joi, 28 august 2014



Fizica mea predilectă, fizica 'mea', sintaxa înţelegerii ştiinţifice, a fost aceea de sc. XIX: termodinamică, electricitate, magnetism, optică. E o chestiune de stil ştiinţific.

De ce sunt oamenii strepeziţi? Din fire, şi de către viaţă şi înţelegerea defectuoasă.
Există boli, tare, miopii, etc..

Puţinele pagini de critică rămase de la Conrad propun contrastul dintre lipsa patentă a artei (Marryat, Daudet) şi artă (Cooper, Turgheniev, Wells, France). Despre ultimul, a scris cel mai puţin bine, Conrad nu era un analist, un critic analitic.
La Conrad, artă nu înseamnă stil, ci poezie profundă, viziune, înţelegere superioară, adâncime. Avea pudoarea de a aminti mai degrabă emoţia, decât meşteşugul artei altora.
Admiraţia lui Conrad pentru France pare neconvingătoare, ironică, la limita batjocurii; iar încercarea penibilă de a pastişa ironia detaşată a lui France dezvăluie motivul impresiei, resortul: Conrad scrie despre France într-un stil inspirat chiar de acesta, de unde nota falsă şi bizară.

(Însă aceasta era adictivitatea lui France: Ibrăileanu, Zarifopol, Lovinescu, Ralea, Powys, etc..)

Când percepţia estetică se erijează în universalitate, trebuie observat deopotrivă că e ceva firesc, în termenii lui Kant, şi că limitarea e conştientizabilă, iluzia e subvertibilă, poate fi indicată.


Studiul istoric al lui Iisus repetă tatonările inevitabile ale cristologiei preniceene, timpurii: acestea sunt inevitabile, sunt căutări premergătoare, şi semne certe ale autenticităţii încercării. Pionierii greşeau, deoarece încercau într-adevăr.
Noul nu e conştientizare, ci creaţie. Categoriile unei vremi nu impun o anume reprezentare, ci doar sugerează premise, oferă o bază. Determinismul cultural nu e strict.
Mişcarea limbajului e mişcarea gândirii, elasticitatea expresiei dă forţă gândirii. Francheţea colţuroasă face gândirea boantă.

Elogiile ipocrite, prefăcute, calviniste, ale lui Stevenson mi se par de o ticăloşie urâtă şi puerilă: enumerarea defectelor, obiecţiile numeroase, sublinierea scăderilor, ceva moralist şi meschin. Se simte invidia bolnavului ambiţios, a infirmului. Şi toată simţirea poate deveni inteligentă. Elogiile lui Stevenson sunt adesea perfide, meschine, condescendente, şi împovărate de clauze şi obiecţii. Lang i-a reproşat-o, în legătură cu Scott.
Stevenson ignoră, cu ipocrizie, că oamenii de gust (Wilde, lang) iubeau 'Bragelonne', fără restricţii, că prestigiul estetic al romanului era imens. De aceea, lauda lui e dubioasă şi făţarnică, un regres. E ticluirea unui calvinist ipocrit şi meschin. Afectivitatea depinde de inteligenţă, pe calea virtuţii; sub pretextul de a fi 'obiectivi cu ceea ce (pretind că) iubesc', ei admiră mediocru, strepezit. Aşa e admiraţia lui Stevenson: strepezită, răutăcioasă.
Pretutindeni, Stevenson dă percepţiilor lui formularea universală a unor legi ale percepţiei estetice.
Stevenson are un paragraf detestabil în care afirmă că ceea ce nu îi interesează pe copii în artă, nu trebuie să îi intereseze nici pe adulţi; că un fierar analfabet e arbitrul artei, şi că Stevenson e de partea majorităţii. Totul, în acel stil teatral, căutat, retoric, cu efecte juvenile.

sâmbătă, 23 august 2014


Peisajul american la Steiner, Chesterton, Lawrence, Nabokov, Reid.

Meredith are stilul unui temperament, probabil ca şi Browning, şi ca Odobescu. Impresia de haos poate proven din secvenţa nelineară, digresivă. Dar e o juxtapunere, temperamentală, sugestivă şi enigmatică. Impresia de realitate pe care o dă e intensă.
Tirania criticii caută să suprime sapiditatea răspunsului personal.
‘Unul dintre cuceritorii noştri’ e şi un roman al ambianţei londoneze: şampania, cerul vesperal, piaţa şi salata.
Gândurile lui Skepsey despre triburile din Grecia par parodia ideilor lui Nietzsche, şi sugerează cât de tributare erau acestea moralismului stupid al epocii.
Skepsey e un dublu, ca lacheul bastard al bătrânului Karamazov.
Descrierea proprietăţii de la ţară a lui Radnor te face să îţi doreşti să citeşti despre lucruri întâmplate acolo, să fii curios, să vrei ca acolo să se întâmple lucruri cât mai variate.
O chestiune de temperament e şi simpatia amuzată, glacială, detaşată, dispreţuitoare până la urmă, idiosincratică dar nu basentă, a lui Meredith faţă de puţinele personaje pe care ar putea să pară plauzibil că le agrează.


Constatarea raţională neduplicitară, deschisă, autotransparentă. Cea lovită e înverşunarea, obstinarea rea.


