sfinţii care au luptat cu boala sau cu temperamentul; conştientizarea; scopul. Sfinţii cărora nici chiar boala nu le-a fost un alibi, o exonerare, şi nu i-a dus la laşitate şi viclenie. Puteau să sufere simptome ale bolii, dar nu s-au complăcut în laşitate, ticăloşie sau ipocrizie. Boala e altceva decât perfidia.

Lumina Sf. Maria, în satul portughez, şi cuvintele protestantului elveţian.
Revelaţiile de la Fatima semnalează dramatismul existenţei. Îngerul rosteşte necesitatea pocăinţei. Sunt adevăruri neconvenabile. Cuprinsul secretelor: eshatologia, societatea, Biserica şi credinţa. Trecerea din această viaţă a doi dintre vizionarii portughezi. Chinul. Războiul în curs, şi următorul. Portugalia, apostazia, episcopul. Neconvenabilul e enunţat cu cea mai mare bunătate, de către persoana cea mai luminoasă.

Prânzul cu şuncă, luni la amiază, la revendirea din gardă.

Dumnezeu nu poate fi înşelat. Tot ceea ce există într-adevăr, poate fi numai ca dar. Chiar intenţia binelui presupune harul. Dar unele intenţii au numai aparenţa binelui. Harul nu e niciodată trofeul, izolarea, retragerea cu prada. Harul nu trebuie înţeles ca trofeu smuls, ca pradă, ca ingratitudine, ca drept la nerecunoştinţă. Dezastrul vieţii fără Sacramente, nesinceritatea, tertipul, surogatul, dezintegrarea, defetismul, laşitatea, disonanţa, reaua credinţă, formalismul, iluzia, aparenţele, abcesul, autoamăgirea în încercarea de a amăgi, încercarea de a înşela şi tergiversa, duplicitatea, dedublarea. Trebuie să nu acţionăm ca şi cum harul nu ar exista şi nu ar preceda; bunătatea nu poate fi o alternativă la har, pentru că îl presupune, nici un trofeu, aşa cum nici strădania, cinstea, efortul nu pot fi independente de har, decât ca şi caricaturi, chiar impulsul presupune harul, nu există nimic bun înafara harului. Nici de parcă ar fi facultativ. Ceea ce îngăduie binele e deja binele. Ceea ce nu caută harul, îl neagă. Ceea ce amână căutarea harului, îl neagă. Nu există alternativă la har. Alternativa la har e neantul. Ceea ce nu colaborează cu harul i se opune; harul nu e numai efectul sensibil, simţirea. Harul e cooperarea. Nu există un teren neutru. Harul nu e auxiliar. Harul nu e ceva ce poate deţine cineva, ci ceva în care trăieşte. Abţinerea de la har e neantul, însă nu ca simplă lipsă, ci ca rană.

Egoismul, neîncrederea, pesimismul, abjecţia, necredinţa, impostura. Prudenţa e orânduită de Dumnezeu, nepăsarea nu.
Călăuzirea, bunul simţ arhaic, nevoia de reguli nearbitrare.

Dum., la TV, Sf. Giulgiu de la Torino. Enzo Lo Giudice, a cărui gândire umană, sobră, fără iluzii şi fără blazare, mi-a plăcut: marama de la Edessa, Vlaherne.
La ateism îndeamnă numai ştinţa puţină.

Obtuzitatea, deopotrivă boală şi vină. Expedientul generalizării, al teoretizării; mă gândesc că situaţiile sunt numeroase: sfinţii, persoanele harnice, păcătoşii, cei care aleg să fie între insolenţi.

Înainte de criterii fantasmagorice, şi în locul celor imaginare, al expierilor închipuite, trebuie alese criterii simple, normale, cotidiene, obişnuite. Ar trebui să încep prin a gândi bine după criterii naturale.

Anii, intenţia. Dacă Iisus a suferit o pedeapsă nedreaptă …. Mă temeam să am inimă. Aş fi avut îngăduinţă. O amoralitate, apatie, lipsă de sentimente: surditatea. O umilinţă suportată nu compensează o umilinţă adresată, azvârlită, însă te învaţă experienţa. Nu pot veni murdar la Missă; veşmintele invitaţilor la nuntă. Complacerea. Hărnicia falsă, asumarea falsă.