Eroarea uzuală nu e că fiinţele antropomorfizează, ci că, negăsind în ele suficiente resurse pentru reprezentarea umanului, teriomorfizează, dau chipul monstruosului, al umanului distorsionat.

Teologia debarasată de grandilocvenţă, vehemenţă, indignare, diatribă, confesionalism, oţărâre, sentimentalizare; n-a mai apărut nimic remarcabil de la ‘Noua teologie’ încoace, restul sunt epigoni, restul sunt glose. Asanarea s-a produs şi prin studiul limbajului. E posibil ca Lubac să rămână marele teolog al sc. XX. Fără îndoială, o persoană secretă, deconcertantă, originală, frapantă. Teologia lui istorică nu e un veşmânt, o strategie; contează şi axarea pe logică şi semantică, întrucât această teologie a filigranului nu e o filologie, ci o ştiinţă receptivă la aportul semanticii. Ca gânditor revoluţionar, Lubac are un rol asemănător cu cel al părintelui criticismului german.


Mult din critică înseamnă a-i nega literaturii citite posibilităţile, diversitatea, varietatea, a o reduce.


Nu există lectură rapidă, ci numai lectură grăbită, al cărei scop nu e de a savura, a gusta, a reţine, a-şi întipări, a cunoaşte, ci de a afla, a căuta, a dibui, a prospecta, în absenţa răgazului. Cititorii o disting de lectură, fac o distincţie netă. Dibuirea, n-o numesc citit. Utilitatea ei e redusă, viteza diminuează receptivitatea, experienţa e incompletă şi distorsionată, iar întipărirea, fugară; la 10 ani, citeam în grabă, hulpav, ca să uit aproape imediat. Aceasta e apucătura plebeilor, performanţa plebeilor.
Alte procedee atomizează textul, desfăcându-l în elemente, ignorând natura lui temporală, pulverizându-l, dezarticulându-l, reducându-l.
Dintr-o lectură grăbită, minţi diferite vor beneficia diferit; dar esenţial e că recurg la un procedeu imperfect. Cadenţa textului, ritmul, stilul sunt o muzică, nu o imagine.
Rapiditatea e altceva. Mulţi au aflat despre Iorga şi poate şi despre personajul lui Balzac; însă poate ar fi bine să afle şi despre Ibrăileanu, Fichte, Faguet.

Autodistructivitatea, la Dostoievski şi Poe, tendinţa unor naturi de a se distruge.

Cowper Powys părea disputat între ruşi, Gorki, Dreiser, moderniştii englezi, pe de o parte, şi predilecţia pentru francezi, latini, pe de alta.


Ariditatea franceză, care e intrinsecă, nu intenţionată, deliberată, o meschinărie glacială, şi care pare o trăsătură generală latină; e o diferenţă, nu o carenţă. Aşa sunt ei.
Banalităţile anoste ‘filozofice’ ale criticilor impresionişti, care erau, totuşi, contemporani cu Guyau, Delbos, Bergson, etc.. Sclivisite conjecturi istorice anticreştine (Pilat, Iisus), introduceri mediocre. Epigoni ai lui Renan.

Marxiştii au înţeles despre practică ceva ce criticiştilor le scapă. Cultul fiarei şi creştinii.

Înregistrarea ştiinţifică e percepţia dezagregată; impasibilitatea e altceva. Percepţia nu e o înregistrare ştiinţifică, analitică, extrasă din spontanietate şi din dinamica vie.

‘Lumina …’ (Kipling) e un roman episodic, cu conţinutul unei nuvele. A avea o idee despre roman (Cowper Powys, Philippide); romanul nu trebuie să fie neapărat al unui personaj, dar nu poate fi al unui episod, al unei întâmplări.


Rândurile mele nu sunt lipsite, dragă Menoiceus, de un oarecare venin, şi sunt primul să o recunosc. Dar tu vei şti să ieri numai povaţa cea bună, îndemnul cel de urmat. Sunt rânduri scrise între interogatorii. E o lume aşa cum e, şi nu le arăta milă celor care te—ar pune—n proţap. Ei mint, fiindcă aşa sunt obişnuiţi. Şi aşa le e firea. Ei mint mereu. De partea ta eşti numai tu. Sunt lucruri de natură să suscite ura. Cine nu se încrede, are dreptate. Cine se încrede, pierde. Aminteşte—ţi versetul din Apocalipsă: ‘Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii …’ (12: 15); ei sunt ‘cei ce lucrează şi iubesc minciuna’. Nu o fac pentru o pâine; ci fiindcă sunt potrivnici binelui, sunt înverşunaţi. Pentru cui nu îi e greaţă, mediul profesional oferă oportunităţi unice de analiză biochimică a lătúrilor, a scursurilor şi otrepelor, păduchii cărora tupeul şi prostia le ţin loc de orice altceva. Pentru mine, haina medicală a fost una a ocării, şi sunt pregătit să o dezbrac. Le—o las topometriştilor pelvisului senil; un mod de a—i depista e ostilitatea lor faţă de meditaţie şi solitudine, ura gloatei faţă de cel care le scapă. Din nou, gândul meu i—a căutat pe Părinţii neptici, cei palestinieni.
Pornind de la biochimia mizeriei, găsesc ‘Introducerea la chimia organică şi biochimie’, de Bettelheim, Brown, etc.. La pag. 223, există alineatul despre mizerie—lucruri nepolare, şi nehidrosolubile. [Miceliile explică proprietăţile de spălare ale săpunului.]

Citesc despre Valea Mohawk, şi ‘Tobe de—a lungul Mohawkului’, romanul lui Edmonds, publicat acum 80 de ani.
Fortul Frederick aminteşte, cumva, o ilustraţie a lui Pyle. E vorba despre războiul dintre englezi şi olandezi care a pus capăt existenţei Dominionului Noii Anglii.

Realismul şcolăresc al lui Adam Creed, în ‘Justiţiarii’, atinge lucruri interesante: inteligenţa pizmuită a sergentului Pulford, tracasarea, uşa victoriană, Stravinski, etc..
Precizia, însă, e o formă de intensitate. Sunt unul dintre cei care se interesează de operă, nu de intrigă.

Erorile pe care le fac oamenii în legătură cu literatura, cu arta şi metafizica (prescriptivitatea, lipsa de imaginaţie şi sensibilitate, regulile lui Twain) sunt erorile pe care le fac în legătură cu viaţa, provenite din limitări intrinseci.
Critica are limitările morale ale celor care o practică. Critica nu eludează limitările criticului, ci le manifestă.
A da o idee distinctă prin stil, nu ilustrând. Ilustraţia e superfluă.


Cele patru povestiri despre animale ale Olgăi Caba sunt toate despre maorte, şi sunt fabule, când sapienţialitatea nu mai înseamnă precepte; descriind agonia curcanului, ea scrie: ‘era foarte singur’.
Ermetismul acestor povestiri e neunivoc, nu provine din încifrări didactice, ci din distilări afective; lucrul e valabil mai ales pentru cele patru naraţiuni cu animale, cele două basme (pribeagul tibetan, sihastrul spaniol) şi prologul livresc (episodul maghiar, cu decorul operetei).

Eu sunt un cinstitor al sfinţilor. Semnificaţia cultului este aceea că Biserica încearcă să îi educe pe oameni să recunoască sfinţenia, dar nu în felul demonizaţilor, nu cu clarviziunea acestora. Există laturi, direcţii. Biserica desemnează superioritatea persoanei odată cu aceea a laturii, în mod neelitist. E bine ca lumea să se dezintereseze de amulete şi talismane, de zădărnicii. Există o încăpăţânare legitimă, aceea a Proorocilor Izraelului, şi a câtorva creştini. Sfinţenia existentă, percepută, întinde o oglindă. Cultul acesta nu e un principiu pasiv, ca talismanele şi amuletele. Nucleul cinstirii sfinţeniei e remediul împotriva perspicacităţii demonizaţilor. Cinstirea e distinctă de petiţie, şi de principiul de de demoralizare al eficienţei magice.
Intenţia Bisericii a fost aceea de a educa raportarea afectivă la sfinţenie, la faptul acesteia, la experienţa sa.

O visez câteodată pe bunica mea. Ea are acum natura eluzivă şi secretă a morţilor. Visez că există o mare distanţă, şi că n-o mai vizitează nimeni, şi nu mai ştim nimic de ea.
Când o întâlnesc, în vis, compania ei e discretă.
Am visat-o pe bunica şi în dimineaţa Înălţării Sf. Maria. De parcă aş fi conştient, în vis, că acela e tărâmul morţilor. E un tărâm al păcii. Zilele acestea îmi amintisem versul lui Perpessicius despre răposaţi, în română şi franceză. Dar şi eroismul strădaniei de editor a lui, ca şi paginile volumelor lui de critică.

Teoria multiversului




Am citit două eseuri, interesante dar nesatisfăcătoare şi prea schematice, ale lui Crumey, despre istoria ideii de multivers.
Dacă Universul e infinit, şi numărul atomilor e infinit, nu văd de ce s—ar repeta ceva. Cred că Tegmark se referă la universuri discontinue, care nu sunt în continuitate spaţială. Pitagoreicii aveau nevoie de un Univers finit, de un substrat finit. Atomiştii şi Cicero se refereau la lumi paralele aflate în continuitate spaţială, aşadar tot la un Cosmos.
Ideea filozofică de Cosmos nu presupune geocentrismul.
Combinaţia prezentă (tiparul cosmic) e unică, deoarece e a întregului. Interdependenţa distruge vertijul relativului. Întâmplarea e irepetabilă, din cauza scării.