Cineva nu se poate dispensa de haruri ca şi cum binele său n-ar fi şi efortul altuia.

Cinci romane (‘La Paix …’, ‘Jette …’, ‘Le creux …’, ‘Nuages …’, ‘Comme …’).

Marţi am citit despre câţiva iezuiţi francezi progresişti. Seara am ajuns la Missă abia la întâia lectură.

Simţul vieţii: valoarea omului drept ceea ce e, independent de ideile sau operele lui.

Unii oameni au o lealitate lăuntrică, nefiind meschini în ceea ce gândesc despre cineva. Ei gândesc cu dreptate, chiar dacă nu fac complimente.

Vin. seara, la Missă, ‘Fapte’ (Apostolii batjocoriţi de Sinedriu, prudenţa recomandată, sfatul provenit din experienţă şi dat de un farizeu), pericopa înmulţirii pâinilor; e ziua liturgică a Sf. Louis-Marie Grignion de Montfort, mi-am amintit de extazul din sacristia de la Saint Laurent sur Sèvre. La predică, morala socială, aproapele, testul carităţii, iertarea, semnificaţia panerelor (dispreţuirea, irosirea).
Dum. seara, la Missă, cuvântul cristologic al Sf. Petru, Sf. Luca: pericopa drumului către Emaus; predică despre gingăşie, limbaj, nerecunoaştere (repetenţie). ‘Răposaţii a căror credinţă o cunoşti numai tu’.
‘Cămaşa …’ & ’90, filmul, darul & ’92, rev. & Sf. Giulgiu.
Luni dim., un nume propriu, feminin, cu vocale. ‘Limba indoeuropeană’. ‘Adică o construcţie ipotetică?’ M-am gândit la limbile dacă, slavă. Epurarea limbajului, obiceiul de a gândi urât, meschin, mohorât.
Luni, ziua liturgică a Fer. Ieremia (1556-1626), capucinul care a căutat să treacă neobservat. Rugăc. Fer. Ieremia: ‘Iisus, Maria, Francisc …’; viziunea Fer. Ieremia (coroana regală a Sf. Maria). La Missă, Ben Sirah (modestia) şi Sf. Luca (aproapele, samariteanul).
Luni m-am gândit că ceea ce pe mine m-a demoralizat şi m-a îndemnat să mă complac, m-a şubrezit, mi-a servit ca pretext, pe mama a îndemnat-o să depăşească. Încât binele e numai în om, în bunăvoinţa lui, nu în circumstanţe.
Vin. seara, la Missă, predică despre cele cinci prime sâmbete, naraţiunea apariţiilor de la Fatima, secretele, povaţa îngerului, lumina Sf. Maria, atentatul din ’81, una dintre vizionare a devenit carmelită; rugăciuni către Sf. Maria, pentru bolnavi, agonici, izolaţi.
Din copilărie n-am iubit Poruncile, Decalogul, şi ar fi trebuit, am fost leneş, ranchiunos şi duplicitar, am trişat, am recurs la expediente zadarnice, expierile închipuite timpurii. S-ar fi cuvenit să îi iubesc pe Dumnezeu, pe mama şi pe mine. Unele idei erau bune; caracterul meu, hidos, de o laşitate consternantă. Nu era numai sensibilitate; erau ranchiună, necinste, minciună, dispreţ, surditate, resentiment, egoism, laşitate.