Majoritatea operelor discutate de Crumey nu se situează în teroarea identicului, a dublului; iar oribil e că ar putea fi repetat identicul. Leibniz, fizicienii moderni, autorii argentinieni citaţi de Crumey se referă la variaţie, nu la identic (ca pitagoreicii, atomiştii, Cicero, Nietzsche). E un alt vertij, mai anost. Crumey amalgamează aceste direcţii ale imaginarului, într—un eseu insuficient raţionat.
Variaţia nu dizolvă identitatea, chiar dacă porneşte de la aceeaşi ipoteză mecanicistă (că identitatea e rezultatul configuraţiei atomilor).
Istoria alternativă, fictivă, nu implică coexistenţa unui Univers alternativ. (E acelaşi univers, dar altfel.)
Erudiţia lui Crumey e de mâna a doua, iar raţionamentul, aleator; eu nu am înţeles ce anume l—a frapat pe Crumey la filozofia lui Benjamin, din care reţine o teorie leibniziană a ideilor şi interpretarea alegoriei (ale cărei echivocitate şi nedeterminare nu corespund înţelegerii clasice a termenului); e de presupus că ceea ce i—a plăcut e imaginea dialectică a istoriei. De altfel, Benjamin raportează nedeterminarea alegoriei baroce la religie, nu la fetişizarea mărfii. Adică, e un altfel de nedeterminare, decât echivalenţa crasă a mărfurilor. Crumey sugerează că Borges împarte cu Blanqui defetismul; dar eu cred că, de fapt, Benjamin are în comun cu capitalismul, vertijul şi nihilismul. Aceleaşi lucruri sunt prezente şi în utopia critică a lui Schlegel. Benjamin era fascinat de echivalenţă, de identic (aşa cum le întâlnea la Schlegel, în teatrul baroc, la Baudelaire). Identicul îi subjuga gândirea.

Adam Creed, ‘Justiţiarii’


‘Justiţiarii’ este o naraţiune de un realism curpinzător, întemeiată pe ideea că psihologiile reale sunt romaneşti, deconcertante, atipice, că romanescul e realul; lucru prin care seamănă cu un alt policier total, capodopera lui Breban.
Policierul acesta ambiţios al lui Adam Creed este şi roman social, şi descinderile lui Wagstaffe în baruri, etc., recuperează lumea de drojdii a naraţiunii dure americane.
Pentru realizarea suspansului romanesc, acela dorit de mine, aşa cum l—aş fi vrut eu, ‘Justiţiarii’ ar fi avut nevoie de mai multă atmosferă, vreau să spun: de o atmosferă mai lirică, mai pitorescă.
Precursorii acestui mod de a scrie policieruri, scandinav, aspru, sunt: romanul criminalistic (cu descrierea rutinei profesionale) şi acela realist (Freeman Wills Crofts, Austin Freeman), şi naraţiunea gotică (suplicii, orori, torture, execuţii); de unde, realismul minuţios şi oribilul, obiectabil.
(Romanele cu Maigret sunt pur ‘intuiţioniste’, psihologice, şi la antipodul acelora criminalistice.)
Deznodământul e oniric şi deconcertant: aflat sub influenţa morfinei, ‘înmuiat’, Wagstaffe o lasă să scape pe suspectă; în aceeaşi zi, cu fractura suferită, pleacă să alerge.
Am citit romanul schiţând o diagramă a personajelor. În sine, ele sunt moderat interesante. Interesul ‘Justiţiarilor’ e de natură foarte clasică: şi anume, cazul, misterul de rezolvat.

miercuri, 20 august 2014


E implauzibil ca un critic să greşească mereu, invariabil. Aşa că justeţea ocazională a unora nu trebuie să surprindă.
Prin câteva lucruri, Cowper Powys suscită interesul; pentru înţelegerea gândirii literare a lui Cowper Powys, trebuie reţinut ce îi displăcea (realismul miop, psihologizarea excesivă, sentimentalismul), şi faptul că accepta verdictele istoriei (imaginea istorică e utilă prin ceea ce exclude, elimină, aşadar nu sunt de aşteptat de la el reabilitări ca acelea ale lui Chesterton).


Îmi plac la Klages antimilitarismul şi dispreţul faţă de marii militari, interesul pentru ştiinţe (psihologie, caracterologie, grafologie, raseologie, istorie, etnologie, biologie, chimie) şi admiraţia pentru Mommsen.
Acest adversar al spiritului făcea psihologie şi ştiinţe, avea gustul realităţilor, acest prieten al lui Schuler îl venera pe Mommsen.
(Genealogiile acestea intelectuale sunt mereu mai nuanţate decât în diagramele istoricilor antisemitismului european.)
Klages nu îl urma pe Nietzsche în dispreţul pentru Bismarck, nici pe Schuler în aversiunea faţă de Mommsen.

Imaginile Lui Iisus la istorici nu seamănă, fiindcă nici imaginile autorilor (literaţi, filozofi, artişti) la istorici nu seamănă (iar măsura neasemănării, a disimilitudinii, e discutabilă); însă imaginile autorilor seamănă în manuale, şi la fel cele ale Lui Iisus. Bigoţii aspiră la unisonul manualelor, la unanimitatea ternă, neînsufleţită.
Rezultatele studiului istoric al Lui Iisus nu sunt mai descurajante, sau mai scandalos de divergente, decât acelea din oricare domeniu al înţelegerii umaniste.

Citind un rezumat al 'Răscrucii …', două familii, două generaţii, am găsit o grilă realistă interesantă.

Medicina e buretele care absoarbe toate zoaiele societăţii româneşti, scursurile fermentate şi lătúrile imunde, fieful lepădăturilor şi al otrepelor, al rapsozilor legendarului clitoris de dimensiuni proverbiale. O cloacă de lichele agramate, de puşlamale, faţă de care satira e irelevantă.


Scopul vieţii, credea Epicur, este nepătimirea; totuşi, încă Horaţiu dă o imagine populară, falsă, reflecţie a ipocriziei obşteşti, care se prefăcea că nu ştie că, pentru Epicur, fericirea e sinonimă cu nepătimirea, cu pacea, nu cu satisfacţia, aşa încât aceşti asceţi deveneau 'turmă de porci', puteau trece drept plezirişti. Mai târziu, filozofia sa a fost anexată materialismului modernilor, ateismului şi libertinajului. Adică, unor cauze. E o rescriere modernă şi militantă (secta materialiştilor). Dar faptul că învăţătura lui Epicur a ajuns antonimul ascetismului e nedrept.
Iar în cazul poetului latin, imaginea e, probabil, autoironică. Mai e vorba şi de diferenţa culturală (standardul roman al virtuţii), aşa că ascetismul grecesc putea să treacă drept hedonism roman.

Catolicismul e experienţa comună formulată ca principiu. De unde, existenţa unei marje. Protestantismul e experienţa individuală formulată ca principiu. Valabilitatea e la nivelul experienţei celui care se înţelege ca atom. Protestantismul înţelege Biserica drept sumă de indivizi, ca însumarea indivizilor.
Complementaritatea patristicii e un principiu de experienţă, nu aprioric.
Printr—o inversare, patristica e ïn practică utilă, nu în principiu. Dar sesizarea faptului cere trecerea la o înţelegere eclezială.

luni, 11 august 2014


Mireasa lui Reid avea cincisprezece ani, fiind cu douăzeci de ani mai tânără decât romancierul; Reid a fost prieten cu Poe, la mijlocul anilor 1840.
Era prezbiterian, aboliţionist, mitoman; s-a înrolat la 28 de ani, iar la 32 de ani a debutat ca romancier.


Redactat într-un stil publicitar şi ponosit, vulgar, ghidul literar al lui Cowper Powys e o juxtapunere de stupidităţi exasperante, clişee şi observaţii rezonabile, utile.
Hiaturile sunt evidente (absenţa poeziei, a lui Tolstoi, Trollope, etc.; zilele acestea m-am gândit la obiceiul lui Stevenson de a se raporta la literatura sc. XIX: Balzac, Thackeray, Dickens, Trollope, Meredith).
Gloata e menţionată cu dispreţ (Horaţiu şi Gorki), ca şi democraţia. Hedeonismul şi elitismul sunt proclamate cu o fervoare şcolărească, de parvenit cultural. Grila lui Cowper Powys aminteşte de Bataille. Însă nu există reabilitări ale vreunei opere. Paleta e foarte convenţională. (Cowper Powys credea în verdictele istoriei.)
Interesul literar al lui Cowper Powys se îndreaptă către psihologia romanescă (Balzac, Dickens, 'La răscruce de vânturi', Dostoievski, Whitman, Conrad, Pater).
Autorii capitali sunt Pater, Rolland, Dostoievski, Rabelais, Goethe.
Aprecierile au originalitatea nesigură, laşă, evazivă, stângace, a parveniţilor, gata să conceadă.
Ici şi colo, jaloane: 'Măgarul de aur', Chaucer, romancierii englezi ai sc. XVIII, 'Wakefield', 'Meister', Poe, 'Ecce homo', 'Christophe', 'Potirul …' şi 'Jim'.
Pledoaria pentru opere voluminoase, cuprinzătoare, pentru masivitate, îl face simpatic; ceea ce îl încânta la Cannan, Onions, Bennett, e calibrul.
De fapt, atât Onions cât şi Bennett sunt prezentaţi cu trilogii (în cazul celui de-al doilea, chiar o pentalogie).
Conrad, Pater, Hardy sunt recomandaţi cu câte cinci opere, James cu şase, Wilde, Galsworthy şi alţi câţiva clasici, cu câte trei.
Ultima treime a ghidului lui Cowper Powys se referă la literatura engleză contemporană.
Sunt menţionaţi Safo, Villon, Michelangelo, Shelley, Keats, Verlaine.
Cannan e amintit şi ca traducător.
Sunt recomandaţi numai patru antici europeni.
Se reţin stupidităţile exasperante despre d'Annunzio, Whitman, Cervantes ('stilul nobil'), Dante, Dickens.
În romane, îi plăceau digresiunile despre artă (Maugham, d'Annunzio).

Câteva opere sunt de eseistică (Browne, Lamb, Emerson, Pater, Wilde, Chesterton, dar şi Heine, Nietzsche).
Cowper Powys aprecia trăsătura biblică a unor opere (Scott, Kipling).
E interesant că John Cowper Powys distinge 'jude' de romanele tragice din epoca de mijloc a literaturii lui Hardy, şi pe toate de operele amicale ale primei epoci.
'Toate aspectele vieţii moderne' îl dezgustau şi indignau. Excomunicările lui colţuroase au străşnicia puritană. Eseurile lui Cowper Powys sunt în acelaşi stil indignat, exclamativ, posomorât, de o puerilitate sentenţioasă şi bombastică.
Sensibilitatea culturală a lui Cowper Powys e plebee şi banală; şi câteodată iese la iveală insolenţa plebeului. Ca istoric al literaturii victoriene, Chesterton discută frumuseţi pe care plebei ca John Cowper Powys sau burghezi ca Bennett nici nu le bănuiau.
Cowper Powys e un eseist mai interesant decât Lawrence, de care aminteşte prin sentimentalitatea plebee şi exclamativă, şi prin stilul juvenil, aşa cum aminteşte de Bennett prin afectare şi surescitare; şi aşa cum Lawrence amintea de Stevenson prin timbrul juvenil, dezlânare, înfrigurare şi vioiciunea, însufleţirea şi rapiditatea remarcilor.
Din cele 18 eseuri ale culegerii din 1916, cele despre James şi Conrad sunt superioare acelora despre Montaigne, Balzac, Hugo, Maupassant şi France, care probabil că îi spuneau mai puţin. Din cei şaisprezece autori, cinci nu sunt recomandaţi în ghid (trei francezi şi doi englezi).
Cowper Powys place atunci când trece de la generalităţi şi teorii, la analize şi senzaţii distincte, la discutarea de exemple. Era un vizionar; şi, câteodată, un exeget adevărat, un critic.
În mai multe eseuri (de ex., cele de literatură franceză), Cowper Powys rămâne la generalităţi, la enunţuri vagi, discutând fizionomia ca exprimată în operă, nu direct ca opere distincte, într-o situare cronologică. E mai interesant când caută trăsături ale operei, nu ale autorului, deşi crezul său afirmat era că atmosfera estetică primează.