Lubac a prefaţat opere de Origene (‘Omiliile la Geneză’, ‘De Principiis’), G. Lefebvre, ‘Iubire şi responsabilitate’ (’65, recomandare timpurie a gândirii viitorului papă), H. Rahner, von Balthasar, Crouzel, Daniélou, B. Arminjon, Chantraine (iezuit belgian, biograf al lui Lubac), Ravier, corespondenţa lui Teilhard şi scrierile lui din timpul războiului, lucrări despre modernişti (Teilhard, Blondel).
A publicat un volum de inedite ale lui Valensin şi corespondenţa acestuia cu Blondel.
A realizat exegeza câtorva corespondenţe: Teilhard, Blondel, Wehrlé, Marcel, Fessard, şi chiar scrisorile pe care i le adresase Gilson.
Cine sunt autorii pe care i-a prefaţat? Mai ales iezuiţi: Teilhard, Daniélou, Ravier, Bouillard, Crouzel, B. Arminjon, Chantraine, H. Rahner, von Balthasar, Mooney.
Predilecţia pentru filozofia moderniştilor e foarte pronunţată. Fusese contemporanul multor evenimente ale istoriei modernismului, în întâia jumătate a sec. XX.
Wehrlé (1865-1938), preot, e autorul unor lucrări despre natura dogmei (1905), metoda imanenţei (1911), aspecte istorice şi filozofice ale misticii, Sf. Iosif, H. Séméraire, ‘Miracolul: natura, finalitatea …’ (1924), viaţa şi învăţătura Sf. Ioan al Crucii (1926), Delbos (1932), ‘Sub lumina lui Hristos’ (1934). Era cu câţiva ani mai tânăr decât Blondel, a cărui poziţie a promovat-o în polemica referitoare la natura dogmei, în numele unui modernism moderat, neexcesiv.

miercuri, 24 mai 2017

Conform unui proverb chinez, ‘ştiinţa pe care nu o completezi în fiecare zi se împuţinează într-una’.
Cele mai izbutite versuri ale lui Stuart Merrill sunt, din perspectiva mea:
‘Semănaţi, mâinile mele, cu blândeţe
Stele şi corole’.
(‘Sufletul meu …’, din ‘Mici poeme de toamnă’, publicat la 32 de ani)
Rezonanţa baudelairiană e inconfundabilă. (Altundeva, într-un cântec din ‘Gamele’, Amorul ‘seamănă rimele şi visele/ Printre crini şi lilieci’.)
O sonoritate baudelairiană are şi ‘Uitare’ (‘Inima mea […] e o catedrală …’).
‘O, trandafir al visului meu,
Înflori-vei vreodată?’
(‘Sufletul meu, într-un trandafir’)
‘Iată vântul de toamnă
Pe suflet şi pe flori’.
‘Mici poeme de toamnă’ e a treia lui culegere. I-au urmat altele două, ultima la 46 de ani (de fapt, ediţia din 1897 a poemelor cuprinde şi ‘Jocul …’, urmând ‘Toamnei’ din 1895 şi precedând ‘Anotimpurile’ din 1900).
Sunt versuri scânteietoare, cu sentimente destul de mohorâte. Realizarea atmosferei are un anume schematism al efectelor (‘oglinda slăvilor de aur’, într-o nocturnă dedicată lui Huysmans): giuvaieruri verbale.
Preţiozitatea guvernează alegerea lexicului: de ex., penultima strofă, care începe cu versul delicios ‘Chaque feuille s’efface en des brouillards subtils’, a aceleiaşi nocturne; alteori, enunţul e ritos poate în mod ironic: ‘iubirea ineluctabilă’ din ‘Versuri vagi’: ‘Vocea unei viori sub mătase şi moar/ Îmi miorlăie cuvinte de iubire ineluctabilă’. De fapt, impresia e că literatura lui Stuart Merrill aminteşte, în ‘Gamele’, de Poe, mai mult decât de Baudelaire; ulterior, în lirica lui a survenit un progres net. Imnurile, ca ‘Flautul’ (syrinxul), sunt bombastice, însă festiviste, glaciale, de un neopăgânism pedant.
Urmând cu versurile izbutite, le-aş alege pe acestea:
‘ … şi din florile ofilite
Par să pogoare nopţi senine.’
(‘Sunt acel rege …’)
Lexicul regalităţii are legătură nu cu medievalitatea, ci cu depeizarea şi revendicarea unui altundeva himeric. Stuart Merrill indică astfel natura fantasmagorică a sentimentelor exprimate, cărora le găseşte, dealtminteri, formulări succinte, echilibrate, nete. Climatul e acela de singurătate, morală şi socială. Lumea himerică, de castelane, regi, prinţi, etc., cu identitate anistorică, are o morbiditate prerafaelită, de o galanterie ironică, efectul căutat fiind tocmai accentuarea straniului, până la expresionismul anticipat în ‘Sunt născut într-un oraş de aur’, cu feudalismul apocaliptic. Iar natura acestui expresionism anticipat, prefigurat, ghicit, e, din nou, poescă, zodia terifiantului.
‘Plouă sărutările albastre ale aştrilor taciturni.’
‘Vă predau tot aurul Comorii,
O voi cei din cruciada viselor,
Şi gemele uşoare ale plajelor
De unde îşi ia zborul dragonul.’
(‘Regatul meu e plin de cavalcade’, din ‘Mici poeme de toamnă’)
Strofa a patra a ‘Regatului …’ utilizează sonorităţi belicoase: ‘Bărzile se vor ciocni de sabie …’, etc..