marți, 5 august 2014

Dumas scria regândind istoria, asumând-o imaginativ, preluând-o.

Gracq are dreptate: nu se poate argumenta superioritatea, relativă, dar se poate elucida de ce îmi place o operă, prin ce mi se adresează, fără a face abstracţie de sensibilitatea inefabilă.

Agatha Christie, ‘Nemesis’

‘Nemesis’ începe cu tabieturile Drei. Marple, cititul ziarelor, împletitul, grădinăritul (horticultura); trecând la neîndurare, necruţare. E un policier vesperal şi, ca şi ‘Cortina’, apoteoza unei metode care se rafinează ca fler, mai degrabă decât raţionament.
Naraţiunile Dnei. Christie le plac unora ca Asimov sau Barbu, fiindcă inteligenţa lor e autentică.
‘Crimă pe terenul de golf’ e un policier flamboaiant, în care autoarea caută să se întreacă pe sine (şi pe precursori!); dar ‘Nemesis’ e un thriller psihologic, care aliază formatul policierului rural (sate, clerici anglicani, etc.) cu direcţia sociografică (psihoză, ‘Baby Jane’
, etc.). Un tur cu autocarul, sate, grădini, vicari, şi un caz sulfuros. ‘Nemesis’ e un policier foarte transgresiv, magistral realizat, cizelat. Dintre cele trei surori, Anthea e remarcabilă.
Cazul depinde, totuşi, de o coincidenţă: momentul când profesorul ia legătura cu bogătaşul coincide cu decizia tardivă a fostei directoare de a-l vizita pe Arhidiacon, recurgând, nu se ştie de ce, la tur.

Agatha Christie, ‘Crimă pe terenul de golf’



‘Crimă pe terenul de golf’ le-ar putea plăcea admiratorilor lui Leroux (acela al ‘Camerei galbene’, nu acela, rocambolesc, al ‘Parfumului …’); lângă o vilă de pe litoralul francez e găsit cadavrul unui magnat cu legături în Chile. Primul indiciu important al cazului sunt nişte urme de pe un strat de flori.
Esenţa acestui policier e desăvârşirea povestirii, coerenţa narativă (nu şi coerenţă a logicii poliţiste, care mai lasă de dorit).
‘Crimă pe terenul de golf’ e şi intens melodramatică, cu personaje feminine, angelice, demonice sau imbecile (soţia, fiica şi mama, surorile, servitoarele) intens convenţionale, dar bine schiţate; roman de un suspans desăvârşit, şi, treptat, umorul devine tot mai acut, iar implauzibilul abundă.
Suntem încântaţi de euristica, sentimentele şi tresăririle lui Hastings.
E şi un roman pronunţat metodologic: nu numai enunţurile, dar şi acţiunile lui Poirot (incursiuni, etc.). Copoiul parizian e o caricatură a procedeelor lui Leroux.

Consum. Girard. Exegetul, azi. Ed.. Postări. H.. Coduri. Mi. dim.. Leafă. Azi (luni)—bilete & resurse. Reid.
Romanele scoţianului. H.. Reid. Ed.. Impresia. Inspiraţia. Icetea, sb. &cafeaua. Piaţă. Dietă. Reid. Postări. Bilete, cf. azi. H.. Ed.. Consum.


Gândirea numerologică, drept caz de raţionament oţios, neautentic; e de aşteptat ca delirul să aibă tipare, să urmeze nişte linii ….
Dumas & jazzman-ul & istorie, Lang & hârtie.
Hârtia de azi.
Hârtie. Dumas & Weyman & pastişele & istorie, Lang & PF. Resurse. Autorii.
Ed.. Postări. Cetitorii …. Acribia.
Icetea. Cetitorii …. Prânz. Foame. Şniţele. Leafă.
H.. Scoţianul.
Articole. Scoţianul. Policieruri. Resurse. Nuvele. Q.. Francezii. Postări.
Exegetul. Cf. azi. Cf. ieri. Bloy & …. Nuvele. Nuveliştii.
Antilezul.
Autorii.
Hârtia de azi.
Jurnalul. Culegerea. Bilete.
Senzaţie. Leafă. Vremea. Ploaia. Şatena.
Şatena. Cină. Ed.. Scoţianul. Jazzman—ul. Articole. Romanele scoţianului. Ed..
Ed.. H.. Literatura scoţianului. Jazzman-ul. Cină.

Luni seara, trei macedonii cu carne, două profiterol, cola. Mai devreme, ţigări, icetea, pui şi cartofi (cu salată de varză). Înserarea a fost blândă, dar vremea e toridă.
Larcher. Raffles.


Galvanizat de lumea lui Dumas.
ME de M.
GM.
Rerefierea.
Quiller & Weyman & Féval & ‘Raffles’ & GKC. Gilson. Greene. Roussel. Istoria lui Taine.
H. & scoţianul. Romanele scoţianului. Ed.. Postări. Leafă. Sapiditatea. Fuziunea.

Am găsit patru vols. de Ch. Gilson, şi un titlu interesant al lui R. R. Gilson; cele patru sunt despre Camerun, Zeii focului, un submarin, o comoară a regilor.

H.. Romanele scoţianului. Scoţianul. Exegetul libertin. Reid. Coduri.
Câteva portrete. Ilustrarea.
Gestionarea gândirii. Hârtia de azi. Exegetul. Ed.. H.. Exegetul, cf. azi & cf. ieri & nuvele & Bloy …. Reid.
Rezonabilul, şi absurdul. Afectarea nu poate să contracareze absurdul, deoarece îi seamănă.
GM. ME de M. Powys. Merritt.
Jefferies. Garnett. ‘Amaryllis’. Hartley.
Autorii & autorii, azi. Eseurile.

Am fumat mult, listând; cartuşul a cedat.
A scrie, a citi, a lista.

Olga Caba, ‘Nuvele fantastice’


‘Nuvele fantastice’ e o culegere curioasă de povestiri onirice şi enigmatic, în care primează farmecul naraţiunii digresive. Capodoperele volumului sunt nuvela despre Sergiu Dietz, preotul bisericii rutene, şi aceea despre sosul suedez, reţeta făgăduită. Pe mapamondul fantastic al Olgăi Caba, povestirile din Capri şi Brazilia amintesc de realismul magic al italienilor; a doua este despre hazard, Cuvânt, o povestire gnostică. Alte patru povestiri sunt despre pisici şi câini. Cu prozaism deliberat, ‘Ştafete’ juxtapune visele lui Corot şi telemeaua, într—o legendă tibetană auzită de călători la o mănăstire dominicană engleză. Dar cele două povestiri despre ţinuturi de basm, ‘Ştafete’ şi ‘Ramòn’, nu sunt cele mai reuşite (autoarea are această grafie bizară, ‘Ramòn’, în loc de Ramón). Feericul lor nu trece dincolo de transcrierea reveriilor.
Nuvela despre familia preotului Sergiu Dietz e o naraţiune balzaciană, foarte izbutită; descrierea locuinţei preotului e remarcabilă, ca şi atmosfera, şi aceasta e nuvela cea mai bună. Cea despre sosul de peşte al suedezilor e o şaradă ingenioasă. Feericul direct dezamăgeşte întrucâtva.
Olga Caba testează inteligenţa cititorilor. Întâmplarea cu sosul suedez de peşte, foarte cosmopolită (Barcelona, Cercul Polar către Kiruna, Grecia) e despre vrăjitorie, crimă, parapsihologie: o înfruntare a vrăjitorilor, reţeta care demască. Un vrăjitor suedez o demască pe o ucigaşă spaniolă, se dovedeşte a fi un ocultist mai priceput decât ea.

Olga Caba colaborase, în anii ’30, la ‘Caleidoscop’.



Chesterton arată cât de irelevant pentru înţelegerea artei lui Stevenson e ceea ce gândea acesta despre Scott, Marryat, Hugo, Dumas, Gautier, Reid, Weyman.
Scrisorile lui Stevenson sunt interesante, dar nu în modul acelora ale lui Voltaire sau Flaubert; e regretabil că un interes de editare similar nu a fost arătat, de timpuriu, pentru Meredith sau Hardy.

Stevenson a scris douăsprezece romane: cele şapte cunoscute, plus ‘Prinţul Otto’, ‘Jekyll’ şi cele trei colaborări cu Osbourne (toate trei, publicate antum). Povestirile sunt reunite în şase culegeri—dintre care patru antume, a câte unsprezece [1], şase şi trei povestiri (pentru întâia, a treia şi a patra culegere; a doua cuprinde secvenţa despre anarhist). A doua culegere postumă grupează trei povestiri. Celor patru culegeri de poezie trebuie să le—o adăugăm pe aceea din 1916—21 (3 vols.). Există măcar şase vols. de scrieri de călătorie (două pentru Europa, trei pentru America, unul pentru Pacific). La acestea se adaugă piesele, şi vreo patru vols. de eseuri. A publicat şi istoria Războiului civil din Samoa. Aşa rămâne Stevenson: ca romancier, novelist, poet, eseist, dramaturg.
A scris şi muzică.


NOTE:

[1] ‘Pavilionul …’ e din această primă culegere, împreună cu cele două povestiri franceze.
‘Halimaua nouă’ are o structură aparte; aici sunt povestirile cu Florizel.

Interacţiunea dinamică dintre lumină şi obiecte, suprafeţe, etc., nu cuverturi de hotel; sentimentul, nu locul sau momentul.