Altminteri, sunt caracteristice artificialitatea, recursul la recuzita medievală, o anume linearitate a sentimentului convenţional; adesea, o poezie de sonoritate, recuzită, efecte, de obiectivare prin heraldică. Gama afectivă e destul de sumară, aproape crasă. ‘Refrene melancolice. Lui Stéphane Mallarmé’ aparţine aceleiaşi genealogii poeşti. Sunt mai ales poezii de la început, din ‘Gamele’.
Conform unui alt proverb chinez, ‘inima omului desăvârşit e ca o mare ale cărei ţărmuri îndepărtate nu pot fi descoperite’.
Stuart Merrill a publicat în 1890 o antologie de literatură franceză, ‘Pasteluri în proză’, prefaţată de W. D. Howells.
Beaunier i-a alocat un capitol al ‘Poeziei noi’.
Stuart Merrill a devenit parizian la 27 de ani.
A prefaţat unul din volumele mult mai tânărului Albert Hennequin, a colaborat la o culegere despre Rodin (Kahn, etc.).
Un ‘Whitman’ i-a fost publicat postum.

luni, 22 mai 2017

Mă gândesc la mama ca la o persoană de un bun simţ absolut, desăvârşit, impecabil, bun simţ atât în raţionament, în aprecieri, cât şi în purtare, în interacţii, în ideea despre societate, în aşteptările de omenie, bun simţ care era lumina fiinţei, inteligenţa bunătăţii. Erau ambele accepţii ale bunului simţ: raţionalitatea şi omenia. Legea mamei era atât de umană, încât era dumnezeiască. Acestea sunt amintirile mele, câteva idei. Nu ştiu cum să portretizez complexitatea inefabilă, pe care o percep retrospectiv. Încrederea, prietenia, luciditatea, gândul bun, hărnicia au caracterizat-o mereu.
Mă gândesc adesea la operele care îi plăceau: Lev Tolstoi, Turgheniev, ‘Donul …’, Istrati, ‘Psalmii’ lui Arghezi, ‘Zboară cocorii’, Ceaikovski, Rahmaninov, Michelangelo. Mă îndemna să citesc ‘Fefeleaga’. Îi plăcea hazul gentil al lui Topârceanu, bravura lui Minulescu.
Singurele lucruri, puţine, pe care le-am înţeles vreodată le-am înţeles numai asimilând, meditând firesc, cu răbdare, integrând cu discernământ, nu vrând să epatez, să trişez. Intenţia de a epata nu provine nici din probitate, nici din inimă. Uşurătatea împovărează.