Într—o culegere de conversaţii cu Greene (autor cu semnificaţie estivală netă), sunt menţionaţi câţiva autori citiţi timpuriu, şi nişte opere: ‘Minele regelui …’, ‘Vipera …’, ‘Aeroplanul …’. La 19 ani vrusese să intre în marina nigeriană. (Dar critica, aşa de pură, practicată de Chesterton, avertizează împotriva supralicitării anecdoticului de acest gen.)
Îi displăceau Marocul, ţările arabe. Îi plăcea umoristul Narayan. Un om înseamnă o perspectivă, şi, de la un moment, anecdoticul rămâne anecdotic, ‘fapt divers’. Într—un anumit sens, antibiografismul meu a redevenit mai strict. Creaţia nu e asamblare, sau colaj. Scriitorul e altcineva decât o sumă de lecturi; la început, căutam în astfel de confidenţe, îndrumări către lucruri interesante. Azi, ştiu că e mai bine să vezi, decât să ţi se spună.
Citează un poem de Masefield.
Îşi vedea lucrările ca devenind mai amuzante şi relaxate. Nu are de ce ne surprinde că era un om secret, reticent/ zeflemist în interviuri. Interviul nu poate fi o spovadă; nu are voie să fie.
Ward a publicat, în ’79, un eseu strepezit despre Greene şi James.
În studiul despre ‘Portret …’, Greene utiliza o metaforă arhitecturală. Acolo indică cele ‘trei capodopere poetice’ ale lui James: ‘Aripile …’, ‘Ambasadorii’ şi ‘Pocalul …’.


‘Conversaţii cu Graham Greene’, ed. de Donaghy, ’92.

Horguelin a revenit şi cu o postare interesantă despre Aldrich, binevenită după relativa monotonie a acelora precedente, cam anoste, despre Resnais, Schmidt, Rivette, Marker.

Postarea doctă a lui Horguelin despre Yates şi mijloacele mnemotehnice e înrudită cu aceea despre Zeri şi Panofsky şi cu aceea despre Kojève (cafeina intelectuală), lucruri cizelate, îngrijite. Au o ţinută intelectuală foarte plăcută.

Beyle lăsa ca sentimentul să îi inspire naraţiunea, aceasta poate fi dictată de ceva ce mai întâi simţi, o dispoziţie, lucrul a fost sesizat de Giono, M. Caragiale, Barbey, Gobineau, etc.. Se începe cu sentimentul acela, cu câteva senzaţii, spontan, inspirat, cu spontaneitatea reală, dinamică, a inspiraţiei, nu cu aceea precară, aleatorie şi neautentică, a dicteului. Spontaneitatea nu înseamnă dicteu. Nu ajută, dacă spui ceea ce îţi trece prin minte. Dar important, deocamdată, e că sentimentul poate să preceadă şi origineze naraţiunea.
Dicteul face din pagină, scrumiera gândirii.

Tinereţea lui Dumas

Citisem undeva că primul foileton al lui Dumas ar fi ‘Contesa de Salisbury’; însă ‘Căpitanul Paul’ şi ‘Căpitanul Pamphile’ îi sunt anterioare. Tot pe atunci, în ’38, publicase şi un roman gotic. ‘Acteea’, ‘Crime celebre’, ‘Othon’, ‘Maestrul de arme’, ‘Lydéric’, ‘Căpitanul Arena’ aveau să urmeze. Perioada capodoperelor e 1844—56, de la ‘Muschetari’ la ‘Jéhu’, însă chiar după acest an aveau să urmeze ‘Îmblânzitorul de lupi’, ‘Lupoaicele …’, ‘San Felice’. Că era un scriitor, sau un atelier, un grup: ce forţă nesăbuită! Aceasta e uzina de vise.
Totuşi, un declin a survenit, poate simultan cu estomparea faimei. În anii ’60, s—a ocupat de politică. Devenise omul prezentului istoric.
Merită citit senzaţionalul studiu francez despre ‘Esmond’.

Simt că lui Chesterton i se întâmplă să amalgameze semnificaţia personală pe care a avut-o pentru el literatura lui Stevenson, cu aceea istorică. Mă gândesc la semnificaţia spirituală a gestului. Stevenson era mai degrabă un literat reprezentativ, decât un pionier. Tradiţia romanescului continuase şi în Anglia, nu numai în Franţa şi Germania. Există acest aspect dual: al literaturii de gen, şi al artei, cuprinzând şi morala, etc.. Chesterton găseşte prea mult în prima, sau îi atribuie prea mult. Literatura de gen nu e prin ea însăşi o salvare spirituală. Sau: spiritul operei lui Stevenson nu e intrinsec genurilor pe care le—a abordat. Chesterton afirmă că Stevenson e unic; poate că aşa e, dar atunci nu e unic prin genurile pe care le—a ilustrat ca povestitor. Şi chiar dacă, şi când le—a dat o viaţă nouă, sau neasemuită, tot nu a fost unicul care s—o facă. Chesterton vede aventura fizică drept simbolică. Dar simbolul e determinaţia creatorului, a originalităţii lui. De aceea, pledoaria lui Chesterton ajunge să pară insuficient raţionată, gândită. Îl credem în stare de mai mult.