vineri, 19 mai 2017

Simbolismul le place oamenilor care iubesc frumuseţea, şi nu le place doar ca idee, ci ca realizare, ca idee eficientă, ca opere, ca fapt artistic, cu tot ocazionalul sau superfluitatea teoriilor, operele sunt mai importante decât ideile, nu teoriile sunt miza. Cei care iubesc frumuseţea găsesc în literatura simbolistă ceea ce corespunde dorinţei lor.
Au existat simbolismul mimetic, imitativ, epigonic, şi acela asimilat (Petică, Minulescu, Macedonski, Bacovia, Arghezi).
Simbolismul nu e justificat de teorii, oricare ar fi ele; operele reuşite nu provin din teorii. Poate că de la el a început voga teoriilor avangardei, iluzia că artistul trebuie să teoretizeze, să vehiculeze abstracţiuni (adesea, improvizaţii puerile).
Barrès era de-o vârstă cu Maeterlinck, Elskamp, Debussy, Edith Wharton, Feydeau, ceva mai tânăr decât Laforgue, Samain, Blondel, şi ceva mai vârstnic decât Merrill, Vielé-Griffin, Régnier, Renard. Aşa îl putem înţelege în vremea lui.
Era, deasemeni, puţin mai tânăr decât Jespersen, reprezentant al fonosemanticii.
Elskamp, budist, folclorist şi cunoscător al artei populare, a fost simbolistul ‘Flandrei fericite’, însă şi al reveriilor exotice, prin denumiri geografice (convenţia, să o numim aşa, conform căreia exoticul e nu ceea ce cunoşti direct, ca turist, ci ceva la care visezi), şi al anacolutului, poeziile lui sunt remarcabile: cea închinată mamei, stelei mării, îngerului.
Verhaeren are o poezie despre o oră de seară, de o forţă şi demnitate extraordinare şi care fac superflue taxonomiile şi ideile critice primite, clişeele; puterea cuvântului e restaurată de Verhaeren în această ‘Oră de seară’. Poezia lui religioasă (‘Noaptea de iarnă înalţă la cer …’) e mai abstractă. (Gautier are un imn octosilabic de Crăciun, armonios, sobru, foarte melodios, sincer ca sentiment. E din ‘Emailuri …’, culegerea din 1852, însă, cum au mai existat alte patru ediţii, nu ştiu dacă imnul provine din ediţia iniţială.)
Mi-a plăcut o poezie a lui Coppée, de pocăinţă, sau de părere de rău, cu vehemenţa culorilor tari. Vigny mi se pare retoric uneori, afectat (de fapt, o formă foarte savantă), dar şi rafinat, cu ‘Un suflet …’, care începe bine, şi are momente excelente: ‘Văd universul întreg …’, ‘nădejdea prezenţei tale …’.

joi, 18 mai 2017

Anne Hébert i-a întâlnit pe Béguin şi Emmanuel, sosiţi la Québec şi preocupaţi de literatura lui Alain Grandbois (biograf al lui Louis Jolliet, cel care a descoperit, în 1673, Mississippi). Béguin i-a publicat câteva poeme.
Debutase în ’42, cu poezie, din care publicase începând din ’39 (şase poeme din volumul de debut apăruseră în ’39-’41). A publicat cinci volume de versuri; douăzeci şi unu de poeme, din ’43-’78, n-au fost reluate în volume, trei apăruseră în ‘Revista dominicană’, în anii ‘40. În aceeaşi ‘Revistă dominicană’ publicase în ’45 o ‘Bunăvestire’. (Într-o vreme, în anii ’44-’47, Anne Hébert publica în reviste catolice, ca Gants du ciel, care a apărut până în ’46, şi în care publicau şi Supervielle, Y. Simon [1]).
O ediţie a operei poetice a apărut în ’93.
Romanul, poemul sunt ‘al cincilea anotimp’.
Anne Hébert a prefaţat un volum al lui Saint-Denys Garneau, cu care se împrietenise pe la 1932 şi care îi recomandase câţiva poeţi; în ’44, Anne Hébert a publicat ‘De Saint-Denys Garneau şi peisajul’.
Copil, mergea vara la Sainte-Catherine, iarna la Québec.
În anii ’60 publica în Maclean (despre Albertine Sarrazin, etc.).
Din 1965 a locuit la Paris.
Poezia ei se referă la har, reconciliere, limita umană. Dorea ca ‘vocea femeii’ să aibă ‘un sunet just şi adevărat’ (cf. Jean Royer, ‘Hommage à Anne Hébert’).
La sfârşitul vieţii, Anne Hébert scria pentru scena lirică, o operă pentru copii.
Lessard scrie despre literatura Québecului, literatura geografică şi etnografică a Canadei.


NOTE:

[1] Cf. ‘Histoire de l’édition littéraire au Québec …’, v. 2, 2004.